De unsprezece ani privesc si-ti urmaresc in taina viata. Ma bucur cand zambesti si-ti plang tristetea noaptea, o macinare ce-aduna nori intunecati peste privirea ta albastra.

Esti palid uneori, iar fata isi pierde din culoare, devii o umbra alba, argintie. Si-n graba te retragi atunci spre locuri doar de tine cunoscute si te feresti de vorbe, de sfaturi, probabil de durere.

Iar alteori esti crud, cu pumnii inclestati lucid in aparare si pieptul sufocat in chingi de foc. De unsprezece ani te temi si te ascunzi, cauti perfectiune in totul si te inspaimanta apropierea.

De ce alergi? Pe acelasi drum in orice dimineata pasesti privind in gol cu ochii mari, infrigurati, nerabdatori sa vada... ce? Iar serile revii tot mai grabit, parca purtat de pasii altcuiva, cu aceeasi resemnare trista, buimac si naucit de-atata neintamplare.

De unsprezece ani astept o zi sa te privesc doar eu si vreau sa te privesc o vesnicie. Nu m-am grabit odata, am asteptat pandar atatia ani sperand sa vina seara cand o sa fii deschis, netemator. Si n-a fost noapte sa nu strig...

De cine fugi? Stiu, te feresti... Vezi, am strabatut infernul ca sa ajung la tine dar n-ai vazut, n-ai vrut sa vezi ori ti-a fost teama sa privesti. Eu te-am visat... si te-am simtit in orice zvacnet, rugaciune, dorinta ori neputinta...

Stiu c-ai murit de zeci de ori, iar invierea a fost cu fiecare data mult mai grea. Tanjeai dupa iubire si cand o intrezareai te retrageai speriat in pesteri incalcite.

Nu, ce-a fost in acesti ani n-a fost iubire. Doar nascocire, nebunie, un strigat si ura si-un rug de flacari rele, ascutite.

Dragostea e plina de minciuni. Toti mint, au mintit si vor minti... si nimeni nu crede ca minte-n fiecare zi. In nebunie insa minciuna-i inutila, nu cere adevaruri, nu cere nici minciuna. Nebunia trebuie doar sa arda..., sa arda pana la cenusa si-apoi sa se scufunde in mare. Adanc, tot mai adanc...