’’Nevoia, în special sufletească, de a reveni pe plaiurile natale a fost și va rămîne în sufletul meu totdeauna.’’

Interviu cu artistul vizual Dan Cumpătă.

Dragă Dan, nu demult ți-am descoperit cu uimire arta , atît de diferită de trendul dominant din Occident, arta conceptuală. În timp ce de cîteva decenii e promovată de criticii de artă, curatori și mari galeriști în primul rînd ideea, cu neglijarea uneori totală a meșteșugului, măiestriei, tehnicii și rafinamentului, tu te-ai încăpățînat să rămîi atașat unor vechi valori și se pare că nu ești departe să cîștigi pariul cu timpul. Puțini mari artiști contemporani din Occident au avut curajul ăsta și au și reușit să se impună, în afară de tine îmi vine în minte acum pictorul norvegian Odd Nerdrum. Nu ai avut uneori tentația să fii la modă?

În scurta noastră "călătorie" prin viață, noi ca oameni, sau artiști, vedem și interpretăm mediul înconjurător în moduri diferite, încercăm să lăsăm o amprentă pe pînză sau pe hîrtie a lucrurilor și evenimentelor care ne înconjoară, ne bucură, ne întristează sau ne schimbă cursul vieții.
Atît "tentațiile" cît și "dorințele" sunt parte din natura noastră umană, sunt lupte pe care le ducem zi de zi cu noi și în noi. Puterea de a ignora, inhiba și chiar de a învinge aceste tentații care sunt mult amplificate la nivelul "sufletului de artist" cred că fac diferența dintre o viață obișnuită și triumf, atît în ochii celor de azi care ne admiră, evaluează sau chiar ne critică performanțele artistice, cît și în ochii posterității. Consider că am făcut față destul de decent la "tentațiile" și "valurile artistice contemporane" ale timpului meu încercînd conform abilităților personale să mențin, slujesc și transmit credințele proprii din punct de vedere artistic, în modalitatea pe care o vedem în operele mele. Modalitate care este o oglindă a sufletului și a personalității mele. Încercînd să prezinți sau să interpretezi realitatea în orice altă formă, ar însemna să-ți alterezi modul de gîndire sau percepție a realității. Ar însemna o modificare internă care ar rezulta într-un conflict permanent între ceea ce ești si ceea ce vrei să fii. Nu consider că este un mod bun sau un mod rău de a vedea și interpreta realitatea, ci numai o preferință a fiecărui artist, în speranța că societatea de acum și de mai tîrziu va înțelege și aprecia munca, talentul și frămîntările interioare de o viață pentru o cauză frumoasă. La urma urmei moto-ul meu este ‘’What you are is what you leave behind’’.

Frumos, aș spune că tu lași în urmă o artă care are ceva din misterul, rigoarea și expresivitatea operelor vechilor maeștri, de la Tizian, Rembrandt sau Vermeer la Turner. În peisajele tale care au ca motive pădurea și marea am impresia că personajul principal e lumina, o lumină transfigurată, care și-a lăsat în urmă componenta fizică pentru a îmbrăca taina spiritualității divine. La ce vîrstă s-a petrecut întîlnirea ta cu Lumina?

Arta mea a fost de nenumărate ori comparată cu arta marilor maeștri ai umbrelor, luminii și misterului și întotdeauna am privit această comparație ca un compliment deosebit. Măiestria de a crea misterul la acest nivel este probabil visul fiecărui maestru.
Din păcate majoritatea pierdem "pariul cu timpul", cum atît de poetic ai spus, mult înainte a dezlega misterele creației noastre.
În cea ce privește "lumina" din creațiile mele, nu o consider o obsesie chiar dacă este una dintre principalele legături dintre sufletul nostru și realitatea înconjurătoare. Ea este cea care crează misterul cînd este puțină, bucuria și speranța cînd este din belșug, sau frica și disperarea cînd dispare. Cît ar suna de paradoxal, cred că "lumina transfigurată" este și mai puternică, deoarece este lumina sufletului nostru, este lumina furată de ochii noștri din realitate, dar care în același timp încearcă să evadeze din amalgamul de emoții, dorințe, nevoi, plăceri, pasiuni și idei, pe care noi îl numim simplu "suflet". Lumina transfigurată îmbracă hainele personalității noastre încercînd să redevină "lumina de pe pînză" în ochii iubitorilor de artă. În acest proces de transformare se încarcă spiritual transformîndu-se permanent într-un simbol, într-o unealtă a creației, într-un mesager al spiritualității umane.
Probabil ca orice muritor am văzut "lumina" înainte de a vedea chipul mamei. Cînd am început să interpretez "lumina" este aproape imposibil de spus, este un proces foarte timpuriu și aproape instinctiv. Dorința de interpreta "lumina", în schimb, este un proces voluntar pe care alegem să-l dezvoltăm sau să-l ignorăm în funcție de personalitatea fiecăruia. Mai mult, curajul de a interpreta "lumina", nevoia de a lăsa "lumina transfigurată" să devină amprenta permanentă a sufletului pe o pînză sau pe o coală de hîrtie este diferență dintre cel ce crează și cel ce privește, și care în cazul meu a început foarte timpuriu, nici mai mult nici mai puțin decît cu primul desen, care era doar o rază de lumină care se odihnea liniștită pe petalele unui trandafir.

Calea inconfundabilă a creației tale duce de la această firavă rază de lumină la lumina polifonică, complexă și vibrantă, amintind de muzica sferelor , din lucrarea recent achiziționată de Muzeul de Artă din Vatican, ‘’A Sign from God’’. Care este povestea acestei incredibile reușite pe plan profesional, care onorează în egală măsură atît arta românească cît și arta americană?

"Poveștile" din spatele fiecărei lucrări de artă sunt multe, interesante și de multe ori foarte complexe. Consider că din momentul în care ai semnat o lucrare, din punctul tău de vedere ca artist, ca mesager tăcut al spiritualității umane, un capitol s-a încheiat. Curînd vei deschide un alt capitol, încercînd să exprimi și să transmiți un nou mesaj, atît celor ce vor să vadă cît și celor ce pot să înțeleagă. De aici mai departe, în ceea ce ce privește simbolul fiecărei opere de artă ceea ce contează este plăcerea, nevoia și dorința celor ce o văd, de la omul simpu pînă la criticii de artă, de a analiza și interpreta acel simbol prin prisma simțămintelor personale.
Cu toate acestea, fară să încerc să fac o analiză profundă a subiectului sau a mesajului, cred că tabloul meu care este doar o picătură de apă în vastul ocean al creației umane, reprezintă probabil dorința, nevoia de sprijin, de ajutor, de suport moral, trăsături generale ale umanității, cînd viața ne închide toate porțile speranței, cînd ne simțim învinși de evenimentele înconjurătoare, cînd orgoliul nostru este zdrobit, cînd timpul parcă s-a oprit în loc și clipa următoare a vieții care ar trebui să vină se depărtează de noi.
Ca om, sunt mulțumit pentru recunoașterea muncii de o viață întreagă. Ca artist mă consider binecuvîntat de soartă si mulțumit pentru recunoașterea unei capodopere care "va servi patrimoniului umanității" și "le va încînta ochii" cum s-au exprimat cei de la Muzeul de Artă din Vatican, și care sper din tot sufletul să onoreze nu numai arta românească și arta americană, dar arta universală în general.

Nu ai cumva senzația că deschiderea către universal este uneori mai înlesnită în cazul unor creatori ca tine, care lucrează și gândesc în două culturi diferite? Þi-a fost greu să te impui în noua ta patrie, SUA, care are cea mai mare piață de artă din lume dar în același timp cei mai numeroși artiști?

Probabil deschiderea către universal este uneori mai înlesnită datorită faptului că ești expus la o varietate de evenimente politice, culturale și sociale care îți îmbunătățesc capacitatea de percepție, înțelegere și analiză a mediului înconjurător și al psihologiei umane, aducîndu-te la un nivel de creație care depășește granițele simple ale imaginației și talentului. Este blestemul și binecuvîntarea care ne depășesc ca ființe umane dar pe care le putem înțelege, interpreta, transmite și imortaliza ca artiști în simplele noastre revelații artistice.
Drumul spre afirmare în lumea artistică este un drum foarte anevoios pentru orice artist, drum presărat de obicei cu multe dezamăgiri, atît datorită singurătății procesului de creație, luptelor interne sau neînțelegerii creativității, cît și, din păcate, datorită "micilor răutăți" din lumea creatorilor de frumos. Dar munca, pasiunea și devotamentul își spun de obicei într-un tîrziu cuvîntul, oferindu-ți în schimb universalitatea, libertatea totală de creație și recunoaștere eliminînd simplele delimitări geografice, făcînd mai important ce creezi decît unde creezi.

Nu simți nevoia să revii în prim-plan ca artist și în România, unde nu ești prea cunoscut? Te-a afectat faptul că presa românească, în special cea de cultură, dar și autoritățile noastre, nu au acordat importanța necesară succeselor tale de pe alte meridiane, în special reușita de la Vatican, deși după Victor Brauner niciun alt pictor român nu a beneficiat de o astfel de recunoaștere?

Bineînțeles că aș vrea ... Nevoia, în special sufletească, de a reveni pe plaiurile natale a fost și va rămîne în sufletul meu totdeauna. Din păcate revenirea mea "acasă" ca artist nu depinde numai de mine. Dorința mea de a reveni și a crea și dorința presei de a publica și recunoaște sunt lucruri total diferite. Nu vreau să judec pe nimeni pentru lipsa de interes sau pentru relatarea și interpretarea acestui eveniment. Sunt convins că motivele fiecăruia sunt foarte bine întemeiate și depind de factori asupra cărora de multe ori nici ei nu au control. Cu toate acestea, pînă atunci, noi artiștii, uneori cu dezamăgire în suflet, încercăm să ne îndeplinim "sentința" sau "destinul" pînă la capăt. Deasemenea să nu uităm că este o veste foarte nouă. Probabil majoritatea nici nu știu încă dar sunt sigur că în timp lucrurile se vor schimba și "cine va avea ochi de văzut, o să vadă" iar "cine va avea urechi de auzit o să audă". Dar, indiferent de ce ne va aduce viitorul apropiat cît și cel mai îndepărtat din acest punct de vedere, nu am să uit niciodată că prima linie pe o foaia de hîrtie am desenat-o "acasă" și îmi doresc ca ultima linie pe o coală de hîrtie să o desenez tot "acasă".
Aș vrea să-ți mulțumesc din suflet ție și lui Gabriel Stănescu pentru acest interviu, cît și celor puțini artiști și scriitori care au avut tăria și plăcerea de a scrie cîteva cuvinte frumoase despre acest eveniment și despre mine pînă acum. Aș dori să închei cu un citat al unei rude îndepărtate și remarcabil artist (George Bacovia – Gaudeamus):
În vînt și uitare tot stând,
Cu zile grele, stăpâne -
Oricine, orice au trăit,
Nimic nu rămâne...
... în afară probabil de unele capodopere de artă care vor continua să incinte ochii iubitorilor de frumos, mult timp după ce pașii noștri se vor opri.