Nu știu de ce mi-e azi sufletul atât de greu. Poate pentru că mi-am amintit noroiul în care mă afundam cu pantofi de lux și pantaloni suflecați, unic pedestru în urma căruței ce te purta pe cel mai scurt dintre drumuri.
Erai atât de singur, tată! Cum singur muriseși și trăiseși aproape toată viața, deși ai crescut trei bărbați.
Noroiul îmi mângâia gleznele, în timp ce lacrimile mele-l atingeau. Iar mângâierea aceea, nu știu de ce, îmi părea aproape voluptuoasă. Și îmi doream atingerea ei, poate deoarece mă făcea să uit noroiul din mine, cleios și negru, care mă strângea din toate părțile. Zadarnic încercam să-l alung prin lacrimi și gânduri către tine. Mă stăpânea și-mi aducea aminte de ceața în care trăisem și-n care aveam să mai trăiesc o vreme.
Acum știu, tată, că nu ceața a fost de vină, cum nimeni nu e vinovat că eu uitasem să mai trec pe la tine. Doar eu sunt cel care nu și-a rupt lanțul acela infernal.
E-adevărat...e-adevărat că, deși m-ai iubit mult, nu mi-ai oferit nimic înafară de dragostea ta. Dar eu? Eu ce ți-am oferit? În timp ce dăruiam în stânga și-n dreapta celor care n-au meritat, pe tine păream să te fi uitat cu totul. Deși tu existai în mine, cum există sâmburele în măr.
Și, Doamne, aveai nevoie de atât de puțin! La nimic nu ți-a folosit tot ce te-nconjura, câtă vreme te lipsisem de mine.
Înclin să cred că m-ai iubit cel mai mult dintre cei trei, poate pentru că eram cel mai mic.
Nu ți-am înțeles atunci dragostea, nici sacrificiile. Nu pricepusem că faptul de a nu mă fi dat la orfelinat după ce mama murise, tu rămânând cu toate și cu noi de crescut, a însemnat că mă iubești. Dar nici n-am fost ajutat. Nimeni nu m-a făcut să-nțeleg că locul unui om e alături de părinții lui, câtă vreme îi are...
N-am înțeles nici de ce te luaseși de băut și nu renunțai nici măcar cât să-mi trimiți bani de drum de la București, când eram în Academie. Știi tu ce greu îi strângeam uneori? Lasă...toate astea le-am uitat, acum nu mai au nici o însemnătate. Acum am bani, tată, sunt bogat, dar cine mi-ar putea spune la ce-mi folosesc? Și eu voi pleca la fel ca și tine, poate nu chiar într-o căruță, dar ce mai contează? Și cine va merge pe jos în urma mea?

Să mai fi trăit o zi, tată! Iar ceața mea să se fi ridicat ca prin minune în ziua aceea. Câte nu ți-aș fi spus!
Þi le-aș fi spus atunci când am venit ultima dată, mânat de-un dor nebun și poate de-un presentiment. Dar cui era să le mai spun? Tu mă-ntrebai de zor de mine, crezând că sunt Ionel. Am încercat să-ți explic, dar după o vreme iar m-ai întrebat: "Ce-o mai fi făcând?". Eu! Eu eram acolo! Atât de mult ai dorit să mă uiți, ori poate atât de convins erai că n-o să mai vin? De ce-ai aruncat imaginea mea în sacul cu vechituri din podul fără scară?
Þi-aș fi spus, tată, că te iubesc, însă voiam să știi că eu sunt cel care vorbește...Și ai plecat nemângâiat, cu dorul de mine în suflet.
Da, ceilalți se urcaseră în mașini, poate pentru că de ei nu-ți fusese atât de dor. Dar eu trebuia să merg aproape de tine, afundându-mă în noroiul care-mi amintea de mine. Mă-ntreb - ție, însă, la ce ți-a folosit?
Þi-aș spune multe, dar nu-și mai au rostul acum.
Nu cred să-mi fi imaginat că ești veșnic. Atunci ce-am așteptat? Hidoasa plecare spre nicăieri, ca să-mi aduc aminte că exiști, că te iubesc?
De ce așteptăm mereu acel mâine?

Și caii sunt atât de negri! Măcar ei să fi fost albi!