1. Doamnă Ruxandra Cesereanu, activitatea dumneavoastră publicistică, de cercetare și
beletristică demonstrează că sînteți o conștiință
aflată în stare de insurgență, neirosind nici un pic
de energie (chiar dacă duceți adesea o bătălie utilă
altora și luptați cu morile de vînt) pentru
cucerirea și păstrarea libertății interioare, în
condițiile de după căderea dictaturii, cînd nu a urmat
și un firesc proces al comunismului.Poate de aceea, în
condițiile în care el a fost evitat de politicieni,
acest proces a fost inițiat de cîțiva scriitori. Cît
costă libertatea și care sînt, la noi, mecanismele ei
culturale ?


1. Insurgentă cred ca sunt, într-adevăr, mai ales în eseurile mele despre violențele politice din secolul XX. Pentru mine este esențial demersul de recuperare a memoriei românilor, iar studenții mei de la Jurnalism în principal,dar și de la alte facultăți, au înțeles acest lucru, fiindcă de aceea au optat pentru cursurile mele (despre Gulagul românesc, despre fenomenul torturii, despre mineriade și fratricid în România), chiar dacă nu sunt foarte mulți la număr.Tocmai fiindcă nu a avut loc la noi un proces al comunismului nici măcar simbolic, această insurgență este necesară. Nu cred însă că mă lupt cu morile de vânt. Ceea ce încerc eu să fac este istorie, chiar dacă pregătirea mea nu este una de istoric. Nu fac însă o istorie pură, ci una a mentalităților. Or, în asemenea specialitate, nu există încă o facultate sau departament care să pregătească experți, la noi. Nu m-am așteptat ca politicienii să fie interesați de un proces al comunismului, ar fi fost utopic. Nici de la istoricii consacrați sub comunism pe istorie contemporană nu am așteptat prea multe. Nu prea a avut cine să scormonească în primii ani după decembrie 1989 după adevăr. Dar de atunci au apărut o serie de istorici tineri și de instituții (chiar dacă nu oficiale) care au inițiat demersuri recuperatoare de adevăr.
Democrația își are un ritm al ei până la urmă și ea se urnește, chiar dacă șontâc-șontâc. Din păcate manualele de istorie încă sunt deficitare la capitolul istoriei contemporane, dar sunt optimistă și cred într-o evoluție pe această cale a aflării adevărului care a fost ascuns sau înjumătățit sau, în cazurile grave, răstălmăcit.Cum spuneam, politicienii și istoricii s-au ferit în primii ani de după căderea comunismului de o devoalare radicală. Din pricina aceasta, rolul de demistificatori l-au avut mai cu seamă scriitorii care, foarte mulți dintre ei, au renunțat la literatură, și s-au ambalat în proiecte jurnalistice și simili-istorice. Nu văd nimic rău în asta. Dimpotrivă.

2. Occidentul a reacționat cîndva extrem de tîrziu și
ineficace împotriva Gulagului sovietic, și asta
deoarece, în mod paradoxal, revelarea acestuia a
coincis cu revelațiile despre Holocaust care l-au și
pus în umbră. După 1990, asistăm la un nou
paradox:anume graba exprimată de Occident la
reîmpărțirea politică și economică a lumii aproape că
a impus țărilor estice să "șteargă cu buretele" marile
tragedii totalitare. Ce consecințe credeți că va avea
acest episod care vine în prelungirea și parcă
întărește efectele "spălării creierului" operate în
țările satelit ale URSS despre care vorbea Daniel P.
Mannix în " The History of Torture" și despre care ați
tratat și dvs. în "Panopticum. Tortura politică în secolul XX"?
Ce anume trebuie "uitat", pentru a putea evolua, și ce
anume trebuie păstrat în memorie, din aceleași
considerente?


2. Occidentul a aflat despre Gulag încă din anii '30, atunci când au apărut, de pildă în Franța, primele cărți despre închisorile comuniste și lagărele din URSS. Dar s-a închis ochii, pentru că totul părea neverosimil. După aceea, ceea ce se întâmplat în lagărele naziste a depășit orice înțelegere, iar Gulagul și ororile sale au căzut în plan secund, cel puțin în timpul celui de-al doilea război mondial. După război, treptat, evreii au avut admirabila râvnă și obstinație de a se face auziți și de a impune Holocaustul ca fiind crima majoră a secolului. Lumea era culpabilizată în general din pricina Holocaustului, drept care se reacționa mai ales la această catastrofă teribilă prin care au fost evreii siliți să treacă. În vremea aceasta, colosul sovietic invadase țările din Est și o făcuse într-o manieră dură și colonizatoare. Încet, mai întâi pe șoptite, Occidentul a aflat și despre Gulag și a început să înțeleagă. Dar de-abia masivul volum Arhipelagul Gulag al lui Alexandr Soljenițîn a reușit să spargă zidul tăcerii și să deschidă ochii occidentalilor asupra comunismului și atrocităților comise în țările-satelit ale Moscovei. Din anii '70, de când Arhipelagul Gulag a fost publicat pentru prima dată în Franța, a curs multă cerneală pe această temă, așa încât occidentalii nu s-au mai putut face că nu știu sau că nu înțeleg. Iar prăbușirea comunismului în Est a adus cu sine, în multe segmente, accesul la adevăr și la ororile comise în timpul dictaturilor comuniste din diferitele țări est-europene. Numai la noi, în România, au apărut aproape două sute de cărți de memorialistică a închisorilor și lagărelor comuniste, și vreo douăzeci de cărți care încearcă să facă, pe cât se poate, și istoria acelor vremuri, ceea ce este esențial. Nu cred că Holocaustul și Gulagul trebuie judecate în competiție, pentru că nu cred în ideea de ierarhie a ororii. Oroarea este oroare, nu există un loc întâi de premiant cu coroniță și apoi un loc doi și trei etc. Între regimurile care au produs Holocaustul și cele care au produs Gulagul au existat diferențe de tehnică a terorii, dar scopul a fost același. Bilanțul victimelor diferă și el, dar nu mi se pare că putem să ne raportăm numeric la conceptul de oroare. Ce anume trebuie păstrat în memorie, mă întrebați? Totul: istoria, victimele, călăii.Istoria nu poate fi în nici un caz ștearsă cu buretele.

3. Noica nu a crezut în Judecata de Apoi a culturii
iar Blaga descoperise că lumina Raiului vine de la
flăcările Iadului. Cum reactionați în fața
atitudinii atît de comune prin care românul,
chiar dacă își fură singur căciula, refuză să
călătorească retroactiv(în mod terapeutic) spre
centrul infernului, adică spre acea conștiință
reprimată a Gulagului românesc?


3. Nu toți românii refuză cunoașterea și recuperarea chirurgicală, ca să zic așa, a trecutului lor. O parte din tinerii din România sunt foarte interesați de ceea ce a fost în trecut, de orori și abominabil. Și asta nu fiindcă ar fi masochiști, ci fiindcă își asumă un demers curajos de a fi în posesia unei memorii colective. Pe lângă ei există, desigur, mulți români marcați de pasivitate și indiferență, pentru care trecutul nu mai are importanță. Există, apoi, cei care se opun aflării adevărului, fie fiindcă au colaborat cu regimul comunist, fie fiindcă au făcut parte din chiar rândurile călăilor mai mult sau mai puțin simbolici: iar acești oameni nu vor deloc să își scruteze cinstit trecutul fiindcă se simt vinovați, chiar dacă nu au remușcări.Și mai există cei căldicei sau împăciuitoriști, ca să folosesc un termen de pe vremea proletcultismului,care nu au o poziție nici pro, nici contra, fiindcă nu au făcut nimic contra regimului comunist, ci au fost obedienți. Cum în România comunistă se poate spune că spălarea creierului a izbutit, chiar dacă nu într-o formă brutală, ci într-una rafinată, obstrucționarea aflării adevărului este previzibilă. În ce mă privește, însă, sunt destul de optimistă și cred că lucrurile vor ieși la iveală până la urmă, așa cum s-au petrecut ele. Mă bizui pe cei tineri și pe pofta lor de adevăr.

4. Ce credeți că a mai rămas din homo sovieticus
în lumea românească actuală?

4. Homo sovieticus român este, din fericire pentru noi, o specie pe cale de dispariție: agonizează, se mai luptă cu ultimele-i puteri, dar, în general,decesul său este sigur. Chestiunea este că homo sovieticus a dat naștere unor epigoni destul de monstruoși, precum extrem-naționaliștii cu accese paranoiace. Europenizarea României nu pe această cale se va realiza, a naționalismului furibund și coleric, în care românismul este exaltat patetic și patriotard în scopuri propagandistice.

5. Atît în Grădina deliciilor, cît și în Oceanul Schizoidian oferiți o demonstrație de Bildung, de ego-paideia prin regăsirea și
redefinirea spiritualității. O poezie în care nu conteniți să exersați o "cultură a întrebării", cu armele ontologiei. Decameronizarea
eului poetic duce la o bună stare de grație ?


5. Întrebarea dumneavoastră este cam sucită, așa încât am să vă răspund în măsura în care am înțeles-o corect. Cele două volume pe care le-ați invocat au, desigur, un substrat al respiritualizării și chiar unul al livrescului. Dar, pe de altă parte, poezia mea este extrem de atașată de o cultură a corporalității. Că este vorba și despre o cultură a întrebării, cum o numiți, se prea poate, atâta timp cât interogațiile mele sunt violente și colerice chiar. Pentru că port bătălii, cam asta este ceea ce fac eu când scriu poeme. Port bătălii cu mine, cu moartea, cu dragostea, cu Dumnezeu. Încerc, firește, să câștig aceste bătălii, dar la fel de bine pot să ies înfrântă din ele.Esențial este să ies înțeleaptă chiar și din înfrângeri. Să străbat o cale până la capăt, chiar dacă acea călătorie este o catabază, un traseu ad inferos, în măruntaiele nebuniei, ale singurătății și ale cine știe cărei alte zădărnicii.

6. Cu Femeia-cruciat mi se pare că se face cunoscut
faptul că între femeia viitorului și atitudinea
plasată sub semnul lui Omega melancolic nu încape
reconciliere. Mă duc pe aceasta AD-URMECARE ca pe o
Cale, în căutarea unui raport ideal dintre feminism și
feminitate. Dumneavoastră l-ați găsit, în cele din
urmă?


6. Întrebarea dumneavoastră este prea complicat formulată, când lucrurile sunt mai simple, de fapt. Ideea de și volumul Femeia-cruciat s-au născut dintr-o questa personală. La urma urmei, poeții sunt prin structură narcisiaci, coborâți în ei înșiși, obsedați de măruntaiele lor fizice și mentale. În ce mă privește, am imaginat cruciada unei femei întru aflarea credinței sale, dar și întru aflarea feminității sale, nu atât prin trup, cât prin spirit (deși, cum am spus deja, corporalitatea este una din obsesiile mele, întrucât trupul este palpabil). Femeia-cruciat se raportează la patru bărbați: Magister (maestrul ei), Fratele, Iubitul și Hristos. Sunt patru ipostaze la care orice femeie vibrează, căci este vorba despre imaginea tatălui, a fratelui-prieten, a iubitului carnal și a lui Dumnezeu. Din acești patru bărbați (dintre care unul este și Dumnezeu) este alcătuit, cred, universul masculin la care se raportează orice femeie. Poate că Fratele poate lipsi din cvartet, dar tatăl, iubitul și Dumnezeu în nici un caz. Femeia-cruciat se caută pe sine, rătăcind: este o inițiere și un traseu arhetipal, de fapt. Ea este o războinică și sensul acestei războinicii m-a stimulat din plin. La capătul inițierii, femeia-cruciat ar trebui să se mântuie nu doar la nivelul credinței. Ea este o vizionară și o sibilă. Rămâne de văzut, însă, dacă lucrurile stau așa și dacă ea nu este o înfrântă. Aceasta este povestea poemului Femeia-cruciat, fiindcă a antologiei Femeia-cruciat istoria este mai amplă. Am adunat în această antologie o serie de portrete feminine: fetița nevrotică, femeia fatală, cruciata, schizofrenica, mistica, desfrânata etc. Un evantai de minți și trupuri, unele chinuite, altele fericite. Din punctul acesta de vedere, femeia nu este mai altfel decât bărbatul. Cu antologia Femeia-cruciat am recapitulat ipostaze feminine de care am fost bântuită și care m-au posedat. Într-un anumit fel cred că m-am și despărțit de ele, așa încât se poate spune că acțiunea Femeii-cruciat, ca volum de poezie, a fost și una exorcizatoare. Poate că lucrurile ar fi stat într-adevăr așa dacă nu aș fi publicat, după aceea, volumul de poezii Veneția cu vene violete. Scrisorile unei curtezane. Or, aici reiau ipostaza curtezanei și o sucesc pe toate părțile. Nu fiindcă m-aș identifica unei curtezane, ci fiindcă imaginea curtezanei cuprinde multe din aspectele pătimașe ale feminității. Iar firea mea este una pătimașă. Prin urmare, questa feminității a continuat în Veneția cu vene violete și, în ciuda faptului că mereu vestesc încheierea acestei căutări, probabil că ea nu se va sfârșit niciodată.


7. Avînd , deja, o operă valoroasă și vastă la o
vîrstă a tinereții, se poate spune că, la dvs., nu se
poate evidenția o cezură între existență și cultură.
Este, acesta, destinul Ruxandrei Cesereanu?


7. Destinul meu nu este împlinit încă, dar cred în el. Nu mă raportez, însă, la cărțile mele ca la o operă (nici incompletă, nici completă). Încă nu se poate vorbi de o operă. Mai am de lucru în acest sens. Deocamdată mă simt împlinită prin trei volume de poezie pe care nu le voi renega niciodată, pentru că mă simt foarte puternică în ele: Oceanul Schizoidian, Femeia-cruciat și Veneția cu vene violete. Ca eseistă, de asemenea, cred că mai am multe de spus, încheind trilogia infernului concentraționar (din care am publicat o carte despre Gulagul românesc și o sinteză despre tortura politică în secolul XX) printr-o carte despre evadările din închisori și lagăre. Am în curs de apariție și un eseu despre Imaginarul violent al românilor. În sfârșit, în 2002 am publicat romanul meu de căpătâi până acum, este vorba despre Tricephalos. O carte de inițiere într-un erotism când spectaculos, când abisal, dar și în deșertăciunea acestei lumi. O carte care m-a împlinit și ca scriitor, și ca femeie.





Ruxandra Cesereanu

Ca să mă mântui puțin

L-am plâns pe Hristos ca pe un fiu al iernii
chiar și atunci când am aflat că va învia.
Apoi m-am zidit în casa mea,
era cald și mirosea a pâine galbenă cu somn.
Am fost mereu pătimașă
de parcă mi s-ar fi aprins beculețe electrice între coaste.
Singurătatea mea era spongioasă
ca buretele sulițașului umezind buzele lui Hristos.
Picioarele mele erau de cămilă,
mâinile mele erau leoaice bătrâne,
sânii mei erau scarabei.
Dinții îmi clămpăneau,
ochii mi se strângeau la rădăcina frunții și boscorodeau,
oasele mi se albeau făcându-se de zăpadă.
În vene lătra o haită de câini bezmetici,
ei mursecau tot ce le ieșea în cale,
fie ea neprihănire, singurătate sau ardoare.
Credință aveam puțină, cât un strop de vin roșu.
Tăceam pe dinafară,
dar scheunam și clincheteam pe dinăuntru cu înspăimântare.
Fiara era vie, mă pândea ca să mă vâneze
când pe cer nu avea să fie nici o stea.
Avea cap de licantrop, gheare de vulturoaică și solzi de antracit.
L-am spălat pe Hristos, l-am înmiresmat,
l-am purtat ca pe un smarald uriaÈ™.
Casa mea trup se răcise, în plămâni ningea,
frica lăsase pești morți pe nisip,
singură, singură, singură inima clipocea.
Iubitul era o amintire tăiată cu securea,
fotografie lipită pe pielea bântuită de catifea.
Pustiul dinăuntru nu puteam să-l rodesc nicicum,
leoaicele răgeau în zadar,
cămilele se uscaseră ca frunzele, toamna,
scarabeii erau demoni somnoroși.
Nu știam dacă tu, Hristoase, vei învia ca să mă mântui puțin
sau ca să mă spulberi cristalin.




***
Blog Angela Furtuna