În picturile călimăneșteanului Mihai Scărlătescu nu trăiesc erezii.
Sintezele reprezentării sale vizuale, se regăsesc în cuprinzătoare compoziții peisagistice, extrase de mai departe de universul accesibil de ondulații variate ale materiei vii.
Sunt convins că, în căutarea frumosului, el s-a străduit să învețe - într-o îndelungată ucenicie - limbajul naturii, încărcat de tainice ecouri ancestrale, izvorâte din inteligența nemărginită a Creatorului.
Desigur, nu lipsesc nici aici în plan secund, ansamblurile decorative ce, caracterizează în general creația picturală prin întrebuințarea culorilor, ca elemente cu valori emotive ; dar sesizăm, cum artistul, concepe și stăpânește o întreagă estetică personală, fundamentată pe principiul libertății operei, trecând astfel, dincolo de imaginea "verosimilă". Este grația unui limbaj în care se transmite însăși mișcarea ființei.
Spiritul său prospectiv cere ochiului alt/ceva decât imitarea (mimesis), oferită de percepția imediată la contactul cu lumea formelor.
Se înțelege că, aceste potențe eruptive din gamele plastice amintite, nu au nimic comun cu tehnica de lucru impresionistă, unde contingența depășită locuiește rutinier - chiar dacă răspândește pe nări aere academice - selectând secvențe "realiste", executate automatist. Ceea ce la impresioniști dăunează, conducând- cu minime diferențe- la înrudiri cu tipuri de fotograme, închise în timp, neînsuflețite.
"L'artiste se recconnait a la qualite de sa transposition" -ne spune Gaugain.
Mihai Scărlătescu se situează stilistic, într-o dimensiune oarecum post-impresionistă, dar unică prin deschideri și originală prin reverberații.
Pânzele sale sunt atinse de un suflu poetic sublim, asemănător duhului care trece pe deasupra apelor. Seriile de peisaje emit un simțământ de cumințenie și echilibru. O misterioasă transparență ne poartă vederea pe aceste pelicule de rezonanță, spre un infinit presimțit, topind în ambianța învăluitoare semnele exteriorului.
Mă întreb bunăoară, cum de freamătă vântul nestingherit printre globurile florifere ale arborilor, care prind rădăcini din tectonica esenței cromatice; sau de unde vine zborul păsărilor cu aparențe lichide.
Și de peste cer și munți, oameni și ape, văd ieșind prin vitraliile tablourilor sale, zvcnetul învelișurilor de lumini, purtând pe aripi, o inimă cosmicizată.
La pictorul nostru, sursa limbajului plastic este căutată de eminența spiritului în puritatea eterată.
Despre procesele genetice care acționează în cadrul textelor -a scriiturii poetice - la scriitorul Mihai Scărlătescu, voi informa referenții culturali într-o cronică viitoare.


N.N.Negulescu