Cunostea bine orasul in care zacea acum pe un pat de spital de nebuni....

Facuse aici studii lungi de filozofie, pe vremuri. Citise cufere intregi de carti, ii citise pe filozofii germani, pe toti.
Mersese la toate piesele de teatru care se jucau in oras si se indragostise de multe din actritele vremii.
Suferise aici tot timpul sederii sale la studii... de dorul florii albastre de pe campul lui botosanean si de limba romana pe care nu o mai vorbea si nu o mai auzea vorbindu-se in jur.
Voise sa inteleaga rostul lumii si uitase adesea de sine, prins in capcana nisipurilor miscatoare ale existentei umane ca reprezentare. Ale existentei ca reflexie infinita a sclipirilor de gand intre oglinzi paralele, ca iluzie fara iesire ale unei gandiri prea ample ca sa incapa intre patru pereti de mansarda vieneza...

Azi, 14 ianuarie 1884, ii scrisese o scrisoare lunga unui prieten de la Bucuresti. Era a doua zi dupa ce primise vizita lui Maiorescu la sanatoriul Ober-Dobling. Se plansese atunci de raceala si lipsa de atentie cu care fusese tratat de ministru, care se aratase mai degraba interesat in a-l vizita la salon pe generalul Cerchez, erou al razboiului de independenta, internat si el in acelasi timp, cu un etaj mai sus.
Intreba in stanga si-n dreapta - inca de cand fusese adus in sanatoriu, in noiembrie - pe cine i-ar fi putut raspunde, cine ii platea lui spitalizarea, insa nu putuse niciodata sa afle raspuns. Nici Maiorescu nu voise sa-i spuna, multumindu-se doar sa i-o reteze scurt si sa-l lase singur in salon. Scurta intalnire cu Maiorescu il tulburase si mai mult. Prezenta lui ii amintise inca odata de iubire lor comuna, Mite Kremnitz...

Maiorescu nu-i suflase nici un cuvant despre Mite. Ingratul avea chiar de gand sa plece fara sa-i zica macar un cuvant, daca nu l-ar fi intrebat el, direct: "Nadajduiesc ca Mite macar e bine sanatoasa... Asa-i?". Nu obtinu nici un raspuns. Usa salonului se inchise brusc in urma musafirului gelos. Se astepta, dar macar s-a liberat de doua poveri grele: cea a tacerii vinovate a musafirului sau de mare vaza si cea a absentei ei devenita insuportabila.
Lui Maiorescu i-ar fi placut cu siguranta mai mult sa fie intrebat despre Emilia, sora sa, indragostita nebuneste de poetul bolnav. Emilia ii dadea - prin fratele ei - vesti bune poetului. Ii trimisese si un volum din "Poesii", abia editat la Bucuresti, din care se vandusera deja sapte sute de exemplare din cele o mie tiparite...

Ramasese ingandurat, culcat pe patul salonului de spital.
Tot nu intelegea ce cauta el aici, la mii de kilometri de casa lui din Amzei, plina cu carti citite si necitite? Macar de le-ar sti la adapost de hoti.
Cine-i planuise si cine-i platea cu atata generozitate sejurul acesta inutil si lung, departe de casa?

Departe de ceata pribegita a copiilor sceptici de proletari romani fara speranta...
Departe de floarea lui albastra care acum o fi crescut fermecatoare...
Departe de steaua care-a rasarit la tampla lumii in ziua aceea de neuitat cand luceafarul a iesit din intunericul unui tipar de plumb, chemat de dorul de murire al unei printese visatoare...

Departe de Mite a lui...