Regressus ad uterum

Sinuosul traseu liric al lui Mihail Gălățanu de până acum: Știri despre mine (1987), Scrâșnind în pumni, cu grație (1993), Bunicul Kennedy (1996), Evanghelia după Barabas (1996), Mireasa Tuturor (1997), Poetus Captivus (1998), Memorialul plăcerii (2000), România cu prostii (2001), Diapazonul plictisit (2002), Mormântul meu se sapă singur (2003), Burta înstelată (2005), Inima de diamante (2006), Stradivarius (2008) - se află sub semnul piricului, volumele fiind sancționate sau elogiate atât pentru caracterul vocalic lubric, cât și pentru ridiculizarea antipatriotardă sau blasfemica demitizare a corifeilor literaturii autohtone. „Ereticul” lingvistic își permite cutezanța, exhibator-sarcastică de a fecunda limba noastră neaoșă, de-a o împresura cu vocabule indicibile, dând donquijotesc palme pudorilor refulate. În pofida încărcăturii abundent concupiscente, lirica lui Mihail Gălățanu nu poate fi supusă unui tratament retractil, fiindcă seduce. À rebours. Prin insolență. Orgoliu. Vulcanism. Imprecații inteligente. Halou degringolant al unei minți fecunde... Autorul parodiază lexemele cuminți, neologice, deconspirând falii ale snobismului lingvistic. Situată sub zodia indicibilului... devoalat, Româna cu prostii... se vrea un obiect de studiu, didactic, atâta vreme cât cuvintele așa-zis licențioase nu sunt omise din DEX. Periculozitatea microbiană a lui Mihail Gălățanu se revarsă apoi și asupra patriotismului. Arătându-se buf cu degetul, ca unul care „a scris în româna cu prostii/ El a dezvirginat-o” poetul propune, in facto, o descătușare a falselor pudori, o defardare a convenționalismelor, o Republică a epicurismului, aflată sub stindard falic, motiv pentru care până și imnul național este cameleonizat hedonist. Vituperarea vocalică, orgiastică emerge dintr-un vulcanism care camuflează tentaculele latente ale unei poetici a ingenuității, sedate de mantia nihilismului ultragiant.
Recentul volum, Poeme amniotice, apărut la Editura Limes din Cluj-Napoca în anul precedent dezvăluie o falie mai puțin relevată a autorului, în care aparenta domesticire lexematică din primele poeme este dublată de nostalgia redobândirii unei stări de grație, edenice, aceea de increat, într-un clivaj mnemotehnic salvator care permite transgresarea mortalității, ca urmare a faptului că nenăscutul se abstrage implacabilului dat ființal al efemerității. Într-un interviu dat Roxanei Vintilă („Jurnalul Național”, 11.09.2008), poetul se confesează: „Sînt un om a cărui viață a fost împărțită, acum o lună și jumătate, în două părți: viața lui Mihail Gălățanu de dinaintea morții mamei lui și viața de după moartea mamei. Am avut sentimentul că, o dată cu moartea mamei, poarta prin care am fost zvîrlit în lume s-a închis - și, de acum înainte, nu mai am decît o singură cale. Îmi fac pomana de 40 de zile a mamei mele. Îmi îngrop morții mei personali. Și ei sînt singurul lucru cu adevărat personal, sînt singurul lucru care îmi aparține. În rest, sînt sărac lipit pămîntului. În care i-am îngropat.” Aspectul biotic dual este revelat și de compartimentarea binară a tomului, secțiunea secundă fiind intitulată Elegiile increatului.
Volumul debutează cu un Prolog în care sunt focalizate virtuțile pe care le posedă „Cel dinainte de naștere”: accesul privilegiat la tainele destinului, omnisciență reflectată în manieră oniric-suprarealistă, prin ubicuitate. Voiajul amniotic presupune refacerea anamnetică a sinelui, într-o emersiune progresivă ce conduce înspre aruncarea în lume, expulzare resimțită, întocmai ca în cazul lui Lucian Blaga, ca un blestem. Amintind de Întâmplările în irealitatea imediată ale lui Max Blecher, traseul în propria interioritate, dincolo de țesutul epitelic, de cel „al sistemului nervos/ parasimpatic”, translează totodată apropieri empatice de predecesorii lirici, cum ar fi George Bacovia, Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Tudor Arghezi aspect exploatat postmodern prin tehnica palimpsestului, care calchiază, prin perifraze actualizante textele-mamă, ușor recognoscibile în economia Prologului metamorfozându-le în mimotexte. Refacerea itinerariului fetal presupune simbioza cu instanța maternă, acesta devenind un adjuvant al facerii care secundează travaliul, prin recursul la incantații mistice, ancorate în arhetipal, cu tentacule folclorice, reverberante. Apriorismul se propagă prin viziuni archimboldești care recompun atât istoria noastră culturală, cât și propriul destin, circumscris orficului hedonist: „Sunt, deja din burtă, cel mai mare cîntăreț al lumii. Și cel mai giugiuc iubăreț. Liubovnicul-model. Iubesc, deja, pe toate femeile lumii. Fiindcă iubesc arhetipul.” Tendințele donjuanești sunt explicitate ca urmare a erosului matern, ca matrice și promontoriu al iubirilor viitoare. Poemul este polifonic, atât în ceea ce privește multitudinea de stiluri pastișate, cât și ipostazierile fonice, atitudinale.
Metafora care circumscrie Fântâna nașterii mele este similară oglinzii basmice fermecate, denunțând devenirea ulterioară a increatului care devoalează teritorii, expectanțe, idealuri, reverii, nostalgii - toate subsumate istoriei personale. Glisarea înspre sacral pornește de la relevarea congruențelor egolatre cu divinatoriul, într-o simbioză cu Dumnezeirea. (M-am unit) Protector, uterinul constituie un topos paradisiac care este turmentat doar de aprehensiunea nașterii, exterioritatea fiind focalizată ca o cutie a Pandorei din care starea benefică de beatitudine este excomunicată, iar lumea devine un teritoriu similar bolgiilor dantești.
Textul care dă și titlul volumului, Amnios, subintitulat (Poem amniotic) se convertește într-o odă la adresa țesutului embrionar care circumscrie fătul, dar și al lichidului care anunță iminența nașterii. Portretul sinelui de dinaintea expulzării fetale acumulează imagini caricaturale, îngroșate fantast, dar și edulcorări diminutivale. Reverența în fața amnioticului denunță o euforie infantină a celui care a descoperit panaceul survolării tanatice, pentru că increatul e „de moarte, eviscerat¬!”, „de moarte, vindecat!”, astfel încât tergiversarea infinitivală a venirii pe lume este explicabilă: „Încă nu-s muritor. Încă nu./ Și asta pentru că nu-s, încă, născut.” În poezia De ce stau cu pumnii strînși la gură? autorul decriptează germenii tanatogenezici în naștere. Sunt glonțul morții mele, defalcat dual în ipostazierile Sunt glonțul care nici nu știe din ce armă pleacă și Sfărm burta ghinturilor mele propune o vizualizare maniheică a interiorității. Dacă primul text relevă deconcertarea, apoi rebeliunea insului aflat sub imperiul negației aplatizării conservatoare, cultivând o atitudine defensivă, catabasică, cel secund poate fi perceput ca o oglindă răsturnată a celui dintâi, într-o ofensivă belică, de eradicare a abuliei fetale, de reînviere, papinian-donquijotescă sub semnul sculpturalului: „Sculptez și aerul, și arma, /Întocmai ca un nou Praxitele.”
Unele poeme au o încărcătură aproape liturgică (Am trăit o vreme numai cu pîine, apă și amintirea lui Dumnezeu, Sunt în grația ta, Doamne), prin recursul la modele biblice și prin reconfigurarea unui pact osmotic cu divinitatea apropriată, al cărei serv privilegiat se proclamă: „Și ne iubim așa de mult, eu și Dumnezeul Meu, eu și Savaotul Meu/ Că nu mai încape frică / Și că însăși dragostea dintre bărbat și femeie pălește” (Eu cînd învii, învii bine)
Elegiile increatului debutează cu aprehensiuni tanatofobe în poemul De dincolo de naștere vine moartea mea. Cîntecul increatului relevă traseul travaliului, călătoria terorizantă înspre expulzarea din paradisul uterin într-o exterioritate aservită nocturnului, tanaticului. Cecitatea anterioară nașterii conduce înspre o exacerbare suprarealistă a celorlalte simțuri, spre o impregnare animistă, transcendentă. cu materia. Mihail Gălațanu pigmentează dramatic odiseea ivirii pe lume, actul în-ființării fiind resimțit traumatic, devastator, ca o acrobație între bios și neant: „Am să cad în lume, doamne./ Solzii-mi vor zbura de pe ochi. /Sigiliile lui Solomon se vor rupe pe chiupuri. / / Am să fiu născut. /Stau să mă nasc. / Să alunec pe buza râpei/Dintre viață și moarte./ / Iată, ajunsu-am./ Cade hangherul, sunînd, pe podea./ Zăvoarele-s sparte./ Și-s peste noapte, și-s peste moarte/ Cozma Răcoare, inima mea.”
Întrebări pentru Miti (&teme de dispută) acumulează o tornadă de dubitații retorice care pornesc de la contabilizarea entităților transcendente. Aserțiunile, cu iz gnomic, comportă și reversul acestora, astfel încât discursul rămâne perpetuu problematizant, întrebarea primară fiind secundată de una de releu, care augmentează incertitudinile. Bogumilism, erezie, budism, tentația decriptării misterelor vizează aspecte mai puțin vehiculate: dacă Dumnezeu a râs vreodată, existența Evangheliei după Iuda, biografia isusiacă între 12 și 30 de ani, amnezia parțială a Mântuitorului, conținutul integral al manuscriselor de la Marea Moartă etc.
Deși în mare parte monocord, volumul vehiculează și definiții lapidare ale scripturalului, perceput ca un act kathartic, dar și ca un modus vivendi. Tributar poeticii diarismului (fragment de jurnal, 01 mai 2007), subintitulat (discuri de vinil) se convertește în germeni de poetică, facilitând accesul în laboratorul de creație auctorial. Imperativul refulării prin scris denotă o pluralitate simbiotică, lipsa lui conducând înspre asfixieri simbolice și încetinirea funcțiilor vitale. Acribia amprentării scripturale până la extincție, febrilitatea epurării lexematice nu eludează nici componenta empirică subsumată exibator recunoașterii: „Trebuie să scriu. Cînd nu scriu, mă sufoc. Simt ca nu mai am aer. Simt că nu mai am aer. Parcă toate funcțiile vitale îmi încetinesc. Pînă la disoluție. Pînă la apatie. Simt că nu mai am aer, da. Aș scrie oriunde. Aș sta și pe scaunul de la toaletă și aș scrie. Acolo, lîngă caloriferul fierbinte. Frenetic. Și scrisul e o defecație. O eliberare de tot ce, pînă în secunda anterioară, ne-a aparținut. Și o febrilă căutare a cuvîntului. Unele cuvinte strălucesc deasupra noastră, cu mult mai sus.” În maniera textelor avangardiste, succint, demolator, făcând apel la fragmentarism, de-construcție și tehnica palimpsestului, în consonanță cu notele definitorii ale curentului, suntem informați, prin Liste, Cum este postmodernismul: „- eclectic/- morcelat/ - discontinuu/ - melanjat/ - alătură tot ce nu se poate alătura, tot ce nu poate fi pus la un loc sau pare neverosimil să pui/ - fractalic/ - ihabhassidic&aihabhassanzk/ - baudrillardic/ - deleuzic Eu niciodată n-am fost eu stă sub pecetea alterității, a dualității cu un celălalt, impalpabil, care se abstrage puniției.
Venirea pe lume este vizualizată în numeroase texte, plonjarea în real angrenând nostalgia valorizării miticului, a arhetipalului, prin focalizări multiple: ubicuitate mundană (Cântec maxim al nașterii), perceperea ei, în manieră ludică drept o mitomanie (Numai un mit), emersiune purificatoare dintr-un acvatic cu valențe septice moral (Nașterea mea neîntîmplată) etc. Incantațiile cvasisibilinice, cu inserții folclorice demască Lumea eresă, topos al efemerității și injustiției. O dată cu Urîcioșenia dumneavoastră, Lume tonalitatea elegiacă preia tentaculele vituperante ale celorlalte volume, fără a abandona însă textura dramatică. Poezie de dragoste melanjează registrul neologic, cu cel argotic și popular pentru a ne devoala Cum e să iubești o femeie pe dinăuntrul ei, în vreme ce Banca de organe reflectă ardoarea menținerii amnioticului, a survolării Mnemosului: „Spumege cupa! Spargă-se valul! Anestezie! Chinestezie!/ Dulce amnezie, asta mi-o doresc!” Dacă în prima secțiune aveam textul Stau la rând să primesc un trup nou, în cea secundă aceasta este reduplicată proteiform în varianta Stau aici la rând la trupuri, cu speranța captării unei corporalități ingenue, sapiențiale, virile, abstrasă turpitudinilor, dar care în ciuda acestui cumul apoteotic de virtuți, „oricum, singur/ n-o să poată să se mîntuiască.” Aprehensiunea unei ființări damnate, sumise implacabilei temporalități ce erodează umanul, meditațiile asupra organelor biologice, aservite iminenței tanatice, dubiile asupra fatumului convulsionează textul care glisează fonic înspre un bocet al increatului: „Zorioare, surioare,/ Timpul mașter o să-mi bată/ Trupul tînăr într-o piuă?// Ce trup voi primi?/ Și ce carne? Ce piele? Ce ochi cuminți și pleoape rebele?// Ce buze lehuze?/ Tu ești, încă de-acum, de nenăscut,/ Gata putrezit și îngropat,/ Trup de oale și ulcele.// Cele joase?‚ Nalte, cele?/ Cari oari or să te-nsuflețească? Și unde ai să zăbovești? Unde zăcea-va, ah,/ Mîna ta?/ Și, mai ales, oare,/ Unde cînta-va/ Gura ta?/ Ce-ai să faci, trupule, cu găurile tale de fluier/ încă nehotărît? Vei merge la mîntuit,/ la ispășit/ sau la osîndit?“
Am noroc la născut, care închide ciclul amplasează demitizant-ironic demersul în sfera transfigurării artistice postfetale: „Ce mai, mi-am făcut o operă de artă din nașterea mea.” În pofida faptului că pe alocuri discursul liric se aplatizează, ca urmare a texturii ideatice preponderent monocorde, volumul lui Mihail Gălățanu atestă aceeași inventivitate, reflectată de această dată la nivel iconic, prin incursiuni fantaste în subteranele amniotice.