Balconul comun al bucătariei și unuia dintre dormitoare se deschide amplu, precum o terasa, într-un patio micuț și cochet. Tufe de trandafiri cățărători, glicine și hortensii îmbrățișează zidurile vechi, însuflețindu-le. Chiar dacă prezența mașinilor parcate atenuează oarecum farmecul patriarhal al așezării, liniștea și confortul bătrânei case continuă să fie la un standard excepțional.

De la fiecare balcon, îți zâmbește multicolor puzderia parfumată a ghivecelor de flori, iar din loc în loc, stă aninată câte o eșarfă pe care este scris “ Pace “.
La același etaj trei, pe partea opusă mie, locuiește o doamnă în vârstă. La început, o zăream printre storurile ridicate, cu privirea căutătoare spre celelalte ferestre.
Apoi, am văzut-o trăbăluind prin balcon: ștergând praful, udând florile sau, pur și simplu, scrutând depărtarea.

O femeie încă frumoasă, chiar dacă ar putea să-mi fie mamă.
Bine făcută, cu părul nins ce-i cade unduind pe umeri, înveșmântată într-un fel de robe-manteau care-i pune în evidență statura dreaptă și elegantă.

În ciuda faptului că n-am văzut-o încă de aproape, nu mi-a fost greu să-i zăresc ochii: mari, întrebători, dar, mai ales, de o bunătate care-ți transmite căldura și siguranță. Și, totuși, îmi păreau prea triști...

Am simțit că mă urmărea, curiozitatea de a ști cine e nou-venit, iar la scurt timp, am avut confirmarea. Într-una din zile mi-a vorbit, dorind să știe cine sunt. N-am înțeles-o prea bine, vorbea atât de repede și șoptit, dar i-am răspuns că sunt străină de locuri, și, de acum încolo, voi locui în acest apartament.
Ca un fel de scuză pentru deranj, bătrâna doamnă mi-a spus că, aproape, nu mai cunoaște pe nimeni, cu excepția câtorva veterani ai locului.

De atunci, am știut că am o prietenă acolo. E de ajuns să mă zărească în balcon, că imediat își face apariția. Nu vorbim mai deloc, ne înțelegem din priviri, ne facem semn cu mâna, ne zâmbim și ne dăm binețe înclinând capul. O zi dacă n-o vad, mă și întreb ce-o fi cu ea? Mi-este teamă să nu i se fi întâmplat ceva, pentru că n-am zărit pe nimeni altcineva să-i fie în preajmă.

Până mai ieri, când am văzut-o pe prietena mea radiind de fericire! Își schimbase chiar și rochia cu o alta de vară, colorată. Obrajii-i erau îmbujorați, părea așa de ușoară în mișcări, toată lumea era a ei! Mi-a zâmbit cu întreaga ființă!
Și, dintr-odată, am avut impresia că poate chiar să-și ia zborul, parcă-i crescuseră aripi și întinerise miraculos... !

Vedeam în fața mea o femeie tânără, plină de dorință și pasiune, cochetând cu ea însăși, jucând cu naturalețe rolul vieții sale!
Toată liniștea însorită a acelei după-amieze era inundată de feminitate, de o bucurie fără margini, la care participa întreaga natură!

Doamne, ce să fie, ce miracol s-a produs? Oare să fie ceea ce cred eu?
N-a trecut mult timp și, acolo, printre mușcatele roșii precum focul sângelui, și-a făcut apariția un domn respectabil. Râdeau, povesteau, stăteau umăr lângă umăr! Trăiau!

Aceeași poveste veche de când lumea se derula între zidurile vechi, martori ai atâtor treceri prin viață și prin sufletul omenesc!

M-am bucurat pentru cealaltă femeie, am simțit iarăși parfumul fericirii conjugate de-a pururi între ea și el! Și, în plus, am înțeles că, de cele mai multe ori, în simplitatea firescului din noi viețuiește eternitatea prezentului!


Torino, 10 iunie 2004