Delir. În delir mă duce viața. Și ușor îmi fură aripile.
Nu mai pot să zbor! Chiar dacă înainte nu zburam, și chiar dacă tot ce puteam să fac era să cad, măcar mai aveam aripile. Erau tot ce rămăsese dintr-o cioară mai fără noroc... Avusese ghinionul să mă întrebe de ce plâng. Și se întreba cum de lacrimile mele sunt altfel. De ce sunt de sânge și de ce se transformă în plumb. Doar atât! Doar atât a putut să mă-ntrebe și a murit! Poate că a fost și vina ei! De ce dați vina numai pe mine? Doar era moartă când i-a luat aripile! deți vina pe viață! Ea e vinovată! Ea i-a furat aripile bietei ciori, nu eu... Nu mă mai bântuiți, sunt nevinovată! Umbre sinistre și fără viață, nu mă mai bântuiți! Plecați! Lăsați-mă cu cioara, doar suntem la fel, victimele vieții! Lăsați-ne să delirăm aici în cimitir! Nu ni-l furați și pe el, lăsați-ne mormântul! Nu-l mai răscoliți, nu-mi veți găsi aripile. V-am spus, mi le-a furat viața! Lăsați-mă cu cioara și cu cimitirul! Și mormântul! Lăsați-mă singură!... Căci în definitiv, cioara, cimitirul și mormântul sunt tot eu!