I


Calculele fuseseră eronate. De fapt nu trecuseră pe deasupra atmosferei, ci se izbiseră de ea. Naveta pătrunsese în pătura superioară de aer cu un bubuit din cauza căruia îi dureau timpanele. TurtiÈ›i în fotolii, simÈ›iră comprimarea amortizoarelor, ecranele frontale se luminară È™i se stinseră, iar perna de gaze încinse care apăsa asupra părÈ›ii din față învălui dispozitivele exterioare; frânarea fusese insuficientă È™i întârziată. Un miros de cauciuc ars inundase sala de comandă; sub presiunea deceleraÈ›iei orbiseră È™i asurziseră. Era sfârÈ™itul, dar nici unul nu putea gândi astfel; nu mai aveau putere nici să‑È™i umfle toracele ca să tragă aer în piept; în locul lor făceau această operaÈ›iune aparatele de oxigen, care pompau în ei ca în niÈ™te baloane sparte. Deodată bubuitul încetă.

Se aprinseră luminile de avarie, câte șase pe fiecare parte. Oamenii se zvârcoleau; deasupra tabloului de comandă, spart și strivit, se declanșase semnalul de alarmă; bucăți de izolație, resturi de plexiglas alunecau foșnind pe podea, un șuierat intens se înstăpânise.

— Ce s‑a..., mormăi Doctorul, scuipând furtunul de cauciuc.
— Stai culcat! îl avertiză Coordonatorul, cu privirea spre sin­gurul ecran rămas nedeteriorat.

Nava se rostogoli de parcă o izbise un berbec, plasele de nailon ce‑i susÈ›ineau zvâcniră ca niÈ™te strune, pentru o clipă totul atârnă ca în vârful unui balansoar răsturnat, apoi racheta începu să duduie.

Mușchii încordați în așteptarea ultimei lovituri se relaxară. Din vârful coloanei verticale a jetului propulsor, nava cobora lent, duzele duduiră timp de câteva minute, ca de obicei, apoi pe­reții fură cuprinși de un tremur. Vibrația deveni tot mai insupor­tabilă, suspensiile turbinelor cedaseră. Se uitară unul la altul. Nimeni nu scoase un cuvânt. Știau că totul depinde de rotoare, dacă se vor toci sau vor rezista.

Sala de comandă începu să vibreze brusc, de parcă era izbită din afară cu un ciocan de oÈ›el, într‑un ritm nebunesc. Lentila groasă È™i concavă a ultimului ecran se acoperi cât ai clipi din ochi cu un dens păienjeniÈ™ de crăpături, cadranul ei fosforescent se stinse; în lumina leÈ™ioasă de jos, de la becurile de avarie, își ve­deau umbrele mărite pe pereÈ›ii înclinaÈ›i, duduitul se preschimbă într‑un bubuit continuu, sub ei ceva trosnea, se dezmembra, fuze­lajul, cuprins de zgâlțâituri groaznice, zbura, zbura întruna, orbit, mort; ei se chirciseră, își opriseră respiraÈ›ia; era întuneric beznă, haos; corpurile lor, proiectate deodată pe toată lungimea firelor de nailon, nu ajunseră la tablourile sparte, de care s‑ar fi rănit; atârnau oblic, legănându‑se încet ca niÈ™te pendule greoaie...

Nava se prăbuÈ™i ca un munte, cu un bufnet surd; bulgării de pământ desprinÈ™i alunecau pe blindajul exterior, lovindu‑l uÈ™or.

Totul încremeni. Sub ei sâsâiau cablurile, ceva bolborosea îngrozitor, rapid, tot mai rapid, un zgomot de apă curgând, ameste­cat cu un sfârâit pătrunzător, continuu, ca și când un lichid picura pe o tablă încinsă.

— Trăim! exclamă Chimistul.

Spusese asta într‑o beznă totală. Nu vedea nimic. Atârna în husa lui de nailon ca într‑un sac. Asta însemna că nava zăcea înclinată. Dacă ar fi fost verticală, aÈ™ternutul ar fi stat orizontal. Ceva pâlpâi. Flăcăruia palidă a vechii brichete a Doctorului.

— Echipajul? întrebă Coordonatorul.

O frânghie a hamacului său plesnise, iar el se răsucea încet, neputincios, încercând fără succes să se prindă de ceva ieșit din perete și întinzând mâna prin ochiul de nailon.
— Primul! spuse Inginerul.
— Al doilea! se auzi vocea Chimistului.
— Al treilea! reacționă Fizicianul.
— Al patrulea! spuse Ciberneticianul, care se ținea cu mâna de frunte.
— Al cincilea! încheie Doctorul.
— Suntem toți. Felicitări! Vocea Coordonatorului era liniști­tă. Automatele?
Se așternu tăcerea.
— Automatele!

Liniște. Bricheta începu să ardă degetele Doctorului. O stin­se. Se lăsă din nou întunericul.
— Am susÈ›inut mereu că suntem croiÈ›i dintr‑un material bun, spuse Doctorul în întuneric.
— Are cineva un cuțit?
— Eu. Să tai frânghiile?
— Dacă poți ieși fără să le tai, e mai bine! Eu nu pot.
— Să încerc!

Se auziră niște zgomote, o respirație grăbită, ceva se lovi și răsună un trosnet de cioburi.
— Sunt jos. Adică pe perete! exclamă Chimistul. Vocea lui venea parcă din străfundul întunericului. Doctore, aprinde un pic bricheta. Să te ajut?
— GrăbeÈ™te‑te. Mi se termină gazul!

Bricheta licări din nou. Chimistul se învârtea pe lângă cri­salida Coordonatorului, dar nu‑i ajungea decât până la tălpi. ÃŽn sfârÈ™it, reuÈ™i să‑i desfacă clema laterală È™i Coordonatorul căzu greoi în picioare. ÃŽn doi lucrară mai repede. După o clipă stăteau toÈ›i pe peretele înclinat al cabinei de comandă, tapisat cu material semielastic.
— Cu ce începem? întrebă Doctorul.

Pipăi marginile rănii de pe fruntea Ciberneticianului și aplică un leucoplast pe care îl avea în buzunar. Întotdeauna purta la el diferite nimicuri utile.
— Să vedem dacă vom reuși să ieșim, răspunse Coordonatorul. Mai întâi trebuie să avem lumină. Ei, cum e? Gata? Doctore, luminează puțin, poate mai e curent la capetele tabloului, cel puțin la semnalizatorul de alarmă.

De data aceasta bricheta nu scoase decât scântei. Doctorul frecă piatra până i se luă pielea de pe deget; scânteie deasupra fragmentelor unei plăci zdrobite, în care cotrobăiau, așezați în genunchi, Coordonatorul și Inginerul.

— Este? întrebă Chimistul, stând în spatele lor pentru că nu mai avea loc.
— Deocamdată nimic. Nu are nimeni un chibrit?
— Ultima dată am văzut chibrituri acum trei ani. La un mu­zeu, mărturisi confuz Inginerul, care încerca să rupă cu dinții izolația de la capătul firului.

Deodată o scânteie albăstruie lumină mâna Coordonatorului, făcută pâlnie.
— Este! strigă el. Acum ne trebuie un bec!

Găsiră unul bun la semnalizatorul de alarmă de deasupra tabloului lateral. Un licăr puternic lumină cabina, ce arăta ca o parte dintr‑un tunel ascendent, cu pereÈ›ii conici. Sus, deasupra lor, acolo unde era acum tavanul, se vedea uÈ™a închisă.

— Peste șapte metri! spuse încruntat Chimistul. Cum o să ajungem acolo?
— Am văzut cândva la circ o coloană vie, formată din cinci oameni, unul în cârca celuilalt, replică Doctorul.
— Pentru noi e prea greu. O să ne suim pe podea, răspunse Coordonatorul.

Luă cuțitul din mâna Chimistului și începu să taie adânc în stratul de burete al podelei.
— Trepte?
— Dar nu se mai aude glasul Ciberneticianului! se miră deo­dată Inginerul, aÈ™ezându‑se pe resturile tabloului de distribuÈ›ie.

Legă voltmetrul la cablurile ieșite în afară.
— A rămas văduv! răspunse zâmbind Doctorul. Ce e un ciber­netician fără automate?!
— Să le răsucesc, spuse Ciberneticianul și se uită prin orifi­ciile ecranelor sparte.

Licuriciul electric se îngălbenea încet, devenind tot mai palid și mai șters.
— Și acumulatoarele? mormăi Fizicianul.
Inginerul se ridică.
— Așa se pare.

După un sfert de oră expediÈ›ia de È™ase persoane porni spre fundul, sau mai curând în susul navei. Mai întâi ajunse într‑un coridor, iar de acolo, în diferite cabine. ÃŽn cea a Doctorului găsiră o lanternă. Doctorului îi plăcea să aibă o mulÈ›ime de lucruri mărunte. O luară. Peste tot dădură de distrugeri. Mobilierul prins de podea nu se deteriorase, însă dispozitivele, instrumentele, vehiculele auxiliare, rezervele alcătuiau un talmeÈ™‑balmeÈ™ în care se cufundau până deasupra genunchilor.

— Acum să încercăm să ieșim, propuse Coordonatorul când se aflară din nou pe coridor.
— Și scafandrele?
— Sunt în camerele de presiune. N‑ar fi trebuit să li se întâm­ple nimic. Eden are o atmosferă suportabilă.
— A mai ajuns cineva aici vreodată?
— Da, acum zece‑cincisprezece ani, o sondă cosmică din patrula de cercetare, atunci când a dispărut Altair cu nava sa. ÞineÈ›i minte?
— Dar nici un om?
— Nu, nimeni!

Capacul interior al ecluzei atârna oblic deasupra capetelor lor. Impresia ciudată determinată de noua configuraÈ›ie a încăperilor ‑ pereÈ›ii deveniseră acum pardoseală, iar plafoanele pereÈ›i ‑ dispăru încetul cu încetul.
— ÃŽntr‑adevăr, n‑o să ne descurcăm fără o scară adevărată, zise Coordonatorul.

Luminară bine capacul cu lanterna Doctorului. Pata de lumi­nă îl înconjură. Era închis ermetic.
— Nu arată rău! aprecie Ciberneticianul. Stătea în picioare, cu privirea îndreptată în sus.
— ÃŽntr‑adevăr! fu de acord Inginerul.

Se gândea că forÈ›a uriașă, care presase suporturile în aÈ™a fel încât tabloul de alimentare prins între ele se făcuse zob, putea să înÈ›epenească È™i capacul, dar păstră acest gând pentru el. Coordonatorul îi aruncă o privire Ciberneticianului È™i dori să‑l roage să se aplece È™i să se bage sub perete, dar își aminti de fiarele îndoite pe care le văzuse în camera automatelor È™i i se adresă Chimistului:
— Þine picioarele depărtate È™i mâinile pe genunchi, aÈ™a o să‑È›i fie mai bine!
— Visul meu dintotdeauna era să ajung la circ! îl asigură Chimistul și se aplecă.

Coordonatorul îi puse o talpă pe umăr, se agăță, se ridică È™i, lipindu‑se de peretele vizat, atinse cu vârful degetelor maneta îngroÈ™ată la capăt ca o măciucă. Trase de ea, apoi o zgâlțâi È™i se atârnă de ea. Atunci aceasta cedă scrâșnind, ca È™i cum dispozitivul de închidere ar fi fost plin cu sticlă pisată. Efectuă un sfert de răsucire È™i se opri.
— Tragi în direcția corectă? întrebă Doctorul, care lumina de jos cu lanterna. Nava e culcată!
— Am ținut seama de asta!
— Mai tare nu poți?

Coordonatorul nu răspunse. Atârna pe perete, agățat cu o mână de manetă. ÃŽncercă prudent să se prindă È™i cu cealaltă mână. Era foarte greu, dar până la urmă reuÈ™i. Atârnând acum ca la trapez, își strânse picioarele pentru a nu‑l lovi pe Chimist, chircit sub el, È™i trase de câteva ori, ridicându‑se mai întâi în braÈ›e È™i lăsându‑se apoi cu toată greutatea corpului, până când gemu, izbindu‑È™i puternic trupul de perete.

După a treia sau a patra încercare, maneta mai cedase puțin, mai erau cinci centimetri până la capăt. Coordonatorul își adună puterile și se mai lăsă o dată în jos.

Maneta se izbi cu scrâșnet puternic de brațul opus. Zăvorul interior era tras.
— A mers ca pe roate! se bucură Fizicianul.

Inginerul tăcea. Știa el ce È™tia! Urma deschiderea capacului, ceea ce nu era deloc uÈ™or. Inginerul încercă să‑l miÈ™te, apăsând mânerul dispozitivului hidraulic, dar È™tia dinainte că n‑o să reuÈ™ească. Þevile plesniseră în mai multe locuri È™i tot lichidul se scursese. Maneta manuală își arăta deasupra lor mânerul rotund ca o aureolă, când Doctorul ridică lanterna. Era prea sus — peste patru metri — pentru posibilitățile lor într‑ale gimnasticii.

Începură să care din toate cabinele aparatele distruse, pernele, cărțile — deosebit de utilă se dovedi biblioteca, mai ales atlasele stelare, foarte mari și groase.

Făcură din ele o piramidă ca din cărămizi. Înălțarea maldă­rului de doi metri le luă aproape o oră. O dată, o parte a alunecat și atunci se apucară să lucreze sistematic, sub supravegherea Inginerului.

— Totuși munca fizică e groaznică! spuse gâfâind Doctorul.
Lanterna stătea înfiptă într‑o nișă a ventilatorului È™i le lumina calea în timp ce alergau spre bibliotecă È™i reveneau cu teancuri de cărÈ›i.
— Nu mi‑am imaginat niciodată că în călătoriile spre stele pot exista condiÈ›ii atât de primitive! continuă Doctorul.

Numai el mai vorbea. În sfârșit, susținut de colegi, Coordo­natorul se urcă atent pe piramida astfel înălțată și atinse cu degetele mânerul.

— N‑ajung! ÃŽmi lipsesc cinci centimetri. Nu pot să sar fiindcă s‑ar surpa totul!
— Am aici Teoria zborurilor rapide exclamă Doctorul, cân­tărind în mână o carte voluminoasă.
— Cred că e exact ce ne trebuie.

Coordonatorul se agăță de mâner. Îl luminau cu lanterna. Umbra lui se mișca pe suprafața albă a plasticului ce acoperea fostul plafon. Deodată vârful piramidei se mișcă.

— Atenție! șuieră Fizicianul.
— N‑am de unde să mă sprijin! gâlgâi ca sugrumat Coordo­natorul. ÞineÈ›i bine, la toÈ›i dracii! se răsti el.

Mânerul îi alunecă din mâini, o clipă rămase suspendat în aer, dar până la urmă își recăpătă echilibrul. Nici unul nu se mai uita în sus. ÃŽmpreunându‑È™i mâinile, sprijineau din toate părÈ›ile labila construcÈ›ie din cărÈ›i, ca să nu se dărâme.

— Nu mai înjura! Dacă începem, n‑o să mai terminăm! îl preveni de jos Doctorul.

Coordonatorul prinse iarăși mânerul. Deodată se auzi un scrâșnet lung, după care urmă foșnetul surd al tomurilor în mișcare. Coordonatorul atârna în aer deasupra lor, dar mânerul de care era agățat efectuase întreaga rotație.
— Și aÈ™a mai departe, încă de unsprezece ori! spuse, urcându‑se pe platforma de luptă construită din cărÈ›i.

Abia după două ore răzbiră chepengul. Când începu să se deschidă, scoaseră în cor un strigăt de triumf. După ce se deschise de tot, atârna la jumătatea înălțimii coridorului, alcătuind parcă o punte orizontală, pe care se putea intra în ecluză fără mari difi­cultăți.

Găsiră intacte scafandrele, în dulapul plat din perete care acum stătea orizontal. Călcară pe ușa acestuia.
— Ieșim toți, sau cum facem?... întrebă Chimistul.
— Mai întâi încercăm să deschidem intrarea!

Era acoperită. Parcă forma un întreg cu corpul navei. Pârghiile nu se puteau miÈ™ca, deÈ™i împingeau toÈ›i È™ase umăr lângă umăr, apoi încercară prin răsucire filetele, lăsându‑se când într‑o parte, când în cealaltă, dar în zadar.

— Se vede că a zbura până la destinație nu înseamnă nimic. Cel mai greu e uneori să aterizezi! conchise Doctorul.
— Felicitări pentru umor! mârâi printre dinți Inginerul.
Sudoarea îi intra în ochi. Se așezară pe ușa dulapului din perete.
— Mi‑e foame! recunoscu Ciberneticianul în tăcerea generală.
— În acest caz trebuie să mâncăm! declară Fizicianul și se oferi să meargă la magazie.
— Mai degrabă la bucătărie. În instalația frigorifică poate că...
— Singur nu mă descurc. Trebuie să dau la o parte o jumătate de tonă de fier vechi până ajung la provizii. Cine are chef să mă însoțească'?

Doctorul se oferi primul. Chimistul se ridică fără multă tra­gere de inimă. Când capetele lor dispărură după marginea chepen­gului înclinat, iar ultima licărire a lanternei pe care o luaseră se stinse, Coordonatorul spuse cu voce scăzută:
— Aș prefera să nu vorbesc. Vă dați seama de situație?
— Da! spuse Inginerul în bezna din jur.

Atinse cu mâna talpa Coordonatorului È™i nu‑È™i retrase degetele. Avea nevoie să simtă pe cineva aproape.
— Crezi că chepengul poate fi tăiat?
— Cu ce? întrebă Inginerul.
— Cu arzătorul electric sau cu gaz. Avem autogen și...
— Ai mai auzit de autogen care să taie un sfert de metru de ceramită? Fii serios!

Tăcură. Din fundul navei, ca din adâncul unui rezervor me­talic subteran, se auzi un zgomot surd.
— Așadar ce facem? Ce? izbucni enervat Ciberneticianul.

Auziră cum îi trosnesc articulațiile. Se ridicase.
— Stai jos! spuse blând, dar ferm, Coordonatorul.
— CredeÈ›i că... chepengul s‑a sudat de blindaj?
— Nu neapărat, răspunse Inginerul.
— Þi‑ai dat seama ce s‑a întâmplat?
— Nu chiar! Am intrat cu viteză cosmică în atmosferă, acolo unde aceasta nu trebuia să existe!
— De ce? Pilotul automat nu putea să greșească.
— El n‑a greÈ™it, ci noi! preciză Coordonatorul. Am uitat de corecÈ›ia cozii.
— Ce coadă? Ce tot spui?
— Trena de gaz pe care o trage după sine orice planetă cu atmosferă. Nu știai?
— A, da, da! Am nimerit în această coadă? Dar ea ar fi trebuit să fie extrem de rarefiată.
— Zece la minus È™ase, răspunse Coordonatorul, sau cam aÈ™a ceva, dar am avut peste È™aptezeci de kilometri pe secundă, dragule. Ne‑a stopat ca un zid. Asta a fost prima zguduitură, vă amintiÈ›i?
— Da, reluă Inginerul, și când am pătruns în atmosferă, am avut mai mult cu zece sau chiar doisprezece. În mod normal, ar fi trebuit să se facă praf, mă mir cum a rezistat!
— Nava?
— E calculată la o supraîncărcare de douăzeci de ori mai mare, dar înainte ca ecranul să se spargă, am văzut cu ochii mei cum sărise săgeata de pe scală. Scala are o rezervă de până la treizeci!
— Și noi?
— Ce e cu noi?
— Cum de‑am rezistat? Vrei să spui că deceleraÈ›ia completă a fost de treizeci g?
— Nu în permanență. ÃŽn momentele de vârf, cu siguranță. Frâ­nele au dat tot ce‑au putut. De aceea s‑a ajuns la pulsaÈ›ie.
— Dar automatele au redresat È™i, dacă n‑ar fi fost compre­soarele..., spuse cu o urmă de smerenie în glas Ciberneticianul.

În fundul navei ceva se rostogoli cu zgomot, ca o roată pe o tablă. Apoi nu se mai auzi nimic.
— Ce ai cu compresoarele? întrebă Inginerul. Când o să mer­gem în sala maÈ™inilor, o să‑È›i arăt că au făcut de cinci ori mai mult decât erau proiectate. Nu‑s decât niÈ™te agregate auxiliare. Mai întâi li s‑au topit lagărele, iar când a intervenit pulsaÈ›ia...
— Să fie rezonanța?
— Și rezonanÈ›a. De fapt ar fi trebuit să ne împrăștiem pe o distanță de câțiva kilometri, ca nava aceea de mărfuri de pe Neptun, È›i‑aminteÈ™ti? O să te convingi singur când o să vezi sala maÈ™inilor. Pot să‑È›i spun dinainte ce‑i acolo!
— Nu mă grăbesc deloc să văd sala mașinilor. Ce naiba, de ce stau atât de mult? E un întuneric de te dor ochii.
— O să avem È™i lumină, nu‑È›i fie teamă, spuse Inginerul.

Continua, parcă fără să vrea, să țină vârfurile degetelor spriji­nite de talpa Coordonatorului, care nu se mișca și tăcea.
— În sala mașinilor o să mergem doar așa, de plictiseală, ce altceva avem de făcut?
— Chiar crezi că n‑o să ieÈ™im de aici?
— Nu, glumesc, îmi plac glumele de felul acesta!
— Încetează! interveni Coordonatorul. În primul rând există ieșirea secundară.
— Omule, aia este exact sub noi. Nava s‑a înfipt serios, nu sunt sigur dacă chepengul iese deasupra solului.
— Și ce‑i cu asta? Avem scule, putem săpa un tunel.
— Și intrarea agregatelor? continuă Ciberneticianul.
— Inundată, explică laconic Inginerul. M‑am uitat la aparatura de control. Cred că a plesnit unul dintre rezervoarele principale. Acolo sunt cel puÈ›in doi metri de apă. Probabil e contaminată.
— De unde știi?
— Așa se întâmplă întotdeauna. Radiatorul reactorului cedea­ză primul. Nu știai? Mai bine uită de intrarea agregatelor. Trebuie să ieșim pe aici, dacă...
— Săpăm un tunel, adăugă încet Coordonatorul.
— Teoretic este posibil, confirmă pe neașteptate Inginerul. Tăcură. Se auzeau pași din ce în ce mai aproape. Pe coridor, sub ei, apăru o lumină; mijiră ochii, orbiți.
— Șuncă, pesmeÈ›i, limbă sau È™tiu eu ce‑o fi în cutia asta... totul din raÈ›ia strictă. Aici e ciocolata, iar aici, termosurile. VeniÈ›i sus! îi chemă Doctorul.
— Intrară în cămară, luminară cu lanterna și deschiseră conser­vele. Aduseseră și farfurii de aluminiu. Mâncau în tăcere la lumina lanternei.
— Termosurile sunt întregi! se miră deodată Ciberneticianul.

Își turnă cafea în cană.
— Ciudat, dar aÈ™a e. Cu conservele nu stăm rău. Dar congela­torul, frigiderele, cuptoarele, micul sintetizator, aparatura de purificare, filtrele de apă — astea‑s praf!
— Și aparatele de purificare? întrebă Ciberneticianul.
— Și. Poate că s‑ar putea repara, dacă am avea cu ce. Dar e un cerc vicios: ca să pornim fie È™i cel mai simplu semiautomat pentru reparaÈ›ii, avem nevoie de curent. Ca să avem curent, trebuie să reparăm agregatul, iar pentru asta e nevoie iarăși de semiautomat.
— V‑aÈ›i oprit aici, savanÈ›ilor într‑ale tehnicii? Și? Unde‑i raza de speranță? întrebă Doctorul, ungându‑È™i un pesmet cu unt È™i punând deasupra o felie de È™uncă. Fără a aÈ™tepta răspunsul, con­tinuă: ÃŽn copilărie am citit, cred, mai multe cărÈ›i despre cosmo­nauÈ›i decât cântăreÈ™te defuncta noastră rachetă È™i totuÈ™i n‑am găsit nici o istorioară, nici o poveste care să semene cu ceea ce ni s‑a întâmplat nouă. De ce? Nu pricep!
— Pentru că e un subiect plictisitor! explică în batjocură Ciberneticianul.
— Da, e o noutate. Un Robinson interplanetar, spuse Docto­rul. ÃŽnchise termosul. Când o sa mă întorc, o să încerc să‑l descriu, dacă îmi va permite talentul.

Se lăsă deodată liniștea. Adunară cutiile de conserve, până când Fizicianului îi veni ideea să le păstreze în dulapul cu scafan­dre, așa că trecură lângă perete, fiindcă altminteri ușa dulapului nu se putea deschide.
— Știți, în timp ce scotoceam prin magazie, am auzit niște zgomote ciudate, spuse Chimistul.
— Ce zgomote?
— Un fel de gemete și trosnete, de parcă ceva ne strângea, ne presa!
— Să se fi prăbușit vreo stâncă asupra noastră? întrebă Ciber­neticianul.
— E cu totul altceva, interveni Inginerul. La intrarea în atmosferă stratul exterior a atins o temperatură foarte ridicată, s‑ar putea chiar să se fi topit, iar acum părÈ›i ale lui se răcesc, se depla­sează, apar tensiuni interioare, È™i de aici acele zgomote...
— O, și încă cum se mai aud! Fiți atenți!

Tăcură. Doar fețele le erau luminate de lanterna așezată pe roata plată de deasupra intrării. În interiorul navei se auzi un geamăt prelung, o serie de trosnituri scurte, atenuate, și se lăsă iarăși liniștea.
— Sau poate e un automat? se întrebă, cu speranță în glas, Ciberneticianul.
— Doar ai văzut tu însuți!
— Da, dar nu ne‑am uitat la rezerve. Ciberneticianul se aplecă spre latura întunecoasă a coridorului È™i, stând chiar pe marginea chepengului, strigă: Automatele de rezervă!

Vocea bubui în spațiul închis. Îi răspunse tăcerea.
— Vino încoace, să cercetăm serios ieÈ™irea, îl îndemnă Inginerul. ÃŽngenunche în faÈ›a plăcii uÈ™or curbate È™i, apropiindu‑È™i ochii de marginea ei, o lumină centimetru cu centimetru. Plimbă pata de lumină de‑a lungul etanșării...
— ÃŽn interior nu s‑a topit nimic, de altfel nu‑i de mirare, ceramita nu e conducătoare de căldură.
— Să mai încercăm o dată! propuse Doctorul, punând mâna pe mâner.
— N‑are rost! protestă Chimistul.
Inginerul puse palma pe chepeng și se ridică drept în picioare.
— Băieți, e nevoie de apă! De multă apă rece!
— Pentru ce?
— Atingeți chepengul. E fierbinte, nu?
Câteva mâini se întinseră în același timp să îl atingă.
— Aproape că frige! spuse cineva.
— Norocul nostru!
— Cum așa?
— Corpul e încins, s‑a dilatat. Și chepengul la fel. Dacă vom răci chepengul, se va contracta È™i s‑ar putea micÈ™ora!
— Numai cu apă nu ajunge. Poate a mai rămas niște gheață. Ar trebui să fie în lăzile frigorifice! spuse Coordonatorul.

Alergară unul după altul spre fundul coridorului, care duduia sub greutatea pașilor.
Coordonatorul rămase lângă ieșire împreună cu Inginerul.
— Cedează, spuse încet, de parcă ar fi vorbit singur.
— Dacă nu s‑a topit, mormăi Inginerul. Cu mâinile desfăcute, pipăi marginea, examinându‑i temperatura. Ceramita începe să curgă la peste trei mii È™apte sute de grade. N‑ai observat cât a avut stratul ultima oară?
— Ultima oară toate cadranele arătau datele de anul trecut. Când am frânat erau peste două mii și jumătate, dacă nu mă înșel.
— Două mii È™i jumătate de grade, astă nu‑i nimic!
— Da, dar pe urmă?

Deasupra chepengului apăru figura Chimistului. Își agățase lanterna de gât și lumina se clătina, alunecând pe bucățile de gheață care ieșeau din găleată. Le dădu Coordonatorului.
— Stai puÈ›in... De fapt, cum o să‑l răcim? se frământă Ingine­rul. O clipă!

Dispăru în întuneric. Imediat i se auziră din nou paÈ™ii. Docto­rul aduse două găleÈ›i cu apă, în care plutea gheață. Chimistul È›inea lanterna, Doctorul împreună cu Fizicianul începură să toarne apă peste chepeng. Se scurgea pe podea, pe coridor. Când stropiră chepengul a zecea oară, li se păru că aud ceva, ca un scârțâit slab. Aduseră un reflector mare de la un scafandru, cu fixare printr‑o bandă la înălÈ›imea pieptului. Raza lui mai spori puÈ›in lumina. Inginerul aruncă pe podea un braÈ› din plăcile de plastic ale capitonajului. ÃŽncepură să căptuÈ™ească chepengul cu resturi de gheață, împingându‑le cu plastic, perne umflate, cu cărÈ›ile pe care le aducea între timp Fizicianul; în sfârÈ™it, când abia mai putură să‑È™i îndrepte spinările, iar din ziduleÈ›ul de gheață mai rămăsese puÈ›in — atât de repede se topise în contact cu placa încinsă a intrării —, Ciberneticianul prinse mânerul cu ambele mâini È™i încercă să‑l răsucească.

— Așteaptă, nu e gata! strigă furios Inginerul, dar mânerul se răsuci ciudat de ușor.

Săriră cu toÈ›ii la o parte. Se răsucea tot mai repede. Inginerul prinse mânerul triplului zăvor care asigura capacul, trase, se auzi un sunet asemănător unui geam gros spart È™i... intră ceva care îi apăsă la început uÈ™or, apoi îi izbi pe cei din apropiere, iar din afară năvăli cu zgomot o avalanșă neagră, acoperindu‑i până la genunchi pe cei de vizavi. Chimistul È™i Coordonatorul, care stăteau cel mai aproape, fură aruncaÈ›i într‑o parte. Capacul îl lipi pe Chimist de peretele lateral, în aÈ™a fel încât nu se mai putea miÈ™ca, dar nu păți nimic. Coordonatorul abia reuÈ™i să sară într‑o parte în ultima clipă, cât pe‑aci să‑l răstoarne pe Doctor. Rămaseră nemiÈ™caÈ›i. Lanterna Doctorului fusese acoperită È™i se stinsese; lumina doar reflectorul de pe pieptul Inginerului.

— Ce‑i asta? se miră Ciberneticianul cu un glas nefiresc. Stătea în rând cu ceilalÈ›i, ultimul, pe marginea platformei.
— Un eșantion de pe planeta Eden! răspunse Coordonatorul.
Îl ajută pe Chimist să se desprindă de după capacul atârnat lângă perete.
— Da, adăugă Inginerul, toată intrarea e acoperită, probabil că am pătruns serios în adâncime!
— E prima aterizare SUB suprafaÈ›a unei planete necunoscute, nu‑i aÈ™a? întrebă Doctorul.
Deodată toți începură să râdă. Ciberneticianul hohotea în asemenea hal, încât îi dăduseră lacrimile.
— Destul! strigă aspru Coordonatorul. N‑o să stăm aÈ™a până dimineață. BăieÈ›i, după scule, trebuie să săpăm!

Chimistul se aplecă și ridică un bolovan greu, compact, din. movila care se formase pe podea, în fața intrării. Prin orificiul oval pătrundea mereu pământ; din când în când fărâmături, lucind a unsoare negricioasă, se rostogoleau pe suprafața micului povârniș până pe coridor.

Se retraseră pe coridor, fiindcă pe platformă nu mai era nici măcar loc de stat jos; Coordonatorul și Inginerul coborâră ultimii.
— Oare cât de adânc am pătruns? îl întrebă Coordonatorul, cu jumătate de glas, pe Inginer.

Mergeau pe coridor unul lângă altul. Departe, înaintea lor, se vedea o pată de lumină alunecând rapid. Inginerul îi dăduse Chimistului reflectorul.
— Cât de adânc?... Asta depinde de prea mulÈ›i factori. Tagerssen s‑a înfipt în sol la o adâncime de optzeci de metri!
— Da, dar ce a mai rămas din el și din rachetă?!
— Și sonda aceea de pe Lună? Pentru a o dezgropa, au săpat zdravăn în stâncă! În stâncă!
— Pe Lună este pumex...
— De unde să știm ce o fi aici?
— Ai văzut că seamănă cu un fel de pietriș...
— La intrare, dar mai departe?

Cu sculele stăteau foarte prost. Nava, ca toate cele de cursă lungă, avea pe punte un dublu ansamblu de automate È™i de semiautomate comandate de la distanță, pentru orice fel de lucrări, chiar È™i pentru cele de la suprafaÈ›a solului, impuse de diversele condiÈ›ii planetare. Aceste aparate însă nu funcÈ›ionau; fără sursă de curent, nici nu putea fi vorba de punerea lor în funcÈ›iune. Chiar È™i singura unealtă mai mare de care dispuneau, excavatorul acÈ›ionat cu micropilă atomică, avea nevoie de electricitate pentru a fi pornită. Era absolut necesară alcătuirea unui inventar de unelte de‑a dreptul primitive, lopeÈ›i È™i târnăcoape. Dar È™i aici întâmpinară dificultăți uriaÈ™e. După cinci ore de trudă, echipajul se întoarse pe coridor spre ecluză, aducând trei sape îndoite È™i turtite la capete, două bare de oÈ›el È™i târând plăci mari de tablă pentru consolidarea pereÈ›ilor din dreptul săpăturilor. ÃŽn afară de găleÈ›i, pentru căratul pământului improvizaseră câteva cutii mari de plastic, cărora le fixaseră de o parte È™i de alta È›evi scurte din aluminiu, drept mânere. De la momentul catastrofei trecuseră circa optsprezece ore È™i abia se mai È›ineau pe picioare de oboseală. Doctorul conveni că aveau nevoie măcar de câteva ore de somn. Dar trebuia mai întâi să pregătească aÈ™ternutul, fie È™i provizoriu, deoarece paturile din încăperile de dormit, fixate în podea, stăteau acum în poziÈ›ie verticală. Demontarea lor dădea multă bătaie de cap, aÈ™a că târâră în bibliotecă saltelele umflate — aproape jumătate din cărÈ›i fuseseră scoase pe coridor — È™i se lungiră curând cu toÈ›ii.

Constatară îndată că, în afară de Chimist È™i de Inginer, nimeni nu putea să adoarmă. Doctorul se sculă din nou È™i porni cu lanterna în căutare de somnifere. Asta îi luă aproape o oră, întrucât trebui să‑È™i facă loc spre sala de pansamente, prin vestibulul acesteia, baricadat cu maldăre de aparate È™i instrumente de analiză făcute zob. Căzuseră toate din dulapul aflat în perete È™i blocau accesul spre ușă. ÃŽn sfârÈ™it, ceasul său indica ora patru dimineaÈ›a, după orarul navei; distribui tabletele, lanterna se stinse È™i în scurt timp ritmurile respiraÈ›iei liniÈ™tite umplură încăperea întunecată.

Se treziră surprinzător de repede, aproape toți, cu excepția Ciberneticianului, care înghițise o doză prea mare de pilule și era amețit. Inginerul acuză din nou o durere acută la umăr. Doctorul descoperi în locul respectiv o umflătură dureroasă; probabil că își forțase umărul atunci când se luptaseră cu manetele trapei de intrare.

Moralul le era scăzut. Nimeni, nici măcar Doctorul, nu scotea o vorbă. La celelalte provizii nu puteau ajunge, pentru că în fața ușii dulapului cu scafandre se ridicase o movilă uriașă de moloz, astfel că Fizicianul și Chimistul se mai duseră o dată la cămara din bucătărie, de unde se întoarseră cu alte cutii de conserve. Când trecură la săparea tunelului, se făcuse ora nouă.

Munca înainta în ritm de melc. ÃŽn orificiul oval al intrării nu te puteai miÈ™ca în voie, oamenii desprindeau bucăți tari de pământ cu lamele sapelor improvizate, iar cei din spate le scoteau pe co­ridor. După o clipă de meditaÈ›ie, hotărâră să depoziteze pământul în cabina de navigaÈ›ie, fiind cea mai apropiată È™i neconÈ›inând nimic din ceea ce le‑ar fi trebuit în scurtă vreme.

După patru ore sala se umpluse cu pământ până la genunchii unui om, iar tunelul măsura doi metri lungime. Materialul era compact, tare, dar nu asta era problema, ci faptul că ascuțișul barelor și al lamelor rămânea în el, iar tijele lor, apăsate prea brutal din cauza înverșunării cu care lucrau oamenii, se îndoiau; cel mai bine se comporta lama de oțel din mâinile Coordonatorului.

Inginerul se temea ca nu cumva plafonul de pământ să cedeze È™i avea grijă să‑l susÈ›ină cu orice mijloace. Spre seară, când, mânjiÈ›i de argilă, se aÈ™ezaseră la masă, tunelul săpat înspre trapă, înaintând abrupt în sus cu o înclinaÈ›ie de aproape È™aptezeci de grade, măsura abia cinci metri È™i jumătate.

Inginerul se mai uită o dată la puțul prin care se putea ajunge la nivelul inferior; acolo, spre pupa, la o distanță de treizeci de metri de la intrarea principală se afla, în blindaj, trapa de avarie, dar nu văzu decât oglinda neagră a apei; era mai sus decât în ziua precedentă, ceea ce însemna că încă un rezervor se fisurase și conținutul lui se scurgea încet înăuntru. Apa — descoperi el nu­maidecât, cu un mic aparat Geiger — era infestată radioactiv și acoperea complet accesul... Se întoarse la tovarășii săi fără a scoate o vorbă despre ceea ce descoperise.

— Dacă lucrurile merg bine, o să ieșim mâine, dacă merg ceva mai prost, peste două zile, interveni Ciberneticianul, bând a treia ceașcă de cafea din termos.

Toți simțeau nevoia să bea.
— De unde știi? se miră Inginerul.
— Simt asta.
— El are intuiția de care nu dispun automatele sale, râse Doc­torul.

Pe măsură ce ziua se apropia de sfârÈ™it, era într‑o dispoziÈ›ie din ce în ce mai bună. Când ceilalÈ›i îl înlocuiau în partea frontală a săpăturilor, el alerga spre cabinele navei, îmbogățind în felul acesta echipajul cu două lanterne magnetoelectrice, o maÈ™ină de tuns, ciocolată vitaminizată È™i un set întreg de prosoape. ToÈ›i erau murdari de noroi, combinezoanele li se umpluseră de pete È™i de unsoare; din cauza lipsei de curent electric nu se bărbieriseră, iar maÈ™ina de tuns, pe care o adusese Doctorul, nu o luară în seamă. De altfel, nici el nu o folosi.

Ziua următoare fu dedicată în întregime săpării tunelului; pământul din cabina de navigație ajunsese atât de sus, încât era din ce în ce mai greu să fie aruncat pe ușă. Sosi rândul bibliotecii. Doctorul avu anumite rețineri în această privință, dar Chimistul, cu care căra targa făcută din foaie de tablă, răsturnă fără a ezita grămada de moloz pe cărți.

Tunelul se deschise într‑un mod cu totul neaÈ™teptat. Solul devenise de la un timp mai uscat È™i parcă mai puÈ›in compact, dar nimeni nu luă în seamă această observaÈ›ie a Fizicianului. Molozul depus în interiorul rachetei li se părea acelaÈ™i. Schimbul din față, Inginerul È™i Coordonatorul, tocmai preluase uneltele încinse de strânsoarea mâinilor, când după primele lovituri aplicate în pere­tele natural ce prezenta mai multe umflături, una dintre acestea dispăru deodată, iar prin orificiul format pătrunse o uÈ™oară adiere de aer. Se putea simÈ›i suflul său blajin — presiunea din exterior era ceva mai mare decât cea din tunel È™i din navă. Uneltele înce­pură să lucreze febril, nimeni nu mai căra pământul, restul echipajului, neavând cum să‑i ajute pe cei din față din cauza locului strâmt, stătea în spate, în grup compact. După ultimele lovituri, Inginerul dădu să iasă, dar Coordonatorul îl opri. El hotărî mai întâi să fie lărgită ieÈ™irea. Ordonă să fie cărată în navă È™i ultima rămășiță de pământ, pentru a facilita drumul prin tunel, astfel încât mai trecură câteva minute bune până când cei È™ase oameni ieÈ™iră târâș, prin orificiul nefasonat, la suprafaÈ›a planetei.


II


SE LÃSASE SEARA. Gura neagră a tunelului se căsca la poalele pantei blânde a unui deluÈ™or. Departe, dincolo de orizontul deasupra căruia luceau primele stele, la mare depărtare, se înălÈ›au niÈ™te forme neclare, suple, asemănătoare arborilor. Lumina care provenea doar din dâra joasă a amurgului era atât de slabă, încât culorile din jur se contopeau într‑un cenuÈ™iu uniform. ÃŽn stânga celor ce stăteau în picioare, nemiÈ™caÈ›i, se înălÈ›a oblic în văzduh uriaÈ™ul fuselaj bulbucat al navei. Inginerul îi aprecie lungimea la È™aptezeci de metri, ceea ce însemna că în cădere pătrunsese peste patruzeci de metri în inima dealului. ÃŽn momentul acela însă, nimeni nu acorda atenÈ›ie cilindrului uriaÈ™, ce se profila negru pe cer, cu . ajutajele de zbor atârnându‑i neputincioase la capăt. Inspirau avid aerul răcoros, cu miros greu perceptibil, necunoscut, imposibil de definit, È™i priveau în tăcere drept înainte. Abia acum îi cuprinsese sentimentul neputinÈ›ei totale — mânerele de oÈ›el ale sapelor le scăpaseră fără să vrea din mâini. Stăteau, plimbându‑È™i lent privirea peste întinderea nemărginită, pustie, cu orizontul învăluit în întuneric, cu stelele tremurând leneÈ™, egal, deasupra lui.

— Steaua Polară? întrebă deodată Chimistul cu glas șoptit, arătând o stea joasă care mijea ușor pe cerul întunecat din partea de răsărit.
— Nu, de aici nu se vede... acum suntem... da, suntem sub Polul Sud al Galaxiei. O clipă... Undeva ar trebui să fie Crucea Sudului.

Priveau toți, cu capetele ridicate, cerul aproape complet negru, puternic brăzdat de constelații. Începură să le pronunțe denumirile, să le indice cu degetele, ceea ce îi făcu să se învioreze o clipă. Stelele erau singurele absolut familiare, deasupra acestei câmpii moarte, pustii, străine.
— Se lasă din ce în ce mai frig, ca în deșert, spuse Coordo­natorul.
— N‑avem încotro, astăzi È™i aÈ™a nu mai facem nimic. Trebuie să ne întoarcem înăuntru.
— Cum, în cavoul acela? se indignă Ciberneticianul.
— Fără cavoul acela, în mai puțin de două zile am dispărea aici, răspunse cu răceală Coordonatorul. Nu vă comportați ca niște copii!

Fără a mai scoate o vorbă, se întoarse pornind cu pas măsurat spre orificiul a cărui pată neagră se contura abia vizibil la câțiva metri mai sus de panta dealului È™i, lăsându‑È™i picioarele înăuntru, se trase cu totul în jos. O clipă i se mai văzu doar capul. Dispăru. Cei rămaÈ™i se priviră în tăcere.
— Mergem, mormăi Fizicianul, pe jumătate întrebător, pe jumătate afirmativ.

Porniră în urma lui, cu oarecare reținere. După ce primii se strecuraseră prin orificiul strâmt, Chimistul, stând lângă Ciberne­tician, îi spuse:
— Ai observat ce miros ciudat are aerul aici?
— Da, are un iz amărui. Îi cunoști compoziția?
— E asemănător celui de pe Pământ, plus un oarecare amestec, dar inofensiv. Nu mai reÈ›in datele, sunt într‑un volumaÈ™ verde, pe raftul al doilea din biblio...
Se întrerupse, fiindcă își aduse aminte că el însuși umpluse biblioteca cu pământ.
— Fir‑ar să fie..., spuse fără mânie, cu o mare tristeÈ›e, È™i porni spre groapa cea neagră.

Când rămase singur, Ciberneticianul avu o senzaÈ›ie ciudată. Nu era teama, ci sentimentul apăsător al rătăcirii, al îngrozitoarei ostilități a peisajului — È™i, în plus, acea reîntoarcere în adâncul tunelului de argilă avea în sine ceva umilitor, „ca niÈ™te viermi", gândi el, lăsându‑È™i capul în jos È™i strecurându‑se în tunel. Nu rezistă însă; scufundat până la umeri, își înălță capul, privi în sus È™i se despărÈ›i din priviri de stelele ce pâlpâiau cuminÈ›i.

A doua zi, cineva dori să iasă cu proviziile la suprafață și să ia acolo micul dejun, dar Coordonatorul se opuse, afirmând că ar fi o complicație inutilă. Mâncară deci la lumina celor două lanterne, sub trapa de la intrare, sorbind cafeaua rece. Deodată, Ciberneticianul spuse:
— De fapt, cum se face că aerul e tot timpul respirabil?
Coordonatorul zâmbi. Pe obrajii supți avea dâre cenușii.
— Buteliile cu oxigen sunt întregi. Stăm mai prost cu purifi­carea. Doar un singur filtru automat funcÈ›ionează normal — fireÈ™te, cel chimic, de avarie, pentru că toate celelalte, electrice, au cedat. Peste circa È™ase‑È™apte zile am începe să ne asfixiem.
— Știai asta? zise alene Ciberneticianul.
Coordonatorul nu răspunse.
— Ce‑o să facem? întrebă Fizicianul.
Spălară vasele într‑un castron cu apă. Doctorul le È™tergea cu unul dintre prosoapele sale.
— Aici există oxigen, spuse Doctorul, aruncând cu zgomot farfuria de aluminiu peste celelalte vase, ceea ce înseamnă că există viață. Ce știi despre asta?
— Aproape nimic. O sondă cosmică a prelevat un eșantion din atmosferă și pe asta se bazează toată știința noastră.
— Cum așa? Nici măcar nu a aterizat?
— Nu!
— ÃŽntr‑adevăr, o grămadă de cunoÈ™tinÈ›e, spuse Ciberneticianul. Se străduia să‑È™i spele farfuria cu spirt, turnând dintr‑o sticluță pe o bucățică de vată. Aveau foarte puÈ›ină apă bună pentru uzul obiÈ™nuit. Fizicianul își privi profilul în lumina lămpii, folosind drept oglinjoară suprafaÈ›a lucioasă a climatizatorului.
— E bine È™i atât, replică liniÈ™tit Coordonatorul. Dacă aerul ar fi avut altă compoziÈ›ie, dacă n‑ar fi avut oxigen, v‑ar fi ucis.
— Poftim? Ciberneticianului era cât pe‑aci să‑i scape sticluÈ›a.
— Și pe mine, firește. Nu am fi avut nici o șansă la un miliard. Acum o avem.
Tăcură.
— Prezența oxigenului presupune existența plantelor și a ani­malelor? întrebă Inginerul.
— Nu neapărat, răspunse Chimistul. Pe planetele Alfa ale Micului Câine există oxigen, dar nici urmă de plante sau animale.
— Dar ce există?
— Lumenoizi!
— Lumenoizi? Adică bacterii?
— Nu sunt bacterii.
— N‑are importanță! interveni Doctorul. Puse vasele la locul lor È™i închise conservele cu mâncare. Acum chiar că avem neca­zuri. Apărătorul nu poate fi pornit, nu‑i aÈ™a?
— Apărătorul? Nici n‑am apucat să‑l văd! recunoscu Ciberne­ticianul. Nu se poate ajunge la el. Toate automatele s‑au desprins din lăcaÈ™ele lor. E un talmeÈ™‑balmeÈ™ È™i ne‑ar trebui o macara de două tone pentru a desface toate fiarele. Apărătorul zace chiar la fund.
— Dar o armă, ceva, trebuie să avem! ridică glasul Coordo­natorul.
— Există electrojectoarele.
— Sunt curios cu ce le încarci?!
— Nu există curent în cabina de comandă? Parcă era!
— Nu există, se pare că a avut loc un scurtcircuit în sala acumulatorilor!
— De ce nu sunt încărcate electrojectoarele?
— Instrucțiunile interzic transportarea electrojectoarelor încăr­cate! îngăimă fără chef Inginerul.
— Să le ia dracu' de ins...
— Încetează!

La auzul vocii Coordonatorului, Ciberneticianul se întoarse, ridicând din umeri. Doctorul ieși. Inginerul aduse din cabina sa un rucsac ușor de nailon, vârî în buzunarele lui cutiile plate cu rația strictă de hrană, când apăru Doctorul. Þinea în mână un cilindru scurt, oxidat, cu un robinet la capăt.
— Ce‑i asta? se interesă Inginerul.
— O armă!
— Ce armă mai e și asta?
— Gaz somnifer.
Inginerul începu să râdă.
— De unde È™tii că ceea ce trăieÈ™te pe această planetă poate fi adormit cu gazul tău? Și cum vrei să te aperi cu asta în caz de atac ‑ prin narcoză cu picături?
— ÃŽn caz de mare primejdie, vei putea cel puÈ›in să‑È›i asiguri narcoza, spuse Chimistul.
Toți râseră, iar Doctorul mai tare decât ceilalți.
— Orice ființă care respiră oxigen poate fi adormită cu asta, spuse, iar în privința apărării, privește!
Apăsă pe trăgaciul de la baza cilindrului. Un jet de vapori de lichid subțire ca acul țâșni în fundul întunecat al coridorului.
— Ei, în lipsă de ceva mai bun..., spuse Inginerul fără convin­gere.
— Mergem? întrebă Doctorul, băgând cilindrul în buzunarul combinezonului.
— Mergem.

Soarele atârna sus de tot; era mic, mai îndepărtat, însă È™i mai încins decât cel de deasupra Pământului. Dar altceva îi uimi pe toÈ›i: nu era deloc rotund! Se uitau la el printre degete, prin hârtie de culoare roÈ™u‑închis, pe jumătate transparentă, provenită de la împachetarea truselor individuale împotriva radiaÈ›iilor.
— Turtit ca urmare a vitezei de rotație în jurul axei sale, nu? îl întrebă Chimistul pe Coordonator.
— Da. Mult mai bine se vedea asta în timpul zborului. Nu ții minte?
— Poate că atunci, cum să spun, nu mă interesa nimic din toate astea...

ÃŽntorcându‑È™i feÈ›ele de la soare, toÈ›i se uitau la navă. Fuze­lajul alb țâșnea oblic din dealul scund în care se înfipsese. Semăna cu afetul unui tun gigantic. ÃŽnveliÈ™ul, lăptos la umbră, argintiu la soare, părea neafectat. Inginerul se apropie de locul în care fuzelajul intrase în pământ, trecu peste buza rotunjită a ridicăturii care înconjura ca un guler de pământ corpul înfipt în pantă È™i‑È™i lăsă mâna să alunece pe blindaj.

— Nu‑i rea deloc ceramita asta, spuse fără să se întoarcă. Dacă aÈ™ putea să mă uit la ajutaje..., È™i privi neputincios în sus, în direcÈ›ia lor, cum atârnau deasupra câmpiei.
— O să ai timp să le vezi, spuse Fizicianul. Acum să mergem într‑o mică recunoaÈ™tere, ce ziceÈ›i?

Coordonatorul se urcase pe vârful unei movile. Ceilalți îl prinseră din urmă. Scăldată în soare, câmpia se întindea uniform, în toate părțile, netedă, îngălbenită; departe se înălțau siluetele suple, sesizate cu o zi în urmă, dar la lumina puternică se văzu că nu era vorba de copaci. Cerul, albastru la fel ca pe Pământ, căpăta la orizont o nuanță vizibil verzuie. Nori firavi, pufoși, alunecau spre nord, aproape imperceptibil.

Coordonatorul verifica punctele cardinale cu o busolă mică, pe care o avea fixată la încheietura mâinii. Doctorul se aplecă și izbi solul cu piciorul.

— De ce nu crește nimic aici? spuse cu mirare în glas..
Asta îi surprinse pe toÈ›i. ÃŽntr‑adevăr, câmpia era goală cât vedeau cu ochii.
— Pare‑se că e o zonă cuprinsă de fenomenul de stepă, răspunse nesigur Chimistul. VedeÈ›i în depărtare petele acelea? Spre apus sunt din ce în ce mai galbene. Bănuiesc că acolo e deÈ™er­tul de unde vântul aduce aici nisipul. Fiindcă dealul este argilos.
— Despre asta ne‑am convins pe pielea noastră! zise Doctorul.
— Trebuie să ne facem măcar un plan general al expediÈ›iei, spuse Coordonatorul. Proviziile pe care le‑am luat ne ajung pentru două zile.
— Apa e cea mai puțină, interveni Ciberneticianul.
— Până găsim apă aici, trebuie să facem economie. Dacă e oxigen, se va găsi și apă. Cred că o să procedăm în felul următor: de la bază, abordăm o serie de incursiuni în linie dreaptă, mergând de fiecare dată atât de departe cât să ne putem întoarce în sigu­ranță și fără prea mare grabă.

— Maximum treizeci de kilometri într‑o singură direcÈ›ie, observă Fizicianul.
— De acord. Este vorba doar de o recunoaștere preliminară.
— Stați puțin, spuse Inginerul, care stătuse până atunci retras, cufundat parcă în gânduri sumbre, nu vi se pare că procedăm ca niște nebuni? Am avut parte de o catastrofă pe o planetă necunoscută. Am reușit să ieșim din navă. În loc să ne apucăm de ce este mai important, în loc să ne punem toate foițele în repa­rarea, în repunerea în funcțiune a ceea ce se mai poate, în re­cuperarea rachetei și așa mai departe, pornim în excursii aiurea, fără arme, fără nici un fel de mijloace de apărare, fără a avea vreo idee despre ce ni se poate întâmpla?!

Coordonatorul îl ascultă în tăcere. Își purtă privirea de la unul la altul. Toți erau nerași, iar barba de trei zile le dădea în mod vi­zibil o înfățișare de sălbăticie. Cuvintele Inginerului făcură impresie, dar nimeni nu reacționa, ca și când așteptau ce urma să le mai spună.

— Șase oameni nu vor dezgropa nava, Henryk, spuse Coor­donatorul, cântărindu‑È™i cuvintele cu grijă, È™tii asta foarte bine. ÃŽn actuala situaÈ›ie, pornirea celui mai mic agregat cere o perioadă de timp pe care nici măcar nu o putem defini. Planeta este locuită. Dar nu È™tim nimic despre ea. N‑am înconjurat‑o nici înainte de ca­tastrofă. Ne‑am apropiat dinspre emisfera nordică È™i dintr‑o eroare fatală am căzut într‑o coadă gazoasă. Căzând, am ajuns la linia terminatorului. Am stat lângă ecranul care s‑a fisurat ultimul. Am văzut, sau cel puÈ›in mi s‑a părut că am văzut, ceva ce arăta a... oraÈ™.
— De ce nu ne‑ai spus nimic despre acest lucru? îl întrebă încet Inginerul.
— Chiar, de ce? îl secondă Fizicianul.
— Pentru că nu sunt sigur. Nu È™tiu nici măcar în ce parte să‑l caut. Nava se răsucea.

Mi‑am pierdut orientarea. Cu toate acestea există o È™ansă, destul de firavă, să obÈ›inem un oarecare ajutor. Regret că trebuie sa v‑o spun, dar fiecare dintre voi È™tie perfect că în general avem È™anse foarte reduse. Mai mult, avem nevoie de apă. O parte însemnată din rezerva de apă a inundat nivelul de jos È™i este infestată. Astfel încât consider că putem să ne permitem un anumit risc.
— Sunt de acord, spuse Doctorul.
— Și eu, adăugă Fizicianul.
— Fie, mormăi Ciberneticianul È™i se depărtă câțiva paÈ™i, pri­vind spre sud, de parcă n‑ar fi dorit să audă ce spun ceilalÈ›i.
Chimistul încuviință din cap, Inginerul nu răspunse, coborî doar de pe deal, își aruncă rucsacul pe umeri și întrebă:
— Încotro?
— Spre nord, răspunse Coordonatorul.

Inginerul o luă din loc, urmat de ceilalți. După câteva minute, când se uitară în jur, dealul nu se mai vedea aproape deloc. Doar fuzelajul navei se înălța spre cer ca țeava unui tun de câmp.

Era foarte cald. Pe măsură ce înaintau, umbrele lor se scurtau, bocancii se afundau în nisip, se auzea doar pasul egal È™i respiraÈ›ia grăbită. Se apropiau de una dintre formele acelea suple, pe care în amurg le luaseră drept arbori. ÃŽncetiniră pasul. Din terenul cafeniu se înălÈ›a un trunchi vertical, cenuÈ™iu, ca pielea de elefant, cu un uÈ™or luciu metalic. La bază, trunchiul nu depășea în grosime braÈ›ul unui bărbat; în partea de sus se continua cu un fel de cupă largă, care la vârf, la vreo doi metri deasupra solului, se extindea într‑o formă plată. Nu se putea vedea dacă în partea de sus cupa era deschisă sau nu. Aproape că nu se miÈ™ca. Oamenii se opriră la câțiva metri de bizara formaÈ›iune, iar când Inginerul porni spre ea È™i ridică mâna pentru a atinge „trunchiul", Doctorul strigă:
— Stop!

Inginerul se retrase instinctiv. Doctorul îl trase de braț, luă o pietricică de pe sol, nu mai mare decât un bob de fasole, și o aruncă în sus, în aer. Piatra descrise un arc abrupt și căzu direct pe suprafața ușor încrețită a cupei. Toți se înfiorară, atât de violentă și de neașteptată fusese reacția. „Cupa" se închise, scoase un sâsâit scurt, asemenea gazului deschis, și întreaga coloană cenușie, vibrând acum febril, se afundă în sol, absorbită parcă de acesta. Cavitatea creată se umplu pentru o clipă de o unsoare cafenie, spumoasă, apoi pe suprafața ei începură să plutească fire de nisip, ca o mantie care devenea tot mai groasă, pentru ca după alte câteva secunde să nu mai rămână nici urmă de groapă; suprafața solului nisipos devenise netedă ca peste tot în jur. Încă nu le trecuse uluirea, când Chimistul strigă:
— Priviți!
Se uitară în jur. Cu o clipă în urmă, la o distanță de câteva zeci de metri îi înconjurau trei sau patru forme similare, înalte și înguste; acum nu mai rămăsese nici una.
— S‑au scufundat toate? se miră Ciberneticianul.

Priviră mai atent, dar nu văzură nici cea mai mică urmă lăsată de „cupe". Soarele încingea tot mai tare și căldura toridă devenise insuportabilă. Porniră mai departe. După o oră alcătuiau o lungă caravană. Primul mergea Doctorul, ducând acum rucsacul, în urma lui, Coordonatorul. Chimistul încheia coloana. Toți își descheiaseră combinezoanele, unii își suflecaseră manșetele; scăldați în sudoare, cu gura uscată, se târau încet prin câmpie. La orizont apăru o dâră lungă.

Doctorul se opri È™i‑l aÈ™teptă pe Coordonator.
— Ce crezi, cât am făcut?
Acesta se uită în urmă, înspre linia orizontului, unde rămă­sese nava. Nu se mai vedea.
— Planeta are o rază mai mică decât cea terestră, spuse. TuÈ™i, È™i‑È™i È™terse faÈ›a cu batista. Am făcut în jur de opt kilometri, conchise el.

Doctorul abia mai vedea prin crăpăturile pleoapelor umflate. Pe părul negru ca pana corbului își legase o fâșie de pânză. Din când în când o umezea cu apă din bidon.
— Totuși e o nebunie, știi? spuse și râse pe neașteptate.

Amândoi priviră în direcÈ›ia unde până de curând nava se mai contura deasupra orizontului printr‑o linie oblică subÈ›ire. Acum, acolo se vedeau doar siluetele zvelte ale „cupelor", palid‑cenuÈ™ii de la distanÈ›a. Se iviseră din nou la locul lor, fără ca ei să prindă de veste. CeilalÈ›i se apropiară. Chimistul întinse pe pământ foaia de cort rulată È™i se aÈ™eză, sau mai curând se aruncă pe ea.

— Nu prea se văd urme ale civilizaÈ›iei de aici, spuse Ciberne­ticianul, scotocindu‑È™i buzunarele.
Găsi pastilele vitaminizate într‑o cutie turtită È™i‑i servi pe toÈ›i.
— Pe Pământ n‑ai fi dat peste un asemenea pustiu, nu? adău­gă Inginerul. Nici drumuri, nici maÈ™ini zburătoare.
— Sper că nu te așteptai ca tocmai aici să găsim copia fidelă a civilizației pământene! fornăi Fizicianul.
— Sistemul este stabil, începu Doctorul, și civilizația se putea dezvolta pe Eden vreme mai îndelungată decât pe Pământ, astfel că...
— Cu condiÈ›ia să existe o civilizaÈ›ie! A celor cu înfățiÈ™are uma­nă, adăugă Coordonatorul. Să mergem mai departe, într‑o jumătate de oră trebuie să ajungem aia... — arătă fâșia subÈ›ire de la orizont.
— Dar ce‑i acolo?
— Nu știu, dar e ceva. Poate găsim apă.
— Deocamdată m‑aÈ™ mulÈ›umi cu puÈ›ină umbră, zise Inginerul cu voce răguÈ™ită.
Își clăti gura și gâtul cu o înghițitură de apă.

Curelele rucsacurilor strânse la spate scârțâiră; grupul se desfășură iarăși și porni în ordine prin nisipuri. Trecură pe lângă câteva „cupe" și observară și alte formațiuni mai mari, care păreau că se sprijină cu ajutorul lianelor sau al lăstarilor crescuți până la sol, dar nici una nu era mai aproape de două sute de metri, astfel că nu mai avură chef să se abată de pe linia de marș. Soarele atinsese zenitul, când peisajul își schimbă înfățișarea.

Era din ce în ce mai puÈ›in nisip — în dune lungi, plate; se desprindea de sub el pământul roÈ™iatic, ars de soare. Ici È™i acolo crescuseră insuliÈ›e de muÈ™chi albicios, acum mort. Izbit de bocanci, se transforma într‑un fel de praf, care cădea pe sol ca o hârtie arsă. Fâșia întrezărită se diviza în grupuri singulare ale unor forme de relief stranii; de asemenea, culoarea solului devenise mai deschisă, fiind mai curând un verde presărat cu albastru. O mireasmă delicată, adusă de adierea dinspre nord, le îmbie nările È™i o adulmecară cu o curiozitate bănuitoare. Când ajunseră aproape de peretele uÈ™or înclinat al formelor întunecoase, încâlcite, cei care mergeau în față încetiniră, astfel încât cei din urmă să li se poată alătura È™i, într‑un grup dezordonat, merseră mai departe până când se opriră în faÈ›a frontului nemiÈ™cat al bizarelor forme.

De la distanÈ›a de o sută de paÈ™i, ele încă mai puteau să pară lăstari, tufiÈ™uri în care se adăposteau numeroase cuiburi mari, vineÈ›ii — nu atât datorită asemănării propriu‑zise, cât mai ales efortului ochilor, care se străduiau să claseze formele străine în ceva familiar.

— Parc–ar fi niște păianjeni! spuse nesigur Fizicianul și, deo­dată, tuturor li se păru că văd niște tulpini păienjenoase cu corpuri mici, fusiforme, acoperite cu o epidermă densă, proeminentă, stând nemișcate pe picioarele neobișnuit de lungi și de subțiri, strânse sub burtă.
— Astea sunt plante! strigă Doctorul.

Se apropie încet de un „păianjen" înalt, cenuÈ™iu‑verzui. ÃŽn esență, „picioarele" se dovedeau a fi niÈ™te tulpini groase cu umflă­turi acoperite cu păr, ce puteau fi luate drept articulaÈ›ii ale genun­chiului. Tulpinile, ieÈ™ind din solul acoperit cu muÈ™chi, în număr de È™ase, È™apte sau opt, se adunau în partea de sus ca într‑un arc, într‑un „corp" gros, în formă de con, înconjurat de fire de păienjeniÈ™, strălucind în soare. „Păianjenii"‑plante creÈ™teau aproape unul de celălalt, dar se putea trece printre ei; pe alocuri, tulpinile dădeau noi lăstari È™i rămurele mai deschise la culoare, asemănătoare frun­zelor de pe Pământ, terminate la capăt cu muguri închiÈ™i. Doctorul aruncă din nou, în felul său caracteristic, mai întâi o pietricică în „conurile" suspendate la câțiva metri deasupra solului, iar când văzu că nu se întâmplă nimic, examină tulpina. ÃŽn final o tăie cu cuÈ›itul. Din interior curgeau picături mici de sevă apoasă, gălbuie, care începu de îndată să se precipite È™i să‑È™i schimbe culoarea în portocaliu È™i roÈ™cat, până ce, după câteva secunde, se coagulă într‑o substanță asemănătoare rășinii, cu un puternic miros parfumat, care la început le plăcuse, dar apoi îl găsiră respingător.

Înăuntrul bizarului „codru" era ceva mai multă răcoare decât pe câmpie.
Doar coroanele exotice ale plantelor ofereau ceva umbră; de altfel, pe măsură ce se afundau în acel hățiș, umbra se îndesea; se străduiau pe cât posibil să nu atingă tulpinile, mai ales ramurile albicioase, care le stârneau o repulsie inexplicabilă.

Terenul semăna cu un burete moale, emanând un fel de aburi umezi în care era greu să respiri; pe fețe, pe mâini le alunecau um­brele „boschetelor", când mai mari, când mai mici; unele ramuri erau subțiri și spinii lor aveau culoarea portocaliu intens, altele uscate, veștede, mortificate — din ele atârnau fire de păienjeniș lungi, flasce. Când vântul adia, întreg păienjenișul scotea un foșnet surd, neplăcut, neavând nimic comun cu freamătul molcom al codrilor pământeni, ci reamintind parcă de frecarea a mii și mii de hârtii zgrunțuroase. Uneori anumite plante le baricadau calea și erau nevoiți să caute alt culoar prin ramificațiile împletite. În felul acesta înaintau ceva mai lent decât pe câmpie. După un timp încetară să se tot uite în sus, spre „coroanele" de spini, și să caute asemănări cu cuiburile, conurile de pin sau crisalidele viermilor de mătase.

Deodată Doctorul, care mergea în frunte, observă chiar în faÈ›a lui un fir de păr gros, negru, atârnând — un fel de ață zdravănă, lucioasă, sau sârmă lăcuită; simÈ›i nevoia să‑l dea la o parte cu mâna, dar fiindcă nu mai întâlnise aÈ™a ceva până atunci, își ridică ochii instinctiv È™i încremeni pe loc.

Ceva palid, sidefiu, atârnat ca un bulb printre tulpinile ce se adunau laolaltă chiar la baza uneia dintre „crisalide", îl privea nemiÈ™cat — simÈ›i această privire înainte de a observa unde erau ochii creaturii fără formă; nu‑i putea desluÈ™i nici capul, nici picioarele — vedea doar o piele întinsă ca un sac diform, lucind uÈ™or. Din pâlnia întunecoasă È™i alungită se desprindea firul de păr negru gros, atârnând pe o lungime de doi metri.

— Ce‑i acolo? întrebă Inginerul, care tocmai se apropiase de el. Doctorul nu‑i răspunse, celălalt își purtă privirile în sus È™i nu mai miÈ™că.
— Cu ce se uită el? întrebă Inginerul È™i se retrase instinctiv un pas, într‑atât îl umpluse de scârbă acea făptură care parcă îl pironea cu o privire lacomă, extrem de intensă, deÈ™i nu‑i vedea È™i nici nu‑i intuia ochii.
— Oh! Ce porcărie! șuieră din spate Chimistul.

Toți se opriră în spatele Inginerului și al Doctorului, care se retrase mai întâi de sub făptura suspendată — ceilalți se dădură la o parte —, scoase din buzunarul combinezonului cilindrul oxidat, îl îndreptă cu o mișcare cumpătată spre corpul bulbucat, mai deschis la culoare decât plantele din jur, și apăsă pe trăgaci.

Atunci, într‑o fracÈ›iune de secundă, se întâmplară foarte multe lucruri deodată. Mai întâi văzură un licăr atât de puternic, încât nu mai distinseră absolut nimic, cu excepÈ›ia Doctorului, care tocmai în acel moment clipise. Jetul subÈ›ire încă mai plutea în aer, când tulpinile se îndoiră È™i începură să trosnească învăluite într‑un nor de vapori negri; în acelaÈ™i timp creatura alunecase jos cu un plescăit greu, umed. Rămase nemiÈ™cată circa o secundă, ca un balon cenuÈ™iu, plin cu tuberculi, din care ieÈ™ise aerul. Apoi firul de păr dispăru È™i, pe muÈ™chiul buretos, la picioarele lor începură să se târască în toate părÈ›ile, cu miÈ™cări de melc, fragmentele diforme È™i bulbucate ale creaturii; înainte ca vreunul dintre ei să poată miÈ™ca sau reacÈ›iona, fuga, sau mai curând împrăștierea se încheiase, ultimele bucățele ale ciudatei vietăți, mici ca niÈ™te omizi, se infiltrau de zor în subsol, la baza tulpinilor; locul rămase gol. Doar în nări mai persista un miros dulceag, insuportabil.

— Să fi fost o colonie?... spuse nesigur Chimistul.
Ridică mâna la ochi și se frecă, iar ceilalți mijiră pleoapele; petele negre încă li se mai învârteau în ochii orbiți.
— E pluribus unum, răspunse Doctorul, sau mai degrabă uno plures, nu știu cum e corect în latină, dar cred că este tocmai o asemenea plurifăptură, care se divizează la nevoie...
— Pute îngrozitor, spuse Fizicianul. Hai să plecăm de aici!
— Să plecăm, acceptă Doctorul.
Când se aflară la peste zece metri de locul respectiv, el adău­gă pe neașteptate:
— Sunt curios ce s‑ar fi întâmplat dacă aÈ™ fi atins firul acela...
— Satisfacerea curiozității te‑ar fi putut costa scump, zise Chimistul.
— Sau poate nu m‑ar fi costat nimic. Știi doar cât de des evo­luÈ›ia le oferă fiinÈ›elor absolut inofensive veÈ™minte aparent înfrico­șătoare.
— Of, lăsați baltă discuția asta! Acolo, în margine, locul se mai luminează, strigă Ciberneticianul. Nu știu ce dracu' am căutat în pădurea asta de păianjeni!

Auziră susurul unui izvor È™i se opriră. Apoi porniră din nou. Se auzea când mai tare, când mai încet, uneori dispărând cu totul, dar nu reuÈ™iră să‑l descopere. TufiÈ™ul se rărise, terenul era mult mai moale, mersul devenise anevoios, călcau parcă pe un covor mocirlos, uneori sub tălpi scârțâia ceva ca iarba udă, dar nicăieri nu era nici o urmă de apă.

Deodată ajunseră la marginea unei adâncituri circulare, cu diametrul de câteva zeci de metri. NiÈ™te plante cu opt braÈ›e se înălÈ›au înăuntru, la distanță una de alta, È™i păreau foarte bătrâne – tulpinile se despărÈ›iseră, incapabile parcă să mai susÈ›ină bulbul central, È™i reaminteau de „păianjenii" uriaÈ™i, uscaÈ›i, într‑o măsură mult mai mare decât toate cele întâlnite până acolo. Fundul adânciturii era acoperit pe alocuri cu bucăți ruginii, dinÈ›ate, de materie poroasă, parÈ›ial înfipte în sol, parÈ›ial împletite cu lăstarii plantelor. Inginerul coborî rapid panta abruptă, deÈ™i nu prea înaltă, È™i – lucru ciudat – adâncitura li se păru, abia când se aflară acolo, privind‑o de sus, un crater, loc al unei catastrofe.
— Parcă‑i de la o bombă! spuse Fizicianul.

Stătea pe creasta unui povârniș și se uita cum Inginerul ajunge la resturile mari de la poalele celui mai înalt „păianjen", încercând să le miște din loc.
— Fier?! strigă Coordonatorul.
— Nu! răspunse Inginerul și dispăru printre bucățile unui fel de con cu suprafața laterală spartă.

Se desprinse dintre tulpinile care se rupeau, trosnind când le dădea la o parte, și reapăru cu o expresie mohorâtă. I se întinseră câteva mâini, se cățără sus și, văzând că ceilalți așteaptă să le spună ceva, dădu din umeri.

— Nu È™tiu ce e, mărturisi el, habar n‑am. E gol. Dedesubt nu e nimic. Coroziune avansată, o poveste veche care s‑a petrecut poate acum trei sute de ani...


Ocoliră în tăcere craterul È™i se îndreptară spre tufiÈ™uri, acolo unde acestea erau mai scunde. La un moment dat se întrerupseră, sau mai curând se separară în două părÈ›i, între ele întinzându‑se un defileu atât de strâmt, încât un om de abia se putea strecura, un fel de coridor, uluitor de drept. De ambele părÈ›i tulpinile parcă fuseseră retezate È™i strivite. ÃŽngroșările mari, în formă de con – parÈ›ial împinse în lături, spre celelalte plante păienjenoase, parÈ›ial băgate în pământ – erau aplatizate, uscate È™i vârfurile lor trosneau sub bocanci ca scoarÈ›a uscată a copacilor. Se hotărâră să meargă pe traseul acesta, decupat în tufiÈ™uri, deplasându‑se unul după altul, fiind nevoiÈ›i să împingă la o parte resturile de tulpini uscate, dar È™i aÈ™a înaintau mai repede decât până atunci. Descriind un arc mare de cerc, coridorul ducea tot mai vizibil spre nord; lăsară în urmă ultimele resturi de plante, degenerate, moarte, È™i dădură într‑o câmpie de partea cealaltă a tufăriÈ™ului. ÃŽn locul unde „defileul" părăsea tufiÈ™urile, se observa o urmă firavă pe care în primul moment o luară drept potecă. Pe solul gol era săpată o brazdă sau un șănÈ›uleÈ›, adânc de peste zece centimetri È™i tot atât de lat. ÃŽn el creÈ™teau licheni verzui‑argintii, catifelaÈ›i la pipăit. Acest bizar „gazon", cum îl denumise Doctorul, se întindea drept înainte în zare, terminându‑se înaintea unei centuri luminoase, întinse ca un zid, de la o margine la alta a câmpiei, È™i închizându‑le întreg orizontul.

Deasupra acelei centuri străluceau niÈ™te ridicături ascuÈ›ite, asemănătoare vârfurilor gotice ale turnurilor învelite cu tablă argintie. Ei mergeau repede È™i aproape la fiecare pas distingeau noi detalii. Pe mai mulÈ›i kilometri în lateral se întindea o suprafață intersectată de arcuri regulate, ca acoperiÈ™ul unui hangar de dimensiuni hiperbolice. Arcurile erau întoarse cu convexitatea în jos, iar sub ele pâlpâia ceva cenuÈ™iu, ca È™i cum din plafon curgea praf mărunt sau apă tulbure, pulverizată. Când se mai apropiată, vântul aduse mireasma amăruie, dar plăcută a unor flori necu­noscute. Mergeau micÈ™orând intervalul dintre ei. AcoperiÈ™ul arcuit se înălÈ›a parcă tot mai sus, fiecare arc ca o arcadă gigantică răsturnată întinzându‑se pe o distanță de aproape un kilometru. Sus de tot, în locul unde se împreunau două arcuri, pe fundalul norilor, într‑o tăietură vizibilă strălucea ceva puternic, ca È™i când oglinzi special dispuse acolo reflectau în jos razele solare. Lumina pâlpâia ritmic.

Peretele din dreptul lor — alcătuit din pârâiaÈ™e sau È™nururi de culoare alb‑cenuÈ™ie — înfățiÈ™a un soi de peristaltică — se miÈ™ca, dinspre stânga spre dreapta È™i linii convexe se unduiau pe el, periodic. Arăta ca o cortină dintr‑un material neobiÈ™nuit, prin spatele căreia treceau la intervale regulate niÈ™te elefanÈ›i, de fapt niÈ™te animale mult mai mari decât elefanÈ›ii, izbind‑o cu părÈ›ile laterale. Când ajunseră în locul în care se termina acea cărăruie îngustă, ca într‑o fundătură acoperită cu muÈ™chi catifelaÈ›i, intensitatea mirosului amar devenise insuportabilă.

Ciberneticianul începu să tușească.
— S‑ar putea să fie o emanaÈ›ie otrăvitoare, spuse el.

Se opriră toÈ›i; jos, la picioarele lor, jucau umbre scurte, di­forme, în timp ce priveau trecerea ritmică a ciudatelor valuri. Când porniră iarăși È™i nu‑i mai despărÈ›eau decât câțiva paÈ™i de „cortină", aceasta li se păru uniformă, împletită parcă din fire groase, mate. Doctorul luă o pietricică È™i o aruncă în faÈ›a lui. ToÈ›i văzură piatra zburând. Ea dispăru de parcă s‑ar fi topit sau evapo­rat, fără a atinge suprafaÈ›a miÈ™cătoare.

— A căzut înăuntru? îngăimă nesigur Ciberneticianul.
— Da' de unde! strigă Chimistul. Nici măcar n‑a atins asta... asta...

Doctorul luă un pumn de pietricele È™i bulgări de pământ, le aruncă rând pe rând È™i toate dispărură la câțiva centimetri de cortină, fără a ajunge la ea. Inginerul desfăcu o cheie din micul set de chei È™i o aruncă înspre suprafață. Cheia răsună ca È™i când s‑ar fi izbit de metal È™i se făcu nevăzută.
— Și acum ce facem? întrebă Ciberneticianul uitându‑se la Coordonator.

Acesta nu răspunse. Doctorul își lăsă raniÈ›a jos, scoase din ea o conservă, tăie cu cuÈ›itul o bucățică de carne în aspic È™i o aruncă în „cortină". O fărâmă de aspic se lipi de suprafaÈ›a mată È™i atârnă de ea o clipă, apoi începu să dispară ca È™i când s‑ar fi topit.
— ȘtiÈ›i ce, spuse Doctorul, cu ochii lucind, ăsta‑i un fel de filtru, o perdea selectivă, ceva asemănător...

Chimistul găsi la inelul de la cureaua rucsacului său un fir uscat, frânt, dintr‑o plantă „păianjen", care se agățase acolo când se strecuraseră prin lăstăriÈ™. Fără a sta pe gânduri, îl aruncă în perdeaua vălurită, dar ramura plăpândă, izbindu‑se, căzu la picioarele lui.
— Un selector!... exclamă el nesigur.
— Da, sigur că da!

Doctorul se apropie de „cortină" până ce capătul umbrei sale ajunse la marginea ei; își îndreptă arma neagră și apăsă trăgaciul.

Jetul subÈ›ire ca acul abia atinse înveliÈ™ul uscat È™i în el apăru un orificiu în formă de suveică, dând la iveală un spaÈ›iu mare, întunecat, cu scântei alergând în sus È™i în jos. ÃŽn interior zburdau o mulÈ›ime de flăcărui albicioase È™i trandafirii. Doctorul se retrase brusc. TuÈ™ea È™i se înăbuÈ™ea, iar mirosul amar îi ardea nările È™i gâtul; toÈ›i se îndepăr­tară din nou È™i se opriră. Orificiul în formă de lentilă se restrânsese. Valurile în alergare, apropiindu‑se de el, încetineau, îl ocoleau în partea de sus È™i de jos È™i curgeau în grabă mai departe. Se micÈ™ora din ce în ce mai mult. Deodată, din interior se ivi ceva negru, având la vârf un fel de excrescență în formă de deget, înconjură rapid marginile găurii, care se închise pe loc È™i se pomeniră iarăși în faÈ›a înveliÈ™ului ce se vălurea È™i se umfla în ritmuri egale.

Inginerul propuse un fel de consfătuire. După expresia Doc­torului, aceasta n‑ar fi însemnat decât recunoaÈ™terea încurcăturii în care se aflau. Până la urmă hotărâră să‑È™i continue drumul de‑a lungul uriaÈ™ei construcÈ›ii; își luară raniÈ›ele È™i porniră. Parcurseră astfel în jur de trei kilometri. Pe drum întâlniră zece „gazoane" înguste ce dădeau în câmpie. Un timp se gândiră ce reprezentau ele — ipoteza că ar fi avut ceva comun cu agricultura căzu ca neverosimilă. Doctorul încercă chiar să smulgă dintr‑o fâșie verde‑închis câțiva licheni asemănători muÈ™chilor È™i, exami­nându‑i, constată că prezentau bulbi de mărimea unor perle în care creÈ™teau seminÈ›e mici, tari, de culoare neagră.

Amiaza trecuse de mult. Li se făcuse foame. Se opriră așadar să mănânce câte ceva — în plin soare, fiindcă nicăieri nu era umbră, iar în lăstărișul care se întindea la o distanță de opt sute de metri nu intenționau să se mai întoarcă; păduricea de „păianjeni" nu le lăsase o impresie favorabilă.
— După poveÈ™tile pe care le‑am citit ca băieÈ›andru, spuse Doctorul cu gura plină, în acea perdea blestemată ar apărea acum o gaură din care țâșneÈ™te foc È™i de acolo ar ieÈ™i un tip cu trei mâini È™i un singur picior, dar foarte gros, care ar avea la subsuoară un telecomunicator interplanetar sau ar fi un telepat stelar È™i ne‑ar da de înÈ›eles că este reprezentantul unei civilizaÈ›ii extrem de dezvoltate, care...
— Mai bine ai înceta cu prostiile, spuse Coordonatorul. ÃŽÈ™i turnă din termosul‑bidon apă în cană, care se acoperi numaidecât de rouă. Mai bine ne‑am gândi ce avem de făcut.
— Eu cred, spuse Doctorul, că trebuie să intrăm acolo!

Se ridică de parcă ar fi intenționat chiar să facă acest lucru.
— Sunt curios pe unde..., replică leneș Fizicianul.
— Cred că nu ești în toate mințile! strigă în gura mare Ciber­neticianul.
— Ba cred că sunt în toate minÈ›ile. Evident, putem să hoină­rim mai departe, cu condiÈ›ia ca tipii cu un singur picior să ne arun­ce câte ceva de‑ale gurii.
— Sper că nu vorbești serios?! se minună Inginerul.
— Ba da, È™i È™tii de ce? Pentru că m‑am săturat!
Se răsuci pe călcâie.
— Stai! strigă Coordonatorul.

Doctorul porni direct spre perete fără a lua în seamă chemă­rile lor. Se afla la un metru față de perdea, când se ridicară și aler­gară după el. Auzind tropăitul de picioare, întinse mâna și atinse perdeaua.

Mâna dispăru. Doctorul rămase nemișcat preț de o secundă, apoi făcu un pas înainte și încetă să mai existe. Cei cinci se opriră cu respirația tăiată, cu picioarele îndoite în locul în care se vedea urma pantofului său stâng. Deodată, în aer, deasupra perdelei, se ivi capul Doctorului. Avea gâtul retezat parcă de cuțit, din ochi îi curgeau lacrimi, strănuta puternic, convulsiv.
— Aici înăuntru e cam sufocant, spuse el, È™i te furnică nasul al naibii de tare, dar câteva minute se poate rezista. E vreun lacri­mator, sau aÈ™a ceva. IntraÈ›i după mine, nu o să vă doară nimic. ÃŽn general nici n‑o să simÈ›iÈ›i ceva anume..
Și la înălÈ›imea unde ar fi trebuit să‑i fie umărul, din aer se desprinse braÈ›ul.
— Fir‑ai tu să fii! icni Inginerul, mai cu teamă, mai cu admi­raÈ›ie, È™i‑i prinse mâna Doctorului, care îl trase în aÈ™a fel încât È™i el dispăru din ochii celorlalÈ›i. Unul după altul se apropiară de perdeaua unduitoare. Ultimul fu Ciberneticianul. Ezită È™i i se puse un nod în gât; inima îi bătea ca un ciocan. ÃŽnchise ochii È™i făcu un pas înainte. ÃŽl împresură deodată întunericul, apoi se lumină din nou.

Se afla lângă ceilalÈ›i, pe fundul unui. spaÈ›iu imens, dominat de un gâfâit astmatic, È™uierător. Din partea de jos, oblic în sus, de sus, vertical în jos, dintr‑o parte în alta alergau cilindri sau coloane uriaÈ™e, de grosime neuniformă, întretăindu‑se; pe alocuri își măreau volumul, în altă parte se subÈ›iau, învârtindu‑se totodată în jurul propriilor lor axe lungi; se acopereau reciproc, vibrau, iar din străfundul acestei păduri de corpuri lucioase, în continuă miÈ™care, se auzea un plescăit tot mai rapid, care înceta deodată, urmat de câteva bolboroseli, È™i seria de sunete se relua.

Era greu să reziÈ™ti mirosului amar. Unul după altul începură să strănute, ochii le lăcrimau. Acoperindu‑È™i fiecare faÈ›a cu ba­tista, se îndepărtară puÈ›in de perdeaua care din interior arăta ca o cascadă de lichid negru, siropos.
— ÃŽn sfârÈ™it, suntem acasă — asta‑i o fabrică, o fabrică auto­mată! reuÈ™i să articuleze Inginerul între două strănuturi.

Parcă se mai obișnuiseră un pic cu mirosul amar, șocul strănutului trecuse, se uitau cu ochii mijiți, lăcrimând.

ÃŽncă zece paÈ™i pe solul elastic ca un cauciuc întins È™i în el apărură puÈ›uri negre din care țâșneau obiecte strălucitoare într‑un asemenea ritm, încât era imposibil să le distingă forma. Erau de mărimea capului uman, păreau că se aprind, zburau sus È™i una din È™irul de coloane încovoiate de deasupra lor, ca o lulea, le înghiÈ›ea fără a înceta să se rotească. Obiectele nu dispăreau dintr‑o dată, fiindcă prin pereÈ›ii coloanei supuÈ™i vibraÈ›iilor transpărea, ca printr‑o sticlă de culoare închisă, lumina lor trandafirie, din ce în ce mai slabă, astfel încât se vedea cum își continuă drumul mai departe prin inima „coloanei".
— Producție de serie, pe bandă, mormăi Inginerul, cu batista la nas.

Înconjurară puțurile călcând prudent. De unde venea lumina? Plafonul era semitransparent, un halou cenușiu se pierdea în marea tuburilor agile. Toate aceste formațiuni suple păreau că acționează la o singură comandă; în același ritm din puțuri țâșneau în sus obiecte încinse și același lucru se întâmpla la mare înălțime, acolo unde, sub plafon, se vedeau de asemenea arcuri desenate în aer de mărgelele roșii ale corpurilor zburătoare, dar de dimensiuni mult mai mari.
— Trebuie să găsim depozitul produselor finite, sau cel puțin să înțelegem ce reprezintă acest produs, ardea de curiozitate Inginerul.

Coordonatorul îi atinse brațul.
— Oare ce fel de energie să fie?
Inginerul ridică din umeri.
— Habar n‑am!
— Mă tem că produsul final o să‑l găsim după un an. Hala asta se întinde pe o lungime de kilometri întregi, interveni Fizicianul.

Un lucru curios: cu cât pătrundeau mai adânc în interiorul halei, cu atât respirau mai ușor, ca și când mirosul amar era ema­nat doar în zona din apropierea „cortinei".
— N‑o să ne rătăcim? se îngrijoră Ciberneticianul.
Coordonatorul duse busola la ochi.
— Nu. Văd că indică bine... S‑ar părea că aici nu există nici un fel de metale È™i nici electromagneÈ›i.

De mai bine de o oră rătăceau prin tumultuoasa pădure a neobiÈ™nuitei fabrici, până ce în jurul lor se deschise un spaÈ›iu larg. Se putea simÈ›i adierea de aer proaspăt, rece, parcă ventilat; multi­direcÈ›ionalele coloane se despărÈ›iseră, iar ei ajunseră la capătul unei uriaÈ™e instalaÈ›ii în formă de cochilie. De sus coborau spre ea ramuri încovoiate; fâlfâind în aer ca un bici, se terminau la capete cu un fel de bulbi turtiÈ›i, din care zburau rostogolindu‑se violent o droaie de obiecte negre, acoperite parcă cu un lac lucios, ce cădeau apoi în interiorul cochiliei, într‑un loc pe care însă nu‑l vedeau, întrucât se afla la câțiva metri deasupra capetelor lor.

Peretele cochiliei bulbucate ca o lentilă de culoare gri‑închis începu să se unduiască drept în faÈ›a lor, ceva îl zgâlțâia din interior, se umflă — involuntar făcură câțiva paÈ™i înapoi, într‑atât de înfricoșător arăta bășica cenuÈ™iu‑murdar ce se tot lăbărÈ›a — È™i deodată plesni fără zgomot, iar din orificiul rotund năvăli un È™uvoi de corpuri negre. ÃŽn aceeaÈ™i clipă, mai jos, dintr‑un puÈ› larg, pornea o cuvă cu marginile întoarse È™i obiectele cădeau în ea, răsunând ca È™i când s‑ar fi lovit de o pernă groasă de cauciuc; cuva sălta, zgâlțâită de trepidaÈ›iile care ordonau obiectele într‑un mod uluitor, încât după câteva secunde se odihneau pe fundul ei neted aranjate în patrulatere egale.

— ProducÈ›ia finită, strigă Inginerul, alergând spre buza albiei È™i aplecându‑se imediat pentru a prinde un capăt al obiectului negru aflat mai aproape.

Coordonatorul îl prinse de cordonul combinezonului în ultima clipă È™i numai datorită acestui fapt Inginerul nu căzu cu capul în cuvă, fiindcă nu voia să dea drumul obiectului, iar să‑l ridice singur nu putea. Fizicianul È™i Doctorul îl ajutară È™i abia reuÈ™iră să tragă în sus, cu eforturi comune, uriaÈ™a greutate.

Era de mărimea trunchiului uman; la jumătate avea niÈ™te segmente deschise, transparente, în care străluceau È™iruri implan­tate de cristale din ce în ce mai mărunte, cu luciu metalic, niÈ™te orificii înconjurate de protuberanÈ›e în formă de ureche, iar la suprafață, un mozaic poros la pipăit, dintr‑un material extrem de tare, de culoare violet‑închis, care la lumină se înnegrea. ÃŽntr‑un cuvânt, era extrem de complicat. Inginerul îngenunche lângă el, îi examină orificiile din toate părÈ›ile, încercă să‑i găsească anumite părÈ›i mobile, îl pipăi, îl ciocăni, fără ca să fie deranjat de cineva. Toată treaba dură destul de mult; între timp, Doctorul se uită la ceea ce se întâmpla în cuvă. Formând, un patrulater regulat din aceleaÈ™i corpuri precum cel lângă care se chircise Inginerul, cuva se ridică încet pe un suport gros, vibrând parcă din cauza efortului, È™i deodată începu să se înmoaie, dar numai dintr‑o parte, schimbându‑È™i forma într‑un fel de lingură uriașă. ÃŽn acel moment, din față ieÈ™i în relief un fel de rât puternic ce se deschise È™i dinăuntrul lui răbufni un miros amar de ars; cu un plescăit oribil, botul căscat absorbi toate obiectele, se închise de parcă le‑ar fi înghiÈ›it È™i dintr‑o dată tot acest rât uriaÈ™ începu să se lumineze pe dinăuntru. Doctorul văzu miezul de foc aprins în interior, obiectele care se topeau, dizolvându‑se È™i formând o pastă portocalie omogenă, încinsă. Lumina se stinse, râtul începu să se întunece. Uitând de tovarășii săi, Doctorul porni de‑a lungul celor două coloane mari în al căror interior curgeau acum, ca într‑un esofag monstruos, granulele de foc ale materiei; se afundă în labirint È™i cu capul ridicat, frecându‑È™i mereu ochii înlăcrimaÈ›i, încerca să urmărească drumul pastei incandescente. Uneori aceasta îi dispărea din vedere, apoi dădea iarăși de urmele ei, pentru că strălucea din adâncul pâraielor negre ce se agitau ca È™erpii, până ce deodată se opri într‑un loc care i se părea cunoscut; văzu cum corpurile scăldate în foc, parÈ›ial modelate, zboară într‑un fel de prăpastie, în timp ce de alături țâșneau altele, ca azvârlite dintr‑un puÈ› deschis; coloanele negre, groase, atârnând în partea de sus, una lângă alta, le aspirau ca niÈ™te trompe de elefant; È™iruri roÈ™iatice de jar mocnit se îndreptau înspre adâncul coloanelor, micÈ™orându‑se la înălÈ›ime; Doctorul umbla întruna cu capul ridicat, uitând de toate, È™irurile i‑o luau înainte, dar asta n‑avea importanță pentru că necontenit soseau alte eÈ™aloane; la un moment dat, fu gata‑gata să se răstoar­ne È™i scoase un strigăt înăbuÈ™it. Se afla iarăși într‑un loc pustiu, în faÈ›a lui se contura uriaÈ™ul melc în formă de cupolă, o droaie de obiecte negre, răcite deja pe tot parcursul îndelungatei călătorii, se prăbuÈ™iră în interiorul acestuia.

Doctorul cuprinse cu braÈ›ele laturile melcului, pentru că acum È™tia în ce parte ar trebui să se producă „naÈ™terea", È™i iată că se află iarăși alături de cei care încă mai examinau, strânÈ™i în jurul Ingi­nerului, obiectul negru, în timp ce marea bășică, spărgându‑se, scuipa mereu „producÈ›ia finită" în cuva reapărută în valea adâncă.
— Hei! Puteți să nu vă mai obosiți! Știu totul! O să vă spun îndată!
— Unde ai fost? ÃŽncepusem să‑mi fac griji! îi reproșă Coordo­natorul. ÃŽntr‑adevăr ai descoperit ceva? Inginerul nu înÈ›elege nimic!
— De‑ar fi nimic, tot ar fi bine! mormăi Inginerul.
Se ridică în picioare, izbi furios obiectul negru È™i‑È™i aÈ›inti privirea mânioasă asupra Doctorului.
— Și, mă rog, ce‑ai descoperit?
— AÈ™adar, lucrurile arată astfel, spuse Doctorul cu un zâmbet ciudat: aceste obiecte sunt absorbite acolo — arătă spre botul care tocmai se deschidea. Acum el se încinge în interior, vedeÈ›i? Toate se vor topi, se vor amesteca, vor porni în sus în È™arje, acolo începe prelucrarea, când încă mai sunt puÈ›in stacojii de căldură, zboară jos sub pământ. Acolo mai trebuie să fie un nivel, din nou li se face ceva, revin prin puÈ›ul acesta aproape albe, dar fără să‑È™i fi pierdut strălucirea complet, fac o excursie chiar până aproape de acoperiÈ™, cad în zona asta — le arătă melcul — apoi, în depozitul „producÈ›iei finite", de aici pornesc înapoi spre bot, se topesc în el È™i aÈ™a mereu — la nesfârÈ™it — se modelează, prin anumite forme, se topesc, se modelează.

— Tu ai înnebunit? spuse în șoaptă Inginerul. Pe frunte îi apărură broboane mari de sudoare.
— Nu mă crezi? Poți să verifici și singur!

Inginerul verifică de două ori. Dură mai bine de o oră. Când reveniră lângă cuva pe care tocmai o umplea o nouă serie din „produsul finit", organizându‑se în patrulater, începuse să se însereze È™i hala devenise cenuÈ™ie. Inginerul arăta ca un nebun – tremura de furie, figura îi era cuprinsă de convulsii; ceilalÈ›i, nu mai puÈ›in uluiÈ›i, nu trăiau însă întreaga descoperire atât de violent.
— Trebuie să ieÈ™im de aici cât mai repede, spuse Coordona­torul, pe întuneric s‑ar putea să nu ne fie deloc uÈ™or.

Îl prinse de braț pe Inginer. Acesta se lăsă tras anevoie; deodată se smulse și alergă spre obiectul negru pe care îl pără­siseră și îl ridică cu greu.
— Vrei să‑l iei cu tine? spuse Coordonatorul. Bine. BăieÈ›i, daÈ›i‑i o mână de ajutor!

Fizicianul prinse protuberanțele ca niște urechi și, împreună cu Inginerul, cărară amândoi obiectul negru. Ajunseră astfel până la granița curbată a încăperii. Doctorul porni liniștit spre peretele „cascadei", sticlos ca siropul, și ajunse din nou în câmpie, în seara răcoroasă. Trase cu nesaț în piept aerul proaspăt. Ceilalți ieșiră în urma lui, Inginerul și Fizicianul aduseră cu greu obiectul până în locul unde își lăsaseră rucsacul și îi dădură drumul jos.

Aprinseră aragazul portabil, încălziră puÈ›ină apă, pregătiră supă de carne concentrată È™i începură să înfulece. Mâncau în tăcere. ÃŽntre timp se întunecase de‑a binelea, apăruseră stelele. Strălucirea lor se înteÈ›ea aproape cu fiecare clipă È™t hățiÈ™urile confuze ale îndepărtatului lăstăriÈ™ se topiseră în beznă; doar fla­căra albăstruie a buteliei, legănată de uÈ™oare adieri, oferea puÈ›ină lumină. Peretele înalt al halei din spatele lor, cufundat în noapte, nu scotea nici cel mai mic zgomot. Nu se vedea nici măcar dacă valurile mai aleargă pe el.

— Aici se face întuneric ca la noi la tropice, spuse Chimistul. Am căzut în regiunea ecuatorială, nu‑i aÈ™a?
— Se pare că da, răspunse Coordonatorul, deși nu știu nici măcar înclinația planetei față de eliptică.
— Cum așa? Ar trebui să se cunoască!
— Desigur, datele sunt pe navă.

Tăcură. ÃŽi luă cu frig, aÈ™a că se înveliră cu păturile, iar Fizi­cianul se apucă să instaleze cortul. Umflă pânza până ce se întin­se, părând o emisferă turtită cu o mică intrare deasupra solului, căută împrejur câteva pietre cu care s‑ar fi putut fixa marginea cortului pentru a nu fi ridicată de vânt — aveau țăruÈ™i, dar nimic cu ce să‑i bată —, nu găsi nimic, astfel încât reveni cu mâinile goale la colegii care stăteau în jurul focului albăstrui.

Deodată privirea îi căzu asupra obiectului greu, adus din hală, îl ridică și fixă cu ajutorul lui marginea cortului.
— Cel puțin a folosit la ceva, spuse Doctorul, care îi luase seama.

Inginerul stătea chircit, își sprijinise capul pe brațe și era foarte abătut. Nu scotea nici o vorbă, chiar și farfuria o ceruse cu un mormăit nedeslușit.
— Și acum ce facem, dragilor? întrebă el deodată, îndreptân­du‑se.
— Ne culcăm, bineînțeles! răspunse liniștit Doctorul.
Își scoase pe îndelete o țigară din pachet, o aprinse și trase din ea cu nesaț.
— Și mâine? întrebă Inginerul și se vedea că liniștea lui aparentă era ca o membrană subțire întinsă la maximum.
— Henryk, te comporÈ›i ca un copil, spuse Coordonatorul, începând să‑È™i cureÈ›e cratiÈ›a cu pământ. Mâine vom cerceta următoarea secÈ›ie a halei. Astăzi am văzut, din câte am putut aprecia, circa patru sute de metri.
— Crezi că o să găsim altceva?
— Nu È™tiu. Mai avem la dispoziÈ›ie o zi. După‑amiază va trebui să ne întoarcem la navă.
— Mă bucur nespus, mormăi Inginerul. Se ridică, se întinse, gemu. Parcă am toate oasele frânte, mărturisi el.
— Și noi la fel, îl asigură binevoitor Doctorul. Ascultă, chiar nu poți să ne spui nimic despre asta? arătă cu chiștocul aprins al țigării spre forma aproape invizibilă care apăsa marginea foii de cort.
— Pot, de ce să nu pot? Este o instalație care ajută ca mai întâi să o...
— Nu, serios. Doar are anumite părți. Eu nu mă pricep!
— Crezi că eu mă pricep? izbucni Inginerul. E rodul gândirii unui nebun. Arătă cu mâna în direcÈ›ia halei, care nu se vedea. Sau, mai curând, a unor nebuni. CivilizaÈ›ia unor demenÈ›i, iată ce este blestematul acesta de Eden! Ceea ce am cărat este produs printr‑o serie întreagă de procese, adăugă el mai liniÈ™tit. Presare, fixarea segmentelor transparente, prelucrarea termică, lustruire. Sunt niÈ™te polimeri moleculari È™i niÈ™te cristale anorganice. La ce folosesc, nu È™tiu. Asta e doar o parte, nu un întreg. Dar chiar scoasă din moara aia zăpăcită, această parte în sine mi se pare o tâmpenie.
— Ce vrei să spui? îl întrebă Coordonatorul.

Chimistul strângea farfuriile și alimentele și își desfăcea pătu­ra. Doctorul stinse țigara și, cu multă grijă, puse cealaltă jumă­tate în pachet.
— Nu am argumente. Acolo, în interior, există anumite ele­mente. Ele nu se leagă prin nimic. Ca È™i când ar fi un circuit electric închis în sine, dar întretăiat prin intercalarea unui izolator. Asta n‑ar putea funcÈ›iona. AÈ™a mi se pare. ÃŽn definitiv, după atâția ani, omul își formează o anumită intuiÈ›ie profesională. S‑ar putea să mă înÈ™el, evident, dar nu, prefer să nici nu vorbesc despre asta!

Coordonatorul se ridică. Ceilalți îi urmară exemplul. Când stinseră arzătorul, îi învălui bezna înfricoșătoare. Stelele înalte nu dădeau lumină, ci luceau doar intens pe cerul ce părea ciudat de jos.
— Deneb, spuse încet Fizicianul.
Se uitară pe cer.
— Unde, acolo? întrebă Doctorul. Vorbeau cu voci scăzute fără să‑È™i dea seama.
— Da, dar aceea mai mică de alături e Gamma Cygni. Teribil de luminoasă!
— De trei ori mai luminoasă decât se vede de pe Pământ, confirmă Coordonatorul.
— E frig È™i până acasă‑i cale lungă, mormăi Doctorul.

Nimeni nu mai spuse nimic. Intrară pe rând în banița umflată a cortului. Erau atât de obosiți încât, când Doctorul le ură în întu­neric, după obiceiul său, noapte bună, îi răspunse doar respirația celor adormiți.

El nu adormise, încă se mai gândea că procedaseră în mod nechibzuit; pe timpul nopÈ›ii, din lăstăriÈ™ul apropiat putea să iasă vreo bazaconie, ar fi trebuit să stea cineva de pază. O clipă îi trecu prin minte să se ofere să ocupe el însuÈ™i acest post, dar zâmbi încă Odată în întuneric, se întoarse pe partea cealaltă È™i oftă. Nici nu prinse de veste când se cufundă într‑un somn greu.

A doua zi dimineață îi întâmpină soarele. Pe cer erau mai mulÈ›i nori albi, învolburaÈ›i. Micul dejun fu destul de modest, restul alimentelor păstrându‑l pentru ultima masă; pentru alte provizii ar fi trebuit să se întoarcă ia navă.
— Măcar dacă ne‑am putea spăla! se plânse Ciberneticianul. Nu mi s‑a mai întâmplat aÈ™a ceva, să put tot a sudoare, groaznic! Trebuie să fie apă pe undeva!
— Unde‑i apă, e È™i frizer, răspunse senin Doctorul, uitându‑se într‑o oglinjoară. Mă tem însă că frizerul de pe planeta asta mai întâi te bărbiereÈ™te È™i apoi îți implantează tot părul la loc. E chiar foarte posibil, să È™tii!
— Și în mormânt ai să glumeÈ™ti, se aprinse Inginerul apoi se simÈ›i încurcat È™i adăugă: Scuză‑mă, n‑am vrut...
— Nu face nimic, răspunse Doctorul, în mormânt, nu, dar cât e cu putință... Ei, mergem?

ÃŽmpachetară lucrurile, dezumflară cortul È™i, împovăraÈ›i, por­niră de‑a lungul cortinei ce se unduia ritmic, până ce se îndepăr­tară mai mult de un kilometru de locul de tabără.
— Nu știu, poate greșesc, dar cortina arată aici parcă mai înaltă, spuse Fizicianul privind printre pleoapele întredeschise spre arcurile ce alergau în ambele direcții; vârfurile lor scânteiau sus ca un foc argintiu.

Lăsară încărcătura într‑un singur loc È™i porniră spre hală. Pătrunseră ca È™i în ziua precedentă, fără să li se întâmple nimic. Fizicianul È™i Ciberneticianul rămaseră în urmă.
— Ce crezi, ce să fie cu dispariția asta? îl întrebă Cibemeticianul. Se întâmplă atâtea lucruri, că ieri am uitat complet chestia asta!
— Ceva cu refracția, răspunse Fizicianul cu convingere.
— Pe ce se sprijină plafonul? Doar nu pe asta!
Arătă perdeaua umflată de valuri, de care se apropiau.
— Nu știu, poate că elementele de susținere sunt ascunse undeva în interior sau pe partea cealaltă.
— „Alice în Þara Minunilor"! îi salută dinăuntru vocea Doc­torului. ÃŽncepem? Astăzi strănut ceva mai rar! S‑ar putea să fie vorba de adaptare. ÃŽn ce parte mergem mai întâi?

Împrejurimile semănau destul de mult cu cele pe care le văzu­seră cu o zi mai înainte. Se mișcară însă mai sigur și mai repede. La început, li se păru chiar că totul este identic ca dincolo. Coloane, puțuri, pădurea de esofaguri oblice, pulsând și vibrând, scântei, întreg ansamblul de operațiuni se derula în același ritm.

Privind însă „produsele finite", al căror rezervor ca o cuvă îl găsiră după câtva timp, descoperiră că sunt altele, mai mari È™i cu altă formă decât cele din ziua precedentă. Asta nu era tot. Acele produse, prinse de altfel la ieÈ™ire È™i reintroduse în circuit, la fel ca dincolo, nu semănau perfect. ÃŽn esență reaminteau de partea superioară a jumătății unui ou. Diferite urme de pe această jumătate sugerau că se vor îmbina cu alte părÈ›i — din ea ieÈ™eau capetele unor È›evi în care se miÈ™cau niÈ™te plăci în formă de lentilă, un fel de supape sau ventile. Când comparară între ele mai multe obiecte de acest fel, constatară că unele aveau două coarne deschise, altele trei sau chiar patru, aceste elemente suplimentare fiind mai mici È™i deseori parcă neterminate, ca È™i cum prelucrarea s‑ar fi oprit undeva la jumătate. Placa în formă de lentilă umplea uneori întregul lumen al canalului, alteori doar o parte a acestuia, iar pe alocuri lipsea cu totul — odată îi găsiră doar germenul, un fel de bob degenerat, ceva mai mare decât mazărea. SuprafaÈ›a „oului" era È™lefuită la unele, la alte exemplare părea poroasă; la un exemplar găsiră doi germeni, parÈ›ial uniÈ›i între ei È™i comu­nicând printr‑un mic orificiu, plăcile alcătuind un fel de „opt". Doctorul îi numi „gemeni siamezi". Această parte avea în plus coarne din ce în ce mai mici; cele mai mici nu se deschideau deloc în afară, aÈ™a cum se întâmpla cu celelalte.
— Ce zici despre toate astea? îl întrebă, stând în genunchi. Coordonatorul pe Inginer, care scotocea prin toată colecția pescui­tă din „depozitul" albiei.
— Deocamdată nimic. Mergem mai departe, spuse Inginerul, ridicându‑se, dar starea de spirit i se schimbase simÈ›itor.

ÃŽnÈ›eleseseră deja că hala se împărÈ›ea într‑un fel de secÈ›ii succesive, nedespărÈ›ite între ele prin nimic în afară de unitatea in­terioară a ciclului de operaÈ›iuni efectuate. InstalaÈ›ia de producÈ›ie, adică pădurea care È™erpuia, își strângea tentaculele, gâfâia, era peste tot la fel.

Câteva sute de metri mai departe, dădură peste o secÈ›ie care, efectuând aceleaÈ™i miÈ™cări ca È™i cea dinainte, zvârcolindu‑se, plescăind, gâfâind, căra în canalele sale, arunca în puÈ›urile deschise, cobora de la înălÈ›ime, absorbea, prelucra, strângea È™i topea... nimic.

Peste tot unde în secțiile anterioare se puteau observa semi­fabricate sau obiecte deja prelucrate pe cale de a se răci, toată această preumblare în dreapta și în stânga, în sus, în jos, era înlocuită aici de un vid.

Crezând inițial că produsul este atât de transparent încât nu se vede, Inginerul se aplecă mult în afara rampelor, încercând să apuce ceva din ceea ce ar fi trebuit să zboare din gâtlejurile deschise, dar nu găsi nimic.
— Idioată poveste! exclamă Chimistul consternat.
Inginerul nu părea deloc impresionat.
— Foarte interesant, spuse el și porniră mai departe.

Se apropiară de zona din care venea un zgomot tot mai mare. Era înfundat, dar cu atât mai asurzitor — ca È™i când milioane de piei grele, umede, cădeau pe o membrană care nu era bine întinsă. Deodată se făcu mai multă lumină. Din zecile de È›urÈ›uri în formă de măciucă, ce se legănau cu capetele în jos chiar din plafon, zbura o adevărată ploaie de obiecte negre, se loveau de laturile groase ale diafragmelor când dintr‑o parte, când din cealaltă, întinzându‑se vertical È™i pulsând regulat ca È™i cum ar fi fost umflate cu un gaz — diafragmele erau cenuÈ™ii‑transparente ca niÈ™te bășici — È™i, înÈ™făcate la jumătatea drumului de braÈ›ele È™erpuitoare, ce lucrau atât de repede, încât se constituiau în adevărate vârtejuri, aterizau undeva în adâncuri. Aici obiectele se aÈ™ezau în ordine unul lângă altul, în patrulatere, în È™iruri perfecte, iar din partea opusă se târa la anumite intervale de timp un corp uriaÈ™, turtit ca un cap de rechin, È™i printr‑un suspin prelung sorbea câteva È™iruri deodată din „producÈ›ia finită".
— Depozitul, explică flegmatic Inginerul. De sus vin de‑a gata, iar dincolo e un fel de transportor — le ia È™i le reintroduce în circuit.
— De unde È™tii că le reintroduce? S‑ar putea ca aici să nu fie aÈ™a! ricana Fizicianul.
— Am dedus, datorită faptului că depozitul e plin.
Nimeni nu înțelesese bine ce voia să spună, dar tăcură și trecură mai departe.

Se făcuse ora patru, când Coordonatorul hotărî întoarcerea. Stăteau pe fundul unei secÈ›ii alcătuite din două sectoare. Primul producea discuri groase, prevăzute cu mânere ca niÈ™te urechi, celălalt reteza mânerele È™i fixa în locul lor inele eliptice, după care discurile se îndreptau spre subsol, de unde se întorceau netede, „rase", cum spunea Doctorul, pentru a fi supuse din nou proce­sului de sudare a mânerelor‑urechi.

Când ieșiră în câmpie, deasupra căreia soarele atârna încă destul de sus, și pășiră în direcția unde lăsaseră cortul și obiectele, Inginerul spuse:
— ÃŽncet‑încet, lucrurile încep să se lege.
— Nu zău! exclamă Chimistul cu o anumită doză de ironie.
— Da, confirmă Coordonatorul. Ce crezi despre toate astea? se adresă Doctorului.
— E un cadavru, răspunse acesta.
— Cum, un cadavru? întrebă Chimistul care nu înțelegea nimic.
— Un cadavru care se mișcă, adăugă Doctorul.
Merseră un timp în tăcere.
— Pot să aflu până la urmă ce rost au toate astea? întrebă, nu fără iritare, Chimistul.
— Un complex dirijat de la distanță pentru a produce diferite părÈ›i componente, care cu timpul s‑a dereglat complet, fiindcă a fost lăsat la voia întâmplării, explică Inginerul.
— Aha! Cam de câtă vreme?
— Nu știu.
— Cu o foarte mare aproximație și un risc de a greși la fel de mare, se poate lansa ipoteza a cel puțin câteva zeci de ani, spuse Ciberneticianul.
— Dar e posibil È™i mai mult. Nu m‑aÈ™ mira dacă mi s‑ar spune că asta s‑a întâmplat acum două sute de ani!.
— Sau acum o mie de ani, interveni flegmatic Coordonatorul.
— După cum È™tii, electrocreierele de veghe se dereglează într‑un ritm egal cu coeficientul..., începu Ciberneticianul, dar Inginerul îl întrerupse:
— Ele pot funcționa pe alte baze decât ale noastre și în gene­ral nici măcar nu știm dacă sunt sisteme electronice. Personal, mă îndoiesc. Construcția este nemetalică, semilichidă.
— Să lăsăm amănuntele, spuse Doctorul. Ce credeÈ›i despre toate astea? Adică, în ce lumină vedeÈ›i lucrurile? Eu le văd mai curând într‑una sumbră.
— Te gândești la locuitorii planetei?
— Mă gândesc la locuitorii planetei!


III


Noaptea târziu ajunseră la deluÈ™orul pe care se înălÈ›a fuzelajul navei. Pentru a grăbi marÈ™ul È™i a evita întâlnirea cu locuitorii lăstăriÈ™ului, îl traversară în locul unde tufiÈ™urile erau separate între ele la peste zece metri, ca È™i când le‑ar fi despărÈ›it un plug uriaÈ™; pe brazdele acoperite de muÈ™chi se înmulÈ›eau numai licheni catifelaÈ›i.

ÃŽntunericul învălui brusc câmpia, în momentul în care silueta oblică a rachetei se conturase clar; se descurcară chiar fără lanterne. Le era foame, dar, mai mult decât flămânzi, erau aÈ™a de obosiÈ›i, încât hotărâră să ridice cortul afară. Fizicianul, pe care îl mistuia setea — li se terminase apa la înapoiere —, traversă tune­lul spre interiorul navei. Lipsi destul de mult timp. Tocmai fixau cortul umflat, când auziră strigătul lui, chiar de sub pământ. Săriră înăuntru È™i‑l ajutară să iasă la suprafață. Mâinile îi tremurau. Era atât de surescitat, încât abia vorbea.
— Ce s‑a întâmplat? LiniÈ™teÈ™te‑te! strigară care mai de care.
Coordonatorul îl prinse zdravăn de brațe.
— Acolo — arătă spre corpul întunecat — acolo a fost cineva!
— Ce spui?
— După ce È›i‑ai dat seama?
— Cine a fost?
— Nu știu!
— Atunci de unde știi că a fost cineva?!
— După... urme. Din întâmplare am intrat în sala de coman­dă — înainte era plină cu pământ, acum e goală!
— Cum așa, goală?
— A dispărut pământul!
— Unde a dispărut?
— Nu știu!
— Te‑ai uitat È™i în celelalte cabine ?
— Da. Adică... Uitasem că în cabina de navigaÈ›ie era pământ È™i la început nu m‑am gândit la nimic, fiindcă mi‑era sete. Am mers la magazie, am găsit apa, dar n‑am avut cu ce s‑o scot, deci m‑am dus în cabina ta — se uită la Cibernetician — È™i acolo...
— Ce dracu' era acolo?
— Totul era acoperit de niște mucozități!
— Mucozități?
— Da, o mucozitate transparentă, cleioasă — cu siguranță încă mai am urme pe bocanci! N‑am văzut nimic, abia ulterior am simÈ›it că mi se lipesc tălpile.
— E posibil să se fi scurs ceva din recipiente, sau să fi avut loc vreo reacÈ›ie chimică, doar È™tii că în laborator jumătate din vase s‑au spart.
— Nu vorbi prostii. Îndreaptă lumina spre picioarele mele!

Pata de lumină porni în jos, se iviră bocancii Fizicianului, pe alocuri lucioși, parcă acoperiți cu un strat de lac incolor.
— Asta nu‑i o dovadă că acolo ar fi fost cineva, spuse încet Chimistul.
— Eu nici atunci nu mi‑am dat seama. Am luat cana È™i m‑am întors la magazie. Am simÈ›it cum mi se lipesc tălpile, dar n‑am acordat atenÈ›ie. Am băut apă È™i, când m‑am întors, mi‑a venit în minte, nici eu nu È™tiu de ce, să mă uit în bibliotecă. Eram uÈ™or neliniÈ™tit, dar nu‑mi închipuiam aÈ™a ceva. Am deschis uÈ™a, am aprins lumina È™i am constatat că nu mai era nici urmă de pământ! Doar eu însumi aruncasem acolo pământ. ÃŽndată mi‑am reamintit că È™i în cabina de comandă ar fi trebuit să fie!
— Și mai departe ce s‑a întâmplat? întrebă Coordonatorul.
— Nimic. Am dat fuga aici!
— S‑ar putea să mai fie încă acolo, în cabina de comandă, sau în cealaltă magazie, spuse cu jumătate de gură Ciberneticianul.
— N‑aÈ™ crede, mormăi Coordonatorul.

Lanterna pe care o ținea Doctorul lumina o fâșie de sol; se strânseseră toți în jurul Fizicianului, care încă mai respira grăbit.
— Să mergem acolo, sau cum să facem? reflectă cu voce tare Chimistul, dar se vedea că nu se grăbește deloc.
— Mai arată o dată bocancii, spuse Coordonatorul.

Privi cu atenție stratul lucios, uscat, care se lipise de piele. Fu cât pe aici să se izbească involuntar cap în cap cu Doctorul, care se aplecase și el aproape concomitent. Se uitară unul la celălalt. Nici unul nu rosti un cuvânt.
— Trebuie să facem ceva! spuse Ciberneticianul disperat.
— Dar nu s‑a întâmplat nimic! Vreun exemplar din fauna locală a pătruns în interiorul navei È™i, negăsind nimic care să‑l intereseze, a dispărut, spuse Coordonatorul.
— Cu siguranță, o râmă, nu‑i aÈ™a? Una cam cât un rechin, sau cât doi rechini, interveni Ciberneticianul. Ce s‑a întâmplat cu pământul?
— ÃŽntr‑adevăr, cam straniu. S‑ar putea...

Fără a‑È™i exprima gândul până la capăt, Doctorul începu să umble de colo‑colo. ÃŽi vedeau silueta în lumina lanternei. Pata de lumină, când se concentra jos pe sol, când alerga palidă în noapte.
— Hei, strigă el deodată, hei! Am găsit!

Alergară într‑acolo. Stătea pe un val de pământ lung de câțiva metri, parcă bătătorit È™i acoperit ici‑colo de o peliculă subÈ›ire, lucioasă.
— Se pare că într‑adevăr e vorba de o râmă, adăugă Fizicianul cu o voce improprie.
— În acest caz trebuie să înnoptăm totuși în rachetă, decise Coordonatorul. Mai întâi facem un control ca să ne asigurăm, iar apoi închidem trapa.
— Omule, asta va dura toată noaptea, noi încă nu ne‑am uitat în toate cabinele! se văicări Chimistul.
— N‑avem încotro!
Lăsară cortul umflat în voia soartei și coborâră în tunel.

O bună bucată de timp umblară prin navă, luminând toate ungherele È™i cotloanele. Fizicianului i se păru că în cabina de comandă resturile tablourilor fuseseră mutate dintr‑un loc în altul, dar nimeni nu era sigur de acest lucru. Apoi Inginerul se întrebă dacă lăsase sculele pentru confecÈ›ionarea lopeÈ›ilor în starea în care le găsiseră acum.
— N‑are importanță, spuse Doctorul nerăbdător, n‑o să ne jucăm acum de‑a detectivii, s‑a făcut ora două!

Se întinseră pe saltelele scoase din cabină la ora trei, È™i asta numai datorită faptului că Inginerul, în loc să mai examineze celelalte două niveluri ale sălii maÈ™inilor, hotărî pur È™i simplu să baricadeze uÈ™a din interiorul navei care ducea spre ea. Aerul din încăperea închisă li se părea sufocant, plutea în el un miros dezagreabil; erau tare obosiÈ›i, abia își scoaseră ghetele È™i combinezoanele, stinseră lumina È™i căzură într‑un somn greu, liniÈ™tit.

Doctorul se trezi în plină beznă, lucid de‑a binelea. ÃŽÈ™i duse ceasul la ochi, o clipă nu‑È™i dădu seama ce oră era, nu prea se potrivea cu întunericul din jur, uitase că se află în navă, sub pământ. ÃŽn sfârÈ™it, descifră din coroniÈ›a scânteilor verzi de pe disc că se apropia ora opt. Asta‑l miră. Dormise atât de puÈ›in! Mormăi cu regret È™i vru să se întoarcă pe partea cealaltă, când deodată rămase nemiÈ™cat.

ÃŽn fundul navei se întâmpla ceva — mai curând simÈ›ea, decât auzea. Podeaua transmitea un tremur uÈ™or. Undeva, foarte departe, zumzăia ceva, abia perceptibil, iar el se ridică imediat în capul oaselor. Inima începu să‑i bată mai tare.

„S‑a întors!" Se gândi la făptura ale cărei mucozități le desco­perise Fizicianul. „Încearcă să forÈ›eze trapa de intrare", fu gândul următor.

Nava porni deodată să tremure de parcă o forță uriașă ar fi vrut să o îndese și mai mult în pământ. Unul dintre cei care dormeau gemu neliniștit în somn. O clipă Doctorul avu impresia că i se face părul măciucă. Nava cântărea șaisprezece mii de tone. Podeaua începu să vibreze. Era o vibrație inegală, năvalnică. Deodată, își dădu seama.

Era vreunul dintre agregatele de pornire. Cineva îl pusese în mișcare!
— SculaÈ›i‑vă! strigă, căutându‑È™i pe pipăite lanterna.

Oamenii se treziră brusc, se izbiră unul de celălalt în întune­ricul beznă, se auziră strigăte amestecate. Doctorul găsi în sfârșit lanterna și o aprinse. Explică în câteva cuvinte ce se întâmpla. Inginerul, încă amețit de somn, asculta ecoul îndepărtat. Zvâcniri succesive zgâlțâiau corpul navei și un geamăt sporea în intensitate.
— Compresoarele ajutajelor din stânga! șuieră el. Coordonatorul își încheia combinezonul în tăcere, ceilalți se îmbrăcau în grabă. În cămașă și șort, așa cum se sculase, Inginerul ieși pe coridor; în drum smulse lanterna din mâna Doctorului.
— Ce vrei să faci?

Alergară în urma lui. Se îndrepta spre cabina de comandă. Podeaua pe care alergau duduia, tremura tot mai febril.
— Paletele pot ceda în orice moment, gâfâi Inginerul pătrun­zând în cabina de comandă, deblocată de. intrus.

Sări brusc și trase maneta. O lumină se aprinse în colț. Inginerul și Coordonatorul traseră din lăcașul de pe perete electrojectorul, îl scoaseră din cutie, apoi în cea mai mare grabă se conec­tară la instalația de încărcare; ceasul de control era spart, dar tubul alungit al țevii bătea în albastru, ceea ce însemna că exista curent pentru încărcare.

Podeaua trepida È™i tot ceea ce nu era fixat de ea È›opăia; sculele de metal se zgâlțâiau în rafturi, un obiect de sticlă căzu È™i se sparse, auziră zgomotul de cioburi. Resturile carcasei de plastic reacÈ›ionau printr‑o rezonanță amplificată; deodată se lăsă o tăcere ca de mormânt. Concomitent, singura lumină se stinse. Doctorul aprinse imediat lanterna.
— L‑ai încărcat? întrebă Fizicianul.
— În două serii! E bine și așa! strigă Inginerul smulgând, mai curând decât să desfacă, dispozitivul de fixare.

Luă electrojectorul, îl aplecă cu tubul de aluminiu în jos, apăsă mânerul cu palma È™i porni pe coridor în direcÈ›ia sălii maÈ™inilor. Erau la jumătatea drumului, lângă bibliotecă. Deodată se auzi un scrâșnet diabolic, prelung, două‑trei zvâcnituri zgâlțâiră întreaga navă, în sala maÈ™inilor ceva se prăbuÈ™i cu bubuit îngro­zitor, după care se aÈ™ternu o liniÈ™te adâncă.

Inginerul și Coordonatorul, umăr lângă umăr, ajunseră la ușa blindată. Coordonatorul trase zăvorul vizorului și se uită înăuntru.
— DaÈ›i‑mi lanterna, spuse.

Doctorul i‑o întinse imediat, dar nu era uÈ™or să lumineze în interior prin orificiul strâmt de sticlă È™i să se uite în acelaÈ™i timp. Inginerul deschise al doilea vizor, își fixă ochii în el È™i inspiră, reÈ›inând aerul în plămâni.
— E la pământ, spuse după câteva clipe.
— Ce? Cine? se auziră vocile din spatele său.
— Oaspetele. Luminează mai bine, ceva mai jos, așa! Nu se mișcă, nimic nu se mișcă.
Făcu o pauză.
— E cât un elefant de mare, constată pe un ton fără inflexiuni.
— A atins liniile de acumulare? se interesă Coordonatorul, care nu vedea nimic, deoarece capătul reflectorului pe care‑l fixase în vizor acoperea întreg orificiul.
— Mai curând a pătruns în cablurile rupte. Văd capetele ieșind de sub el.
— Capetele cui? ardea de nerăbdare să afle Fizicianul.
— Ale cablului de înaltă tensiune. Da. Nu se mișcă. Ce facem, deschidem?
— Trebuie, răspunse Doctorul și începu să tragă zăvorul prin­cipal.
— Poate doar se preface, interveni cineva din spate.
— Numai un cadavru se poate preface atât de bine, replică Doctorul, care reuÈ™ise să‑È™i apropie faÈ›a de celălalt vizor înainte ca lumina lanternei să dispară.

Zăvoarele de oțel alunecară încet în lăcașele lor. Ușa se deschise. Preț de câteva clipe nimeni nu trecu pragul. Fizicianul și Ciberneticianul se uitau peste umerii celor din față. Înăuntru, pe plăcile sparte ale ecranului, prins între pereții împinși cu forța în lături, zăcea lucind ușor în lumină un morman ghebos. Uneori, pe suprafața lui trecea câte un fior aproape imperceptibil.
— Trăiește, spuse cu voce înăbușită Fizicianul.

În aer se ridică un miros ascuțit, respingător, ca de blană arsă, firișoare vineții de fum se pierdură definitiv în raza de lumină.
— Pentru orice eventualitate, spuse Inginerul.

Ridică electrojectorul apăsându‑i mânerul transparent pe È™old È™i‑l îndreptă spre o parte a masei diforme. Se auzi un fâsâit. Descărcarea fără scântei nimeri trunchiul ridicat abrupt în partea centrală, ceva mai jos de cocoașă. UriaÈ™ul corp se strânse, se umflă È™i parcă se prăbuÈ™i în sine, lățindu‑se È™i mai mult. Marginile supe­rioare ale pereÈ›ilor începură să tremure, îndoite de o forță uriașă.
— Gata! exclamă Inginerul.
Trecu pragul înalt de oțel.

Intrară toÈ›i. ÃŽn zădar se străduiră să identifice picioarele, tenta­culele, capul fiinÈ›ei; zăcea pe porÈ›iunea smulsă a transformatorului, diformă, cocoaÈ™a se revărsase toată într‑o parte, ca un sac larg, plin cu gelatină. Doctorul atinse marginea corpului inert. Se aplecă.
— Totul este mai degrabă..., mormăi el. Mirosiți, îi îndemnă.

Întinse palma spre ei; pe vârful degetelor strălucea ceva ca untura de pește. Chimistul își învinse primul instinctul de scârbă.
— ÃŽl recunoÈ™ti, nu‑i aÈ™a? întrebă Doctorul.
Mirosiră toți și recunoscură mirosul amărui din halele fabricii.

Doctorul găsi într‑un colÈ› o manivelă ce se putea desprinde de pe axă, fixă un capăt al ei sub trup È™i încercă să‑l răstoarne într‑o parte. Deodată alunecă, vârful manivelei străpunse pielea È™i oÈ›elul intră aproape până la jumătate înăuntru.
— Gata, ne‑am aranjat, nu era de ajuns epava, acum avem È™i cimitir! mârâi furios Ciberneticianul.
— Mai bine mi‑ai da o mână de ajutor, replică indignat Doc­torul, care se căznea singur să răstoarne namila.
— Stai puțin, drăguțule, spuse Inginerul, cum a fost posibil ca animalul ăsta să pună în mișcare agregatul?
Toți îl priviră uluiți.
— ÃŽntr‑adevăr..., bolborosi Fizicianul. Hm! Și ce‑i cu asta? adăugă el stupid.
— Chiar de‑ar fi să crăpăm, trebuie să‑l întoarcem. Trebuie neapărat! se aprinse Doctorul. Hai, toÈ›i, nu, din partea asta. AÈ™a! Să nu vă fie scârbă! Hei, ce‑i acolo?
— Așteaptă, spuse Inginerul.

IeÈ™i, dar reveni după o clipă cu răngile pe care le folosiseră la săpatul tunelului. Le băgară ca pe niÈ™te leviere sub trupul inert È™i, la comanda Doctorului, ridicară. Ciberneticianul începu să tremure când palma, alunecându‑i pe oÈ›elul lucios, atinse pielea făpturii. Cu un plescăit dizgraÈ›ios, aceasta se prăbuÈ™i greoi într‑o parte. ToÈ›i se dădură în lături. Cineva È›ipă.

Ca dintr‑o gigantică scoică, alungită ca un fus, se desprindea dintre faldurile de muÈ™chi ca niÈ™te aripi groase È™i încreÈ›ite, un trunchi mic cu două mânuÈ›e, ce alunecă prin propria sa greutate în jos, până ce atinse cu degetele noduroase podeaua. Nu era mai mare decât bustul unui copil, cum atârna aÈ™a pe mucoasele elastice ale firelor palid‑gălbui, legănându‑se din ce în ce mai încet, până muri. Doc­torul avu primul curajul să se apropie de el, îi prinse vârful mem­brelor moi, cu mai multe articulaÈ›ii, È™i micul tors palid‑străveziu se întinse, arătându‑È™i feÈ›iÈ™oara plată, fără ochi, cu nări căscate È™i cu ceva sfâșiat, ca o limbă muÈ™cată, în locul unde e limba omenească.
— Un locuitor al Edenului..., spuse sec Chimistul.

Inginerul, prea afectat pentru a vorbi, se aÈ™ezase pe cilindrul generatorului È™i fără să‑È™i dea seama își È™tergea de zor mâinile de pânza combinezonului.
— Deci, e o creatură, sau două? întrebă Fizicianul.
Se uită de aproape cum atinge Doctorul bustul inert.
— Două într‑una, sau una în două — s‑ar putea să fie simbionÈ›i, nu e exclus să se separe periodic.
— Așa, ca monstrul cu părul negru? adăugă Fizicianul.
Doctorul încuviință din cap fără a întrerupe examinarea.
— Dar ăsta n‑are picioare, nici ochi, nici cap, nimic! spuse Inginerul.
Își aprinse o țigară, ceea ce nu mai făcuse niciodată.
— Nu se È™tie, vom vedea, replică Doctorul. Cred că n‑aveÈ›i nimic împotrivă dacă‑i fac autopsia. Oricum trebuie ciopârÈ›it, altminteri nu poate fi scos de aici. AÈ™ lua pe cineva să mă asiste, dar s‑ar putea să nu fie prea plăcut. Se oferă cineva?
— Eu!
— Și eu, răspunseră aproape în același timp Coordonatorul și Ciberneticianul.
Doctorul se ridică în picioare.
— Doi, e și mai bine. O să caut acum instrumentele. Durează puțin. Trebuie să vă spun că șederea noastră aici se complică prea mult — până la urmă o să fie nevoie de o săptămână pentru a curăța o singură gheată. E imposibil să terminăm ceva din ceea ce am început.

Inginerul È™i Fizicianul ieÈ™iră pe coridor. Coordonatorul, întorcându‑se din sala de operaÈ›ie cu È™ortul de cauciuc pe el È™i mâne­cile suflecate, se opri lângă ei. Aducea o tavă nichelată cu instru­mente chirurgicale.
— Știți cum funcționează pulverizatorul, spuse. Dacă doriți să fumați, mergeți sus.
Porniră deci spre tunel, Chimistul îi însoțea. Pentru orice eventualitate, luă electrojectorul lăsat de Inginer în sala mașinilor.

Soarele atârna sus, mic, turtit; în zare aerul încins tremura deasupra nisipurilor ca gelatina. Se așezară în fâșia lungă de umbră pe care o proiecta, de sus, fuzelajul rachetei.
— Straniu animal, iar faptul că a putut să pornească generatorul este extraordinar, se miră Inginerul.

ÃŽÈ™i È™terse obrazul. Barba nu‑l mai înÈ›epa; pe toÈ›i îi deranjau bărbile, repetau mereu că trebuie să se bărbierească, dar nimeni nu avea timp de aÈ™a ceva.
— Dar acum, la drept vorbind, din toate astea mă bucură cel mai mult că generatorul a dat curent. Asta înseamnă că circuitele sunt întregi.
— Și scurtcircuitul? observă Fizicianul.
— Nu‑i nimic, a sărit siguranÈ›a automată, nu‑i mare lucru. Partea mecanică s‑a distrus complet, dar pentru asta găsim noi o soluÈ›ie. Lagăre — avem seturi de rezervă, trebuie doar să căutăm. Desigur, teoretic È™i bobina poate fi pusă la punct, dar cu mâinile goale am încărunÈ›i lucrând la ea. Acum mă gândesc că pur È™i simplu nu m‑am apucat să fac o verificare riguroasă, fiindcă mă temeam că acolo totul e făcut zob È™i atunci È™tiÈ›i ce s‑ar fi întâmplat cu noi!
— Reactorul, se hazarda Chimistul.
Inginerul se strâmbă.
— Și reactorul. Reactorului o să‑i vină rândul. Mai întâi tre­buie să avem curent. Fără curent nu facem nimic. InfiltraÈ›iile instalaÈ›iei de răcire pot fi eliminate în cinci minute, dar trebuie sudate tuburile. Pentru asta, din nou avem nevoie de curent.
— Și ai de gând să te apuci de mașini, acum? întrebă Fizicianul cu speranță în glas.
— Da. Elaborăm un plan de reparaÈ›ii, am vorbit despre asta cu Coordonatorul. Mai întâi ar trebui să avem cel puÈ›in un agregat în stare de funcÈ›ionare. FireÈ™te, nimic nu se poate face fără risc, pentru că agregatul trebuie pus în funcÈ›iune fără energie atomică ‑ dracu' È™tie cum! Fir‑ar să fie... Până când instalaÈ›ia electrică nu funcÈ›ionează, habar n‑am ce se întâmplă în pila atomică.
— Nu‑i nici o problemă, cu neutroni acÈ›ionează chiar fără tele­comandă, spuse Fizicianul, pila a trecut de la sine în stare inactivă. Cel mult la pornire s‑ar putea ca temperatura să fie puÈ›in cam mare, dacă răcirea...
— MulÈ›umesc. Pila se poate dizolva È™i tu spui că „nu‑i nici o problemă"?

Se certară astfel tot mai aprins, apoi se mai liniÈ™tiră È™i înce­pură să discute ceva mai cumpătat È™i, fiindcă nici unul n‑avea chef să coboare în navă, desenau schemele pe nisip, când deodată la capătul tunelului apăru capul Doctorului care‑i strigă.

Se ridicară brusc.
— Ei, ce‑ai aflat?
— Dintr‑un anumit punct de vedere, puÈ›ine, din altul destul de multe, răspunse Doctorul, care arăta oarecum ciudat, pentru că în timp ce vorbea, doar capul îi ieÈ™ea deasupra solului. PuÈ›ine lu­cruri — continuă el — fiindcă, oricât ar suna de straniu, nu sunt sigur dacă e vorba de o ființă sau de două. ÃŽn orice caz, e un animal. Posedă două sisteme de circulaÈ›ie sanguină, dar nu sunt complet separate. Cel mare — purtătorul — se miÈ™că, după câte cred, în sal­turi sau prin paÈ™i.
— E o mare diferență, spuse Inginerul.
— Și așa, și așa, explică Doctorul. Ceea ce arată a cocoașă reprezintă tubul digestiv.
— În spate?
— Nu era spatele! Când a fost electrocutat a căzut cu abdo­menul în sus!
— Vrei să spui că fiinÈ›a aceea mai mică, asemănătoare cu... Inginerul nu‑È™i duse gândul până la capăt.
— Cu un copil, adăugă liniștit Doctorul, da, umbla cumva pe partea de la suprafață a purtătorului — în orice caz, acest lucru e posibil. Ei, nu la suprafață — se corectă el — probabil, de cele mai multe ori stătea înăuntrul acelui înveliș mai mare, are acolo un fel de cuib ca o pungă. Singurul lucru cu care îl pot compara e mar­supiul cangurului, dar asemănarea e foarte mică și nefuncțională.
— Și presupui că e o ființă inteligentă? Eu cred că da, spuse Fizicianul.
— Trebuie să fi fost inteligentă, de vreme ce a reuÈ™it să des­chidă uÈ™a, s‑o închidă în urma sa, ca să nu mai vorbim de pornirea maÈ™inilor, spuse Doctorul, care nu prea manifesta dorinÈ›a de a ieÈ™i la suprafață. Mai interesant e că nu are sistem nervos, în accep­țiunea noastră.
— Cum asta?! sări Ciberneticianul.
Doctorul își încruntă sprâncenele.

— Ce să‑i faci! AÈ™a este. Sunt acolo o serie de organe al căror rol nici măcar nu‑l bănuiesc. Există măduvă, dar în cutia craniană nu este creier. Adică e ceva acolo, dar orice anatomist mi‑ar spune că sunt un ignorant dacă aÈ™ încerca să‑i sugerez că ar fi vorba de creier... Un fel de glande, dar parcă de absorbÈ›ie, iar între plă­mâni — pentru că are trei plămâni — am găsit iarăși ceva extrem de bizar. Ceva care nu mi‑a plăcut deloc. L‑am pus într‑o baie de formol, mai târziu o să vedeÈ›i. Deocamdată avem treburi mai urgente. Sala maÈ™inilor arată, din păcate, ca o măcelărie. Trebuie scos È™i îngropat totul cât mai repede, în navă e cald È™i nu strică să ne grăbim, mai ales pe căldura asta. PuteÈ›i să vă puneÈ›i ochelari fumurii, să vă legaÈ›i la nas, mirosul nu e dizgraÈ›ios, dar atâta cantitate de carne crudă...
— Tu glumești? întrebă încet Fizicianul.
— Nu!

Doctorul ieși în sfârșit din tunel. Peste șortul de cauciuc mai avea unul alb, stropit cu roșu de sus până jos.
— ÃŽmi pare rău, s‑ar putea să leÈ™inaÈ›i, dar n‑avem încotro. Hai, grăbiÈ›i‑vă!
Se întoarse și dispăru. Ceilalți se uitară unul la altul și se afundară pe rând în tunel.

Munca de cioclu, cum o numise Chimistul, se termină abia la amiază târziu. Lucraseră semidezbrăcaÈ›i pentru a nu‑È™i păta combinezoanele, scoțând mormanul îngrozitor cu ce apucaseră ‑cu găleÈ›i, cu tărgi de tablă; îngropară rămășiÈ›ele ciopârÈ›ite la două sute de paÈ™i distanță de navă, pe vârful dealului È™i, în ciuda indicaÈ›iei Coordonatorului de a economisi apa, folosiră cinci găleÈ›i pentru a se spăla. Până să se coaguleze, sângele creaturii semăna cu cel uman, dar își schimba repede culoarea în porto­caliu, uscându‑se într‑un fel de pulbere gălbuie, fărâmicioasă. Echipajul, frânt de oboseală, se aÈ™eză la umbră sub navă. Gândul la mâncare nici măcar nu le trecea prin minte; toÈ›i beau cafea È™i apă È™i unul după altul începură să moțăie, deÈ™i trebuia să fie analizată prima etapă a lucrărilor de reparaÈ›ii. Când se deÈ™teptară se făcuse deja noapte. Din nou au fost nevoiÈ›i să meargă la magazie după alimente, să deschidă conservele, să le încălzească, iar după ce mâncară, să spele vasele; la miezul nopÈ›ii, întrucât toÈ›i erau odihniÈ›i, hotărâră pe neaÈ™teptate să nu se culce, ci să treacă la lucrările preliminare.

Când înlăturară vechiturile de plastic È™i de metal de pe generatorul de avarie, inimile le bătură mai tare. Lucrară cu leviere manuale, pierdură ore în È™ir pentru a da la o parte maldărul de oÈ›el în căutarea oricărei piese de rezervă, a oricărui fleac, piuliță sau cheie. La sfârÈ™it reuÈ™iră să examineze generatorul lateral în întregime. ÃŽnlocuiră lagărul defect cu unul nou È™i readuseră în stare de funcÈ›ionare paletele compresorului mic. De altfel, Inginerul făcu operaÈ›iunea pe cât de simplu, pe atât de primitiv: întrucât paletele de rezervă erau ÃŽntr‑un număr insuficient, tăie pur È™i simplu fiecare a doua paletă — desigur, rotorul urma să lucreze cu eficiență mai mică, dar era gata de pus în funcÈ›iune. La cinci dimineaÈ›a, Coordonatorul anunță încheierea activității, apreciind că vor întreprinde mai multe expediÈ›ii, măcar pentru a‑È™i completa rezervele de apă. Motive se vor găsi destule, dar nu‑È™i puteau perturba ritmul de somn È™i de veghe.
— Să dormim până la ziuă și ne apucăm iarăși de treabă! hotărî el.

Restul nopÈ›ii se scurse liniÈ™tit. De dimineață nimeni nu avea chef să iasă la suprafață, toÈ›i erau dornici să continue lucrul, È™i cât mai repede. Inginerul alcătui ceva în genul primului set de scale È™i nu mai fură nevoiÈ›i să alerge prin toate cabinele pentru orice fleac. Mai întâi verificară distribuÈ›ia, atât de afectată de scurtcir­cuite, încât a trebuit să o refacă aproape complet. Resturile erau înlocuite cu părÈ›i demontate fără milă de la celelalte agregate care nu funcÈ›ionau, apoi trecură la pornirea alternatorului. Trans­pus în viață, planul elaborat de Inginer era mai curând temerar: dinamul era turat de un compresor transformat în turbină acÈ›io­nată de oxigenul din butelie. ÃŽn condiÈ›ii normale, mecanismul de avarie era pornit cu vapori de apă la înaltă presiune de la reactor, căci reactorul — inima navei — este considerat cel mai rezistent dintre toate elementele; acum însă, ca urmare a distrugerii totale a instalaÈ›iei electrice, nici măcar nu puteau să se gândească la aÈ™a ceva. Au fost nevoiÈ›i aÈ™adar să utilizeze rezerva strictă de oxigen. PreÈ›iosul gaz se risipea doar aparent, căci se bizuiau pe faptul că atunci când maÈ™inile vor fi puse în funcÈ›iune vor putea umple la loc recipientele golite, cu oxigen atmosferic. Nu exista altă cale – pornirea pilei atomice fără electricitate ar fi însemnat o nebunie. Ce‑i drept, Inginerul, fără a vorbi nimănui despre asta, ar fi fost în stare È™i de acest gest nebunesc, în cazul că proiectul bazat pe oxigen n‑ar fi reuÈ™it. Nu se È™tia dacă oxigenul comprimat nu se va epuiza mai înainte ca pila atomică să fie activată. Doctorul stătea în niÈ™a mică de sub podeaua nivelului superior al sălii maÈ™inilor È™i, cu glas tare, anunÈ›a cifrele presiunii în scădere pe manometrele de oxigen. CeilalÈ›i cinci lucrau sus, agitându‑se ca într‑un cazan fierbinte. Fizicianul stătea lângă tabloul provizoriu de distribuÈ›ie al pilei — montat în aÈ™a fel încât oricărui specialist de pe Pământ care l‑ar fi văzut i s‑ar fi ridicat părul măciucă. Inginerul, atârnând cu capul în jos sub corpul generatorului, fixa periile segmenÈ›ilor, negru de unsoare; Coordonatorul stătea alături de Cibernetician È™i amândoi se uitau la cadranul deocamdată inert al contorului cu neutroni, în timp ce Chimistul alerga între ei ca un ucenic care distribuie sculele.

Oxigenul sâsâia, compresorul, pe post de turbină cu gaz, vuia furios, zbârnâind È™i vibrând, rotorul — pe care Inginerul îl tratase în mod barbar — nu era bine echilibrat, turaÈ›ia generatorului creÈ™tea, ezitarea lui iniÈ›ială se transformă într‑un cântec din ce în ce mai puternic, lămpile atârnate sub plafonul cablurilor întinse aiurea răspândeau o lumină albă, intensă.
— Două sute optsprezece — două sute doi — o sută nouăzeci și cinci — se auzea vocea monotonă a Doctorului, invizibil, distor­sionată de ecoul tablei.

Inginerul ieÈ™i de sub dinam, È™tergându‑È™i de unsoare È™i de transpiraÈ›ie faÈ›a bărboasă.
— Gata, răsuflă el.
Mâinile îi tremurau de atâta efort, încât nici măcar nu sesiză când Fizicianul îi spuse:
— O pornesc pe prima!
— O sută optzeci — o sută șaizeci și trei — o sută șaizeci — nu­măra la intervale egale Doctorul, întrecând vuietul dinamului, care începuse să alimenteze electric reactorul și cu fiecare moment avea nevoie de mai mult oxigen pentru a întreține turația.
— Sarcina completă! gemu Inginerul uitându‑se la indica­toarele electrice.
— Le dau drumul la toate, adăugă Fizicianul pe un ton dispe­rat, întretăiat, crispându‑se instinctiv, de parcă s‑ar fi aÈ™teptat să primească o lovitură.

Apăsă cu ambele mâini mânerele negre. Deschise gura. Nedându‑È™i seama, Coordonatorul îl strângea de braÈ› din ce în ce mai tare. Se uitau la cadranele dreptunghiulare, fără geam, cu in­dicatoarele îndreptate în pripă: controlul densității fluxului de neutroni rapizi, controlul asupra circulaÈ›iei pompelor electromag­netice, indicatorul de infestare cu izotopi È™i termovaporii interiori compacÈ›i ai pilei. Dinamul gemea, urla, scânteile țâșneau pe sub segmenÈ›ii ce nu erau perfect etanÈ™i. ÃŽn interiorul pilei, dincolo de blindajul gros, lucios, stăpânea o liniÈ™te funebră. Indicatoarele nici nu se miÈ™cară. Deodată toate se înceÈ›oÈ™ară în faÈ›a Fizicianului È™i își pierdură conturul; el închise ochii, iar când îi deschise, plini de lacrimi, le observă în poziÈ›ie de lucru.
— A depășit punctul critic!!! strigă și începu să suspine, fără a da drumul celor două mânere.

Simți cum i se înmoaie mușchii. Avea impresia că va exploda. Îi venea greu să vorbească, atât de încordate îi erau maxilarele.
— Nouăzeci — optzeci și unu — șaptezeci și doi..., striga uni­form Doctorul.
— Acum!!! țipă Inginerul și, cu mâna în uriașa mănușă roșie, acționă comutatorul principal.

Generatorul gemu È™i începu să‑È™i piardă din turaÈ›ie. Se năpusti asupra compresorului È™i închise ambele ieÈ™iri.
— Patruzeci și șase — patruzeci și șase — patruzeci și șase, repeta uniform Doctorul.
Turbina încetă să mai ia oxigen din recipient. Lămpile păliră, se făcea tot mai întuneric.
— Patruzeci și șase — patruzeci și șase..., striga Doctorul.
Deodată lămpile începură să lumineze mai tare. Dinamul abia se mai rotea, dar era curent; toate voltmetrele indicau creșterea tensiunii.
— Patruzeci și șase — patruzeci și șase..., repeta întruna Doc­torul, care nu știa nimic acolo unde se afla, în nișa sa de metal.

Fizicianul se aÈ™eză pe podea È™i‑È™i acoperi faÈ›a cu palmele. Se aÈ™ternuse liniÈ™tea. Rotorul generatorului vuia ca un bas, se rotea din ce în ce mai lent, până se opri.
— Patruzeci și șase... patruzeci și șase..., repeta mereu Doc­torul.
— Cum stăm cu scurgerile? întrebă Coordonatorul.
— La parametri normali, răspunse Ciberneticianul.
— Se vede că a curs înainte, în momentul de vârf al decelerației, dar automatul a izbutit să cimenteze înainte de a se produce scurtcircuitul.

Nu mai adăugă nimic, dar fiecare înțelese cât era de mândru de acest automat. Cu o mână își strângea degetele de la cealaltă, pe furiș, fiindcă îi tremurau.
— Patruzeci și șase..., insista Doctorul.
— Omule, încetează! se burzului spre el, din fundul nișei, Chimistul. Nu mai e nevoie! Pila produce curent!

Se lăsă o clipă tăcerea. Pila funcționa ca întotdeauna, fără zgomot. Între ghizdurile de oțel apăru figura Doctorului, palidă, acoperită de barba întunecată.
— Zău? întrebă el și începu să râdă înfundat.
— Ce‑i cu el? izbucni răutăcios Ciberneticianul. ÃŽncetează!

Doctorul se cățără sus, se aÈ™eză lângă Fizician È™i‑È™i fixă privirile pe aparatele de control, ca È™i ceilalÈ›i.

Nimeni nu putea aprecia cât a durat acest moment.
— ȘtiÈ›i ce? spuse Doctorul cu o voce proaspătă. ToÈ›i se uitară spre el, parcă treziÈ›i din somn. Niciodată n‑am fost aÈ™a de fericit, È™opti È™i‑È™i întoarse faÈ›a.


IV


Seara târziu, Coordonatorul ieși la suprafață cu Ingi­nerul să ia aer. Stăteau pe o moviliță de pământ, cu ochii ațintiți spre ultimul crâmpei al discului solar, roșu ca un rubin.
— Nu credeam, mormăi Inginerul.
— Nici eu!
— Pila asta atomică, grozavă treabă, nu‑i aÈ™a?
— Lucru solid, pământean!
— Imaginează-ți, a rezistat!
Tăcură o clipă.
— Frumos început! exclamă Coordonatorul.
— Se lucrează puțin cam nervos, observă Inginerul. Asta e... O cursă pe distanță lungă, știi? Am făcut cam o sutime din ceea ce trebuie făcut pentru a...
— Îmi dau seama, răspunse liniștit Coordonatorul. De altfel, nu se știe dacă...
— Distribuția gravimetrică, nu?
— Nu numai ea. Ajutajele de comandă, toată puntea inferioară...
— O să le facem!
— Da.

Ochii Inginerului, rătăcind prin jur, observară deodată chiar dincolo de vârful colinei un dâmb alungit, nu prea înalt — locul unde îngropaseră rămășițele creaturii.
— Uitasem complet, spuse mirat. Ca È™i când s‑ar fi întâmplat cu un an în urmă.
— Eu, nu. Tot timpul m‑am gândit la asta, adică la el. Mai ales după ce mi‑a spus Doctorul ce i‑a găsit în plămâni...
— Ce anume? A, da, parcă a pomenit ceva. Ce‑a găsit?
— Un ac.
— Poftim?!
— Sau poate că nu e ac, poÈ›i să te uiÈ›i È™i tu. E într‑un borcan, în bibliotecă. O bucățică dintr‑un tub subÈ›ire, detaÈ™abilă, ascuÈ›ită la capăt, tăiată oblic ca acele de seringă.
— Cum așa?...
— Nu știu mai mult.
Inginerul se ridică.
— E uluitor, dar... dar eu însumi nu înÈ›eleg de ce chestia asta mă intrigă atât de puÈ›in. Ca să fiu sincer, de fapt nu mă intrigă deloc. Acum mă simt ca înainte de start, È™tii? Sau ca pasagerul unui avion care a aterizat pentru câteva minute într‑un aeroport străin, s‑a amestecat în mulÈ›imea de localnici, a fost martorul unei scene bizare, de neînÈ›eles, dar È™tie că nu aparÈ›ine acelui loc, că peste o clipă va zbura È™i recepÈ›ionează tot ceea ce se petrece în jurul său parcă de la mare distanță, indiferent È™i detaÈ™at.
— N‑o să zburăm chiar aÈ™a repede...
— Știu că nu, dar am această senzație.
— Să mergem la ceilalți, nu ne vom putea culca până ce nu schimbăm toate improvizațiile. Și siguranțele trebuie puse. Pila poate funcționa apoi de la sine.
— Bine, să mergem.

Petrecură noaptea în navă fără a stinge luminile mici. La anumite intervale se mai trezea câte unul, verifica somnoros cum ard becurile È™i, liniÈ™tit, adormea la loc. De dimineață, se treziră cu forÈ›e noi. Porniră mai întâi cel mai simplu semiautomat de cură­țire, însă acesta se împotmolea la diferite intervale, îngropat nepu­tincios printre maldărele de fiare care baricadau totul. Ciberneticianul, mergând în urma lui cu sculele, îl scotea ca pe un baset dintr‑o vizuină de vulpe, dând la o parte resturile care se dovedeau prea mari pentru gâtlejul lui, apoi pornea din nou. Semiautomatul acÈ›iona grăbit în față, se înfigea cu înverÈ™unare în următorul maldăr de ruine È™i totul se relua de la capăt. După micul dejun, Doctorul își încercă aparatul de bărbierit cu un asemenea efect, încât se înfățișă colegilor purtând parcă o mască de bronz; fruntea È™i pielea din jurul ochilor erau arse de soare, iar în rest, în partea de jos, faÈ›a sa era albă complet. ToÈ›i îi urmară exemplul È™i abia se mai putură recunoaÈ™te, slăbiÈ›i, cu maxilarele ieÈ™ite în afară.

— Trebuie să ne hrănim mai bine, conchise Chimistul, privindu‑È™i cu groază propria înfățiÈ™are într‑o oglinjoară.
— Ce zici de un vânat proaspăt? propuse Ciberneticianul. Chimistul se scutură.
— Nu, mulÈ›umesc, nici să nu‑mi pomeneÈ™ti de aÈ™a ceva. Abia acum mi‑am amintit. Am visat... Cum să vă spun?...
— Animalul acela?
— Dracu' știe dacă era animal.
— Dar ce era?
— Ce animal ar fi reușit să pornească generatorul?
Toți ascultau această conversație.
— S‑a constatat că toate fiinÈ›ele aflate Ia un nivel superior de dezvoltare se preocupă È™i de îmbrăcăminte, spuse Inginerul, or fiinÈ›a aceea dublă era despuiată!
— Cum ai zis? Despuiată? interveni Doctorul.
— Ce vrei să spui?
— De pildă despre vacă sau maimuță n‑ai spune că sunt despuiate.
— Pentru că au blană.
— Hipopotamul sau crocodilul nu au blană È™i totuÈ™i n‑ai zice că sunt despuiaÈ›i.
— Și ce‑i cu asta? AÈ™a mi‑a venit să spun.
— Tocmai!
Tăcură o clipă.
— Se apropie de zece, îi anunță Coordonatorul. Suntem odih­niți, cred că vom porni în altă direcție decât data trecută. Inginerul urma să pregătească electrojectoarele. Cum stăm?
— Avem cinci bucăți, toate încărcate.
— Bine. Am mers spre nord, deci acum ne vom îndrepta spre răsărit. Cu armă, dar vom încerca desigur să nu o folosim. Mai ales dacă i‑am întâlni pe acei, pe acei... dubleÈ›i, cum i‑a numit Inginerul.
— Dublet? Dublet? repetă de câteva ori Doctorul, nemulțumit, încercând parcă această denumire. Nu mi se pare termenul cel mai potrivit și poate tocmai de aceea va prinde. Cam așa se întâmplă.
— Mergem? întrebă Fizicianul.
— Cred că da. Vom asigura doar trapa pentru a evita alte sur­prize.
— N‑am putea lua vehiculul de teren? întrebă Ciberneticianul.
— Mai bine nu. Ar dura cel puÈ›in cinci ore până să‑l pornesc, spuse Inginerul. Numai dacă amânăm plecarea pe mâine!...

Nimeni nu avea însă chef să amâne incursiunea, astfel încât porniră în jurul orei unsprezece, fiindcă le luă ceva timp pregăti­rea echipamentului. DeÈ™i nimeni nu propusese acest lucru, de parcă ar fi fost vorbiÈ›i, mergeau câte doi, la distanță mică unii de alÈ›ii, iar singurul om fără armă, Doctorul, se afla în perechea de la mijloc. Fie că într‑adevăr terenul prezenta condiÈ›ii mai bune pentru deplasarea pe jos, fie că mergeau mai cu tragere de inimă, cert e că în nici o oră pierdură nava din vedere. Peisajul se schim­ba puÈ›in câte puÈ›in. Erau din ce în ce mai multe „cupe", suple, cenuÈ™ii, pe care le ocoliră. ÃŽn depărtare, înspre nord se iviră dealurile, dispuse ca o cupolă, lăsându‑se în câmpie în pante destul de abrupte, iar la poale, acoperite cu pete de vegetaÈ›ie mai închise la culoare decât solul.

Sub picioare foșneau licheni uscați, cenușii, de parcă ar fi fost presărați cu cenușă, dar așa era culoarea lor naturală; mlădițele tinere erau niște firișoare albicioase din care se desprindeau umflături mici, ca perlele.
— ȘtiÈ›i ce lipseÈ™te cel mai mult aici? spuse la un moment dat Fizicianul. Iarba. Iarba obiÈ™nuită. Niciodată n‑am crezut că e atât de... — căută cuvântul potrivit — necesară...
Soarele frigea. Când se apropiară de dealuri, se auzi un zgo­mot îndepărtat, uniform.
— Ciudat, nu e vânt, dar acolo foșnește ceva, observă Chi­mistul, care mergea în perechea din față.
— Vine de dincolo, arătă cu mâna Coordonatorul, care pășea în urma lui.
— Se pare că mai sus e vânt. Priviți, arbori ca pe Pământ!
— Au altă culoare și lucesc așa de...
— Nu, sunt bicolori, interveni Doctorul, care avea o vedere bună. — Culoarea se schimbă alternativ, când în violet, când în albastru cu nuanță gălbuie.

Câmpia rămase în urma lor. Intrară la întâmplare prin gura larg deschisă a unui defileu cu pereți de argilă fărâmicioși, aco­periți la umbră cu un strat fin, care de aproape părea a fi un fel de licheni sau de păienjeniș — părerile erau împărțite —, aceste for­mațiuni sugerând cumva niște ghemuri voluminoase din vată de sticlă, prinse ușor de povârnișuri. Ridicară capetele, fiindcă toc­mai treceau pe lângă primul boschet ce creștea pe marginea coas­tei abrupte, la peste zece metri înălțime.
— Dar ăștia nu‑s copaci! strigă dezamăgit Ciberneticianul, care încheia plutonul.

AÈ™a‑numiÈ›ii „arbori" aveau tulpini groase ce luceau puternic, de parcă ar fi fost unse cu grăsime, È™i coloane în mai multe straturi, care pulsau uniform, ba întunecându‑se È™i atunci se umpleau, ba pălind, lăsând să treacă în acel moment lumina solară prin mii de găurele.

Aceste schimbări erau însoÈ›ite de un zgomot ce se repeta apa­tic, ca È™i când cineva cu gura acoperită de un material elastic ar repeta în È™oaptă un „fsss‑haa‑ffss... hhaaa". Când priviră cu luare‑aminte un arbore, observară cum din ramurile lui întortocheate se desprind niÈ™te bășici lungi ca bananele, umplute cu ciorchini bulbucaÈ›i, care atunci când se umflau se întunecau, iar când se dezumflau, difuzau o lumină palidă.
— Arborele acesta respiră, mormăi uimit Inginerul.

Se opri să asculte ecoul necontenit ce aluneca de sus, umplând toată valea:
— Dar, fiți atenți, fiecare în alt ritm! strigă Doctorul, parcă fericit. Cu cât sunt mai mici, cu atât respiră mai repede! Aceștia sunt... sunt „arbori cu plămâni"!
— Mai departe. Să mergem mai departe, îi mobiliză Coordo­natorul, care se îndepărtase de grup la peste zece metri.

Porniră în urma lui. Valea, inițial destul de largă, se strâmtă, fundul ei nu prea abrupt ducea în sus, până ce îi scoase spre dealul rotund dintre boschetele aflate la poalele lui.
— Dacă închizi ochii, o să ai impresia că stai pe țărmul mării, încearcă! i se adresă Fizicianul Inginerului.
— Prefer să nu închid ochii, mormăi Inginerul.

Ajunseră în vârful colinei, abătându‑se puÈ›in de la direcÈ›ia de mers. ÃŽn faÈ›a lor se întindea regiunea vălurită, multicoloră, cu desiÈ™urile „arborilor cu plămâni", care pâlpâiau în nuanÈ›e oliv È™i ruginiu, cu povârniÈ™urile luminoase de culoarea mierii ale colinelor argiloase È™i fâșiile de pământ acoperite cu muÈ™chi, argintii în soare È™i cenuÈ™iu‑verzui Ia umbră. Toată această zonă era străbătută de linii subÈ›iri, înguste, îndreptate în toate direcÈ›iile. Parcurseră fundul depresiunii, ocoliră pantele proeminente ale dealurilor, unele ruginii, altele aproape albe, parcă presărate cu nisip de pe cărare, altele bătând în negrul prafului de cărbune.
— Drumuri! strigă Inginerul, dar se corectă îndată. Ba nu, sunt prea înguste pentru drumuri... Ce ar putea să fie?
— Dincolo de păduricea aceea de păianjeni am descoperit ceva asemănător, gazonul acela, spuse Chimistul.

Ridică binoclul la ochi.
— Nu, acelea erau altfel, își aminti Ciberneticianul.
— Priviți! Priviți!
Toți tresăriră la strigătul Doctorului.

Deasupra unei dâre galbene ce cobora de pe È™aua întinsă dintre două coline, la o distanță de câteva sute de metri, se deplasa ceva transparent. Acel obiect lumina palid în soare, ca o roată cu spiÈ›e, învârtindu‑se rapid. Când ea se proiectă o clipă pe fundalul cerului, aproape că încetă a mai fi vizibilă È™i abia mai jos, la poalele unei creste de pământ, începu să strălucească mai clar, apoi, rotindu‑se ca un ghem, alunecă cu mare rapiditate în linie dreaptă, trecu de limba „arborilor cu plămâni", deveni mai strălu­citoare în contrast cu grupul întunecat al acestora È™i dispăru la ieÈ™irea din defileul îndepărtat.

Doctorul își îndreptă spre tovarășii săi fața palidă, cu ochii aprinși.
— Interesant, nu? spuse.
ÃŽÈ™i arătă dinÈ›ii ca într‑un zâmbet, dar privirea lui nu exprima veselie.
— Fir‑ar să fie, mi‑am uitat binoclul, dă‑mi‑l pe al tău, se adresă Inginerul Ciberneticianului. Lentile de operetă, mormăi cu dispreÈ›, È™i‑i dădu binoclul înapoi.

Ciberneticianul prinse mânerul sticlos al electrojectorului È™i părea că vrea să‑l cântărească în mâini.
— Cred că suntem prost înarmați, bolborosi el.
— De ce te gândești neapărat la luptă?! îl repezi Chimistul.
Tăcură o clipă, cercetând împrejurimile.
— Mergem mai departe? întrebă tărăgănat Ciberneticianul.
— Desigur, răspunse Coordonatorul. O, alta, priviți!

Un alt licăr țâșni, alunecând mult mai repede decât celălalt, se îndreptă spre linia È™erpuitoare dintre dealuri, de câteva ori păru să planeze chiar deasupra solului, iar când goni o clipă drept spre ei, îl pierdură complet din ochi; abia când viră apăru din nou ca un disc È™ters, strălucind ca prin ceață È™i învârtindu‑se rapid.
— Un vehicul sau ce..., îngăimă Fizicianul.

Fără a‑È™i lua ochii de la licărul care, din ce în ce mai mic, se pierdea printre boschetele unduitoare, atinse braÈ›ul Inginerului.
— Am absolvit Politehnica pe Pământ, reacționă Inginerul, brusc iritat, fără să știe de ce. În orice caz, adăugă el, acolo în interior e ceva convex, ca moțul unei elice.
— Da, chiar în mijloc ceva strălucește foarte puternic, confir­mă Coordonatorul. Cât de mare ar putea fi, ce crezi?
— Dacă arborii de jos au aceeași înălțime ca în defileu... atunci, cel puțin zece metri!
— Diametru? Și eu cred la fel, cel puțin zece.
— Ambele au dispărut într‑acolo, arătă Doctorul ultima linie, cea mai înaltă, a dealurilor, dincolo de care nu se mai putea vedea nimic. Deci È™i noi o să mergem în această direcÈ›ie, nu‑i aÈ™a?

Coborî panta legănându‑È™i mâinile goale. O luară pe urmele lui.
— Trebuie să ne pregătim pentru primul contact, spuse Ciberne­ticianul.
Își umezea și își mușca buzele alternativ.
— Nu știu ce se va întâmpla. Liniște, calm, stăpânire — sunt sin­gurele atribute de care putem să dispunem, spuse Coordonatorul.
— Dar poate că ar fi mai bine dacă ne‑am schimba ordinea. Un cercetaÈ™ în față È™i altul la coadă. Și să ne întindem pe o distan­ță ceva mai mare.
— Acționăm deschis? Va fi mai bine, probabil, dacă vom încerca mai întâi să vedem cât mai multe lucruri fără a fi obser­vați, spuse repede Fizicianul.
— Ei, nu trebuie neapărat să ne ascundem, pentru că totdeauna asta dă de bănuit. Dar, într‑adevăr, cu cât vedem mai mult, cu atât va fi mai benefic pentru noi.

Chibzuind asupra tacticii, coborâră și după câteva sute de pași ajunseră la prima linie enigmatică.

Aceasta semăna puțin, cu urma unui vechi plug pământean; terenul era arat, parcă fărâmițat și aruncat în ambele părți ale unei brazde nu mai late de două palme. Fâșiile acoperite cu mușchi, ca acelea peste care dăduseră în timpul primei incursiuni, erau de dimensiuni similare, însă apărea o deosebire destul de impor­tantă: acolo, împrejurul brazdelor, terenul era gol, iar brazda însăși acoperită cu mușchi; aici, invers, prin stratul compact al lichenilor albicioși trecea o dungă de pământ fărâmițat și neacoperit.
— Ciudat, îngăimă Inginerul, ridicându‑se din genunchi.
Își șterse de combinezon degetele mânjite de argilă.
— ȘtiÈ›i ce, spuse Doctorul, cred că brazdele dinspre nord trebuie să fie foarte vechi, nefolosite de mai multă vreme, È™i de aceea le‑au acoperit muÈ™chii.
— E posibil, interveni Fizicianul, dar ce poate fi asta? Roată nu e, urma de roată arată cu totul altfel!
— S‑ar putea totuÈ™i să fie o maÈ™ină agricolă, sugeră Ciberneticianul.
— Și ce face, cultivă terenul pe o lățime de zece centimetri? Trecură peste brazdă È™i merseră mai departe, de‑a valma, spre celelalte. Tocmai mergeau pe liziera pădurii, care prin zumzetul său surd îngreuna chiar conversaÈ›ia, când auziră din spate un È™uierat ascuÈ›it È™i trist. Instinctiv, săriră după copaci. AscunÈ™i, urmăriră vârtejul vertical, luminos, de deasupra luncii, alergând în linie dreaptă cu viteza unui expres. Marginile îi erau mai întu­necate, iar centrul lumina puternic, când în violet, când în porto­caliu. Diametrul acelui cerc, bulbucat ca o lentilă, îl apreciară între doi È™i trei metri.

Vehiculul, cu luminile pâlpâind, îi depăși È™i dispăru; ei por­niră mai departe în aceeaÈ™i direcÈ›ie. Păduricea se terminase È™i acum, de nevoie, mergeau pe teren larg deschis, simÈ›indu‑se destul de nesiguri È™i privind necontenit în urmă — È™irul de dealuri, legate prin È™ei netede, era foarte aproape, când auziră iarăși un È™uierat prelung È™i, neavând unde să se ascundă, se aruncară la pământ. La vreo două sute de metri de ei zbura un disc rotindu‑se încontinuu, de data aceasta cu proeminenÈ›a centrală de culoarea azurie a cerului.

— Aceasta avea cam douăzeci de metri diametru! șuieră sures­citat Inginerul.

Se ridicară de la pământ. ÃŽntre ei È™i dealuri se întindea o depresiune crestată în partea de mijloc, în mod ciudat, de o dungă colorată. Aflându‑se foarte aproape, observară un pârâiaÈ™ cu fundul limpede, nisipos, strălucind sub apă. Ambele maluri se scăldau în variate culori; apa curgătoare era încadrată de o fâșie verde‑azurie, dincolo de care alerga o alta trandafirie, iar ceva mai încolo scânteiau ca argintul plante molatice, potopite de globuri pufoase, mari cât capul unui om; deasupra fiecăreia se înălÈ›a o cupa imensă cu trei petale de floare, albă ca neaua. AtraÈ™i de acest curcubeu neobiÈ™nuit, încetiniră pasul. Când ajunseră la globurile pufoase, „florile" albe din apropiere începură să tremure È™i se ridicară încet în văzduh. Atârnară o clipă tremurând deasupra capetelor lor È™i scoțând un zumzet uÈ™or, după care țâșniră în sus, străluciră în soare datorită albului orbitor al „cupelor" care se roteau È™i zburară pentru a se aÈ™eza în desiÈ™ul globurilor luminoase de pe cealaltă parte a pârâului. Acolo unde brazda ajungea la el, un arc de substanță sticloasă, ca un pod găurit cu orificii rotunde la intervale regulate, îi unea malurile. Inginerul încercă rezistenÈ›a podeÈ›ului cu piciorul È™i trecu încet în partea cealaltă; cum ajunse acolo, de la picioare îi țâșniră iarăși nori de „flori" albe, care se învârtiră deasupra lui neliniÈ™tite ca un stol de porumbei speriaÈ›i.

Se opriră lângă pârâu să‑È™i umple bidoanele cu apă; desigur nu aveau cum să bea È™i nici nu puteau să‑i facă analiza pe loc, dar le trebuia un eÈ™antion pentru investigaÈ›iile ulterioare. Doctorul rupse o plantă mică din cele ce alcătuiau fâșia trandafirie È™i È™i‑o înfipse la butonieră ca pe o floare. TulpiniÈ›a era toată plină cu globuleÈ›e strălucitoare lipite pe ea, a căror mireasmă el o definise drept încântătoare; deÈ™i nimeni nu recunoscu, le părea rău să se despartă de un loc atât de frumos. Pe pantele colinelor de care se apropiau creÈ™teau muÈ™chi ce foÈ™neau sub tălpi.
— Acolo, în vârf, se vede ceva! arătă deodată Coordonatorul.

Pe fundalul cerului se miÈ™ca pe loc o formă nedefinită — scân­teieri regulate È™ocau privirea; la câteva sute de paÈ™i față de creastă, recunoscură în acel obiect un fel de cupolă rotindu‑se pe o axă. Laturile ei erau acoperite de sectoare cu oglinzi care trimiteau spre ei când raze de soare, când proiecÈ›ii ale unor fragmente de peisaj.

Alergând cu privirea de‑a lungul crestelor, observară un alt obiect asemănător, sau mai curând îi bănuiră prezenÈ›a după pâl­pâirile È™i scânteierile regulate. Descoperiră tot mai multe puncte strălucitoare, care apăreau sistematic pe creastă până la linia ori­zontului.

Din locul de sub culmea dealului putură în sfârÈ™it să‑È™i coboa­re privirile în interiorul spaÈ›iului nevăzut până atunci.

Pantele domoale treceau în câmpii ondulate, pe care se desfă­șurau È™iruri lungi de catarge ascuÈ›ite. Cele mai îndepărtate dispăreau la poalele unei construcÈ›ii albastre, abia întrezărite în densitatea văzduhului. Deasupra celor din apropiere aerul vibra în coloane verticale, puternic încins. ÃŽntre È™irurile de catarge È™erpuiau zeci de brazde, se adunau în mănunchiuri, se despărÈ›eau, se încruciÈ™au, ducând toate într‑o singură direcÈ›ie — spre graniÈ›a de răsărit a orizontului. Acolo, într‑un mozaic palid, È™ters, de răsfrângeri neregulate, de ridicături, de vârfuri aurii È™i argintii, se contura furnicarul unor construcÈ›ii care, din cauza distanÈ›ei considerabile, păreau scăldate într‑o perdea de burniță albăstruie. Bolta cerească era în acea parte ceva mai întunecată, iar pe alocuri se adunau dâre de aburi lăptoÈ™i È™i se întindeau ca o ciupercă într‑un strat subÈ›ire, nici de ceață, nici de nori, în care, dacă îți con­centrai atent privirea, apăreau È™i dispăreau punctiÈ™oare mărunte, negre.
— Orașul..., șopti Inginerul.
— L‑am văzut, atunci..., spuse la fel de încet Coordonatorul.

Începură să coboare. Primul șir de catarge, sau de stâlpi, se ivi la capătul pantei. Ieșeau din pământ prin câte un postament conic, negru ca smoala. Cam la trei metri de la sol acesta se termina, iar mai departe urma o coloană semitransparentă cu un ax central, lucios ca metalul; sus, aerul vibra puternic și se auzea un sâsâit surd, uniform.
— Un fel de elice? exclamă Fizicianul întrebător.

La început cu prudență, apoi tot mai hotărât, atinseră baza conică a catargului. Nu o mișca nici cea mai delicată vibrație.
— Nu, acolo nu se rotește nimic, spuse Inginerul, nu se simte nici un fel de suflu de aer. Vreun emițător sau cam așa ceva...

Se deplasară mai departe pe terenul cu ondulaÈ›ii domoale, armonioase. De mult pierduseră oraÈ™ul din priviri, dar nu se puteau rătăci — nu numai È™irurile lungi ale stâlpilor, ci È™i numeroasele brazde în câmpie arătau direcÈ›ia. Din când în când se strecurau într‑o parte sau într‑alta discuri în vârtejuri luminoase, însă întot­deauna la o depărtare atât de mare, încât nici nu mai încercară să se ascundă.

ÃŽn faÈ›a lor, lăstăriÈ™ul începuse să se întunece ca o pată oliv‑gălbuie. IniÈ›ial își propuseră să‑l ocolească, aÈ™a cum făcea linia catargelor, dar fiindcă se întindea departe pe ambele părÈ›i È™i ocolirea lui ar fi însemnat prea mult drum, se hotărâră să treacă de‑a dreptul prin desiÈ™.

ÃŽi înconjurau „arbori cu plămâni". Frunze uscate, bășicate, scârțâind neplăcut sub tălpi la fiecare pas, zăceau pe solul acoperit de plante mici, tubulare, È™i de muÈ™chi albicioÈ™i. Ici‑colo, printre rădăcinile groase, se iÈ›ea botiÈ™orul unor flori palide, cornoase, cu ghimpi ce ieÈ™eau în afară ca niÈ™te ace. Pe coaja groasă a tulpinii se prelingeau picături de rășină aromată. Mergând în față, Inginerul încetini deodată È™i spuse fără chef:
— La naiba, nu trebuia să o luăm pe aici.

Printre arbori se deschise un defileu adânc, cu pereÈ›ii argiloÈ™i acoperiÈ›i de licheni lungi, întortocheaÈ›i. Intraseră prea adânc pentru a se mai întoarce; se deplasară aÈ™adar de‑a lungul peretelui tapisat cu liane suple, spre fund, unde curgea un firicel de apă. Panta opusă era prea abruptă, astfel încât merseră pe fundul defileului, depistând locurile pe unde ar fi putut să se cațăre sus. Parcurseră astfel în jur de o sută de paÈ™i. Afundătura se lărgea, marginile se micÈ™orau, se făcuse mai multă lumină.
— Ce‑i asta? întrebă Inginerul È™i se opri.

Adierea aducea un miros leșios, dulceag, de oxid de carbon. Se opriră. Când erau scăldați în razele de soare, când îi învăluia întunericul; sus, în valuri surde, fremăta respirația arborilor.
— Acolo e ceva, șopti Inginerul.

ReuÈ™iră să treacă pe celălalt mal al adânciturii, turtit È™i scund, dar, È›inându‑se aproape, uÈ™or aplecaÈ›i în față, merseră mai departe spre peretele eu liane printre care, ori de câte ori adia vântul, se zărea un corp alungit, palid. Terenul devenise mocirlos È™i plescăia sub tălpi. Nu luară în seamă acest lucru. ÃŽmpinse în lături, tulpi­nile acoperite de excrescenÈ›e dezvăluiră o poiană scăldată în soare; arborii se retrăseseră È™i coborâseră înapoi spre adâncul desi­șului, despărÈ›iÈ›i doar de o buză îngustă, din care pornea spre poiană o singură brazdă. Aceasta se termina într‑un È™anÈ› dreptunghiular înconjurat de argila excavată; ei stăteau parcă îngropaÈ›i în desiÈ™ul mărginit. Chircindu‑se uÈ™or, tulpinile se frecau cu zgomot de combinezoanele lor, le atingeau leneÈ™ tălpile cu excrescenÈ›ele acinoase È™i se retrăgeau parcă indispuse. Stăteau È™i priveau.

ÃŽnălÈ›at deasupra È™anÈ›ului, valul de argilă li se păru în primul moment un corp masiv, umflat. Un miros groaznic îi sufoca. Pri­virea despărÈ›ea cu greu formele, unele de altele, pe măsură ce le distingea. Unele zăceau cu cocoaÈ™a în sus, altele într‑o parte, dintre muÈ™chii pectorali strânÈ™i se detaÈ™au făpturi firave, palide, cu feÈ›ele mici întoarse, strecurate printre alte feÈ›e, trunchiuri mari, presate, strivite, amestecate cu mâini slăbuÈ›e cu degete noduroase ‑multe dintre ele atârnau inert de‑a lungul coastelor umflate.

Doctorul îi strânse de braț atât de tare pe cei ce stăteau în picioare lângă el, încât aceștia ar fi țipat dacă ar fi simțit strânsoarea.

Încet, mai avansară câțiva pași. Umăr lângă umăr, se apro­piau tot mai mult, cu ochii ațintiți spre ceea ce umplea groapa. Era foarte mare.

Picături mari de lichid apos, strălucitor în bătaia soarelui, alunecau pe spatele ca de ceară, pe coaste, se adunau pe fețele curbate, fără ochi; li se părea că aud ecoul cu care picăturile cădeau ritmic.

Un È™uierat îndepărtat, prelung, îi făcu să‑È™i încordeze muÈ™chii. Cât ai clipi din ochi se năpustiră în tufiÈ™uri, se aruncară la pământ, mâinile prinseră mânerele ejectoarelor. Tulpinile încă se mai legănau în faÈ›a lor, când un cerc vertical începu să lumineze văzduhul cernut printre arborii de vizavi È™i se rostogoli spre poiană.

La câțiva metri de șanț încetini, dar șuieratul său se înteți, aerul străpuns cu violență vibra; înconjură șanțul, se apropie de el și deodată lutul țâșni în sus. Un nor ruginiu începu să acopere aproape la jumătate discul luminos, o ploaie de bulgări se împrăș­tie deasupra tufișurilor, asupra lor; lipiți de pământ, auzeau un zgomot surd, respingător, ca și când un pinten gigantic ar fi sfâșiat un maldăr de pânză udă. Discul rotit se afla la celălalt capăt al poienii; se opri o clipă în loc, apoi se îndreptă leneș când în dreapta, când în stânga, parcă ochind ceva. Deodată se mișcă mai repede și cealaltă parte a șanțului se acoperi de norul de lut dezghiocat cu violență. Cercul zumzăi, tresaltă pe loc și păru că se umflă. Ei îi observară, pe ambele părți, cupolele cu oglinzi, în care se reflectau arbori și tufișuri cu imaginile micșorate; înăuntru se mișca ceva, o umbră ca de urs, sunetul ce vibra acut slăbi brusc și cercul dispăru pe aceeași brazdă pe care venise.

În poiană se ridica acum un val bulbucat de lut proaspăt, înconjurat pe margini de o brazdă adâncă de aproape un metru.

Doctorul privi primul în ochii celorlalÈ›i. Se ridicară încet È™i își scuturară maÈ™inal combinezoanele de resturile de plante È™i firele de păianjen. Apoi, ca È™i când s‑ar fi vorbit, porniră înapoi pe acelaÈ™i drum pe care sosiseră. Lăsaseră mult în urmă groapa, arborii È™i È™irul de catarge, ajunseră la jumătatea pantei deasupra căreia scânteia cupola cu oglinzi, când Inginerul spuse:
— Poate că totuși nu sunt decât animale?!
— Și noi ce suntem? replică Doctorul pe același ton, ca un ecou.
— Nu, eu cred că...
— Ați văzut cine stătea în roata aceea care se învârtea?
— ÃŽn general n‑am constatat ca acolo să fi fost cineva, spuse Fizicianul.
— Ba era, cum să nu. ÃŽnăuntru. Ca într‑o gondolă. SuprafaÈ›a era lăcuită, dar puÈ›ină lumină tot pătrundea. Tu ai văzut? se adresă Coordonatorul Doctorului.
— Am văzut, dar nu sunt sigur. Adică...
— Adică, preferi să nu fi sigur?
— Exact.

Merseră mai departe. În tăcere, trecură de lanțul celor mai înalte coline; pe partea cealaltă, lângă pârâu, la vederea discurilor luminoase ce se apropiau dinspre lăstărișul următor, se culcară la pământ.
— Combinezoanele au o culoare bună, spuse Chimistul când se ridicară și porniră din nou.
— Și totuși, e ciudat că până acum nu ne-au observat, inter­veni Inginerul.

Coordonatorul, care tăcuse până atunci, se opri deodată.
— Cordonul inferior RA nu este deteriorat, nu‑i aÈ™a, Henryk?
— Ai dreptate, e întreg. Despre ce e vorba?
— Pila are rezervă. Am putea să dăm drumul la puțină soluție.
— Chiar douăzeci de litri, spuse Inginerul È™i faÈ›a i se lumină într‑un zâmbet răutăcios.
— Nu înțeleg! se amestecă Doctorul.
— Vor să scoată soluție cu uraniu îmbogățit pentru a încărca aruncătorul, explică Fizicianul.
— Uraniu?!
Doctorul păli.
— Cred că nu vă gândiți...
— Nu ne gândim la nimic, răspunse Coordonatorul. Din clipa în care am văzut asta, am încetat în general să mai gândesc. O să ne gândim după aceea. Acum...
— Atenție! strigă Chimistul.

Un cerc luminos trecu pe lângă ei, încetini È™i, trasând un arc uriaÈ™, începu să se apropie. Cinci È›evi se îndreptară spre sol, mici ca niÈ™te pistoale de jucărie în raport cu uriaÈ™ul care cu licăririle sale acoperise jumătate de cer. Deodată nu se mai miÈ™că, dar zumzăitul se amplificase, apoi slăbi, ceva se rotea din ce în ce mai încet, în faÈ›a ochilor lor apăru pe neaÈ™teptate un poligon mare, o construcÈ›ie ajurată, care începu să se încline într‑o parte, gata‑gata să cadă, dar o sprijiniră două braÈ›e oblice, ieÈ™ite în afară. Din gondola centrală, care își pierduse luciul de oglindă, coborî ceva mic, păros, închis la culoare È™i, adunându‑È™i rapid labele legate printr‑o membrană învălurită, se strecură pe o stinghie oblică, găurită, sări pe pământ È™i lăsându‑se cât mai jos posibil începu să se târască în direcÈ›ia oamenilor. Aproape în acelaÈ™i timp întreaga gondolă se deschise în toate direcÈ›iile, dintr‑o dată, precum cupa aÈ™ezată în poziÈ›ie orizontală a unei flori, È™i un trunchi uriaÈ™, lucios, alunecă jos pe ceva care, iniÈ›ial oval È™i gros, se subÈ›ie instantaneu È™i dispăru.

Ființa uriașă care părăsise gondola se îndreptă încet, la întrea­ga sa înălțime. O recunoscură, deși era ciudat de schimbată – acoperită cu o substanță lucioasă ca argintul, care o înconjura ca o bobină de jos până sus, unde apăru o față mică și plată.

Animalul păros care sărise primul din discul nemișcat se târî spre ei cu dexteritate și rapiditate, fără a se desprinde de pământ. Abia acum Observară că trăgea în urma sa ceva ce semăna cu o coadă foarte mare, turtită ca o lopată.
— Trag, spuse încet Inginerul È™i‑È™i apăsă faÈ›a de patul armei.
— Nu! strigă Doctorul.

„AÈ™teaptă", dori să spună Coordonatorul, dar Inginerul dădu drumul la o serie. Þinti animalul care se târa È™i trase; traiectoria încărcăturii electrice nu se văzu, auziră doar un uÈ™or sâsâit. Ingi­nerul apăsă pe trăgaci, fără a‑È™i lua degetul de pe el. Făptura lucioasă ca argintul nu se miÈ™că din loc. Deodată făcu ceva È™i È™uieră — aÈ™a li se păru.

Ceea ce se târa se desprinse imediat de pe sol È™i dintr‑un singur salt parcurse circa cinci metri; aterizând, se strânse ghemotoc, se zbârli, se chirci în chip bizar, coada în formă de lopată se desfăcu, se ridică vertical, se întinse în sus È™i în părÈ›i, pe supra­faÈ›a ei scobită ca o scoică începu să lucească ceva palid È™i să curgă spre ei, purtat parcă de vânt.
— Foc! strigă Coordonatorul.

O bilă în flăcări, nu mai mare decât o nucă, se legăna alene în văzduh, se abătea când într‑o parte, când în alta, dar înainta tot mai aproape — îi auziră sfârâitul asemănător picăturii de apă care dansează pe plita încinsă. ÃŽncepură să tragă toÈ›i deodată.

Mica făptură lovită de mai multe ori căzu, chircindu‑se, coada ca un evantai o acoperi complet; aproape concomitent nuca de foc începu să alunece lateral, o dată cu vântul, ca È™i când își pierduse dintr‑o dată direcÈ›ia impusă, trecu pe lângă ei la zece‑douăzeci de metri È™i pieri din câmpul lor vizual.

Uriașul argintiu se întinse și mai mult, deasupra lor apărură niște fire subțiri și el începu să se ridice pe acestea spre gondola deschisă; toți auziră pocnetul cu care îl nimeriră seriile. Se frânse pe jumătate și se prăbuși surd la pământ.

Ei se ridicară și alergară spre el.
— Atenție! strigă încă o dată Chimistul.

Două discuri strălucitoare ieÈ™eau din pădure È™i se îndreptau spre dealuri. Ei se lăsară într‑o adâncitură, gata de orice, dar se întâm­plă ceva ciudat: ambele vehicule, fără a încetini măcar, trecură mai departe, până când dispărură dincolo de crestele colinelor.

Câteva secunde mai târziu se auzi o bubuitură surdă dinspre desișul „arborilor cu plămâni" care se afla în spatele lor. Despicat în două, unul dintre arborii cei mai apropiați se prăbuși; vălătuci de aburi invadară ramurile.
— Repede! Repede! strigă Coordonatorul.

Alergă spre animalul păros, ale cărui labe ieÈ™eau de sub înveliÈ™ul cozii cărnoase, È™i, fixând în ea È›eava lăsată în jos, î! carboniză cu foc continuu în câteva secunde, apoi, cu bocancul, împrăștie resturile È™i le îndesă în pământ. Inginerul È™i Fizicianul stăteau sub poligonul ajurat, sprijinit pe pârghiile oblice, în faÈ›a cadavrului argintiu. Inginerul îi atinse cocoaÈ™a, care creÈ™tea parcă încet‑încet.
— Nu‑l putem lăsa aÈ™a, strigă Coordonatorul.

Se apropie de ei. Era foarte palid.
— N‑o să reuÈ™eÈ™ti să arzi o asemenea cantitate, mormăi Ingi­nerul.
— Să vedem, îi răspunse printre dinți Coordonatorul și trase de la doi pași.

Văzduhul tremură în jurul țevii. Trunchiul argintiu se acoperi imediat de pete negricioase, funinginea începu să se rotească în aer, se răspândi un miros groaznic de carne arsă și se auzi un bolborosit. Chimistul se uită o clipă cu fața albă ca varul; deodată se întoarse și se îndepărtă de ei. Ciberneticianul porni în urma lui. Când arma Coordonatorului se descărca complet, întinse mâna, fără un cuvânt, după ejectorul Inginerului.

Grăsimea înnegrită se afundă, se turti, deasupra ei rătăcea fumul, funinginea se ridica, clipocitul se preschimbă într‑un scârțâit parcă de lemn învăluit de flăcări, iar Coordonatorul apăsă mereu trăgaciul cu degetul amorÈ›it, până când resturile se prefă­cură în cenușă fără contur. Ridicând ejectorul, sări cu picioarele pe ea È™i începu s‑o împrăștie.
— DaÈ›i‑mi o mână de ajutor! strigă cu voce răguÈ™ită.
— Nu pot, gemu Chimistul.

Stătea cu ochii închiÈ™i, pe frunte i se iviseră broboane de sudoare È™i cu ambele mâini se È›inea de gât, ca È™i când ar fi vrut să se asfixieze. Doctorul strânse din dinÈ›i până ce‑i scrâșniră È™i sări în zgura încinsă, urmând exemplul Coordonatorului, care ricană:
— Crezi că eu pot?!!

Fără a se mai uita în jos, Doctorul bătătorea de zor. Arătau caraghios, țopăind așa pe loc. Îndesară bulgării nearși în sol, împinseră și cenușa, apoi strânseră pământ din jur până ce acoperiră toate urmele.
— Cu ce suntem mai buni decât ei? întrebă Doctorul, când făcură o pauză, lac de sudoare, gâfâind.
— El ne‑a atacat, bodogăni Inginerul, È™tergând urmele de fu­ningine de pe patul ejectorului, furios È™i scârbit.
— Veniți încoace! Gata, am terminat, strigă Coordonatorul.

Ceilalți se apropiară încet. În văzduh plutea mirosul de ars; lichenii se înnegriseră pe o rază întinsă.
— Ei, cu asta ce facem? întrebă Ciberneticianul arătând spre gondola ajurată care plutea deasupra lor la o înălțime de patru metri.
— Să încercăm s‑o pornim, îi îndemnă Coordonatorul.

Inginerul făcu ochii mari.
— Crezi că o să reușim?
— Atenție! strigă Doctorul.

Unul după altul, trei cercuri apărură pe fundalul luminișului. Se îndepărtară câțiva pași și se lăsară la pământ. Coordonatorul verifică starea încărcătorului și așteptă sprijinit în coate pe muș­chiul aspru. Cercurile trecură pe lângă ei și își continuară drumul.
— Mergi cu mine? întrebă Coordonatorul, arătându‑i Ingine­rului, cu o miÈ™care a capului, gondola ce atârna la patru metri deasupra solului.

Acesta se apropie fără o vorbă de construcÈ›ie, se È›inu cu am­bele mâini de barele de susÈ›inere, introducând degetele în orificii, È™i se cățără rapid. Coordonatorul urcă după el. Inginerul ajunse primul sub gondolă, miÈ™că unul dintre capetele de jos, umblă la ceva È™i se auzi zornăit de metale, apoi se ridică È™i dispăru înăuntru. ÃŽntinse mâna, Coordonatorul i‑o prinse È™i amândoi erau sus. Un timp nu se întâmplă nimic, după care cele cinci petale deschise ale gondolei se închiseră lent, fără nici cel mai mic zgomot ¾ oamenii care rămăseseră jos tresăltară involuntar È™i se dădură câțiva paÈ™i înapoi.
— Ce să fi fost globul acela de foc? îl întrebă Doctorul pe Fizician.

Amândoi se uitară în sus. În gondolă se mișcau umbre confuze, încețoșate, parcă formate din două părți.
— Semăna cu un mic fulger globular, spuse Fizicianul ezitând.
— Dar l‑a lansat animalul acela!
— Da, am văzut. S‑ar putea să fie ceva electric de aici. Fii atent!

Poligonul ajurat vibră deodată È™i zumzăi, rotindu‑se în jurul axei sale verticale. Era cât pe‑aci să cadă, fiindcă pârghiile de susÈ›inere se desfăcură neputincioase. ÃŽn ultima clipă, când se aplecă amenințător, bâzâi iarăși ceva, de data asta pe un ton mai ascuÈ›it, întreaga construcÈ›ie se topi în rotirea scânteietoare È™i suflul slab îi învălui pe cei care priveau. Cercul se rotea când mai încet, când mai repede, dar nu se miÈ™ca din loc. Huruia ca motorul unui avion puternic, combinezoanele celor de jos fluturau în rafalele inegale; ei se dădură mai în spate, apoi prima È™i îndată cea de‑a doua pârghie de susÈ›inere se ridicară È™i dispărură în vârtejul luminos. Deodată, țâșnind ca din puÈ™că, marele cerc începu să gonească de‑a lungul brazdei, sări de pe ea È™i încetini brusc. Răs­colea È™i arunca pământul, urlând îngrozitor, deÈ™i se deplasa lent. Când la un moment dat reveni pe brazdă, o luă la goană È™i în zece‑douăzeci de secunde se făcu mic cât o luminiță din cele ce pâlpâiau pe colina de lângă pădure.

ÃŽntorcându‑se încă o dată, părăsi brazda‑reper È™i iarăși se târî leneÈ™, anevoie, învăluit la bază de noriÈ™ori de pământ mărunÈ›it, împrăștiat în aer.

Începu să zumzăie. Din vârtejul luminos se desprinse o trapă subțire, gondola se deschise și Coordonatorul, aplecat în afară, strigă:
— Haideți sus!
— Poftim? se minună Chimistul, dar Doctorul înțelesese deja.
— Mergem cu asta!
— Încăpem toți? întrebă Ciberneticianul.

Se ținea de bara de metal. Doctorul urcase.
— Ne descurcăm cumva, hai!

Câteva discuri trecură în grabă pe lângă pădurice, dar nici unul nu părea să le acorde atenÈ›ie. ÃŽn gondolă locul era foarte strâmt; patru inÈ™i ar fi încăput oarecum, dar pentru È™ase era greu ‑doi au fost nevoiÈ›i să stea culcaÈ›i pe fundul ei curbat. Cunoscutul miros amărui le gâdilă neplăcut nările; își dădură seama imediat de tot ce se întâmplase È™i întreg entuziasmul le pieri. Doctorul È™i Chimistul se aÈ™ezaseră lungiÈ›i — nu mai vedeau nimic. Sub ei erau plăci înguste, prinse între ele după sistemul bărcilor; deasupra capetelor se declanÈ™a un zumzăit puternic È™i simÈ›iră că vehiculul porneÈ™te. Chiar în acel moment plăcile pe care erau lungiÈ›i deveniră aproape complet transparente È™i văzură de la înălÈ›ime câmpia, ca È™i când ar fi plutit deasupra ei într‑un balon. Coordonatorul comunica de zor cu Inginerul, amândoi fiind obligaÈ›i să accepte poziÈ›ia nefirească, foarte obositoare, de lângă ridicătura din față a gondolei, pentru a‑i dirija miÈ™cările. La fiecare câteva minute se înlocuiau unul pe celălalt, miÈ™care ce se făcea cu dificultate, Fizicianul È™i Ciberneticianul fiind nevoiÈ›i de fiecare dată să se culce primii.
— Cum funcÈ›ionează? îl întrebă Chimistul pe Inginer, care, introdu­cându‑È™i ambele mâini în orificiile adânci ale proeminen­ței asemănătoare cu aripioara unui peÈ™te, menÈ›inea vehiculul în linie dreaptă.

Se miÈ™cau repede, deplasându‑se în direcÈ›ia brazdei trasate pe câmpie. Din gondolă nu se vedea în general rotirea È™i puteai crede că pluteÈ™ti pur È™i simplu în aer.
— Habar n‑am, spuse Inginerul. Simt că amorÈ›esc, e rândul tău!

Se retrase cum putu È™i‑i făcu loc Coordonatorului.

Uriașul cerc, huruind în jur, se clătină, părăsi brazda, se opri brusc și începu să vireze. Coordonatorul își înfipse zdravăn mâi­nile în orificiile dispozitivului de comandă, după o clipă redresa sfârleaza gigantică și reuși să o readucă pe brazdă. Începură să zboare mai repede.
— De ce dincolo de brazdă se mișcă așa încet? întrebă iarăși Chimistul.

Pentru a‑È™i menÈ›ine echilibrul, se sprijini de spatele Ingine­rului; între picioarele lui desfăcute stătea lungit Doctorul.
— ÃŽÈ›i spun că n‑am nici cea mai vagă idee, replică Inginerul.

Își masă antebrațele pe care se vedeau urme roșii în locurile unde își vâra mâinile cu forța în interiorul aparatului.
— Își menține echilibrul pe principiul giroscopului, în rest nu mai știu nimic.

Ajunseră dincolo de celălalt șir al colinelor. Terenul văzut de sus părea transparent — de altfel îl cunoscuseră parțial în timpul primei incursiuni. În jurul cabinei șuieră un cerc ușor sesizabil, brazda își schimbă deodată direcția și pentru a ajunge la navă trebuiră să o părăsească. Viteza scăzu numaidecât; nu făceau nici douăzeci de kilometri pe oră.
— ÃŽn afara brazdei sunt de‑a dreptul neputincioase, să nu uităm acest lucru! strigă Inginerul pentru a acoperi bâzâitul È™i È™uieratul.
— E rândul tău! E rândul tău! răcni Coordonatorul.

Manevra se efectua de data aceasta destul de lin. Se ridicară foarte lent pe panta abruptă, nu mai repede decât un bun infan­terist. Inginerul căuta în zare adâncitura care ducea spre câmpie. Tocmai intraseră în zona arborilor aplecați pe valea argiloasă, când îl prinseră cârceii.
— Þine! țipă cu toată puterea.

ÃŽÈ™i smulse mâinile din orificii. Coordonatorul se năpusti aproape orbeÈ™te pentru a‑l înlocui, cercul uriaÈ™ se aplecă È™i se apropie periculos de râpa ruginie. Deodată ceva începu să tros­nească È™i să scrâșnească violent, rotorul È™uierător atinsese cu mar­ginea coroanele arborilor, în aer începură să se rotească ramurile rupte, gondola se zgâlțâi puternic È™i se prăbuÈ™i într‑o parte, cu zgomot infernal. Un arbore smuls din rădăcini își agită coroana spre cer, ultimul braÈ› miÈ™cându‑se, îl trase în jos, mii de frunze bășicate explodară È™uierând; deasupra aparatului frânt, înfipt cu cioturile în crengile smulse, se ridică un nor de seminÈ›e albicioa­se È™i totul se liniÈ™ti. Gondola înfiptă într‑o rână se sprijinea în coasta râpei.
— Echipajul? întrebă maÈ™inal Coordonatorul, scuturându‑È™i capul, fiindcă urechile parcă îi erau înfundate cu vată È™i nu auzea nimic.

Totodată se uita mirat la vălătucii de puf albicios care‑i pluteau pe la nas.
— Primul, gemu Inginerul. Se ridică cu greu de pe podea.
— Al doilea, se auzi de jos glasul Fizicianului.
— Al treilea, spuse cu greu Chimistul; ținea mâna la gură și îi curgea sânge din bărbie.
— Al patrulea, spuse Ciberneticianul; fusese proiectat în spate, dar nu i se întâmplase nimic.
— Al cin...cilea, gemu Doctorul; el zăcea sub toți, chiar pe fundul gondolei.

Deodată izbucniră într‑un hohot de râs. Erau claie peste grămadă, acoperiÈ›i cu un strat gros de seminÈ›e pufoase, pătrunse înăuntru prin crăpăturile de sus ale gondolei. Prin lovituri puternice. Inginerul încerca să facă o breșă. Fiecare, în locul unde se afla, apăsa cu umerii, cu mâinile sau cu spatele pe suprafaÈ›a curbată. Aceasta începu să tremure, se auzi un trosnet uÈ™or, dar gondola nu se deschise.
— Iarăși? întrebă liniÈ™tit Doctorul. Zăcea pe fundul gondolei È™i nu se putea miÈ™ca. ȘtiÈ›i ce, eu m‑am plictisit deja! Ei, tu, care eÈ™ti, dă‑te jos de pe mine imediat, auzi?

DeÈ™i situaÈ›ia nu era veselă deloc, acÈ›ionau într‑o exaltare nefirească — prin efort comun, smulseră cadrul ca de pieptene din față È™i începură să izbească sistematic cu el în aripa superioară. Aceasta se îndoia, se acoperea de fisuri, totuÈ™i nu ceda.
— M‑am săturat, mârâi nervos Doctorul.

Se încordă, încercând să se ridice. În acel moment ceva pocni dedesubt și toți își dăduseră drumul prin partea de jos a vehi­culului. Se rostogoliră pe panta de cinci metri până în fundul defileului.
— Nimeni n‑a pățit nimic? întrebă Coordonatorul, mânjit de argilă. El se ridică primul în picioare.
— Nu, dar... dar tu ești baltă de sânge, ia vino! spuse Doctorul.

Coordonatorul avea o tăietură adâncă în pielea capului, între firele de păr, rana ajungând până la jumătatea frunÈ›ii. Doctorul i‑o bandajă cum putu; ceilalÈ›i aveau vânătăi, iar Chimistul scuipa sânge — își muÈ™case buza. Porniră în direcÈ›ia navei. Nu mai arun­cară nici o privire vehiculului demolat.


V


Soarele atingea orizontul când ajunseră pe co­lină. Nava proiecta o umbră lungă ce se pierdea departe, printre nisipurile câmpiei. Înainte de a intra, cercetară atent împrejurimile, dar nu găsiră nici un fel de urme care să indice că ar fi fost cineva prin apropiere în absența lor. Pila funcționa fără probleme. Semiautomatul reușise să elibereze culoarele laterale și biblio­teca, înainte de a se înfige cu furie în stratul gros de cioburi de sticlă și plastic ce invadaseră laboratorul.

După cina înfulecată în grabă, Doctorul cusu rana Coordona­torului, pentru că încă mai sângera; în acest timp, Chimistul reuÈ™i să facă analiza apei‑eÈ™antion È™i constată că era bună de băut, deÈ™i conÈ›inea o proporÈ›ie substanÈ›ială de săruri de fier ce‑i strica gustul.
— Acum, în sfârșit, trebuie să ne sfătuim, mărturisi Coordo­natorul.

Luară loc pe saltelele umflate din bibliotecă, Coordonatorul în mijloc, cu capul înfășurat într‑un bandaj alb.
— Ce È™tim? spuse el. Știm că planeta e locuită de fiinÈ›e raÈ›io­nale, pe care Inginerul le‑a numit „dubleÈ›i". Denumirea nu e cea mai potrivită, dar asta‑i mai puÈ›in important. Am întâlnit urmă­toarele elemente ale civilizaÈ›iei „dubleÈ›ilor": o fabrică automa­tizată pe care am considerat‑o dereglată È™i abandonată, deÈ™i acum nu mai sunt deloc sigur că lucrurile stau aÈ™a. ÃŽn al doilea rând, cupolele cu oglinzi de pe coline, cu destinaÈ›ie neclară. ÃŽn al treilea rând, catargele care emit ceva, probabil un soi de energie — rostul lor ne este de asemenea necunoscut. ÃŽn al patrulea rând, vehiculele lor — fiind atacaÈ›i, am cucerit unul dintre ele, l‑am condus È™i l‑am lovit. ÃŽn al cincilea rând, am văzut de departe oraÈ™ul lor despre care nu putem spune nimic concret. ÃŽn al È™aselea rând, atacul despre care am amintit a constat în faptul că un „dublet" a asmuÈ›it asupra noastră, ca să zic aÈ™a, un animal, probabil structurat în mod corespunzător, care a iradiat ceva în formă de fulger globular teleghidat până în clipa în care l‑am răpus. ÃŽn sfârÈ™it, în al È™aptelea rând, am fost martorii unui È™anÈ›‑mormânt, plin cu locuitori morÈ›i ai planetei. Asta‑i tot, dacă îmi amintesc bine. CorectaÈ›i‑mă È™i completaÈ›i‑mă dacă am greÈ™it sau am omis ceva.

— În esență, e aproape tot, admise Doctorul. Cu excepția celor întâmplate ieri pe nava noastră...
— E adevărat, s‑a dovedit că ai avut dreptate — fiinÈ›a aceea. S‑ar putea să fi încercat să se ascundă pur È™i simplu undeva È™i, cuprinsă de panică, s‑a strecurat în prima gaură pe care a nime­rit‑o: tunelul ce ducea în interiorul navei noastre.
— E o ipoteză pe cât de ispititoare, pe atât de riscantă, observă Doctorul. Noi, oamenii, obiÈ™nuim să asociem È™i să raÈ›ionăm în categorii pământene È™i, ca atare, putem comite erori grave, accep­tând aparenÈ›ele străine drept adevăr, adică încadrând anumite fapte în schemele aduse de pe Pământ. Sunt aproape sigur că azi‑dimineață am gândit toÈ›i acelaÈ™i lucru È™i anume că am dat peste un mormânt al victimelor unor acte de violență, de asasinat, dar nu È™tim cu adevărat, nu È™tim...
— Repeți astea, cu toate că nici tu nu crezi, începu Inginerul pe un ton ridicat.
— Nu contează ce cred eu, îl întrerupse Doctorul. Dacă cre­dinÈ›a s‑a aflat vreodată într‑un loc mai nepotrivit, atunci acest loc este tocmai Eden. Ipoteza „asmuÈ›irii" câinelui electric, de exem­plu...
— Cum așa? Tu numești asta ipoteză? Dar e un fapt! reacțio­nară concomitent Chimistul și Inginerul.
— GreÈ™iÈ›i. De ce ne‑a atacat? Nu È™tim nimic despre asta. S‑ar putea ca înfățiÈ™area noastră să semene cu a gândacilor sau a iepurilor de pe aici... ÃŽn timp ce voi aÈ›i asociat — scuzaÈ›i, noi am asociat numaidecât această faptă agresivă cu ceea ce am văzut mai înainte È™i ne‑a produs o impresie atât de copleÈ™itoare, încât ne‑am pierdut uzul raÈ›iunii.
— Și dacă ni l‑am fi păstrat È™i nu am fi tras dintr‑o dată, acum cenuÈ™a noastră s‑ar fi împrăștiat lângă păduricea de colo, nu‑i aÈ™a? replică furios Inginerul.

Coordonatorul tăcea, plimbându‑È™i privirea de la unul la altul.
— Am făcut ce trebuia, dar e foarte probabil să fi survenit o neînÈ›elegere de ambele părÈ›i... CredeÈ›i că toate căsuÈ›ele È™aradei sunt completate? Dar fabrica aceea aparent părăsită acum câteva sute de ani È™i probabil dereglată? Ce e cu ea? Unde‑i e locul în rebusul nostru?

Pentru o clipă se instală tăcerea.
— Consider că Doctorul are multă dreptate, spuse Coordo­natorul. Știm încă prea puține lucruri. Situația ne e favorabilă în măsura în care, după cum cred, ei nu știu nimic despre noi, îndeosebi fiindcă nici unul dintre acele drumuri, dintre acele brazde, nu duce în apropierea acestui loc. E greu însă de crezut că vom rămâne neobservați mult timp. Aș dori să analizați situația noastră din acest unghi și să vă exprimați părerile.
— Deocamdată ne aflăm în această navă naufragiată, fără apărare. Dacă tunelul ar fi bine etanÈ™at, ne‑am asfixia ca È™obolanii. Ca atare se impune să ne grăbim, tocmai având în vedere că putem fi descoperiÈ›i în orice moment, È™i chiar dacă ipoteza cu privire la agresivitatea „dubleÈ›ilor" este doar o iluzie pământeană de‑a mea, spuse cu patimă Inginerul. TotuÈ™i, incapabil de a raÈ›iona altfel, vă propun să trecem numaidecât la repararea tuturor instalaÈ›iilor, la punerea în funcÈ›iune a tuturor agregatelor.
— La cât estimezi timpul necesar acestor operațiuni? îl între­rupse Doctorul.

Inginerul ezită.
— Păi, vezi..., spuse Doctorul plictisit. De ce să ne amăgim? Ne vor descoperi înainte ca noi să fi terminat, fiindcă, deși nu sunt specialist, pot să spun că e nevoie de săptămâni întregi...
— Din păcate, ăsta‑i adevărul, continuă Coordonatorul. ÃŽn afară de asta, va trebui să ne completăm rezerva de apă, ca să nu mai vorbim de necazurile pe care le vom avea cu apa infestată care a inundat nivelul inferior. De asemenea, nu se È™tie dacă vom reuÈ™i să facem rost de tot ce trebuie pentru înlăturarea pagubelor.
— Va fi necesară neîndoielnic încă o incursiune, fu de acord Inginerul, sau chiar mai multe, dar ele pot fi întreprinse noaptea. O parte dintre noi — să zicem jumătate sau doi oameni — vom rămâne permanent la navă. Dar de ce vorbim numai noi?! se adresă pe neașteptate celor trei auditori ai disputei care tăceau.
— În principiu trebuie să lucrăm cât mai intens în interiorul navei și să cercetăm totodată civilizația de aici, spuse tărăgănat Fizicianul. Aceste imperative se suprapun în mare parte. Numărul necunoscutelor e atât de mare, încât nici calculul strategic au ajută prea mult. Un lucru e clar: indiferent de modul de acțiune ales, riscul aflat la limita catastrofei nu poate fi evitat.
— Văd încotro vă îndreptați, spuse Doctorul, cu același glas gros, plictisit. Doriți să vă autoconvingeți că trebuie să întreprin­dem alte incursiuni, având capacitatea de a aplica lovituri puternice, adică atomice. Se subînțelege — întru propria noastră apărare. Întrucât aceasta ne va atrage ostilitatea întregii planete, nu am nici un chef să particip la o asemenea acțiune nesăbuită, cu consecințe neplăcute chiar dacă ei nu cunosc energia atomică... Deși nu se știe în mod cert. Ce fel de motor a pus în mișcare discul?
— Nu știu, răspunse Inginerul, dar nu unul atomic. De asta sunt aproape sigur.
— Acest „aproape" ne poate costa totul, spuse Doctorul.

Se lăsă pe spate È™i‑È™i sprijini capul cu ochii închiÈ™i pe mar­ginea corpului de bibliotecă ce atârna într‑o parte, ca È™i când n‑ar mai fi avut de gând să continue.
— Cuadratura cercului, mormăi Ciberneticianul.
— Dar dacă am încerca... să ne înțelegem! începu tărăgănat Chimistul.

Doctorul se îndreptă în scaun È™i, privindu‑l, i se adresă:
— ÃŽÈ›i mulÈ›umesc. ÃŽncepuse să‑mi fie teamă că nimeni n‑o să spună aÈ™a ceva!
— Dar a încerca să comunicăm cu ei înseamnă a ne preda în mâinile lor! țipă Ciberneticianul, sărind de la locul lui.
— De ce? întrebă glacial Doctorul. Ne putem înarma mai întâi, chiar cu aruncătoare atomice, dar nu ne vom furișa noaptea în orașele sau fabricile lor.
— Bine, bine. Deci, cum îți imaginezi această încercare de comunicare? interveni Coordonatorul.
— Recunosc că nu trebuie să trecem la această încercare în momentul de față, răspunse Doctorul. Cu cât vom reuÈ™i să repa­răm mai multe instalaÈ›ii din navă, cu atât mai bine. E nevoie să ne È™i înarmăm, deÈ™i armele nu trebuie să fie aruncătoare atomice... Apoi o parte din noi rămân la navă, iar cealaltă parte, să zicem trei inÈ™i, vor merge în oraÈ™. Doi rămân mai în spate, pentru a‑l putea supraveghea pe al treilea, care va încerca să se înÈ›eleagă cu locuitorii...
— Cu câtă precizie știi totul! Desigur, știi și cine anume va intra în oraș, spuse Inginerul cu ironie în glas.
— Da, știu!
— N‑o să‑È›i permit să te sinucizi sub ochii mei! strigă Inginerul.

Se ridică în picioare È™i se apropie de Doctor, care nici nu ridică măcar capul. Inginerul fierbea. Nu‑l mai văzuseră atât de furios.
— Dacă am supravieÈ›uit — toÈ›i — unei asemenea catastrofe, dacă am reuÈ™it să ieÈ™im din mormântul în care s‑a transformat nava, dacă am scăpat nevătămaÈ›i asumându‑ne incalculabilul risc al escapadelor nesăbuite, ca È™i când planeta — o planetă străină – ar fi fost terenul unor excursii de agrement, nu am făcut‑o pentru ca din cauza unor iluzii blestemate, a unor poveÈ™ti... Mânia îl sugruma pur È™i simplu. Știu ce vrei, striga cu pumnii încleÈ™taÈ›i. Apostolatul omului! Umanismul! Omul printre stele! Legitimi­tatea! EÈ™ti un nătărău, cu măruntele tale idei, înÈ›elegi?! Nimeni n‑a vrut să ne omoare astăzi! N‑a fost astupată nici o groapă comună! Nu‑i aÈ™a? Spune? se aplecă asupra Doctorului, care îl fixă cu privirea È™i, în acel moment, Inginerul tăcu.

— Au vrut să ne omoare. Și e foarte posibil ca groapa aceea să fie groapa unor fiinÈ›e ucise, spuse Doctorul È™i toÈ›i văzură cât se străduia să‑È™i păstreze calmul. Dar în oraÈ™ trebuie să mergem.
— După cele ce am făcut..., începu Coordonatorul.

Doctorul tremura.
— Da, spuse el, am ars un cadavru... Da. Faceți ce credeți de cuviință. Hotărâți voi. Eu o să mă supun.

Se ridică și ieși prin ușa deschisă orizontal. O trase în urma sa. Ceilalți priviră unul la altul o clipă, așteptând parcă să se răz­gândească și să se întoarcă.
— Nu trebuia să te înfurii în halul ăsta, spuse încet Coordo­natorul .
— Știi foarte bine... ÃŽncepu Inginerul, dar privindu‑l în ochi adăugă mai stăpânit: Da, nu trebuia.
— Doctorul are dreptate într‑o privință, spuse Coordonatorul. ÃŽÈ™i trase bandajul, care se deplasase. Ceea ce am descoperit în nord nu prea se potriveÈ™te cu ceea ce am văzut în est. Estimând, în mare, oraÈ™ul se află la aceeaÈ™i depărtare de noi că È™i fabrica. Pe cale aeriană sunt peste treizeci‑treizeci È™i cinci de kilometri.
— Mai mult, spuse Fizicianul.
— Posibil. AÈ™adar, nu cred ca în sud sau în vest să se găsească elemente ale civilizaÈ›iei lor la fel de aproape, căci de aici ar rezulta că am căzut chiar în mijlocul unui „pustiu", într‑un „vid" al civilizaÈ›iei locale, cu un diametru de È™aizeci de kilometri: ar fi un caz prea bizar È™i, prin aceasta, extrem de neverosimil. SunteÈ›i de acord cu mine?
— Da, spuse Inginerul absent.
— Da, aprobă și Chimistul și adăugă: De la început trebuia să vorbești astfel.
— ÃŽmpărtășesc scrupulele Doctorului, spuse Coordonatorul, dar consider că propunerea lui e naivă È™i inadaptabilă situaÈ›iei date. Nu e pe măsura ei. Regulile de contactare a unor fiinÈ›e străine vă sunt cunoscute, dar ele nu prevăd situaÈ›ia în care ne aflăm noi — naufragiaÈ›i, aproape dezarmaÈ›i, locatari ai unei epave îngropate în pământ. Desigur, trebuie să înlăturăm defecÈ›iunile navei, dar concomitent are loc între noi È™i ei o întrecere în strângerea de informaÈ›ii. Până acum, noi conducem. L‑am distrus pe cel care ne‑a atacat. Nu È™tim de ce a făcut‑o. Poate, într‑adevăr, semănăm cu anumiÈ›i duÈ™mani de‑ai lor — în măsura posibilului, trebuie să constatăm È™i acest lucru. ÃŽntrucât pornirea navei nu este sigură în viitorul apropiat, trebuie să fim pregătiÈ›i pentru orice. Dacă civilizaÈ›ia ce ne înconjoară este destul de avansată — È™i cred că despre aÈ™a ceva e vorba, atunci ceea ce am făcut, în cel mai bun caz, va întârzia doar puÈ›in descoperirea noastră. Principalul efort trebuie îndreptat acum asupra înarmării.

— Pot să spun ceva?! întrebă Fizicianul.
— Spune.
— AÈ™ vrea să revin la punctul de vedere al Doctorului. AÈ™ zice că e în primul rând emoÈ›ional, dar în spatele lui stau È™i alte argumente. ToÈ›i îl cunoaÈ™tem pe Doctor. Știu că n‑ar fi entuziasmat de ceea ce pot să aduc în sprijinul propunerii lui, dar o spun. Felul cum va avea loc primul contact dintre noi È™i ei nu este nicidecum de neglijat. Dacă vor veni ei spre noi, vor veni... pe urmele noastre. ÃŽn acest caz e de‑a dreptul dificil să ne gândim la vreo înÈ›elegere. Va urma, fără îndoială, un atac, iar noi vom fi nevoiÈ›i să ne apărăm viaÈ›a. ÃŽn schimb, daca ieÈ™im noi spre ei, È™ansa comunicării, deÈ™i firavă, există. AÈ™adar, ca o poziÈ›ie strategică, e mai bine să păstrăm iniÈ›iativa È™i spiritul de acÈ›iune, indiferent de opiniile morale care pot fi pronunÈ›ate în acest sens...
— Bine, bine, dar cum ar arăta acest lucru în practică? întrebă Inginerul.
— Deocamdată în practică nu se va schimba nimic. Trebuie să avem câte o armă, și asta cât mai repede. Dispunând de ea, am trece la încercările de contactare —, dar nu pe terenul deja cerce­tat.
— De ce? întrebă Coordonatorul.
— Fiindcă e foarte probabil ca înainte de a ajunge în oraÈ™ să fim implicaÈ›i în luptă. N‑o să te înÈ›elegi cu niÈ™te fiinÈ›e care gonesc în acele discuri — sunt cele mai proaste condiÈ›ii cu putință.
— Dar de unde știi că în altă parte dăm de condiții mai bane?
— Nu È™tiu! Dar È™tiu că în nord È™i est n‑avem ce căuta. Cel puÈ›in deocamdată.
— O să analizăm asta mai departe? întrebă Coordonatorul.
— Trebuie să punem în funcțiune apărătorul, spuse Chimistul.
— În cât timp o putem face? îl întrebă Coordonatorul pe inginer.
— Mi‑e greu să apreciez. Fără automate nici nu putem ajunge la apărător — cântăreÈ™te paisprezece tone. Să spună Ciberneticianul.
— Pentru a‑l examina, am nevoie de cel puÈ›in două zile. Dar mai întâi trebuie să am automatele în stare de funcÈ›ionare.
— În aceste două zile vei pune toate automatele în funcțiune? întrebă suspicios Coordonatorul.
— Da' de unde! Două zile îmi ia numai apărătorul, și asta după ce pornesc un singur automat – cel de reparații. Și trebuie să mai am încă unul, cel de presiune. Pentru a le vedea, îmi mai trebuie două zile, numai că nu știu dacă vor putea fi pornite, de fapt.
— Nu se poate demonta dispozitivul de acÈ›ionare din apărător È™i să‑l aÈ™ezăm după un blindaj provizoriu, aici sus, sub protecÈ›ia fuzelajului? întrebă în continuare Coordonatorul.

Își îndreptă privirea spre Fizician. Acesta scutură din cap.
— Nu! Fiecare pol cântărește mai mult de o tonă. În afară de asta, polii nu încap prin tunel.
— Tunelul poate fi lărgit.
— Nu vor trece prin orificiul de intrare. Iar trapa de presiune este la cinci metri deasupra solului și inundată cu apa din reci­pientul spart al pupei, știi bine.
— Ai cercetat infestarea apei? întrebă Inginerul.
— Da. StronÈ›iu, calciu radioactiv, cesiu, toÈ›i izotopii de bariu È™i orice vrei. Nu pot nici să‑i dau drumul, fiindcă ar otrăvi tot terenul pe o rază de patru sute de metri, È™i nici s‑o purific, atâta timp cât antiradiatoarele nu dispun de filtre eficiente.
— Iar eu nu pot curăța filtrele fără microautomat, adăugă Inginerul.

Coordonatorul, care își plimba privirile de la unul la altul, pe măsură ce vorbeau, interveni:
— Registrul „neputinÈ›ei" noastre este amplu, dar nu‑i nimic, bine că l‑am abordat din acest punct de vedere, È™i anume a înar­mării. AÈ™adar, ne rămân aruncătoarele, nu‑i aÈ™a?
— Nu‑s nici un fel de aruncătoare, spuse Inginerul cu o doză de ironie. Să nu ne inducem singuri în eroare. Doctorul a făcut atâta zarvă în jurul lor, de parcă am intenÈ›iona să declanșăm aici un război nuclear. Desigur, cu ajutorul lor poate fi aruncată soluÈ›ie îmbogățită, dar distanÈ›a de aruncare nu depășeÈ™te nici È™apte sute de metri. Sunt niÈ™te stropitori manuale, nimic mai mult, în plus, periculoase pentru cel care trage, dacă nu are costum de protecÈ›ie. Iar costumul cântăreÈ™te o sută treizeci de kilograme.
— ÃŽntr‑adevăr, pe punte nu dispunem decât de obiecte grele, spuse Coordonatorul pe un asemenea ton, încât se întrebară dacă nu fusese o ironie. Ai făcut calculul acesta, nu‑i aÈ™a? i se adresă Fizicianului.
— L‑am făcut. Mai există o variantă: două aruncătoare, des­părÈ›ite unul de altul la distanță de cel puÈ›in o sută de metri, trag în aÈ™a fel încât ambele jeturi se întretaie în locul È›intei. Din am­bele jeturi subcritice se formează atunci cantitatea critică È™i se produce reacÈ›ia în lanÈ›.
— Astea‑s bune ca divertisment, la poligon, observă Chimis­tul. Nu‑mi imaginez o asemenea precizie în condiÈ›ii de teren.
— Cu alte cuvinte, nici vorbă de aruncătoare atomice, se miră Ciberneticianul. La ce bun toată discuÈ›ia asta, atunci? Controver­sele, cearta legată de cum trebuie să plecăm: înarmaÈ›i până‑n dinÈ›i sau nu? Pur È™i simplu suntem foarte vulnerabili È™i la fel de inconÈ™tienÈ›i.
— Sunt de acord că facem multe lucruri fără cap, spuse pe acelaÈ™i ton liniÈ™tit Coordonatorul. Că am făcut până acum ce s‑a nimerit, dar nu ne mai putem permite acest lux în continuare. Nu e chiar aÈ™a cum spui — se uită la Cibernetician — pentru că există prima variantă de folosire a aruncătoarelor: anume aruncarea a jumătate din capacitatea rezervorului È™i atunci È›inta explodează. Trebuie tras însă dintr‑un loc cât mai bine ascuns È™i totdeauna de la distanță maximă.
— Asta înseamnă că înainte de a deschide focul trebuie să intri la un metru sub pământ, nu‑i aÈ™a?
— Cel puțin la un metru și jumătate, cu un terasament de doi metri în față, preciza Fizicianul.
— Asta, într‑un război de poziÈ›ie. ÃŽn escapade nu‑È™i are rostul, interveni cu dispreÈ› Chimistul.
— Uiți situația noastră, spuse Coordonatorul. Dacă va fi ne­voie, un om cu aruncătorul va acoperi retragerea celorlalți.
— Aha! Fără a mai săpa metri de tranșee?
— Fără, dacă nu va fi timp pentru așa ceva.

Tăcură o clipă.
— Câtă apă bună pentru folosit mai avem? întrebă Ciberne­ticianul.
— Mai puțin de o mie două sute de litri.
— Foarte puțină.
— Foarte.
— Vă rog acum să faceți propuneri concrete, spuse Coordona­torul. Pe dunga albă a bandajului său apăruse o mică pată de sânge. Scopul nostru e de a ne salva pe noi și pe... locuitorii planetei.

Se lăsă liniÈ™tea. Deodată toate privirile se întoarseră într‑o singură direcÈ›ie. De dincolo de perete se auzea muzică în surdină. Ritmurile leneÈ™e ale unei melodii pe care toÈ›i o cunoÈ™teau.
— Aparatul s‑a salvat? È™opti mirat Ciberneticianul.

Nimeni nu‑i răspunse.
— AÈ™tept, spuse Coordonatorul. Nimeni? în acest caz, hotă­răsc: incursiunile vor continua. Dacă vom reuÈ™i să stabilim un contact în condiÈ›ii favorabile, vom face tot posibilul pentru a realiza comunicarea. Rezerva noastră de apă este alarmant de mică. Din cauza lipsei mijloacelor de transport, nu putem s‑o mărim imediat. De aceea trebuie să ne despărÈ›im. Jumătate din echipaj va lucra permanent la navă, cealaltă jumătate va investiga terenul. Mâine vom trece la repararea vehiculului de teren È™i la montarea aruncătoarelor. Dacă reuÈ™im, mâine seară ne vom depla­sa pe roÈ›i. Are cineva ceva de spus?
— Eu, zise Inginerul, Aplecat, cu fața în mâini, părea că privește podeaua printre degetele răsfirate. Doctorul să rămână la navă...
— De ce? se miră Ciberneticianul.

Toți ceilalți înțeleseseră.
— El... nu va întreprinde nimic împotriva noastră... dacă la asta te‑ai gândit, spuse Coordonatorul, alegându‑È™i cu grijă cuvintele. Pata roÈ™ie de pe bandaj se mai mărise. GreÈ™eÈ™ti, dacă ai impresia că...
— El... Nu s‑ar putea să‑l chemăm? Nu‑mi place aÈ™a.
— Vorbește, spuse Ciberneticianul.
— Știți ce a făcut lângă fabrică... Putea să dispară.
— Da. Dar tot el a fost singurul care m‑a ajutat să... calc cu picioarele..., Coordonatorul nu încheie fraza.
— E adevărat, consimÈ›i Inginerul. Nu‑È™i ridicase faÈ›a din palme. ÃŽn acest caz consideraÈ›i că n‑am spus nimic.
— Cine dorește să ia cuvântul?

Coordonatorul se îndreptă uÈ™or, ridică mâna, își atinse bandajul È™i‑È™i privi degetele. Muzica de dincolo de perete continua să audă.
— Aici sau acolo pe teren, nu se știe unde îi vom întâlni mai întâi, se adresă Fizicianul Inginerului, cu glas șoptit.
— Tragem la sorți? întrebă Chimistul.
— E imposibil. Totdeauna trebuie să rămână cei care au de lucru la navă, adică specialiștii, spuse Coordonatorul, apoi se ridică încet, parcă ezitând.

Deodată se clătină. Inginerul sări să‑l sprijine. ÃŽl privi în ochi.
— Băieți! îi atenționă ridicând sprâncenele.

Fizicianul îl sprijini și el pe Coordonator, iar ceilalți așezară pernele pe podea.
— Nu vreau să stau culcat, spuse acesta. Þinea ochii închiÈ™i. AjutaÈ›i‑mă. MulÈ›umesc. Nu‑i nimic, se pare că a cedat cusătura.
— O să se facă îndată liniște, zise Chimistul și se îndreptă spre ușă.

Coordonatorul deschise ochii larg.
— Nu, nu. Lasă să cânte...

ÃŽl chemară pe Doctor. Acesta îi schimbă pansamentul, îl prinse în copci suplimentare È™i‑i dădu Coordonatorului niÈ™te tablete energizante. Apoi se culcară toÈ›i în bibliotecă. Se făcuse două noaptea când stinseră lumina È™i liniÈ™tea cuprinse nava.


VI


ÃŽn dimineaÈ›a zilei următoare, Fizicianul È™i Ingi­nerul scoaseră patru litri de soluÈ›ie îmbogățită în săruri de uraniu din rezervorul pilei. Lichidul se afla în mijlocul laboratorului descongestionat, într‑un recipient de plumb cu capac, ridicat cu ajutorul unor cleÈ™ti cu mânere lungi. Amândoi purtau costume de protecÈ›ie din plastic, umflate ca niÈ™te baloane, È™i măști de oxigen sub glugă. Măsurau cu mare atenÈ›ie cantitățile de lichid preÈ›ios, având grijă să nu verse vreo picătură. Erau de ajuns patru centi­metri cubi pentru a se declanÈ™a reacÈ›ia în lanÈ›. Tuburi capilare din sticlă de plumb serveau drept încărcătoare ale aruncătoarelor, fixate în stative pe masă. Când terminară treaba, verificară cu contorul Geiger, răsucind fiecare aruncător în toate părÈ›ile È™i, zgâlțâindu‑l, nu observară nici un fel de scurgeri.

— Nu accelerează, e normal, spuse cu satisfacție Fizicianul, cu vocea schimbată din cauza măștii.

Ușa blindată a tezaurului radioactiv, un bloc de plumb pe ax, se răsuci încet o dată cu răsucirile mânerului. Puseseră înăuntru vasul cu uraniu, iar când zăvoarele se închiseră, își scoaseră ușurați glugile și măștile de pe fețele asudate.

Restul zilei trudiră la vehiculul de teren. ÃŽntrucât clapa de avarie era blocată cu apa infestată, mai întâi îl demontară în părÈ›ile ce puteau fi scoase prin tunel la suprafață. Nu reuÈ™iră fără să mai lărgească două dintre locurile cele mai înguste. Vehiculul aproape că nu avea nevoie de reparaÈ›ii, dar era inutilizabil, deoarece, din cauza nefuncÈ›ionării reactorului atomic, nu dispuneau de ames­tecul cu radioizotopi, care, producând curent în mod nemijlocit, îi acÈ›iona motoraÈ™ele electrice. Era cam cât un pat de campanie. ÃŽncăpeau în el patru inÈ™i, incluzându‑l È™i pe cel care conducea; în spate avea un portbagaj din gratii, neacoperit, cu o capacitate de două sute de kilograme. Cele mai amuzante erau roÈ›ile, al căror diametru se putea regla în timpul mersului prin pomparea de aer în anvelopele speciale, astfel încât să atingă chiar o înălÈ›ime de un metru È™i jumătate.

Pregătirea amestecului de tracÈ›iune dură È™ase ore, dar era suficient un singur om care să vegheze activitatea reactorului. ÃŽn acest răstimp, Inginerul È™i Coordonatorul se deplasară în patru labe prin tunelele de întreÈ›inere, trăgând È™i controlând cablurile pe o distanță de optzeci de metri, între cabina de comandă È™i tabloul de distribuÈ›ie al sălii maÈ™inilor. Chimistul construise la suprafață ceva în genul unei bucătării infernale, sub acoperă­mântul navei, È™i fierbea în vase termice o grăsime ce bolborosea la foc mic, ca un vulcan noroios. El dizolva, topea È™i amesteca bucățile de plastic sărite din dispozitivele avariate, scoase din navă în găleÈ›i. Alături aÈ™teptau matriÈ›ele; intenÈ›iona să toarne din nou plăcile de distribuÈ›ie sparte din cabina de comandă. Era furios È™i n‑avea chef de vorbă, fiindcă primele forme se dovediseră casante.

Coordonatorul, Chimistul È™i Doctorul urmau să pornească spre sud la ora cinci, cu trei ore înainte de asfinÈ›it. Ca de obicei, nu reuÈ™iră să respecte orarul È™i abia aproape de ora È™ase totul era pregătit È™i împachetat. Pe cel de‑al patrulea scaun puseseră arun­cătorul. Luară cu ei puÈ›ine lucruri, în schimb aÈ™ezară în spatele portbagajului o canistră de o sută de litri pentru apă — una mai mare nu putea fi scoasă prin tunel.

După prânz, Inginerul, înarmându‑se cu un binoclu mare, se urcă pe fuzelajul ieÈ™it din pământ pășind cu atenÈ›ie. Nava se înfipsese în sol sub un unghi foarte mic, dar, datorită lungimii ei, capătul fuzelajului cu ajutajele paletelor se înălÈ›a mult deasupra câmpiei. Găsind un loc confortabil între baza lărgită în formă de con a ajutajului superior È™i curbura corpului principal. Inginerul se uită mai întâi în spatele său, în jos, de‑a lungul cilindrului uriaÈ™, luminat de soare, unde în pata neagră de la capătul tune­lului stăteau oamenii, mici ca niÈ™te cărăbuÈ™i, apoi își fixă binoclul la ochi cu ambele mâini, apăsându‑l cu grijă. Mărită considerabil, imaginea tremura din cauza efortului braÈ›elor, căci trebuia să‑È™i sprijine coatele de genunchi, ceea ce nu era uÈ™or. „E foarte sim­plu", se gândi el, „să aluneci de aici". SuprafaÈ›a tare, de ceramită, pe care nu se putea zgâria nimic, era atât de netedă, încât la pipăit părea alunecoasă, parcă frecată cu un strat subÈ›ire de grăsime. Se propti cu talpa de cauciuc a ghetei de partea bombată a carcasei È™i începu să scruteze sistematic cu binoclul linia orizontului.

Văzduhul tremura din pricina arÈ™iÈ›ei. Aproape că simÈ›ea cum îl ciupeÈ™te soarele de față, privind spre sud fără speranÈ›a că va vedea ceva. Era bucuros că Doctorul acceptase cu plăcere planul Coordonatorului, cu care toÈ›i fuseseră de acord. El însuÈ™i i‑l prezentase. Doctorul nici nu voise să audă de scuze, transformând totul într‑o glumă. ÃŽl mirase È™i chiar îl intrigase, totuÈ™i, finalul discuÈ›iei. Rămăseseră doar el cu Doctorul È™i părea că nu mai au nimic de spus, când acesta din urmă îi atinsese pieptul, cu un aer îngândurat.

— Vroiam să te întreb ceva... Aha! Știi cum să ridici nava vertical, după ce o reparăm?
— Mai întâi trebuie să pornim automatele grele și mașina de excavat..., începu el.
— Nu, îl întrerupsese Doctorul, È™tii că nu mă pricep la detalii tehnice, spune‑mi doar dacă tu însuÈ›i È™tii cum să faci asta.
— Te sperie cifra de È™aisprezece mii de tone, nu‑i aÈ™a? Arhimede era gata să miÈ™te Pământul dacă ar fi avut un punct de sprijin. O să săpăm în jurul ei È™i...
— Scuză‑mă, nu aÈ™a! Nu mă interesează teoretic sau dacă cunoÈ™ti metodele din manuale, ci dacă eÈ™ti sigur că o să te pricepi să faci asta. Stai puÈ›in! Și dacă poÈ›i să‑mi dai cuvântul că, spu­nând da, chiar aÈ™a e.

ÃŽn acel moment, Inginerul ezitase. ÃŽn programul lucrărilor, încă destul de confuz, existau câteva puncte neclare, dar își spusese de fiecare dată că o să se descurce cumva, când va ajunge în faza aceea, cea mai dificilă. ÃŽnainte de a răspunde, Doctorul îl prinsese uÈ™or de mână È™i i‑o strânsese.
— Gata, nu mai e nevoie, spusese el. Henryk, È™tii de ce ai È›ipat aÈ™a la mine? A, nu, nu‑i vorba de nici un reproÈ™! Fiindcă eÈ™ti la fel de nătărău ca È™i mine È™i nu vrei să recunoÈ™ti!

Și, cu un zâmbet care îl făcuse să semene cu fotografia din perioada studiilor, pe care Inginerul o văzuse la el în sertar, adăugase:
— Credo, quia absurdum. Te‑au învățat latina?
— Da, răspunse Inginerul, dar am uitat‑o de tot.

Doctorul îi făcuse cu ochiul, îi dăduse drumul la mână È™i plecase. Inginerul rămăsese pe loc simÈ›ind cum de pe mâna respectivă dispare urma degetelor lui È™i se gândise că, de fapt. Doctorul dorise să spună cu totul altceva È™i că, reflectând puÈ›in, ar fi ghicit ce anume vrusese... Dar în loc să se concentreze, avusese ¾ nu se È™tie de ce — o senzaÈ›ie de disperare È™i de teamă. Coordonatorul îl chemase în sala maÈ™inilor, unde din fericire era atâta treabă, încât nu‑i mai rămăsese nici o clipă liberă pentru ca gândurile să i‑o poată lua razna.

Acum își aminti acea scenă È™i acea senzaÈ›ie, dar în aÈ™a fel încât parcă i le‑ar fi povestit altcineva. Nu se miÈ™că din loc. Binoclul arăta câmpia până spre orizontul albăstrui, marcată de coline domoale, despărÈ›ite prin fâșii de umbră. Convingerea pe care o încercase cu o seară înainte È™i o păstra numai pentru sine, anume că vor fi descoperiÈ›i È™i dimineață se va declanÈ™a lupta, nu se adeveri. De mai multe ori hotărâse să nu mai ia în seamă presimÈ›irile cu caracter de certitudine care îl năpădeau atât de des! își miji ochii pentru a vedea mai bine. ÃŽn lentilele duble se conturau boschetele cupelor cenuÈ™ii, graÈ›ioase, acoperite uneori de praful ridicat de vântul care bătea într‑acolo, È™i încă destul de puternic, deÈ™i nu‑l simÈ›ea deloc din punctul său de observaÈ›ie. Spre orizont, terenul se înălÈ›a treptat, iar mai încolo se iveau ca prin ceață — pur È™i simplu nu era sigur dacă nu vedea doar norii ce alergau deasupra peisajului la o distanță de vreo cincisprezece kilometri — niÈ™te grămezi lungi, de culoare închisă. Din când în când ceva se ridica într‑acolo È™i se topea sau dispărea, aÈ™a că nu spunea nimic — dar fenomenul acela prezenta o anumită regulari­tate, greu de înÈ›eles; nu È™tia ce anume vede, dar putea să exami­neze frecvenÈ›a cu care se producea schimbarea È™i aÈ™a procedă. Aruncându‑È™i privirea spre secundarul ceasornicului, numără optzeci È™i È™ase de secunde între apariÈ›iile a ceva mai închis la culoare din ceÈ›uri.

Puse binoclul în toc È™i porni pe fuzelaj în jos, fixându‑È™i bine tălpile pe ceramită È™i făcu poate zece paÈ™i, când auzi că în urma lui merge cineva. Se întoarse brusc, atât de brusc, încât își pierdu echilibrul. ÃŽntinse braÈ›ele, începu să bată aerul de parcă È™i‑ar fi luat zborul È™i căzu pe blindaj. ÃŽnainte de a‑È™i fi ridicat capul, auzi ecoul clar al propriei sale căzături.

Se ridică în genunchi, încovoiat. La vreo nouă metri distanță, chiar pe marginea bordajului, stătea ceva ca o pisică ce‑l urmărea cu atenÈ›ie. Acest animal mic — impresia că are în față un animal i se impuse ca o certitudine — avea burta cenuÈ™iu‑deschis, umflată, È™i, fiindcă stătea vertical ca o veveriță, îi văzu labele aÈ™ezate pe burtă, toate patru, cu ghearele strânse nostim, chiar Ia mijloc. CăpÈ™orul de pisică, cenuÈ™iu, rotund, nu avea nici bot, nici ochi, dar era complet acoperit cu mărgeluÈ™e negre, lucioase, ca o perniță cu o mulÈ›ime de ace cu gămălie înfipte unul lângă altul. Inginerul se sculă, făcu trei paÈ™i spre animal, atât de uluit, încât aproape că uitase unde se afla, È™i auzi ca un triplu ecou zgomotul paÈ™ilor săi. ÃŽnÈ›elese că vietatea poate imita sunetele È™i se întrebă dacă n‑ar fi bine să‑È™i scoată cămaÈ™a pentru a o folosi ca plasă, când deodată animalul își schimbă înfățiÈ™area. Labele de pe burta ca o tobă începură să tremure, corpul lucios se desfăcu asemenea unui mare evantai, căpÈ™orul de pisică se întinse rigid pe gâtul lung È™i gol È™i vietatea se ridică în aer, învăluită într‑o aureolă tremurătoare, atârnă o clipă nemiÈ™cată deasupra lui, apoi se îndepărtă ca o spira­lă, tot mai sus, se mai roti o dată È™i pieri.

Inginerul coborî și povesti cât mai amănunțit cu putință ce i se întâmplase.
— ÃŽntr‑un fel, e mai bine. ÃŽncepusem să mă mir că pe aici nu există creaturi zburătoare, spuse Doctorul.

Chimistul îi reaminti „florile albe" de deasupra pârâului.
— Arătau mai curând ca niște insecte, spuse Doctorul, niște fluturi... ca aici. În general, văzduhul este foarte slab „populat" – dacă pe planetă evoluează organisme vii, apare „presiunea biolo­gică", datorită căreia toate nișele ecologice sunt populate. Cel mai mult am resimțit lipsa păsărilor.
— Semăna mai degrabă cu... liliacul, spuse Inginerul. Avea păr.
— Se poate, zise Doctorul, care nu se străduia să deÈ›ină monopolul cunoÈ™tinÈ›elor de biologie în cadrul echipajului. Și parcă mai mult din politeÈ›e decât dintr‑o preocupare autentică, adăugă. Spui că imita ecoul paÈ™ilor? Interesant. Știu È™i eu, s‑ar putea să fie un reflex de adaptabilitate.
— Ar fi bună o probă ceva mai lungă de teren — cred că o să meargă, spuse Coordonatorul, strecurându‑se de sub vehiculul de teren gata pregătit de drum.

Inginerul era dezamăgit de indiferența cu care îi întâmpi­naseră descoperirea, dar își spuse că îl intrigaseră mai mult neobișnuitele împrejurări ale întâlnirii decât vietatea zburătoare în sine.

ToÈ›i se temeau într‑o oarecare măsură de clipa despărÈ›irii. Cei ce rămâneau stăteau sub navă È™i se uitau cum caraghiosul vehicul descrie în jurul ei cercuri din ce în ce mai mari, condus cu mână sigură de către Coordonator; acesta stătea pe È™aua mică din față, protejat de un geam. Doctorul È™i Chimistul se aÈ™ezaseră în spatele lui, având drept companion doar aruncătorul cu È›eava subÈ›ire. Deodată, apropiindu‑se mult de navă, Coordonatorul strigă:
— Hei, ne străduim să ne întoarcem până la miezul nopții! La revedere!

Mări brusc viteza È™i după o clipă se vedea doar un nor de praf auriu, ridicându‑se tot mai sus È™i mai departe, mânat uÈ™or spre vest de adierea vântului.

Vehiculul era de fapt un schelet metalic gol, închis dedesubt cu o carcasă transparentă, pentru ca È™oferul să vadă în întregime obstacolele întâlnite în cale. MotoraÈ™ele electrice erau plasate în discurile roÈ›ilor, iar cele două cauciucuri de rezervă se legănau sub canistra fixată în spate. Pe terenul neted se deplasau cu È™aizeci de kilometri la oră. Uitându‑se în urma sa, Doctorul pierdu repede nava din privire. Motoarele bâzâiau încet, praful se înălÈ›a în valuri din terenul uscat È™i, destrămându‑se, se împrăștia în peisajul de stepă.

Mult timp nimeni nu scoase o vorbă; de altfel geamul de plastic îl proteja de curent doar pe È™ofer. Celor care stăteau în spate vântul le sufla zdravăn în figură È™i doar strigând se puteau auzi. Terenul se înălță, deveni mai ondulat, ultimele cupe cenuÈ™ii dispărură È™i trecură de tufiÈ™urile de păianjeni împrăștiate departe în zare. Ici‑colo se aflau „arbori cu plămâni" pe jumătate uscaÈ›i, cu buchetele de frunze atârnând anapoda, tremurând când È™i când într‑un puls slab. ÃŽn depărtare se iviră brazdele lungi, rare, dar nicăieri nu observară discurile rotitoare. De câteva ori anvelopele săltară uÈ™or tăind brazdele; din sol se desprindeau pietricele ascuÈ›ite, albe ca oasele uscate, limbi lungi de pulbere se întindeau în urma lor în josul pantei uriaÈ™e pe care se cățărau È™i prundiÈ™ul ascuÈ›it trosnea neliniÈ™tit sub roÈ›ile burduhănoase. Panta creÈ™tea, mergeau destul de încet deÈ™i motoarele aveau destulă putere, dar Coordonatorul le îneca pe acest teren dificil.

Mai sus, între crestele cafeniu‑albicioase, strălucea o panglică lungă È™i subÈ›ire, tăind parcă drumul. Coordonatorul reduse È™i mai mult viteza. De‑a latul pantei, acolo unde povârniÈ™ul trecea într‑un platou, deasupra căruia se ridicau la mare distanță formele neclare, alerga o centură lucioasă, prinsă neted pe sol, de ambele părÈ›i, cât vedeai cu ochii. Vehiculul se opri, atingându‑i marginea cu roÈ›ile din față. Coordonatorul sări de pe È™a, atinse suprafaÈ›a oglinzii cu patul ejectorului, o lovi ceva mai tare, apoi călcă pe ea, sări de câteva ori; aceasta nici nu se clinti.
— Cât am făcut? îl întrebă Chimistul când coborî și el.
— Cincizeci și patru, îi răspunse și se mișcă prudent din loc.

Legănându‑se uÈ™or, traversară centura care arăta ca un canal perfect neted, plin cu mercur, È™i cu viteză sporită trecură de catargele înalte ce zburau când din stânga când din dreapta, cu coloane de vârtejuri de aer vibrând la vârfuri. Apoi lungul È™ir de catarge coti spre răsărit printr‑un mare arc, iar ei merseră drept înainte, având săgeata busolei fixată mereu pe litera S.

Platoul înfățiÈ™a o imagine sumbră — vegetaÈ›ia pierdea încet lupta cu grămezile de nisip adus de vântul din est, încins ca de un cuptor; din dunele joase creÈ™teau tufiÈ™uri negricioase, carmin‑pal, aplecate pe sol, din care cădeau păstăi ca de piele. Uneori ceva cenuÈ™iu foÈ™nea în desiÈ™ul uscat, iar în câteva rânduri urma unei fugi nebune, chiar de sub roÈ›i, sugeră prezenÈ›a unor vietăți, dar ei nu reuÈ™iră să le vadă nici măcar conturul, atât de rapid țâșneau în tufiÈ™.

Coordonatorul conduse cu pricepere, ocolind insuliÈ›ele de tufiÈ™uri dense, È›epoase; o dată se întoarse chiar, căci drumul pe care porniseră era blocat de un baraj de nisip adunat printre tufiÈ™uri; terenul era din ce în ce mai uscat, trădând absenÈ›a apei: în adierea încinsă a vântului, majoritatea plantelor arse de soare emiteau un foÈ™net mort, ca de hârtie. Vehiculul viră grăbit, strecurându‑se printre pereÈ›ii alcătuiÈ›i din ramuri încovoiate. Din boabele crăpate curgeau fire de nisip auriu, care se aÈ™ternuse pe geamul din față, pe combinezoane È™i chiar pe feÈ›ele oamenilor; din adâncul tufiÈ™urilor dogorea arÈ™iÈ›a neclintită È™i era greu de respirat. Doctorul se ridică de pe banchetă È™i se aplecă în față, când deodată frânele scârțâiră È™i se opriră.

Platoul se întrerupea la câteva zeci de paÈ™i distanță; tufiÈ™urile se întindeau chiar până la marginea sa, alcătuind o perie neagră, care la soare bătea în chihlimbariu. ÃŽn față se desfășurau crestele muntoase, înălțându‑se mult deasupra depresiunii din apropiere. Coordonatorul coborî È™i se apropie de ultimul tufiÈ™ cu lăstari lungi, ce se legănau alene pe fundalul cerului.
— Coborâm, spuse după ce se întoarse.

Vehiculul porni prudent înainte. Deodată spatele i se ridică de parcă ar fi vrut să se dea peste cap, canistra începu să zăngăne izbindu‑se de gratiile portbagajului, frânele scrâșniră prevenitor. Coordonatorul acÈ›iona pompa, roÈ›ile se umflară sub ochii lor È™i, brusc, nu mai simÈ›iră denivelările povârniÈ™ului. Văzură că se deplasează spre un strat de nori lânoÈ™i, pe care îi străpungea din interior o măciucă de fum cafeniu‑închis, vălÈ›uită jos, bulbucată sus. Aproape că nu se împrăștia în aerul de deasupra crestelor muntoase. Această erupÈ›ie parcă vulcanică dură câteva zeci de secunde, apoi coloana de fum începu să coboare rapid, ascunzându‑se printre norii albi, până ce dispăru în ei, absorbită din nou de gâtlejul uriaÈ™ care o emanase înainte.

Toată valea era împărÈ›ită în două etaje, unul sus, sub cerul însorit, altul jos, aÈ™ezat departe, invizibil, fiindcă îl acoperea un strat compact de nori, spre care se îndreptau, legănându‑se È™i zgâlțâindu‑se, cu frânele scrâșnind intermitent. Razele soarelui aflat ceva mai jos luminară câteva clipe îndepărtatele creste aflate în partea opusă, pe care luceau formaÈ›iuni cu suprafaÈ›a ca oglinda, ieÈ™ite parcă din desiÈ™ul tufiÈ™urilor cenuÈ™ii È™i violete. Era greu să le priveÈ™ti, deoarece te orbeau reflexiile luminii. Stratul de nori albi era aproape; graniÈ›a râpei, marcată de linia dinÈ›ată pe fondul azuriu al tufiÈ™urilor, rămase sus, în urma lor. ÃŽncetiniră tot mai mult. Deodată îi împresurară aburi È™ovăitori, simÈ›iră umezeala sufocantă, se făcu întuneric. Coordonatorul frână încă o dată. ÃŽnaintară extrem de lent È™i parcă se luminase iarăși; de fapt ochii lor se obiÈ™nuiseră cu semilumina lăptoasă. Coordonatorul aprinse o clipă farurile, dar le stinse imediat pentru că lumina electrică se înecă neputincioasă în ceață. Brusc aceasta se împrăștie.

Era mai răcoare și în aer plutea umezeala. Se aflau pe o pantă mai blândă, chiar sub norii joși care se întindeau departe spre petele neclare, negricioase și cenușii, din fundul văii. În dreptul lor lucea slab ceva, de parcă în văzduh se vărsase un strat de lichid uleios; avură senzația că brusc li se încețoșează privirea. Aproape concomitent, Doctorul și Chimistul ridicară mâinile pentru a se freca la ochi, însă în zadar. Din strălucirea palidă se desprinse un punct întunecos și se îndreptă direct spre ei. Mergeau acum pe un sol uniform, foarte neted, parcă nivelat și bătătorit artificial; punctul negru creștea în fața lor și văzură cum se rostogolește pe niște baloane rotunde — era vehiculul lor, reflectarea lui pe o anumită suprafață. Când imaginea deveni atât de mare încât aproape că își deslușiră conturul propriilor lor fizionomii, începu să se disperseze și dispăru prin locul în care se așteptaseră să vadă oglinda invizibilă; trecură fără a întâmpina nici un fel de obsta­col, doar pe neașteptate îi mângâie un val de căldură leșioasă, de parcă ar fi traversat un spațiu încins, insesizabil. Totodată, acel „ceva" care le încețoșase privirea cu o clipă în urmă și le îngreu­nase vederea dispăru brusc.

Anvelopele începură să pleoscăie — intraseră într‑o baltă nu prea adâncă, noroioasă; terenul era acoperit de o pânză de apă tulbure, din care se degaja un iz amărui, de ceva ars, de parcă în ea s‑ar fi dizolvat anumite resturi arse. Ici‑colo se ridicau movile neregulate de pământ, deschis la culoare, îmbibat de apă, din care se prelingeau pârâiaÈ™e până la băltoaca de la bază. Mai departe, pe partea dreaptă, zăceau maldăre, nu resturi de ziduri, ci parcă È›esături murdare, încreÈ›ite, aruncate unele peste altele, învălmășite, când ridicându‑se la o înălÈ›ime de câțiva metri, când întinse chiar deasupra solului, cu găuri neregulate, negre, goale. Merseră printre gropi fără să vadă ce se ascunde în ele. Coordonatorul opri vehiculul lângă una, se apropie de buza de argilă, până ce o atinse cu roata din față, coborî È™i se urcă pe creasta ei. Se aplecă deasupra puÈ›ului dreptunghiular. CeilalÈ›i văzând cum se schimbă la față. Se grăbiră fără un cuvânt pe urmele lui; o bucată de argilă se miÈ™că sub talpa Doctorului; alunecă È™i noroiul țâșni, Chimistul îi sări în ajutor È™i îl trase spre el.

În groapa cu pereți verticali, parcă bătătoriți cu mașina, zăcea pe spate, cu fața acoperită de apă, un cadavru gol. Doar suprafața mușchilor pectorali, în care se zărea torsul unui copil, rămăsese deasupra oglinzii negre a apei.

Cei trei ridicară capetele, se uitară unul la altul și coborâtă movila argiloasă. Picăturile de apă curgeau de pe bucățile de argilă când pășiră pe ele.
— Oare pe planeta asta sunt numai morminte? spuse intrigat Chimistul.

Stăteau lângă vehicul, parcă neștiind ce să facă. Coordo­natorul, palid, se întoarse și privi în jur. Șirurile neregulate ale movilelor de argilă se întindeau în toată regiunea; în dreapta se vedeau alte fragmente cenușii ale ruinelor printre care se distingea ceva alb ca o linie șerpuită, joasă. Dincolo de peretele argilei dezghiocate strălucea un plan înclinat, larg în partea de jos, îngust ceva mai sus, turnat parcă în metal terestru poros. Spre baza lui se îndreptau dâre dantelate; departe, printre vălătucii aburilor care curgeau leneș, se vedea un fundal vertical, negru, parcă peretele unui uriaș cazan, dar aceasta era o impresie înșelătoare, incertă, fiindcă printre firidele de ceață sau de vapori se strecurau fâșii singulare ale întregului — și se simțea doar că acolo stă ceva imens, parcă cioplit în stâncă.

Coordonatorul urcă în vehicul, când auziră un oftat adânc venind parcă de sub pământ. Norii albicioÈ™i din partea stângă, ce acoperiseră totul până atunci, se sparseră cu un suflu puternic, iar în clipa următoare îi învălui un miros amar, pătrunzător. Văzură în acel moment corpul unui coÈ™ bizar modelat, din care, ca o cascadă răsturnată, țâșnea o coloană cafeniu‑închis, cu o grosime cam de o sută de metri, izbind laptele învolburat al norilor È™i dispărând. Asta dură poate un minut, apoi se lăsă liniÈ™tea. Se auzi din nou geamătul înăbuÈ™it, adierea care le flutura părul își schimbă direcÈ›ia È™i norii se lăsară mai jos; bucățele pufoase lungi se detaÈ™au din ei È™i acopereau rampa neagră până ce se pierdea complet în spatele lor.

Coordonatorul le făcu semn celorlalÈ›i să urce. Vehiculul se legănă stângaci pe glodurile de argilă dezghiocată È™i se îndreptă spre următoarea groapă. Se uitară înăuntru; nu conÈ›inea decât apa neagră. Din nou se auzi foÈ™netul îndepărtat, înăbuÈ™it, norii se umflară, din coÈ™ul vulcanic țâșni gheizerul cafeniu, după care urmă iarăși absorbÈ›ia. Acordară tot mai puÈ›ină atenÈ›ie acestor metamorfozări regulate È™i învolburărilor de nori È™i de fum din interiorul depresiunii; preocupaÈ›i de drum, ridicându‑se mereu în picioare, stropiÈ›i de noroi până dincolo de genunchi, săreau peste ridicăturile asemănătoare cu aluatul, se cățărau pe pantele alune­coase È™i se uitau în gropi. Uneori apa pleoscăia în vreuna dintre ele la desprinderea unor bolovani de sub picioarele lor. Coborau, urcau, mergeau mai departe.

ÃŽn È™apte din cele optsprezece gropi cercetate găsiră trupuri moarte. Și, un lucru ciudat, pe măsură ce descopereau altele, spaima È™i repulsia lor se diminuau. Redobândiseră capacitatea de a observa. Sesizară că în gropi era mai puÈ›ină apă pe măsură ce se apropiau, mergând în zigzag pe terenul mocirlos, de peretele de vapori care acoperea È™i dezvăluia alternativ colosul negru. AplecaÈ›i asupra altui puÈ› pătrat, al cărui fund era complet acoperit de un trup pe jumătate îndoit, observară că se deosebeÈ™te întrucâtva de celelalte. Era mai palid È™i diferit alcătuit, deÈ™i nu putură verifica această impresie; merseră mai departe, dădură peste două gropi goale, iar în cea de‑a patra, complet uscată, la câteva sute de paÈ™i de planul înclinat ca o lopată, zăriră un trup zăcând într‑o parte, al cărui mic trunchi lăsa să se vadă mâinile întinse. Una dintre ele era despicată la capăt în două excrescenÈ›e groase.
— Ce‑i asta? bolborosi Chimistul cu voce nefirească, strângându‑l de braÈ› pe Doctor. Vezi?
— Văd.
— Arată altfel, ăsta nu are degete!
— S‑ar putea să fi fost invalid, mormăi Coordonatorul, dar nu sună convingător.

Se opriră încă o dată la ultima groapă dinaintea planului înclinat. Părea foarte recentă-resturile de argilă cădeau încet de pe pereți și alunecau tremurând, de parcă o uriașă lopată ieșise din cavitatea pătrată cu o clipă în urmă.
— Cerule! strigă cu voce răgușită Chimistul și, palid ca un mort, cât pe ce să se răstoarne, se retrase în spate de pe buza de pământ.

Doctorul îl privi drept în față pe Coordonator.
— Mă ajuți?
— Da. Ce vrei să faci?

Doctorul îngenunche, se prinse de marginile gropii È™i coborî cu grijă pe fundul ei, încercând să nu atingă cu picioarele trun­chiul uriaÈ™ prăbuÈ™it înăuntru. Se aplecă deasupra lui, È›inându‑È™i instinctiv respiraÈ›ia. De la distanÈ›a aceea, părea că mai jos de muÈ™chii pectorali, chiar sub locul în care toracele musculos forma încă unul prin strângerea pielii încreÈ›ite, în grăsimea inertă era înfiptă o bară de metal.

De aproape constată că se înÈ™elaseră. De sub faldurile pielii ieÈ™ea o excrescență ca un ombilic, vineÈ›ie, cu pereÈ›i subÈ›iri. Bara era o È›eavă din metal cu un capăt introdus complet în interiorul lui, iar celălalt presat sub spatele cadavrului. Doctorul o miÈ™că mai întâi delicat, apoi trase mai tare, se apropie mai mult È™i descoperi că pielea întinsă peste extremitatea metalică este prinsă de aceasta prin mici perle lucioase, una lângă alta, ca un întreg È™irag. O clipă se gândi să taie È›eava împreună cu excrescenÈ›a È™i întinse mâna È™ovăind după cuÈ›itul din buzunar, dar, îndreptându‑se, se uită direct la feÈ›iÈ™oara turtită, sprijinită nefiresc de peretele puÈ›ului, È™i încremeni.

Acolo unde fiinÈ›a pe care o secÈ›ionaseră în navă avea nările, aceasta prezenta un singur ochi albastru, larg deschis, ce părea că‑l priveÈ™te intens în tăcere. ÃŽÈ™i ridică privirea. „Ce‑i acolo?", auzi vocea Coordonatorului, îi văzu capul negru pe fundalul norilor È™i înÈ›elese de ce nu sesizase acest lucru de sus: căpÈ™orul era sprijinit de perete È™i pentru a‑l privi din față ar fi trebuit să se afle unde stătea el acum.
— Dă‑mi mâna, spuse È™i se ridică în vârful picioarelor.

Înșfăcă mâna întinsă. Coordonatorul îl trase, Chimistul îl ajută, îl prinseră de gulerul combinezonului și ieși la suprafață, plin de argilă. Îi privi cu ochii mijiți.
— Noi nu înÈ›elegem nimic, spuse, mă auziÈ›i? Nimic, nimic! Și adăugă ceva mai încet: Nu‑mi imaginez nicicum o situaÈ›ie în care omul să nu poată pricepe absolut nimic.
— Ce‑ai găsit? îl întrebă Chimistul.
— Se deosebesc radical între ei, răspunse Doctorul și se apro­pie de vehicul. Unii au degete, alții nu, unii au nas și nu au ochi, alții au ochi, dar nu au nas. Unii sunt mai mari și mai închiși la culoare, alții mai palizi și au trunchiul ceva mai scurt. Unii...
— Și ce‑i cu asta? îl întrerupse nerăbdător Chimistul. Și oamenii sunt de diferite rase È™i au trăsături diferite, culoarea pielii... ce anume nu poÈ›i înÈ›elege? Aici este vorba despre altceva: cine, de ce, pentru ce comite aceste măceluri monstruoase?
— Nu le‑aÈ™ numi chiar măceluri, replică încet Doctorul.

Stătea cu capul aplecat. Chimistul îl privea uluit.
— Ce este... tu ce?...
— Nu‑mi dau seama, spuse cu greu Doctorul. ÃŽncerca, cu, gesturi mecanice, nu tocmai conÈ™tient de acest lucru, să‑È™i È™teargă cu batista argila de pe mâini. Un singur lucru È™tiu, adăugă deo­dată, îndreptându‑se. Nu pot să explic, dar deosebirile acestea nu par diferenÈ›e între rase în cadrul aceleiaÈ™i specii. Ochii È™i nasul, simÈ›ul văzului È™i al mirosului sunt prea importante.
— Pe Pământ există furnici care s‑au specializat È™i mai mult. Unele au ochi, altele nu, unele pot să zboare, altele doar să umble, unele se ocupă de procurarea hranei, altele de apărare. Nu e cazul să te învăț biologie, nu‑i aÈ™a?

Doctorul ridică din umeri.
— Pentru tot ce se întâmplă ai o schemă de‑a gata, adusă de pe Pământ, conchise el. Dacă un amănunt, un fapt, nu se potri­veÈ™te, pur È™i simplu îl respingi. Nu‑È›i voi dovedi asta acum, dar È™tiu, pur È™i simplu È™tiu, că fiinÈ›ele văzute nu au nimic comun nici cu varietatea raselor, nici cu diferenÈ›ierea din cadrul speciei. Vă amintiÈ›i restul acela, capătul tubului, al acului pe care l‑am găsit în timpul autopsiei? Evident, toÈ›i am gândit — È™i eu la fel — că a avut loc sau s‑a încercat, mai È™tiu È™i eu, un fel de asasinat al fiinÈ›ei respective. Ea are acolo o excrescență, o supapă sau ceva asemănător È™i tubul este băgat în ea, pur È™i simplu, introdus în interior. AÈ™a cum se introduce la om un tub în trahee. ÃŽn caz de traheotomie. Desigur, asta nu are nimic comun cu traheotomia. pentru că acolo nu există trahee. Nu pricep ce‑ar putea fi!

Se urcă în vehicul È™i‑l întrebă pe Coordonator, care ocolea maÈ™ina pe cealaltă parte pentru a ajunge la locul său:
— Tu ce spui?
— Că trebuie să mergem mai departe!
Și se așeză în spatele volanului.



VII


Se însera. Ocoliră planul înclinat, care nu era, așa cum crezuseră, o formațiune arhitectonică, ci capătul cel mai îndepărtat al râului magmatic, văzut abia acum în întregime. Cobora pe pante de la nivelul superior al văii, coagulat în zeci de brațe și cascade. Stratul gârbovit asemănător zgurii metalice acoperea tăpșanul de jos al pantei; doar sus, unde înclinația era mai mare, din acest potop mort se înălțau coaste stâncoase golașe.

Din partea opusă se întindea un defileu de câteva sute de metri, cu fundul din argilă uscată, acoperit de fisuri în zigzag, un brâu muntos pierdut în nori. Îl acoperea, în măsura în care se putea vedea prin ferestrele norilor, un covor firav de vegetație. În lumina plumburie a serii, râul coagulat, cu siguranță o reminiscență a vreunei erupții vulcanice, cu frunțile valurilor încremenite și lucind, părea un ghețar uriaș.

Valea era mult mai întinsă decât ar fi putut bănui privind‑o de sus; dincolo de defileu se deschidea ramificaÈ›ia ei laterală, care ducea de‑a lungul pintenilor încremeniÈ›i de magmă; în dreapta, terenul urca în terase înclinate, aproape goale, deasupra cărora se legănau nori mici, cenuÈ™ii. Și mai sus, în faÈ›a lor, în adâncul ca­zanului superior, la anumite intervale se făcea resimÈ›it gheizerul, ascuns acum după pragul de stâncă; un foÈ™net surd, prelung, învăluia întreaga vale.

Împrejurimile își pierduseră încet culorile, formele nu mai erau clare, de parcă ar fi fost înghițite de apă. În depărtare, în fața vehiculului, se conturau în frânturi ruginii un fel de ziduri sau de creste stâncoase, peste a căror învălmășeală se așternea lumina delicată a razelor soarelui ce apunea — deși era acoperit de nori.

Mai aproape, de ambele părÈ›i ale defileului care se lărgea tot mai mult, se ridicau în două È™iruri perfecte niÈ™te coloÈ™i întunecoÈ™i, în formă de măciucă, asemănători unor baloane neobiÈ™nuit de înalte È™i de înguste. Pătrunseră printre cele dintâi în amurgul amplificat de umbra marilor construcÈ›ii. Coordonatorul aprinse luminile È™i dincolo de fasciculul triplu al reflectoarelor se făcu dintr‑o dată întuneric, ca È™i când se lăsase noaptea instantaneu.

Roțile se rostogoleau peste zgura răcită, resturile acesteia trosneau precum cioburile de sticlă, luminile călătoreau în semiîntuneric, pereții recipientelor sau ai baloanelor se aprindeau în strălucirea argintie, mângâiată de reflectoare și ultima urmă de argilă dispăru. Mergeau pe suprafața tare ca o lavă ușor ondulată; în adâncituri zăceau bălți negre puțin adânci ce stropeau cu zgomot sub roți. Pe fundalul norilor se contura subțire ca pânza de păianjen construcția neagră a unui culoar ce unea pe calea aerului două construcții, aflate la o distanță de circa o sută de metri. În lumina reflectoarelor scânteiară câteva mașini răsturnate pe o parte, cărora li se vedea dedesubtul curbat, plin de orificii; în ele se zăreau dinți de care atârnau niște smocuri decolorate. Se opriră și constatară că mașinile fuseseră abandonate de mult timp: plăcile metalice erau roase de rugină.

ÃŽn aer se simÈ›ea tot mai multă umezeală È™i printre coloÈ™ii sub formă de baloane adia un miros urât de leÈ™ie È™i de ars. Coordo­natorul micÈ™oră viteza È™i coti spre poalele celei mai apropiate măciuci. Ajunseră lângă ea pe o placă netedă, ici‑colo fărâmată pe margini, încadrată din ambele părÈ›i de suprafeÈ›e oblice prevăzute cu un sistem de șănÈ›uleÈ›e. De sub clădiri se întrezărea în față o fâșie lungă, neagră ca smoala, care se lărgea tot mai mult È™i creÈ™tea, constituind intrarea. Un perete țâșnea în sus deasupra acesteia, curbat ca un cilindru È™i se pierdea în înalturi, fiind impo­sibil să‑l cuprinzi cu privirea în întregime. Deasupra deschizăturii negre ce ducea spre un interior invizibil ieÈ™ea o streaÈ™ină ca o ciupercă, plisată È™i suspendată, ca È™i când constructorul uitase de ea, lăsând‑o neterminată.

Intrară pe sub streașină și Coordonatorul luă piciorul de pe pedala de accelerație. Intrarea spațioasă abia se întrezărea în întuneric, iar lumina farurilor se pierdu în beznă neputincioasă; în stânga și în dreapta alergau jgheaburi largi, ușor încovoiate, urcând în înălțime ca panglicile unor spirale uriașe; vehiculul încetinise, aproape se oprise, apoi porni ușor înspre dreapta.

Bezna îi învăluise complet. ÃŽn fasciculul de lumină apăreau È™i dispăreau deasupra jgheaburilor È™irurile desfăcute în formă de evantai ale catargelor oblice care ieÈ™eau telescopic unul din celă­lalt. Deodată, deasupra lor, începu un joc de scânteieri repetate; când ridicară capetele, întrezăriră sus cortegii de năluci albicioa­se. Coordonatorul aprinse farul cu unghi larg de lângă volan È™i îl miÈ™că de jur‑împrejur; fluxul de lumină, atenuându‑se la capătul drumului, străbătu ca pe niÈ™te trepte formaÈ›iunile albe care, smulse din întuneric, licăreau într‑un luciu ca de oase; totodată mii de reflecÈ›ii ca într‑o oglindă îi izbiră în față orbindu‑i.
— În zadar, îi auziră vocea deformată de ecoul puternic, meta­lic, din spațiul închis, stați puțin, doar...

Coborî; în lumina pe care o pulverizau deasupra vehiculului farurile aprinse, umbra sa neagră se aplecă peste buza jgheabului, după care se auzi ceva metalic, iar el strigă:
— Nu vă uitaÈ›i aici! UitaÈ›i‑vă sus! È™i sări în vehicul.

Aproape în aceeași clipă se aprinse magneziul, cu un șuierat îngrozitor, și o lumină fulgerătoare despărți întunericul în două cât ai clipi din ochi.

Jgheabul lat de cinci metri pe care stăteau se termina ceva mai sus, trecând printr‑un arc, în adâncul unui coridor sau mai curând puÈ› transparent, urcând abrupt în înălÈ›ime È™i pătrunzând printr‑un cilindru argintiu într‑o pădure de vezicule teribil de strălucitoare ce atârnau deasupra lor, umplând — asemeni roiului din cămăruÈ›ele unui stup de sticlă — întregul edificiu înălÈ›at ca o cupolă. Razele luminoase ale veziculelor se multiplicau în pereÈ›ii transparenÈ›i, care concentrau lumina. Dincolo de ele, în interiorul celulelor ca de sticlă, cu înveliÈ™ul bulbucat, parcă umflat, se vedeau galerii de schelete hidoase.

Erau oase albe ca neaua, aproape lucioase, fixate bine pe braÈ›ele precum niÈ™te omoplaÈ›i cu un evantai de coaste ieÈ™ind ca razele din discul osos, alungit; fiecare asemenea cutie toracică deschisă în față conÈ›inea un schelet mic, subÈ›ire, pe jumătate înclinat, nici de pasăre, nici de maimuță, cu craniul sferic, fără dinÈ›i. Nenumăratele È™iruri albe erau închise parcă în ouă de sticlă, răsucindu‑se în spirale etajate, tot mai departe È™i mai sus; mii de pereÈ›i veziculari multiplicau È™i dispersau lumina, astfel încât era imposibil să distingi formele adevărate de răsfrângerile lor ca într‑o oglindă.

Stătură parcă împietriÈ›i timp de È™ase secunde, apoi magneziul se stinse brusc. Sfâșiat de ultimul licăr gălbui, în care scânteiară burÈ›ile sub formă de bășici, se lăsă întunericul. După un minut, observară că farurile vehiculului ard mai departe, sprijinindu‑È™i cercurile de lumină pe fundul dovlecilor sticloÈ™i.

Coordonatorul se apropie până la gura puțului în care jghea­bul trecea tronconic, frânele scârțâiră, vehiculul se răsuci ușor pentru a evita o eventuală rostogolire și coborâră toți trei.

Tunelul ducea printr‑un tub transparent direct în sus, dar cu sprijinul mâinilor se putea compensa înclinaÈ›ia. Demontară farul din lăcaÈ™ul sferic È™i intrară în puÈ›, trăgând după ei un cablu.

După câteva zeci de metri observară că puțul străbătea întreg interiorul cupolei în formă de spirală. Celulele transparente se aflau de ambele sale părți, ceva mai sus, pe fundul curbat, pe care călcau încovoiați. Era foarte obositor, dar deodată nivelul abrupt al tunelului se micșoră. Fiecare veziculă teșită, acolo unde se încadra între celelalte, își împingea în tunel capătul sub formă de rât, închis cu un capac din email ușor încețoșat, rotund ca o lentilă, potrivit perfect în deschizătură. Merseră destul de mult; șirurile de oase se perindau în lumina mișcătoare. Scheletele aveau forme diferite. Ajunseră la această concluzie abia după un anumit timp, fiindcă cele care se învecinau între ele nu se deosebeau aproape cu nimic.

Pentru a descoperi varietatea formelor trebuiau comparate între ele exemplare din ramificațiile îndepărtate ale marii spirale. Cu cât se ridicară mai sus, cu atât mai vizibil se închideau cutiile toracice ale scheletelor, membrele se micșorau, parcă absorbite de discul osos concrescut, micilor monștri le creșteau capetele, craniul li se umfla bizar în părți, tâmplele se bulbucau, astfel încât unele aveau parcă trei bolți craniene împreunate, una mai mare în mijloc și două mai mici deasupra orificiilor urechilor.

ÃŽnaintând unul după altul, străbătură un etaj È™i jumătate de spirală, când îi opri un zgâlțâit brusc. Cablul care lega farul de vehicul se derulase până la capăt. Doctorul dorea să meargă mai departe, folosindu‑se de lanternă, dar Coordonatorul nu fu de acord. Din tunelul principal, la fiecare zece paÈ™i porneau altele; te puteai pierde uÈ™or în acest labirint parcă suflat din sticlă. Se întoarseră. Pe drum încercară să deschidă primul, al doilea È™i al treilea capac, dar toate parcă erau contopite cu marginea buÈ™oanelor transparente.

Pe fundul veziculelor se depusese praf fin într‑un strat sub­țire, iar ici‑colo se întrezăreau subÈ›ieri vizibile, care le făceau să capete forma unor urme sau figuri indescifrabile. Doctorul, care încheia coloana, se oprea la fiecare pas lângă pereÈ›ii bulbucaÈ›i, neputând încă să înÈ›eleagă în ce mod era suspendat scheletul, ce anume îl susÈ›inea; voia să ocolească una dintre „încrengăturile" acinoase printr‑un coridor mic, dar Coordonatorul îl grăbi, aÈ™a că renunță să mai cerceteze în continuare, cu atât mai mult cu cât Chimistul, care ducea farul, se îndepărtase È™i în jur domnea întune­ricul brăzdat de pereÈ›ii lucioÈ™i.

Coborau tot mai repede; la capăt traseră în piept aer mult mai proaspăt, odată ajunși lângă vehicul, decât cel stătut și încins care umplea tunelul de sticlă.
— Ne întoarcem? întrebă Chimistul cu voce neutră.
— Încă nu, răspunse Coordonatorul.

ÃŽntoarse vehiculul pe loc, fiindcă jgheabul era destul de larg È™i farurile străbătură într‑un arc mare întunericul licărind. Coborâră planul înclinat sinuos È™i se opriră în faÈ›a intrării care bara ultimele raze de lumină ale serii ca un ecran scund È™i lung.

Când ajunseră afară, Coordonatorul hotărî să dea un ocol bazei construcÈ›iei cilindrice. Ea intra în sol printr‑un brâu conic, convex, din metal masiv; nu ocoliră nici jumătate, când în lumina farurilor străluciră blocuri lunguieÈ›e, înghesuite unele în altele, cu margini ascuÈ›ite ca briciul, care le baricadau drumul.

Coordonatorul înălță proiectorul È™i‑l îndreptă spre acestea. ÃŽn spatele construcÈ›iei, neobiÈ™nuit de luminoase, apăru lava etajată, negru‑cenuÈ™ie. Coborând de sus, de pe o pantă invizibilă în întuneric, magma atârna alcătuind un perete în formă de semilună, pe care îl sprijinea o pădure deasă de proptele, catarge dispuse oblic È™i braÈ›e ajurate ce îngreunau accesul mai departe. ÃŽnvălmășeala lor, ale căror umbre se miÈ™cau în rotirile farului, se sprijinea de fruntea valului încremenit printr‑un sistem de discuri groase, prinse între ele. Ici‑colo, fragmente uriaÈ™e, mate, licărind ca un smalÈ› proas­păt, negru, în fâșiile crăpate, se strecurau peste împrejmuiri È™i se prăvăleau în jos, acoperind cadrul de metal cu moloz; totodată se mai putea vedea că însăși partea din față a frontului magmatic, umflându‑se, deplasa pe alocuri discurile, strecurându‑È™i printre ele umflăturile, îndoind catargele smulse din loc în loc, laolaltă cu blocurile în care erau ancorate.

Imaginea acerbei confruntări, amenințate de eșec, cu forțele creatoare ale planetei era atât de apropiată și de accesibilă oamenilor, încât părăsiră acest loc cu moralul ridicat. Vehiculul se retrase cu spatele în spațiul liber dintre coloșii sub formă de măciucă și porni mai departe în adâncul văii.

Pe neaÈ™teptate intrară în patrulaterele cupelor mlădioase, crescute nu prea sus, înalte ca lanurile, de grâu. TufiÈ™ul È™erpuitor, brăzdat de lumină, dezvăluia sub cenuÈ™iul suprafeÈ›ei un miez trandafiriu. Izbit de lumini, încerca să se contracte parcă trezit; dar această miÈ™care era prea somnolentă pentru a se transforma într‑un gest decisiv — doar un val de vibraÈ›ii neputincioase alergă câțiva metri în faÈ›a lor în lumina farurilor.

Se mai opriră o dată la penultima construcție cilindrică. Intrarea era baricadată de un maldăr de dărâmături ce scrâșneau sub picioare. Luminară interiorul, dar lumina lanternelor era prea slabă, așa că luară din nou farul mașinii și intrară cu el.

O duhoare ca de materie organică arsă cu chimicale umplea întunericul prin care se plimbau pete de lumină. ÃŽncă de la primii paÈ™i se împotmoliră până dincolo de genunchi în straturile de coji sticloase. Chimistul se încurcase într‑o plasă metalică încâlcită, cu găuri; când se desprinse din ea, sub moloz văzură figurine lunguieÈ›e alb‑gălbui. Farul ridicat dezvălui o deschizătură a bolÈ›ii, prin care atârnau buchete întregi de ciorchini, unii deschiÈ™i, goi pe dinăuntru; de jur‑împrejur se îngrămădeau resturi de schelete.

Călcând atent peste grămada de moloz, se întoarseră la vehicul și porniră mai departe.

Trecură pe lângă niÈ™te dărâmături cenuÈ™ii, ascunse într‑o adâncitură; farul dezvălui o nouă ridicătură a pantei È™i filoanele oblice de susÈ›inere, ca o pâlnie în partea superioară, ancorate în sol prin labe în formă de cârlig. Vehiculul încetă să se mai legene È™i zdruncine, trecând peste o suprafață netedă, parcă turnată în beton. ÃŽn luminile pierdute în depărtare într‑un mic nor cenuÈ™iu se ivi un È™ir neclar, care tăia drumul; era un È™ir lung de coloane, urmat de altul — întreaga pădure susÈ›inea bolta arcuită. SpaÈ›iul acesta fără pereÈ›i era deschis din toate părÈ›ile. Mai jos de locul în care arcurile părăseau coloana, ca niÈ™te aripi pregătite de zbor, se vedeau parcă germenii, începuturile arcurilor următoare, poten­țiale, nedezvoltate, răsucite ca o frunză, lipite, nedezghiocate.

După o serie de trepte mărunte ca niște dințișori, intrară printre coloane. Formele lor erau de o regularitate deosebită, mai curând vegetală decât geometrică, fiindcă, deși toate semănau între ele, nu se vedeau la fel — pretutindeni ușoare schimbări ale proporțiilor, mutații ale îngroșărilor specifice în care se strângeau legăturile dintre suprafețele înaripate.

Se deplasau fără zgomot pe terenul de piatră; lungile șiruri de coloane se pierdeau în spate, împreună cu pădurea de umbre ce se roteau mereu, încă un șir și încă unul. Bolta dispăru, și în fața lor văzură un spațiu liber; departe deasupra lui o lumină joasă, firavă, își marca prezența.

Vehiculul mergea din ce în ce mai încet pe piatra masivă. Frânele scârțâiau ușor și opriră la un metru de un defileu de piatră, ale cărui margini se deschiseră pe neașteptate.

Sub ei se întrezăreau o puzderie de ziduri, adânc ancorate în sol, asemenea vechilor fortificaÈ›ii terestre. Vârfurile lor atingeau nivelul locului unde se aflau ei. Priveau de sus culoarele negre ale străduÈ›elor, înguste, întortocheate, cu pereÈ›i perpendiculari. ÃŽn ziduri se vedeau È™iruri de orificii pătrate, mai închise la culoare, cu colÈ›uri tocite, înclinate pe spate, îndreptate pieziÈ™ spre cer. Contururile de piatră se îmbinau într‑o masă omogenă, neluminată de nici o rază; mult mai departe, deasupra crestelor următoare, se zărea o lumină difuză cu reflexe neregulate, iar la distanță È™i mai mare petele ei deveneau mai dese È™i topite într‑un luciu uniform, învăluind marginea de piatră într‑o ceață aurie, nemiÈ™cată.

Coordonatorul se ridică È™i îndreptă farul spre fundul străduÈ›ei pe lângă peretele pe a cărui creastă se oprise vehiculul. Fasciculul de lumină cuprinse de sus o coloană fusiformă, înălțându‑se singuratică printre pereÈ›ii îndepărtaÈ›i în formă de arc, la o distanță de o sută de paÈ™i. Pe marginile ei se prelingea lin apa, tremurând în mii de scântei. ÃŽn jurul coloanei, pe plăci triunghiulare de nisip, în apropiere de marginea luminată, zăcea răsturnat un vas turtit, deschis într‑o parte. SimÈ›iră adierea vântului nopÈ›ii; totodată în străduÈ›ele de jos îi răspundea murmurul neînsufleÈ›it pe care îl scoteau firele de nisip purtate peste pietre.
— Este un fel de așezare..., spuse încet Coordonatorul.

Stătea în picioare și dirija tot mai departe lumina farului. Dinspre piața cu fântână porneau străduțe care se lățeau tot mai mult; încadrate de conexiunile zidurilor, aminteau de prora unei nave. Zidul dintre două asemenea ieșituri se înclina în spate, în formă de creneluri cu orificii goale, pătrate. Dinspre ele porneau în sus dâre negricioase, împrăștiate, urme ale unui incendiu care se declanșase cândva acolo. Lumina se îndreptă în cealaltă parte, pe confluențele ascuțite ale zidurilor, se izbi de gura neagră a unei intrări de pivniță, alergă prin capetele deschise ale străduțelor.
— Stinge! spuse deodată Doctorul.

Coordonatorul îl ascultă. Din nou în întuneric, sesiză în sfârșit schimbarea care se petrecea în spațiul de sub ei.

Lumina fantomatică, uniformă, care scălda crestele zidurilor îndepărtate—, cu siluetele unor țevi sau coșuri conturate pe fundalul ei, se descompunea în insule disparate, slăbea, o stingea un val de întuneric ce venea din centru spre margine. O clipă mai zăriră coloanele izolate ale luminii, apoi dispărură și ele; noaptea învălui fâșiile defileelor de piatră, una după alta, până ce dispăru ultima urmă de lumină și în negura neînsuflețită nu se mai văzu nici o scânteie.
— Au aflat de noi, reacționă Chimistul.
— E posibil, răspunse Doctorul, dar de ce numai acolo erau lumini? Și... aÈ›i observat cum s‑au stins? Dinspre centru.

Nu‑i răspunse nimeni.

Coordonatorul se așeză și stinse farul. Bezna îi acoperi ca un capac negru.
— Nu putem merge acolo. Dacă lăsăm aici vehiculul, cineva trebuie să rămână lângă el.

Tăcură. Nu‑È™i zăreau nici propriile lor chipuri, auzeau doar foÈ™netul slab al vântului ce alerga undeva pe sus. Apoi, din spate, dinspre spaÈ›iul fără pereÈ›i, se strecură un zgomot slab, parcă de paÈ™i prudenÈ›i; Coordonatorul îl desluÈ™i cu greu, răsuci farul stins, îl fixă pe dibuite È™i‑l aprinse brusc. ÃŽn semicercul peticelor albe ale lumi­nii, coloanelor È™i umbrelor negre îi înconjura pustiul încremenit.

Nu era nimeni.
— Cine rămâne? întrebă el.

Nici un răspuns.
— Deci rămân eu, decise Coordonatorul.

Prinse volanul. Cu luminile aprinse, vehiculul porni de‑a lungul zidului. La câteva sute de paÈ™i mai departe se deschiseră niÈ™te scări cu trepte netede È™i joase, ce duceau în jos, încadrate de metereze din piatră.
— Eu voi aștepta aici.
— Cât timp avem? întrebă Chimistul.
— E nouă. Vă dau o oră, numai că în acest răstimp trebuie să vă È™i întoarceÈ›i. S‑ar putea să găsiÈ›i cu greu drumul. Din acest mo­ment, peste patruzeci de minute, aprind semnalul de avertizare. La zece minute după aceea, pe al doilea, iar următorul după cinci minute. StrăduiÈ›i‑vă în acest timp să vă aflaÈ›i pe vreo ridicătură, deÈ™i lumina se va vedea de jos. Acum să ne potrivim ceasurile.

Făcură operațiunea în liniștea întreruptă doar de rafalele vântului. Aerul se răcea tot mai mult.
— Aruncătorul nu‑l luaÈ›i. ÃŽn înghesuiala asta È™i aÈ™a nu ar putea fi folosit. (Când vorbea. Coordonatorul, ca È™i ceilalÈ›i, își cobora involuntar vocea.) Ejectoarele ar trebui să vă ajungă, în definitiv urmărim să stabilim un contact. Dar nu cu orice preÈ›. E clar?

Adresă aceste cuvinte Doctorului, care încuviință din cap. Coordonatorul adăugă:
— Noaptea nu e cel mai potrivit moment. Poate vă orientați doar în privința terenului. Ar fi cel mai înțelept lucru. Putem reveni aici. Aveți grijă să nu vă îndepărtați unul de celălalt, să vă acoperiți spatele și să nu vă afundați în cine știe ce cotloane.
— Cât timp ne aștepți? întrebă Chimistul.

Coordonatorul zâmbi; îi văzură chipul într‑o rază palidă de lumină.
— Până vă întoarceți. Și acum, la drum!

Chimistul își trecu pe după gât cureaua ejectorului pentru a avea mâinile libere; arma îi atârna pe piept, iar cu lanterna lumina pragurile scărilor. Doctorul începuse să coboare. Deodată, de sus, răbufni o rază albă — Coordonatorul le arăta calea. Denivelările platformei de piatră păreau hiperbolizate, pline de umbre; merseră pe culoarele lungi ale luminii ce bătea din spate, de‑a lungul peretelui, până ce în colÈ›ul opus un vestibul spaÈ›ios începu să se întunece ¾ de ambele părÈ›i îl încadrau coloane, aplecate din zid la jumătatea înălÈ›imii de parcă ar fi crescut din el. Farurile vehiculului proiectau ultimele raze de lumină — un evantai semirotund — asupra emailului vestibulului, scobit în prag, ca È™i când ar fi fost trecut de mii de ori. Intrară. Poarta era imensă, parcă pentru uriaÈ™i; pe zidurile interioare nu era nici urmă de îmbinare, ca È™i cum construcÈ›ia fusese turnată în întregime din piatră masivă. Vestibulul se termina cu un perete bombat, iar pe ambele părÈ›i se vedeau È™iruri de niÈ™e, fiecare având la fund o adâncitură ce amintea un mausoleu, deasupra căruia un fel de horn ducea în interiorul zidului. Lanternele luminară doar capătul tubului triunghiular al acestuia, cu pereÈ›ii negri, acoperiÈ›i cu un strat de glazură.

IeÈ™iră. La câteva zeci de metri mai departe, în afara zidului care încadra capătul străduÈ›ei laterale prin înclinări alcătuite din mai mulÈ›i pereÈ›i, regulate, deÈ™i confuze, lumina ce‑i însoÈ›ise până atunci se frânse. Coborâră pe această străduță, când deodată ceva se schimbă — cenuÈ™iul de piatră al împrejurimilor se stinse parcă spulberat. Chimistul se uită în jur; de pretutindeni îi înconjura întunericul. Coordonatorul stinsese farurile a căror lumină ajungea de sus până în acel loc. Ridică ochii. Nu vedea cerul, ci mai degrabă îl intuia, simÈ›indu‑i prezenÈ›a îndepărtată, rece, cu toată faÈ›a.

PaÈ™ii răsunau sonor în liniÈ™tea serii. Piatra răspundea uniform; ecoul străzii pătruns printre meterezele zidurilor era scurt È™i surd. Amândoi, fără să se fi înÈ›eles înainte, ridicară mâna stângă È™i începură să o plimbe de‑a lungul zidului pe lângă care mergeau. Era rece È™i aproape la fel de neted ca sticla.

După o clipă, Doctorul aprinse lanterna pentru că zărise o îngrămădire de pete întunecate; ajunseseră într‑o piaÈ›etă împrej­muită de ziduri, ca fundul unei fântâni. ÃŽn pereÈ›ii concavi, întrerupÈ›i de capetele străduÈ›elor perpendiculare, existau două È™iruri de ferestre, aplecate în spate, îndreptate spre cer È™i de aceea aproape insesizabile de jos. Rotiră lanternele de jur‑împrejur È™i observară scările; pe cea mai strâmtă străduță, duceau abrupt în jos, intersectate la intrare de o grindă orizontală de piatră, prinsă între ziduri. Sub ea atârna un butoi larg, cu capetele ca ale unei clepsidre întunecoase. Aleseră strada cea mai largă. SimÈ›iră de îndată că aerul din jur s‑a schimbat; raza lanternei, proiectată în sus, dezvălui o boltă ciuruită ca o sită, ca È™i cum în stratul întins al pietrei cineva ar fi forat orificii triunghiulare.

Merseră destul de mult. Trecură pe lângă străduÈ›ele acoperite cu piatră ca niÈ™te galerii înalte È™i largi, se deplasară pe sub bolÈ›i de care atârnau clopote sau butoaie diforme, zdrenÈ›e de păianjen se întindeau la pragurile de sus, acoperite cu bogate ornamente vegetale, se uitară în tindele goale, cu tavanele arcuite, cu orificii mari, rotunde în vârf; acestea erau acoperite complet cu bolovani care ieÈ™eau în afară ca niÈ™te cepuri. Din străduÈ›e urcau uneori jgheaburi oblice, prevăzute cu îngroșări transversale, reamintind scheletele de scări acoperite de o substanță solidificată; uneori îi izbea în față un surprinzător suflu de aer cald. O bună bucată merseră pe plăci aproape albe, după care drumul se ramifică iarăși, începură să coboare; zidurile scoteau în străduță contrafor­turi masive în care se deschideau niÈ™e acoperite cu frunze veÈ™tede. Coborâră tot mai mult pe un plan înclinat cu trepte dinÈ›ate; în reflectoare se răsucea praful ridicat de paÈ™i, în dreapta È™i în stânga capetele criptelor împrăștiau un iz de stătut, sufocant, razele lanternelor străbăteau până acolo neputincioase, poticnindu‑se în haosul de forme confuze, parcă demult părăsite. După aceea drumul duse în sus, ei merseră mai departe, până când îi întâmpi­nă suflul înălÈ›imilor brusc descoperite. .

Străbătură alte străduÈ›e, ganguri intersectate È™i pieÈ›e; lumina reflectoarelor se izbea de ziduri, urmele păreau că prind aripi È™i dispăreau de sub tălpile lor în stoluri negre, răsucindu‑se È™i învălmășindu‑se în pasajele deschise, cu intrările vegheate de coloane aplecate unele spre altele, descinzând din ziduri; pelerinajul era însoÈ›it de ecoul strident al paÈ™ilor.

Uneori li se părea că intuiesc prezenÈ›a cuiva. Atunci se opreau la poalele peretelui, cu lanternele stinse. Inimile le băteau mai tare. Se auzea ceva foÈ™nit, un lipăit, zgomotul paÈ™ilor se frângea într‑un ecou nelămurit, atenuându‑se; un bolborosit venit parcă din izvoare subterane aluneca de‑a lungul zidurilor; uneori, din interiorul fântânii care se deschidea în firida de piatră curgea un geamăt necontenit, fiind greu de apreciat dacă era glasul unei fiinÈ›e sau vibraÈ›ia aerului. Se ridicau din genunchi, porneau mai departe, iar în întuneric îi năpădea senzaÈ›ia că în jur se miÈ™că niÈ™te siluete. Odată zăriră o feÈ›iÈ™oară suptă, palidă în lumină, brăzdată de cute adânci ca niÈ™te fisuri; când ajunseră în locul acela, nu găsiră nimic, doar pe pietre zăcea o bucată de folie ruptă, aurie, subÈ›ire ca hârtia.

Doctorul tăcea. Știa că această deplasare, primejdiile ei, mai mult, nebunia ei pe timp de noapte, îl apăsau numai pe el. Coor­donatorul acceptase riscul fiindcă timpul îi grăbea, iar el cel mai încăpățânat dintre toÈ›i, ceruse să se încerce stabilirea unui contact. De zeci de ori își spunea că n‑o să mai meargă decât până la urmă­toarea intersecÈ›ie a zidurilor, până la următoarea stradă perpen­diculară È™i se vor întoarce... È™i cu toate astea, mergea mai departe. ÃŽn galeria înaltă, încadrată de scuturi de glazură, înălÈ›ate unul peste altul, alcătuind un plafon de console sau balcoane în forma unor gondole bizare, o păstaie vegetală căzu la câțiva paÈ™i în faÈ›a lor. O ridicară; încă mai era caldă, parcă fusese È›inută în mână.

Cel mai mult îi uimea întunericul, nepătruns de nici o lumină. TotuÈ™i, locuitorii planetei aveau ochi, se foloseau de vedere; or, dacă ar fi fost observată venirea lor, s‑ar fi cuvenit să întâlnească ceva străjeri È™i nu pustiul atât de nemărginit al acestui spaÈ›iu cu siguranță locuit — o dovadă în acest sens erau luminile pe care le zăriseră înainte, de sus.

Cu cât drumul se prelungea mai mult, cu atât semăna mai bine cu un coșmar; își doreau lumină, lanternele nu ofereau decât iluzia ei, potențând bezna din jur și smulgând din ea fragmente singulare, confuze, fără vreo legătură cu întregul.

Odată ajunse până la ei un lipăit de paÈ™i atât de aproape È™i de clar, încât porniră pe urmele lui; graba iscată, tropăitul paÈ™ilor în fugă umplură străduÈ›a È™i ecoul frânt se izbea de zidurile strâmte. Ei alergau cu lanternele aprinse, lumina cenuÈ™ie se târa pe bolta de deasupra lor, când aplecând‑o până aproape de capetele lor, când înălțând‑o; tavanul aluneca în valuri, gurile negre ale stră­zilor laterale zburau în spate. După goana oarbă, în van, se opriră gâfâind.
— Ascultă, oare ei ne atrag înăuntru? întrebă Chimistul cu răsuflarea tăiată.
— Vorbești prostii, șuieră furios Doctorul.

MiÈ™cară fasciculele de lumină de jur‑împrejur.

Stăteau lângă un puÈ› de piatră secat. ÃŽn ziduri se căscau gurile negre ale orificiilor È™i într‑unui din ele licări o feÈ›iÈ™oară palidă, turtită; când pata de lumină reveni, orificiul era gol.

Merseră mai departe. Prezența celorlalți încetase a mai fi o intuiție; devenise insuportabilă, o simțeau peste tot, chiar și Doctorul socotea că decât această escapadă îndârjită, fără rost, care nu ducea nicăieri, ar fi fost mai bun până și un atac, chiar și o luptă în bezna din jur. Își privi cadranul ceasului. Trecuse deja aproape o jumătate de oră, trebuia să se întoarcă.

Chimistul, care se distanÈ›ase de el cu câțiva paÈ™i, ridică lan­terna. ÃŽn spatele unor pereÈ›i se deschidea o poartă prevăzută în partea de sus cu un arc ascuÈ›it; de o parte È™i de alta a pragului se înălÈ›au trunchiuri de piatră ca niÈ™te bulbi. Trecând pe lângă inte­riorul întunecos, îndreptă lanterna într‑acolo printr‑un gest ma­șinal. Lumina alunecă peste o serie de firide ale pereÈ›ilor È™i căzu deasupra unor spinări înghesuite, goale, încremenite în ghemuit.
— Sunt acolo! È™uieră el, retrăgându‑se instinctiv.

Doctorul păși înăuntru. Chimistul lumina din spate. Un grup despuiat se lipise de perete, strânÈ™i sub tavanul vălurit, de parcă încremeniseră. ÃŽn primul moment i se păru că nu sunt vii — în lumi­na lanternei luciră picături de apă, prelingându‑se pe spinările lor; o clipă Doctorul rămase descumpănit.
— Hei! strigă el cu voce slabă, simțind că situația este lipsită de orice sens.

Undeva sus, din exterior, se auzi un È™uierat prelung, tremu­rător. ÃŽn bolta de piatră se dezlănÈ›ui geamătul mai multor voci. Nici unul dintre cei ghemuiÈ›i nu se miÈ™că; gemeau doar într‑un scâncet subÈ›ire, continuu, în schimb în stradă se iscă zarvă, se auziră paÈ™i îndepărtaÈ›i, cineva trecu în galop, câteva siluete întunecate se precipitară în salturi mari, ecoul răspunse tot mai de departe. Doctorul se uită din poartă — nu era nimeni. Stânjeneala lui se transformă într‑o furie cumplită, îndârjită; se postă în faÈ›a porÈ›ii È™i stinse lumina lanternei.

Din întuneric se deslușea un tropăit care se apropia tot mai mult.
— Sosesc!

Doctorul mai curând îl simÈ›i decât îl văzu pe Chimist că smulge arma. Apăsă È›eava, îndreptând‑o în jos.
— Nu trage! strigă el.

Curba pustie începu să roiască; în petele luminii tropăiau în sus și împrejur, se mișcau cocoașe. Începu o mare fierbere, se auzeau ciocniri înfundate de trupuri mari, moi, umbre parcă înaripate zburau în adâncuri. Concomitent se declanșă larma, tusea gâjăită, câteva glasuri răgușite începură să chițăie îngrozitor, o mulțime teribilă se aruncă la picioarele Chimistului și îl răsturnă; în cădere, în ultima fracțiune de secundă, zări o fețișoară cu ochi albi holbați ce se uitau direct la el, lanterna se izbi de pietre și se lăsă întunericul. Chimistul o căută cu disperare, pipăind cu mâinile caldarâmul, ca un orb.

— Doctore! Doctore! strigă el, dar vocea i se pierdu în învăl­mășeală. În jur se perindau zeci de trupuri, trunchiuri uriașe cu mâini micuțe se ciocneau unele de altele; el se prinse de un cilin­dru de metal și se ridică în picioare, dar o lovitură puternică îl proiectă de perete. Sus, parcă pe creasta zidului, se dezlănțui un șuierat în zbor, apoi pentru o clipă totul amuți; simți cum se apropie un val de căldură degajat de trupurile încinse, ceva îl îm­pinse, se rostogoli, țipă — simțise o atingere lipicioasă, grețoasă. Deodată îl înconjurară respirații grele din toate părțile.

Apăsă pe buton. Lanterna se aprinse. Câteva secunde, într‑o linie curbă, se încordară în faÈ›a lui torsuri uriaÈ™e, gheboase; sus în zona feÈ›iÈ™oarelor luceau ochi orbiÈ›i complet, căpÈ™oarele zbâr­cite se clătinau, apoi trupurile goale, împinse zdravăn de la spate, se năpustiră asupra lui. El È›ipă încă o dată. Nu‑È™i auzi propriul glas în haosul care se dezlănÈ›uise în jur — cu coastele presate de mulÈ›ime, înfipt între trupurile obeze, umede, încinse, pierdu pă­mântul de sub picioare, nu încercă nici măcar să se apere, simÈ›i că este împins orbeÈ™te, târât, tras. Mirosul urât de carne crudă îl gâtuia de‑a dreptul, strângea spasmodic lanterna adăpostită la piept, lumină pe câțiva dintre cei din jur care se uitau la el cu uimire, încercând să se retragă, dar mulÈ›imea nu le făcea loc. ÃŽntunericul răsuna necontenit de glasuri răguÈ™ite, micile torsuri scăldate în lichidul apos, acoperite parcă de sudoare, se ascundeau în umflă­turile muÈ™chilor pectorali. Un oribil val de presiune proiectă spre poartă întregul grup în care se afla; presat, reuÈ™ise să vadă prin È›esătura de mâini È™i de trunchiuri un licăr de lumină È™i faÈ›a Doctorului surprinsă într‑un strigăt încremenit, dar imaginea dispăru. Se sufoca de la duhoarea apăsătoare, lanterna îi È›opăia sub bărbie, desluÈ™ind în întuneric feÈ›iÈ™oare fără ochi, fără nas, lipsite de gură, plate, flasce, bătrânicioase, toate parcă scăldate în apă. SimÈ›ea izbiturile cocoaÈ™elor, un moment se făcu mai mult loc, apoi iarăși îl presară, îl proiectară spre perete, îl proptiră cu spatele de o colonadă. Se prinse de ea, încercă să se lipească de ea, dar noi valuri ale celor ce se îmbrânceau îl smulseră. Se opuse cu toată puterea; lupta numai pentru a rămâne în picioare, căderea ar fi în­semnat moartea, pipăi un fel de treaptă de piatră, ba nu, proeminenÈ›a unui bolovan, se cățără, ridică lanterna cât mai sus.

Imaginea era îngrozitoare. De la un perete la celălalt se zbătea o mare compactă de capete. Cei ce stăteau lângă firidă se uitau la el cu ochi mari È™i vedea eforturile disperate pe care le făceau spre a se îndepărta, cuprinÈ™i parcă de spasme. Se puteau miÈ™ca, însă doar ca particule ale unei mase goale care presa mereu în josul străduÈ›ei, împingându‑i pe cei de pe margine până spre pereÈ›i. Larma îngrozitoare nu contenea. Deodată îl zări pe Doctor ‑acesta nu mai avea lanternă, înainta sau, mai degrabă, înota prin mulÈ›ime. Răsucit când cu faÈ›a, când într‑o parte, se pierdea printre trunchiurile mari care îl depășeau în înălÈ›ime; niÈ™te cârpe fluturau în aer. Cu patul ejectorului, Chimistul încerca să se separe de cei care‑l împingeau, simÈ›i că i se înmoaie mâinile — trupurile grase, umede, alunecoase îl izbeau ca berbecii, săreau în lături, goneau mai departe, mulÈ›imea se rărea, din beznă țâșneau grupuri noi, lanterna se stinse, întunericul gros se agita, bolborosea, gemea, sudoarea îi acoperi ochii, trase aer încins în piept È™i își pierd cunoÈ™tinÈ›a.

Se lăsă pe o treaptă de piatră, sprijinit cu spatele de bulgării reci, È™i începu să respire cu greu. Distingea deja zgomotele singu­lare ale paÈ™ilor, salturile care plescăiau, corul inuman se îndepărta. Se ridică în picioare sprijinindu‑se cu mâinile de perete. Avea genunchii moi ca de vată, dori să‑l strige pe Doctor, dar nu reuÈ™i să scoată nici un sunet. Deodată o lumină albicioasă detașă din întuneric creasta zidului din partea opusă.

Trecu un timp până să‑È™i dea seama că, de fapt, Coordona­torul le indica direcÈ›ia de întoarcere folosindu‑se de semnali­zatorul de avertizare.

Se aplecă È™i începu să caute lanterna pe care nu mai È™tia când o scăpase. Chiar la nivelul solului aerul era îmbibat de miros leÈ™ios, greÈ›os, pe care nu‑l suporta deloc, creându‑i o senzaÈ›ie de vomă. Se ridică. Auzi un strigăt în depărtare. Era glas de om.
— Doctore! Aici! Aici! urlă el.

Strigătul răspunse de data aceasta de aproape; dintre zidurile negre țâșni o limbă de lumină. Doctorul se îndreptă repede spre el, dar mergea un pic într‑o parte, de parcă ar fi fost beat...
— A, spuse, ești aici! Bine...

ÃŽl prinse pe Chimist de braÈ›.
— M‑au răpit o bucată de drum, dar am reuÈ™it să ajung la vestibul... Ai pierdut lanterna?
— Da.

Doctorul se ținea în continuare de brațul lui.
— AmeÈ›eala, explică pe un ton liniÈ™tit, cu un gâfâit uÈ™or. Nu‑i nimic, o să treacă de îndată...
— Ce‑a fost asta? întrebă în È™oaptă, ca pentru sine, Chimistul. Celălalt nu răspunse. Amândoi ciuliră urechile. Sesizară iarăși zgomote de paÈ™i îndepărtaÈ›i, È™oaptele se înmulÈ›eau, de câteva ori se auzi un geamăt estompat din cauza depărtării. A doua strălucire a cerului deasupra zidurilor le lumină crestele, tremurând pe marginile verticale È™i alunecând în jos într‑un luciu gălbui, ca răsăritul È™i apusul soarelui. ‑
— Plecăm, spuseră într‑un glas.

Dacă n‑ar fi fost ghidaÈ›i de semnalizator, n‑ar fi reuÈ™it să se întoarcă probabil înainte de sosirea zorilor. ChemaÈ›i însă de lumina care mai invada încă de două ori negura culoarelor de piatră, menÈ›inură direcÈ›ia de mers. Pe drum întâlniră câțiva fugari, care, speriaÈ›i de lumina lanternei, se împrăștiară în grabă, iar o dată dădură peste un trup rece ca gheaÈ›a zăcând la poalele scărilor abrupte. Trecură pe lângă el fără să scoată un cuvânt. Cu câteva minute înainte de ora unsprezece regăsiră piaÈ›a cu fântâna de piatră; abia căzu asupra ei fasciculul de lumină al lanternei Doc­torului, când, de sus, străluciră cu intensitate triplă reflectoarele.

Coordonatorul era lângă scările pe care ei alergară gâfâind. Porni încet în urma lor. Când ajunseră la vehicul și urcară, stinse lumina și viră înainte și înapoi, așteptând ca ei să poată vorbi.

După ce îi povestiră totul, nu spuse decât:
— Mda! Bine că s‑a terminat. Aici este unul, È™tiÈ›i...

Nu înțeleseră; abia când aprinse reflectorul lateral și-I răsuci, săriră drept în picioare. La câțiva metri de vehicul zăcea inert un dublet.

Doctorul se opri primul în fața lui. Farul trimitea un snop lu­minos amplu, în care se putea distinge și cea mai mică adâncitură din plăcile de piatră.

Zăcea în faÈ›a lor, gol, cu jumătatea superioară a uriaÈ™ului tors ridicată oblic. Dintre muÈ™chii pectorali îi privea un ochi mare, palid‑albăstrui; nu văzură decât un crâmpei al feÈ›iÈ™oarei turtite, ca printr‑o ușă întredeschisă.
— Cum a ajuns aici? întrebă încet Doctorul.
— A sosit de jos în fugă cu câteva minute înaintea voastră. Când am aprins lumina, a fugit, apoi a revenit încet.
— A revenit?!
— În acest loc. Da.

Stăteau lângă el, neÈ™tiind ce să facă. Creatura respira ca după o lungă alergare. Doctorul se aplecă, dorind prin cel mai simplu gest să‑l mângâie, sau să‑l bată uÈ™or pe uriaÈ™ cu palma deschisă; acesta începu să tremure È™i pe pielea palidă a corpului său imens apărură picături de apă, mari ca niÈ™te bășici.
— Se teme de noi, adăugă încet Doctorul. Ce facem? întrebă el neputincios de data aceasta.
— Îl lăsăm și plecăm. E târziu, spuse Chimistul.
— Nu plecăm nicăieri. Ascultați... Doctorul ezită. Știți ce? Să ne așezăm un pic...

Dubletul nu se miÈ™ca. Dacă n‑ar fi fost miÈ™cările egale ale pieptului său lat ca un scut, s‑ar fi putut crede că nu mai trăieÈ™te. Urmând exemplul Doctorului, se aÈ™ezară în jurul Iui pe platforma de piatră. Din întuneric răzbătea susurul îndepărtat al unui gheizer, uneori vântul foÈ™nea în tufiÈ™uri invizibile; aÈ™ezarea subterană era învăluită în noaptea groasă. ÃŽn aer alergau uneori aburii rari ai cetii, silueta vehiculului puternic conturată în strălucirea reflectoa­relor înÈ›epenise în apropiere, ca un ornament negru. După zece minute bune, când începuseră să‑È™i piardă speranÈ›a, dubletul se uită pe furiÈ™ din ascunziÈ™ul său interior. Fu suficientă o miÈ™care neatentă a Chimistului pentru ca rama muÈ™chilor să se închidă, de data asta nu pentru mult timp.

ÃŽn sfârÈ™it, aproape după o jumătate de oră, uriaÈ™ul se ridică. Avea circa doi metri înălÈ›ime, dar ar fi fost È™i mai înalt dacă n‑ar fi stat aplecat în față. Când pășea, È™ezutul corpului său diform se modifica. Părea că reuÈ™eÈ™te să întindă È™i să tragă picioarele după voie, dar numai muÈ™chii contractându‑se în jurul lor le făceau oarecum mai vizibile È™i totodată mai eficiente la mers.

Nimeni nu È™tia prea bine cum făcuse Doctorul acest lucru – el însuÈ™i afirmând ulterior că nu‑È™i dădea seama nici el –, în orice caz, după variatele gesturi blânde, mângâieri, cuvinte È™optite, dubletul, care își scosese de‑a binelea torsul mobil din cuibul interior, îi dădu voie Doctorului să‑l tragă de mâna subÈ›ire în vehicul. Capul lui mic, atârnând în față, îl privea de sus, cu un fel de uimire naivă, când se adunară în conul luminos al reflectorului.
— Și acum ce facem? exclamă Chimistul. N‑o să te înÈ›elegi aici cu el.
— Cum ce facem? răspunse Doctorul. Îl luăm cu noi?
— Tu nu ești zdravăn la cap?!
— Asta ne‑ar ajuta oarecum, spuse Coordonatorul, dar... el cântăreÈ™te, cred, aproape o jumătate de tonă!
— Și ce‑i cu asta? MaÈ™ina are o capacitate mult mai mare.
— Bravo! Noi suntem trei, plus încărcătura! Deja depășim trei sute de kilograme. Pot să plesnească amortizoarele.
— Da? Atunci nu‑l luăm. N‑are decât să meargă pe jos, spuse Doctorul.
Cu aceste cuvinte îl împinse pe dublet în direcția scărilor de coborâre.

UriaÈ™a creatură (stând lângă ei, mai ales când lumina reflecto­rului nu cădea direct pe ea, tot li se mai părea că are capul retezat È™i că în locul lui i s‑a înfipt un altul, prea mic È™i fixat prost, prea jos) se ghemui deodată de parcă s‑ar fi prăbuÈ™it în sine, iar pielea i se acoperi brusc cu broboane de lichid apos.
— O, nu, la naiba... eu doar am glumit..., bâigui Doctorul.

Și ceilalÈ›i se mirară de această reacÈ›ie. Doctorul reuÈ™i, nu fără trudă, să liniÈ™tească imensa creatură. Problema amplasării noului pasager nu era deloc simplă. Coordonatorul eliberă aproape tot aerul din anvelope, încât vehiculul se sprijinea direct pe pietre. La lumina reflectorului manual demontară ambele fotolii din spate È™i le aÈ™ezară în portbagaj, iar sus de tot, în vârful acestei piramide, urcară aruncătorul. Dubletul nu vru însă să se suie în vehicul. Doctorul îl bătu uÈ™or pe spate, îl îndemnă, împinse, se urcă È™i coborî el însuÈ™i È™i dacă n‑ar fi fost împrejurările date, scena ar fi fost de‑a dreptul amuzantă. Trecuse cu mult de ora unsprezece È™i în întuneric, pe teren accidentat, înfruntând panta cu precădere abruptă, aveau de străbătut peste o sută de kilometri până la navă. Până la urmă. Doctorul își pierdu răbdarea. Prinse una dintre mâinile ridicate ale torsului mic È™i strigă:
— ÃŽmpingeÈ›i‑l din spate!

Chimistul ezită, dar Coordonatorul propti zdravăn cu umărul spatele flasc al dubletului, care scoase un schelălăit È™i, pierzându‑È™i echilibrul, sări dintr‑un singur salt pe platformă. Acum totul se desfășură rapid. Coordonatorul umflă anvelopele, vehiculul de teren, deÈ™i cu supra­încărcătură evidentă, se urni totuÈ™i curajos din loc. Doctorul ocupase scaunul din faÈ›a noului pasager, deoarece Chimistul dorise să evite această vecinătate È™i acceptase deplasarea foarte incomodă stând în spatele Coordonatorului.

În tripla lumină a reflectoarelor străbătură din nou colonadele, apoi platformele lungi spre aleea „măciucilor". Pe terenul plat, neted, atingeau o viteză considerabilă, pe care o pierdură abia la poalele ridicăturii de magmă. În câteva minute ajunseră la colinele argiloase ce împrejmuiau fântânile cu conținutul oribil.

Un timp merseră printr‑un nor dens, îngrozitor de vâscos, apoi regăsiră urmele anvelopelor imprimate în argilă È™i continuară să meargă exact pe drumul pe care sosiseră în depresiune.

Aruncând de sub roÈ›i jeturi de apă È™i noroi, vehiculul se strecura abil printre colinele argiloase ce dispăreau ba din stânga, ba din dreapta, în dârele triple ale luminilor. Departe, în întuneric, ardea un foc mat ce le venea în întâmpinare, mărindu‑se cu fie­care clipă; peste puÈ›in timp deosebiră trei lumini separate. Coor­donatorul nu încetini, fiindcă era propria lor reflexie. Dubletul începu să se neliniÈ™tească, se miÈ™ca, se foia È™i chiar se retrăsese periculos într‑un colÈ›, astfel încât vehiculul se aplecă în stânga. Doctorul încercă să‑l liniÈ™tească vorbindu‑i, însă fără prea mare succes. Privind în spate, văzu că silueta palidă se asemăna cu o căpățână de zahăr rotunjită la vârf; dubletul își aspirase micul tors È™i parcă încetase să mai respire. Abia când valul fierbinte È™i dispariÈ›ia reflexiei de tip oglindă anunÈ›ară că au trecut de linia enigmatică, marele pasager se liniÈ™ti. Stătea nemiÈ™cat la locul său È™i nu mai trăda nici un fel de surescitare cauzată de călătoria nocturnă, deÈ™i, înaintând acum cu efort pe panta ascendentă, maÈ™ina se legăna puternic, chiar derapa; roÈ›ile burduhănoase, strecurându‑se cu greu printre denivelări, avansau tot mai încet. ÃŽn locul foÈ™netului de anvelope se auzea cântecul înteÈ›it al motoa­relor; de câteva ori, partea din față a vehiculului se ridică peri­culos; abia mai înaintau. Deodată, cu toate că roÈ›ile se învârteau, începură să se deplaseze înapoi, stratul de teren afânat alunecă sub ei; Coordonatorul răsuci brusc volanul. Se opriră. ÃŽntoarse prudent È™i începură să coboare oblic pe pantă înapoi în vale.
— Încotro? strigă Chimistul.

Adierile vântului nopții aduceau picături mărunte, deși nu ploua.
— Încercăm în alt loc, răspunse cu voce ridicată Coordona­torul .

Se opriră iarăși; pata reflectorului mobil se târa în sus, din ce în ce mai palidă în depărtare; își încordară privirile, dar nu se putea vedea mare lucru. Fără a afla prea multe după luminarea zonei, înaintau în sus, mai curând la întâmplare. Panta devenise la fel de abruptă ca È™i în locul în care alunecaseră, dar aici terenul era uscat È™i motorul trăgea vârtos, însă ori de câte ori Coordonatorul încerca să vireze în aÈ™a fel încât să aibă nordul pe busolă, vehiculul începea să cabreze amenințător, aproape proptindu‑se pe pernele de aer din spate, obligându‑l să meargă cu o deviere serioasă spre vest. Nu era bine, fiindcă trebuia să aibă grijă să nu nimerească în tufiÈ™urile dese. Din câte își amintea, acestea acopereau aproape toată buza râpei de pe platoul spre care se cățărau. N‑avea ce să facă. Luminile reflectoarelor dezvăluiau în întuneric o serie de siluete albe, ce se miÈ™cau uÈ™or: erau vapori absorbiÈ›i rapid de către nori. Se făcu mai întuneric; respirau anevoie È™i se lăsă răcoarea. Pe geamul din față, pe barele nichelate ale banchetei se prelingeau picături de apă condensată, straturile învălmășite ale norilor când se răreau, când se îndeseau, în orice caz vehiculul se lăsa manevrat tot mai greu. Coordonatorul îl conducea orbeÈ™te, încercând doar să se îndrepte cât mai mult înspre partea de sus.

Reflectoarele își redobândiră deodată vigoarea de penetrare și vălătucii lăptoși se risipiră, alunecând în urmă; pe culoarele luminoase Văzură cocoașa ascendentă a pantei și, în același timp, sus începu să lucească cerul negricios. Tuturor le veni oarecum inima la loc.
— Cum se simte pasagerul? întrebă Coordonatorul fără să se întoarcă de la volan.
— Bine. Parcă ar dormita, răspunse Doctorul din spatele Chimistului.

Panta pe care urcau deveni treptat mai înclinată și se clătinară neplăcut. Roțile din față erau tot mai greu de controlat, iar centrul de greutate se deplasa simțitor în spate.

La un moment dat, când vehiculul începu să danseze pe loc È™i să o ia razna, alunecând într‑o parte câțiva metri, Doctorul strigă neliniÈ™tit:
— Ascultă, n‑ar fi mai bine să stau eu în față, pe bara dintre reflectoare? Ce zici?
— Deocamdată nu, răspunse Coordonatorul.

Mai eliberă puțin aer din cauciucuri și mașina se mai așeză. Un timp merse ceva mai bine; în fasciculele țopăitoare de lumină se vedea sus de tot linia inegală a tufișurilor. Trecură de marea colină golașă din argilă și tufișurile se apropiară, țepoase ca o perie neagră, la marginea râpelor suspendate, argiloase. Nici vorbă să se poată trece pe acolo și nici să cotească în căutarea unui loc mai bun, ca urmare forțară tot mai sus, până când vehiculul se opri în fața unui perete de doi metri. Frânele, acționate brusc, scrâșniră cu putere. În lumina intensă se vedea argila galbenă, presărată de rădăcini ca niște firișoare.
— Ce bine am ajuns, fir‑ar să fie! spuse furios Chimistul.
— Dă‑mi lopata! i se adresă Coordonatorul, care coborî, des­prinse câteva bucăți de argilă cu tăiÈ™ul lopeÈ›ii, le puse sub roÈ›ile din spate ale vehiculului È™i se întoarse spre panta abruptă.

Începu să se cațăre pe ea. Chimistul îl urmă în grabă. Doc­torul auzea cum se strecurau prin desișul uscat, cum trosneau ramuri rupte; lanterna Coordonatorului se aprinse, apoi se stinse pentru a licări în altă parte.
— Ce porcărie! mormăi Chimistul.

Ceva începu să foșnească; pata de lumină șovăi în beznă până ce încremeni.
— E riscant, se auzi din nou vocea Chimistului.
— Riscul e caracteristic astronauÈ›ilor, răspunse Coordonato­rul È™i, încordându‑È™i glasul, strigă: Doctore! Trebuie să împingem aici o bucată de pământ chiar pe margine. Cred că se poate trece, ai grijă doar de pasager, să nu se sperie.
— Bine, bine, răspunse Doctorul.

Se întoarse spre dublet, care continua să stea ghemuit și nemișcat.
— Încă o dată! gemu Coordonatorul.

Un È™uvoi de bulgări alunecă pe coastă. Deodată se dezlănÈ›ui un bubuit, un trosnet, È™i o bucată mare se rostogoli chiar lângă vehicul. Resturi de pământ ajunseră pe geamul din față, însă rostogolirea înceată a fragmentului dislocat se liniÈ™ti în vale; doar un răstimp mai continuară să se prăvălească bulgări pe perete. Doctorul se aplecă — dubletul nici nu reacÈ›ionă la evenimentul petrecut — È™i îndreptă reflectorul într‑o parte. ÃŽn buza de argilă a peretelui apăru o adâncitură largă ca o pâlnie. Coordonatorul stătea în ea, lucrând de zor cu lopata. Trecuse cu mult de ora douăsprezece. Scoaseră din portbagaj tamburul de remorcare, ancorele, elementele de fixare, È™i legară un capăt al cablului de bara dintre reflectoare, iar pe celălalt îl traseră prin mijlocul scobiturii, sus în desiÈ™, unde îl ancorară de două ori. Apoi Doctorul È™i Chimistul coborâră, iar Coordonatorul porni concomitent motoarele tuturor roÈ›ilor È™i al tamburului din față, care înfășurând în jurul său cablul trăgea încet vehiculul prin culoarul argilos. Nu reuÈ™iră până nu lărgiră din nou spaÈ›iul de trecere, dar la o jumătate de oră după aceea ancorele È™i cablul erau deja reaÈ™ezate în maÈ™ina care se strecura printre tufiÈ™uri, trosnind È™i scrâșnind zdravăn. Un timp se deplasară foarte lent, abia când se termină desiÈ™ul, uscat È™i fărâmicios, sporiră viteza.
— Suntem la jumătatea drumului, strigă Doctorul la un mo­ment dat, urmărind cu atenție kilometrajul, pe sub brațul Coor­donatorului.

Acesta din urmă credea că n‑au ajuns la jumătate; devierea la care îi obligase cățăratul greoi pe coaste o socotea în final la peste zece kilometri. Cu fruntea lângă geam, aplecat, fără a‑È™i lua ochii de la drum, încerca să ocolească obstacolele mai mari, pe cele mici prinzându‑le între roÈ›i; cu toate acestea vehiculul se zgâlțâia, făcând să zornăie canistra, uneori sărea peste gropi aterizând cu un scrâșnet al amortizoarelor pe toate cele patru roÈ›i. Vizibilitatea era totuÈ™i destul de bună È™i nu mai avură surprize; la capătul fasciculelor de lumină pulverizată în ceaÈ›a cenuÈ™ie, ceva alerga în grabă — o linie înaltă, a doua, a treia, a patra: erau catar­gele; trecură È™i de È™irul lor. Doctorul încercă să vadă pe fundalul cerului dacă peste vârfurile catargelor aerul mai vibra, dar era prea întuneric. Stelele pâlpâiau liniÈ™tit, uriaÈ™a creatură din spatele lui nu se miÈ™ca; se trase doar puÈ›in într‑o parte, îndreptându‑se, iar acest gest omenesc îl impresionă în mod ciudat.

Anvelopele săriră peste brazdele transversale. Coborau acum longitudinal pe coama gheboasă. Coordonatorul încetini puțin și dincolo de limba colinei calcaroase văzu brazdele următoare în lumină. Din stânga ajunse până la el un șuierat amplificat, un zgomot îngrozitor, surd. Un corp le tăia calea; în lumina reflec­toarelor luci ceva imens, strălucitor, și dispăru. Frânele scârțâiră brusc; se înghesuiră unii în alții, simțiră pe față o adiere fierbinte, amară, și auziră un nou șuierat. Coordonatorul stinse farurile. Se lăsă întunericul. La câțiva pași în fața lor pluteau un fel de vârte­juri de aer, unul după altul; sus, deasupra solului goneau gondole fosforescente, înfășurate în scuturi rotitoare invizibile, care se înclinau ușor, luau virajul una după alta, efectuând toate același unghi de manevră. Începură să le numere: opt, nouă, zece...

După a cincisprezecea urmă o pauză. Porniră, iar Doctorul spuse:
— Până acum chiar că n‑am întâlnit atâtea!

Se auzi iarăși ceva, alt zgomot cunoscut, mai grav, din ce în ce mai aproape; Coordonatorul acÈ›ionă marÈ™arierul È™i vehiculul începu să dea înapoi. Se retraseră în partea de sus, cu anvelopele trosnind pe grămezile calcaroase. Când vehiculul se opri, în faÈ›a lor, în întuneric, se deplasa o formă greu de perceput, cu un huruit de bas, care făcu să vibreze caroseria; doar lumina stelelor se atenua deasupra copacilor, iar solul începuse să tremure riscant. Bâzâind ca un bondar uriaÈ™, trecu următoarea fantomă, apoi o alta; gondolele nu se vedeau, doar conturul neregulat, ascuÈ›it la capete ca o stea, a ceva roÈ™ietic, pâlpâind È™i răsucindu‑se încet în direcÈ›ie inversă deplasării.

Se lăsă din nou liniștea; doar în zare se putea auzi, când mai încet, când mai tare, un cântec care se îndepărta.
— Astea au fost colosale! Le‑ai văzut? făcu Chimistul. Coordonatorul mai aÈ™teptă un timp, apoi aprinse farurile, eliberă frâna È™i vehiculul demară mai întâi datorită propriei lui greutăți, apoi prinse viteză È™i goni tot mai repede în jos. DeÈ™i era mai comod de mers de‑a lungul brazdelor, fiindcă evita denive­lările serioase, el preferă totuÈ™i să nu riÈ™te; asupra lor, din spate, se putea năpusti vreunul dintre monÈ™trii transparenÈ›i. MiÈ™când uÈ™or volanul, încercă să urmărească cât mai mult timp cu privirea direcÈ›ia de mers a formelor întâlnite; acestea soseau dinspre nord‑vest, se îndepărtau spre est, dar asta nu‑i spunea nimic: ele virau È™i puteau să execute mai multe viraje de acest fel. Nu scoase o vorbă, dar era neliniÈ™tit.

La câteva minute după ora două, în lumina farurilor străluci culoarul lucios ca o oglindă. Dubletul, care în cursul întâlnirii în întuneric nici nu se miÈ™case, de la un timp începuse să se tot uite în jur, să‑È™i ridice capul. Când ajunseră aproape de centura lucioasă, uriaÈ™a creatură începu să tuÈ™ească, gâfâind È™i gemând. Nu‑È™i mai găsea locul, se tot lăsa într‑o parte de parcă ar fi vrut să sară din mers.
— Oprește! Oprește! strigă Doctorul.

Coordonatorul frână și opriră la un metru în fața centurii.
— Ce s‑a întâmplat?
— Vrea să fugă!
— De ce?
— Nu știu, poate din cauza asta! Stinge farurile.

Coordonatorul îl ascultă. Imediat ce se făcu întuneric, duble­tul se trase greoi la locul său. Porniră cu luminile stinse. Timp de o secundă, de ambele părÈ›i ale vehiculului luci reflectarea stelelor în dalele negre; se deplasau din nou pe sol. Farurile izbiră bezna. Se aflau în câmpie. Goneau tot mai repede; întreaga maÈ™ină vibra, tremura, stâncile de calcar cu umbre mari ce se răsuceau pe nisip ca în jurul unei axe verticale zburau în urmă, nisipul se răsfira în dâre sub anvelope, aerul rece aproape că muÈ™ca, biciuindu‑le feÈ›ele; vehiculul huruia, foÈ™nea, iar pietricelele săreau cu zgomot în È™asiu. Chimistul se ghemui, încercând să‑È™i ferească pe cât posibil capul după geamul din față; mergeau pe teren plat, cu viteză sporită, aÈ™teptând să vadă nava dintr‑un moment în altul. Se înÈ›eleseseră cu cei rămaÈ™i să agate la pupa o baliză luminoasă cu lumină intermitentă. Căutau, aÈ™adar, luminiÈ›a pâlpâindă, dar minutele treceau. ÃŽncetiniseră oarecum È™i cotiră, îndreptându‑se acum spre nord‑est, însă în jur domnea aceeaÈ™i beznă. Demult mergeau cu luminile de poziÈ›ie, acum Coordonatorul le stinse È™i pe acestea, fără a mai lua în seamă riscul de a se ciocni de vreun obstacol nevăzut. O dată văzură o luminiță timidă È™i se grăbiră spre ea cu viteză maximă, dar după câteva minute se convinseră că era pur È™i simplu o stea mai joasă. Era două È™i douăzeci.
— Poate li s‑a stricat baliza, spuse Chimistul.

Nimeni nu‑i răspunse. Mai străbătură alÈ›i cinci kilometri, apoi iarăși cotiră; Doctorul se ridică în picioare È™i‑È™i înfipse privirea în împrejurimile învăluite de beznă. ÃŽncetiniră È™i mai mult, când deodată vehiculul săltă puternic, mai întâi cu roÈ›ile din față, apoi cu cele din spate; trecuseră peste un È™anÈ› săpat în solul nisipos.
— Mergi spre stânga, spuse deodată Doctorul.

Vehiculul o luă la stânga; luminile de poziÈ›ie desluÈ™iră cocoaÈ™ele, trecură peste altă brazdă, adâncă de o jumătate de metru, È™i toÈ›i văzură deodată o lumină confuză È™i o umbră alungită, înclinată, înălțându‑se pe fundalul ei. O secundă vârful umbrei fu învăluit în aureolă; când aceasta dispăru, îl pierdură din ochi. MaÈ™ina alerga impetuos, drept înainte; o nouă luminiță a unei balize luminoase acoperită de pupa navei dezvălui trei siluete mărunte. Coordonatorul aprinse reflectoarele; cei trei alergau cu mâinile ridicate.

Coordonatorul încetini și, când cei care alergau se dădură la o parte din drum, opri la câțiva metri de ei. Nava se înălța în apropiere. Merseseră spre ea în așa fel încât partea superioară a pupei acoperise baliza.
— Ați sosit?! Toți?! strigă Inginerul.

Se apropie de vehicul È™i se trase repede înapoi la vederea celei de‑a patra figuri, fără cap, care se miÈ™ca neliniÈ™tită.

Coordonatorul îl prinse cu o mână pe Inginer, cu cealaltă pe Fizician, și rămase așa un timp, ca și când se sprijinea de ei. Se adunaseră toți cinci lângă reflectorul lateral; Doctorul îi vorbea încetișor dubletului.
— La noi totul e în ordine, spuse Chimistul, dar la voi?
— Aproximativ, răspunse Ciberneticianul.

Se priviră unii pe alții fără un cuvânt.
— Dăm raportul sau mergem la culcare? întrebă Chimistul.
— Tu poÈ›i dormi? Asta‑i bună! strigă Fizicianul. La culcare! Of, Doamne! Ei au fost aici, È™tiÈ›i?
— AÈ™a m‑am gândit È™i eu, spuse Coordonatorul. S‑a ajuns la conflicte?
— Nu. Dar voi?
— Nici noi. Cred că... faptul că au descoperit nava se poate dovedi mai important decât ce am văzut noi. Vorbește, Henryk, poate tu...
— L‑aÈ›i prins? întrebă Inginerul.
— De fapt, el ne‑a prins pe noi... Adică s‑a lăsat luat de bu­năvoie. Dar asta‑i o poveste întreagă. Lungă, complicată, È™i din păcate nu înÈ›elegem nimic din ea.
— Și cu noi lucrurile stau la fel! explodă Ciberneticianul. Au sosit aici cam la o oră după ce aÈ›i plecat voi. Am crezut că gata, totul s‑a sfârÈ™it, mărturisi deodată cu voce scăzută.
— Nu vă e foame? întrebă Inginerul.
— Se pare că am uitat de‑a binelea de foame. Doctore, strigă Coordonatorul, vino încoace!
— Consfătuire?

Doctorul coborî È™i se îndreptă spre el, dar nu‑l scăpă din ochi pe dublet, care în mod neaÈ™teptat sări jos, printr‑o miÈ™care ciudat de sprintenă, È™i se îndreptă tărăgănat spre cei ce stăteau în picioare; nici nu atinse bine perimetrul luminat, că se È™i retrase È™i rămase nemiÈ™cat. Se uitară la el în tăcere; marea creatură se lăsă inertă la pământ, o clipă îi văzură capul, apoi muÈ™chii se adunară, lăsând o deschizătură. In lumina difuză a reflectoarelor văzură un ochi albastru, îndreptat spre ei.
— Deci au fost aici? întrebă Doctorul.

ÃŽn acel moment doar el nu se uita la dublet.
— Da. Au venit douăzeci È™i cinci de cercuri zburătoare, la fel ca acela pe care l‑am capturat, È™i patru maÈ™ini mult mai mari, nu discuri verticale, ci parcă niÈ™te sfârleze transparente.
— Le‑am întâlnit, strigă Chimistul.
— Când? Unde?
— Cam acum o oră, în timp ce se întorceau! Era cât pe ce să ne ciocnim de ele. Și ce‑au făcut aici?
— Mai nimic, continuă Inginerul. Au sosit în È™ir, nu È™tim de unde, fiindcă în momentul când am ieÈ™it la suprafață — întâmplarea a făcut ca timp de cinci minute să ne aflăm toÈ›i înăuntru — se învârteau deja în jurul navei, una după alta. Nu s‑au apropiat. Am crezut că e prima recunoaÈ™tere, o patrulă, primul grup de orientare tactică. Am aÈ™ezat aruncătorul sub navă È™i am aÈ™teptat în timp ce ele se învârteau în cerc, mereu în acelaÈ™i sens, fără să se îndepăr­teze sau să se apropie. A durat cam o oră È™i jumătate. Apoi au apă­rut cele mari, sfârlezele, înalte cam de treizeci de metri! AdevăraÈ›i coloÈ™i. Mult mai lente, pot să meargă, se pare, numai de‑a lungul brazdelor pe care le ară celelalte. Discurile rotitoare le‑au făcut loc în cercul lor, astfel încât soseau alternativ, o sfârlează mare È™i una mai mică, È™i începeau iarăși să se învârtească în jur. Uneori încetineau, o dată sau de două ori puÈ›in a lipsit să nu se ciocnească, de fapt chiar È™i‑au izbit marginile, cu un trosnet îngrozitor, dar nu li s‑a întâmplat nimic, au continuat să se rotească.
— Și voi?
— Noi, ei bine, am asudat lângă aruncător. Nu a fost o sen­zație prea plăcută.
— Vă cred, spuse solemn Doctorul, și mai departe?
— Mai departe? Mai întâi ne‑am gândit că o să ne atace dintr‑un moment în altul, apoi că nu fac altceva decât să ne observe, dar m‑a mirat aspectul lor È™i faptul că nu se opreau deloc, or, È™tim că un asemenea cerc se poate învârti pe loc. ÃŽn jurul orei È™apte l‑am trimis pe Fizician după baliză. Trebuia s‑o atârnăm pentru voi, dar n‑aÈ›i fi putut trece de acest zid zburător È™i atunci, pentru prima dată, mi‑a trecut prin minte că e o blocadă! Dar m‑am gândit că trebuie totuÈ™i să încerc să comunic cu ei cât mai mult posibil. Stăteam în continuare în spatele aruncătorului È™i am început să semnalizăm cu baliza, în serii, È™tiÈ›i, mai întâi câte două semnale luminoase, apoi câte trei È™i câte patru.
— În sistemul Pitagora? întrebă Doctorul, iar Inginerul se strădui zadarnic să observe la lumina felinarului de sus dacă Doctorul îl persiflează.
— Nu, spuse până la urmă, în sistemul unor obișnuite serii de cifre.
— Și ei? interveni Chimistul, care asculta cu nesaț.
— Cum să‑È›i spun, de fapt nimic...
— Ce înseamnă „de fapt"?
— Adică au făcut mereu diferite lucruri, și înainte de sem­nalizarea noastră, și în același timp, și după aceea, dar nimic din ceea ce ar indica încercarea de răspuns sau de stabilire a vreunui contact.
— Ce făceau?
— Se învârteau mai repede sau mai încet, se apropiau unele de altele, ceva se mișca în gondole.
— Și namilele acelea au gondole?
— Spuneai că le‑aÈ›i văzut...
— Era întuneric când le‑am întâlnit.
— Nu au nici un fel de gondole, în interior nu au nimic, e gol. ÃŽn schimb, pe margini umblă, curge, cum să‑È›i spun, circulă parcă un rezervor mare, bombat în afară, curbat în interior, iar pe laturi are tot felul de coarne, un fel de excrescenÈ›e conice. Absolut fără sens- fireÈ™te, din punctul meu de vedere. Deci, ce vă spuneam, aha, namilele ieÈ™eau uneori din cerc È™i‑È™i schimbau locul cu discurile mai mici.
— La ce interval de timp?
— Diferit. ÃŽn orice caz, nu am reuÈ™it să descopăr nici un fel de regularitate cifrică. Am numărat tot ce putea să aibă vreo legătură cu miÈ™cările lor, fiindcă aÈ™teptam un răspuns oarecare. Au făcut chiar È™i unele acrobaÈ›ii complicate. De exemplu, în cursul orei următoare namilele încetiniseră atât de mult, încât aproape se opriseră. ÃŽn faÈ›a fiecărei maÈ™ini mari se oprea un disc mai mic, care se îndrepta încetiÈ™or spre noi, dar nu prea mult, cam cincispre­zece metri, maÈ™ina cea mare în urma lui, începând iarăși să descrie cercuri. Acum erau două — unul interior, pe care se învârteau patru namile È™i patru discuri mai mici, È™i altul exterior, cu celelalte discuri plate. Când mă gândeam că va trebui să întreprind ceva ca să vă puteÈ›i întoarce, au format brusc un È™ir lung È™i s‑au îndepărtat, mai întâi în spirală, iar apoi direct spre sud.

— Cam pe la ce oră?
— La unsprezece și câteva minute.
— Asta înseamnă că noi am întâlnit probabil altele, i se adresă Chimistul Coordonatorului.
— Nu neapărat. Puteau să se oprească undeva.
— Acum vorbiți voi, spuse Fizicianul.
— Să povestească Doctorul, sugeră Coordonatorul.
— Bine. AÈ™adar... Doctorul rezumă în câteva minute toată istoria escapadei È™i continuă: ÞineÈ›i seama că tot ce se întâmplă aici ne aminteÈ™te parÈ›ial de diferite lucruri cunoscute pe Pământ, dar totdeauna rămân câteva piese libere ce nu se potrivesc în puzzle‑ul nostru. E foarte caracteristic. Aceste vehicule ale lor au apărut aici ca maÈ™ini în formaÈ›iune de luptă, ca patrulă de recunoaÈ™tere, ca grup de avangardă alarmatei sau ca început de blocadă? Din toate câte puÈ›in, dar până la urmă, nimic din toate acestea. Gropile de argilă erau oribile, fireÈ™te, dar ce semnificau ele de fapt? Morminte? AÈ™a păreau! Apoi cartierul acela sau cum să‑i zic?! Absolut nefiresc! O poveste întâlnită doar în vis. Dar scheletele? Muzeul? Măcelăria? Capela? Fabrica de exponate biologice? ÃŽnchisoarea! Ne putem gândi la toate acestea, chiar È™i la un lagăr de concentrare. Dar n‑am întâlnit acolo pe nimeni care să fi dorit să ne reÈ›ină sau să stabilească vreun contact! Acesta e lucrul cel mai de neînÈ›eles, cel puÈ›in pentru mine! CivilizaÈ›ia planetei este, fără îndoială, avansată. Arhitectura foarte evoluată tehnic, construirea de cupole ca acelea pe care le‑am văzut trebuie să ridice numeroase probleme! Iar alături — un cartier din piatră, reamintind cetățile medievale terestre. Uluitor amestec de trepte ale civilizaÈ›iei! ÃŽn plus, probabil că posedă o perfectă reÈ›ea de semnalizare, de vreme ce luminile s‑au stins în acea cetate exact Ia un minut după sosirea noastră, or noi am mers foarte repede È™i nu am observat pe nimeni pe drum. Mai întâi au fugit parcă din calea noastră, apoi ne‑au împresurat, ne‑au înghesuit, s‑a născut un haos de nedescris, totul era absurd, o adevărată nebunie. Și aÈ™a peste tot. Individul pe care l‑au ucis era îmbrăcat într‑un fel de folie argintie, aceÈ™tia erau goi, doar câțiva aveau pe ei niÈ™te împletituri sau zdrenÈ›e. Cadavrul din groapă avea un tubuleÈ› vârât într‑o excrescență de piele È™i, ceea ce‑i È™i mai bizar, avea un ochi ca acesta pe care îl vedeÈ›i, în timp ce alÈ›ii nu aveau ochi, dar aveau nas, sau invers. Când mă gândesc la toate acestea mă cuprinde teama că nici cel pe care l‑am adus cu noi n‑o să ne ajute prea mult. O să încercăm, fireÈ™te, să ne înÈ›elegem cu el, dar nu prea îmi vine să cred că o să reuÈ™im.

— Tot materialul informaÈ›ional strâns până acum trebuie înregistrat È™i clasificat cumva, observă Ciberneticianul, fiindcă altminteri o să ne pierdem în el. Trebuie să spun... Doctorul are desigur dreptate, dar... scheletele acelea erau oare cu adevărat schelete? Și povestea cu mulÈ›imea care mai întâi v‑a împresurat È™i apoi a fugit...
— Am văzut scheletele cum te văd È™i cum mă vezi. Este neve­rosimil, dar acesta‑i adevărul. Iar în ce priveÈ™te mulÈ›imea..., își desfăcu braÈ›ele într‑un gest larg.
— A fost o adevărată nebunie, interveni Chimistul.
— Poate că aÈ›i trezit tot cartierul È™i, din cauză că erau luaÈ›i prin surprindere... Imaginează‑È›i, să zicem, un hotel pe Pământ în care pătrunde brusc un disc zburător ca acestea de aici. E clar că s‑ar declanÈ™a panică.

Chimistul negă hotărât din cap. Doctorul zâmbi.
— N‑ai fost acolo, deci e greu să‑È›i explic. Panică — perfect. Dar apoi, când toÈ›i oamenii s‑au ascuns È™i au fugit, un disc iese în stradă È™i atunci unul dintre fugari, gol, cum a coborât din pat. tremurând de spaimă, aleargă după acel disc È™i îi dă de înÈ›eles Comandantului că vrea să meargă cu el. Ei?
— Dar el nu v‑a rugat pe voi...
— Nu ne‑a rugat, zici? întreabă‑i pe ei, dacă pe mine nu mă crezi, ce s‑a întâmplat când m‑am făcut că vreau să‑l împing să se întoarcă la ai lui. De altfel, imaginează‑È›i un hotel, iar ceva mai departe, morminte, morminte deschise, pline cu oseminte.
— Dragii mei, este patru fără un sfert, spuse Coordonatorul, iar mâine, adică astăzi, s‑ar putea să avem noi vizitatori. ÃŽn general, aici, în orice moment se poate întâmpla orice. Pe mine nu mă mai miră nimic. Ce aÈ›i făcut în rachetă? îl întrebă pe Inginer.
— Nu mare lucru, fiindcă preÈ› de patru ore am stat lângă aruncător. Am verificat un electrocreier superproductiv de tip „micro", aproape am repus în funcÈ›iune aparatura radio... Ciberne­ticianul o să‑È›i spună exact. Din păcate, e mare învălmășeală.
— ÃŽmi lipsesc È™aisprezece circuite cu niobiu‑tantal, spuse Ciberneticianul, criotronurile sunt întregi, dar fără cipurile astea nu voi face nimic cu creierul.
— Nu poți să iei de la altceva?
— Am luat, au fost multe, peste șapte sute.
— Nu mai sunt?
— Poate la apărător. N‑am putut ajunge la el. E chiar la fund.
— Auziți, trebuie să stăm așa, aici, toată noaptea, în fața navei?
— Just, să mergem! O clipă, ce facem cu dubletul?
— Dar cu vehiculul de teren?
— O să spun ceva foarte neplăcut. Din acest moment trebuie să instituim pază permanentă, spuse Coordonatorul. A fost o nebunie că până acum n‑am organizat aÈ™a ceva. Cine se oferă pentru primele două ore, până în zori, iar apoi mai vedem?...
— Eu, răspunse Doctorul.
— Tu?! Nici vorbă, numai cineva dintre noi, protestă Inginerul. Cel puțin noi am stat pe loc.
— Iar eu am stat în mașină, nu sunt mai obosit decât tine.
— Gata. Întâi Inginerul, apoi Doctorul, hotărî Coordonatorul.

Se întinse, își frecă palmele înghețate, se apropie de vehicul, stinse luminile și îl împinse încet până sub fuzelajul navei.
— Ascultați! Ciberneticianul stătea în picioare lângă dublet, care zăcea nemișcat. Cu el ce facem?
— O să rămână aici. O să doarmă. N‑are să fugă. Altminteri, de ce‑ar mai fi venit cu ei? interveni Fizicianul.
— Nu se poate una ca asta, trebuie să‑l apărăm cumva, începu Chimistul, dar se opri.

CeilalÈ›i intrară unul după altul în tunel. El se uită în jur, ridică furios din umeri È™i porni după ei. Inginerul își întinse saltelele pneu­matice lângă aruncător È™i se aÈ™eză, dar simÈ›ind că îl fură somnul, se sculă È™i începu să umble cu paÈ™i măsuraÈ›i dintr‑o parte în alta.

Nisipul scârțâia uÈ™or sub pantofi. Un strat cenuÈ™iu de nori se ridicase înspre răsărit, stelele încetaseră să mai tremure È™i pălise­ră. Aerul, rece È™i curat, îi umplea plămânii; încercă să desluÈ™ească mirosul acela străin pe care‑l È›inea minte după prima ieÈ™ire la suprafaÈ›a planetei, dar nu‑l putu regăsi. Trupul uriaÈ™ului, care zăcea într‑o parte, ceva mai încolo, se ridica È™i se lăsa ritmic. Inginerul văzu deodată niÈ™te tentacule lungi È™i subÈ›iri care se întinseră de la pieptul acestuia È™i‑l prinseră de picior. Se smulse disperat, se poticni, era să cadă; deschise ochii. Adormise mer­gând. Se mai luminase. Norii pufoÈ™i se aÈ™ezaseră spre răsărit în linie, oblică, conturată parcă dintr‑o imensă trăsătură; capătul ei începea să se înroÈ™ească puÈ›in câte puÈ›in; în cenuÈ™iul indecis al cerului aluneca azurul. Ultima stea imensă se stinsese. Inginerul stătea cu faÈ›a spre orizont. Din gri‑închis, norii deveniseră cafeniu‑aurii, focul se dezlănÈ›uia la marginea lor, o dâră trandafirie, topită într‑un alb imaculat, străpungea jumătate de boltă; marginea planetei, plată, parcă arsă, se lăsă deodată sub atingerea discului greu È™i roÈ™u. Ar fi putut să fie Pământul.

Simți o disperare sfâșietoare, greu de exprimat în cuvinte.
— Schimbul! se auzi un glas puternic în spatele său.

Inginerul tresări. Doctorul îl privi È™i zâmbi. Inginerul dori deodată să‑i mulÈ›umească pentru ceva, să‑i spună, fără să È™tie nici el ce anume, în orice caz ceva extrem de important, dar nu‑È™i găsi cuvintele; încuviință doar din cap, zâmbi la rândul său È™i se afundă în tunelul negru.


VIII


ÃŽn jurul prânzului, cinci bărbaÈ›i semidezbrăcaÈ›i, cu cefele È™i feÈ›ele bronzate, stăteau culcaÈ›i la umbra navei, sub burta ei albă. ÃŽn jur erau o mulÈ›ime de vase, părÈ›i ale unor aparate, pe foaia de cort zăceau în dezordine combinezoane, pantofi, prosoa­pe; din termosul deschis se împrăștia miros de cafea proaspătă, prin marea câmpie alunecau umbre de nori, domnea liniÈ™tea È™i dacă n‑ar fi fost creatura ghemuită, despuiată, ce stătea nemiÈ™cată la câțiva metri mai departe, sub fuzelaj, scena ar fi putut înfățiÈ™a un bivuac pe Pământ.
— Unde este Inginerul? întrebă Fizicianul.

Se ridică leneș în coate și privi în fața lui; în ciuda ochelarilor închiși la culoare, cumulusul învolburat îi luci în privire ca o flacără.
— Își scrie cartea.
— Ce carte? Aha, lista reparațiilor.
— Da, o să iasă un catastif gros È™i interesant, ascultaÈ›i‑mă pe mine.

Fizicianul se uită la cel care vorbea.
— EÈ™ti bine dispus? Asta‑i bine. Rana aproape că È›i s‑a vinde­cat. Pe Pământ nu s‑ar fi închis atât de repede.

Coordonatorul atinse locul cicatrizat de pe frunte și ridică sprâncenele.
— S‑ar putea. Nava era sterilizată, iar bacteriile de aici sunt inofensive pentru noi. Se pare că insecte nu există deloc. N‑am văzut nici una, dar voi?
— Fluturii albi ai Doctorului, mormăi Fizicianul.

N‑avea chef de vorbă din cauza căldurii.
— Dar asta‑i doar o ipoteză.
— Dar ce nu‑i aici ipoteză? întrebă Doctorul.
— Prezența noastră, răspunse Chimistul. Se întoarse pe spate. Știți, recunoscu el, aș dori să schimb mediul...
— Și eu, spuse Doctorul.
— Ai văzut cum i s‑a înroÈ™it pielea dacă a stat câteva minute la soare? interveni Coordonatorul.

Doctorul confirmă din cap.
— Da. Asta înseamnă că ori n‑a mai stat până acum la soare, ori a fost îmbrăcat, ori...
— Ori?
— Ori altceva despre care eu n‑am habar...
— Nu‑i rău, spuse Ciberneticianul, ridicându‑È™i ochii de pe foaia cu notiÈ›e. Henryk îmi promite că va scoate cipuri, din apă­rător. Să presu­punem că mâine termin de cercetat È™i că totul o să meargă. Asta ar însemna că pe seară o să avem primul automat pus în funcÈ›iune! îl aÈ™ez deasupra tuturor celorlalte lucruri, dacă se va înjgheba doar din trei piese, È™i astfel totul o să demareze. O să pornim utilajul greu, excavatorul, apoi încă o săptămână, punem racheta pe picioare È™i... Nu apucă să termine.
— Cum, spuse Chimistul, tu îți imaginezi că noi ne urcăm așa, pur și simplu, și ne luăm zborul?

Doctorul pufni în râs.
— Astronautica reprezintă rodul pur, neîntinat, al curiozității umane, spuse el. Auziți? Chimistul nu mai vrea să plece de aici!
— Nu, fără glumă, Doctore! Ce e cu dubletul ăsta? Ai stat cu el o zi întreagă!
— Am stat.
— Și? Lasă enigmele! Și așa sunt destule în jurul nostru...
— Nu‑i nici o enigmă. Cum să spun, el se comportă ca un copil. Ca un copil handicapat mintal. Mă recunoaÈ™te. Când îl strig, vine. Când îl împing uÈ™or, se aÈ™ează. ÃŽn felul său.
— L‑ai dus în sala maÈ™inilor. Cum s‑a comportat acolo?
— Ca un sugar. Nimic nu l‑a interesat. Când m‑am aplecat în spatele generatorului È™i nu m‑a mai văzut, a asudat de frică. Dacă aceea e sudoare È™i dacă ea semnifică frica...
— Vorbește? Am auzit cum îți gângăvea câte ceva.
— Sunete articulate nu scoate. Am făcut înregistrări È™i am ana­lizat frecvenÈ›a. Vocea o aude, în orice caz, reacÈ›ionează. Nu‑mi dau seama... E ca un animal — È™i sperios, È™i timid, or, întreaga colectivitate de aici se compune din indivizi asemănători, doar dacă el singur... dar un asemenea caz...
— O fi tânăr? S‑ar putea ca ei de la început să fie aÈ™a mari.
— O, nu, nu e tânăr. Se cunoaÈ™te după piele, riduri, cute – acestea sunt legități biologice generale, formaÈ›iunile cu care calcă sunt complet întărite, cornificate. ÃŽn orice caz, nu este copil în accepÈ›iunea noastră. De altfel noaptea, când ne‑am întors, sesiza unele fenomene mai repede decât noi È™i reacÈ›iona în felul său. De exemplu, reflectarea aceea în aer, despre care v‑am vorbit. Se temea È™i de locul său de reÈ™edință, altminteri de ce ar fi fugit de acolo?
— Poate că reuÈ™im să‑l învățăm câte ceva — în definitiv, ei au construit fabrici, discuri zburătoare, trebuie să fie inteligenÈ›i..., spuse Fizicianul.
— Acesta nu este.
— AÈ™teaptă! Știi ce mi‑a trecut prin minte?

Chimistul se ridică sprijinindu‑se în mâini. Se aÈ™eză, scuturându‑È™i firele de nisip care i se lipiseră pe coate.
— Nu cumva e... debil? Handicapat? Sau...
— Și crezi că acolo ar fi un azil de nebuni? se miră Doctorul. Se așeză și el. Râzi de mine?
— De ce‑aÈ™ râde? Ar putea fi un loc izolat unde îi È›in pe cei bolnavi.
— Și fac experimente pe ei, șopti Chimistul.
— Ceea ce ai văzut numești experiment? se amestecă în discuție Coordonatorul, care tăcuse până atunci.
— Nu apreciez acest lucru din punct de vedere moral. Cum pot face asta? Doar nu È™tim nimic! replică Chimistul. Doctorul a găsit acolo, într‑unui din ei, un tubuleÈ› asemănător celui care se afla în corpul supus autopsiei...
— Aha, adică acela care a pătruns în rachetă provine tot de acolo. A fugit și a ajuns până aici în timpul nopții?
— De ce nu? E imposibil?
— Dar scheletele? exclamă Fizicianul, a cărui fizionomie arăta că privește foarte sceptic argumentele Chimistului.
— Nu știu. Poate că e un fel de conservare, sau poate că îi tratează, mă refer la un anumit gen de șocuri psihice.
— Se subînÈ›elege. Și au un Freud al lor, spuse Doctorul. Stimabile, las‑o baltă! Și nu‑mi spune mie că scheletele sunt un fel de distracÈ›ie sau „castel cu stafii". Este o instalaÈ›ie uriașă, e necesar un întreg arsenal chimic pentru a fixa scheletele în acele blocuri de smalÈ›. Ar putea fi un fel de producÈ›ie? Dar ce anume produc?
— Faptul că nu poți scoate nimic de la dubletul acesta nu înseamnă că totul e pierdut, observă Fizicianul.
— Încearcă să afli ceva despre civilizația pământeană de la un repetent, la mine, la Universitate!
— Un student înapoiat? întrebă Chimistul și toți începură să râdă.

Deodată râsul se întrerupse. Dubletul stătea în picioare lângă ei. Își mișca în aer degetele ca niște noduri, iar fața mică și plată, lăsată pe spate, tremura.
— Ce‑i asta?! întrebă Chimistul.
— Râde, spuse Coordonatorul.

ToÈ›i observară îndată sughiÈ›ul micului tors, care tresaltă parcă de bucurie. Tălpile mari, diforme, se miÈ™cau din loc. Pironită de cele cinci perechi de ochi, creatura încetă să se mai miÈ™te, plimbându‑È™i privirea ochiului albastru de la unul la altul. Brusc își retrase torsul, mânuÈ›ele, capul, se mai uită încă o dată prin despărÈ›itura musculară È™i cu paÈ™i greoi se îndepărtă spre locul său, unde se lăsă jos, gâfâind uÈ™or.

— Dacă ăsta e râs..., șopti Fizicianul.
— N‑ar demonstra totuÈ™i mare lucru. Și maimuÈ›ele râd.
— Stai puÈ›in, spuse Coordonatorul. Ochii îi străluceau pe faÈ›a slabă È™i arsă de soare. Să presupunem că la ei există o mult mai mare dispersie biologică a înzestrărilor native decât la noi. Că, într‑un cuvânt, există grupuri‑caste ale celor care lucrează în mod creator, care construiesc, precum È™i un mare număr de indivizi care nu sunt capabili de nici un fel de muncă, în general, nu sunt buni de nimic. Iar în legătură cu acest fapt, pe cei nefolositori...

— ÃŽi ucid. Fac experienÈ›e pe ei. ÃŽi mănâncă. Nu te speria, poÈ›i să spui tot ce‑È›i vine în minte, spuse Doctorul. Nimeni n‑o să râdă, fiindcă totul e posibil. Numai că, din păcate, omul nu poate să înÈ›eleagă tot ceea ce este posibil.
— Stai puțin. Ce crezi despre ce am spus?
— Dar scheletele? adăugă Chimistul.
— Materiale didactico‑È™tiinÈ›ifice pe care le fac după masa de prânz, explică Ciberneticianul, cu o grimasă maliÈ›ioasă.
— Dacă È›i‑aÈ™ spune toate teoriile care mi‑au trecut prin cap, începând de ieri, gândindu‑mă la această situaÈ›ie, spuse Doctorul, s‑ar naÈ™te o carte de cinci ori mai groasă decât cea pe care o scrie Henryk, deÈ™i cu siguranță nu atât de bine structurată. ÃŽn tinereÈ›e am cunoscut un cosmonaut în vârstă. Văzuse mai multe planete decât firele de păr de pe cap È™i avea intenÈ›ii bune — dorea să‑mi povestească despre cum arată peisajul de pe nu mai È›in minte ce corp ceresc. Acolo sunt atât, atât de mari — povestea È™i‑È™i desfăcea braÈ›ele — È™i au asta aÈ™a È™i acolo este aÈ™a, iar cerul, altfel decât la noi, altfel, uite aÈ™a — repeta întruna, până când a început singur să râdă – È™i a renunÈ›at. Nu poÈ›i lămuri pe cineva care nu a fost în spaÈ›iu cum este când atârni în vid È™i ai stele sub picioare, iar asta se referă doar la alte condiÈ›ii de natură fizică! Aici avem în faÈ›a noastră o civilizaÈ›ie care s‑a dezvoltat timp de cel puÈ›in cincizeci de secole. Cel puÈ›in! Iar noi vrem s‑o înÈ›elegem după câteva zile.

— Trebuie să ne străduim, fiindcă dacă n‑o înÈ›elegem, preÈ›ul pe care va trebui să‑l plătim poate fi... prea mare, spuse Coordo­natorul.

Tăcu o clipă și adăugă:
— Așadar, după părerea ta, ce ar trebui să facem?
— Ce am făcut și până acum, răspunse Doctorul, dar șansele noastre de succes le consider infime, una la numărul de ani pe care îi înregistrează civilizația Edenului.

Din tunel apăru Inginerul, care, văzându‑È™i tovarășii odihnindu‑se în cercul larg al umbrei, ca pe plajă, își scoase combinezonul È™i se apropie de ei, căutându‑È™i un loc. Chimistul îl invită, făcându‑i semn.
— Cum a mers? îl întrebă Inginerul.
— Am terminat cam trei sferturi — n‑am lucrat numai la asta, fiindcă am încercat să revizuiesc concepÈ›ia noastră anterioară, potrivit căreia acea primă fabrică, din nord, funcÈ›ionează aÈ™a cum funcÈ›ionează pe motiv că a fost lipsită de control È™i s‑a dereglat... Despre ce e vorba? Ce e caraghios în asta? De ce râdeÈ›i?!
— O să vă spun ceva, zise Doctorul. Doar el își păstra serio­zitatea. Când nava va fi aptă de zbor, va avea loc o revoltă. Nimeni n‑o să vrea să zboare până nu va afla... Fiindcă acum, în loc să trecem la treabă, să ne vedem de È™uruburi...
— Aha, È™i voi vă gândeaÈ›i la acelaÈ™i lucru..., conchise în sfârÈ™it Inginerul. Și la ce‑aÈ›i ajuns?
— La nimic. Dar tu?
— De fapt, la fel, dar... Deci, am căutat cele mai generale trăsături ale fenomenului de care m‑am izbit È™i m‑a frapat faptul că fabrica aceea automatizată, o È™tiÈ›i, nu numai că producea neîncetat, dar o făcea parcă într‑un mod neglijent — „produsele finite" se deosebeau între ele. ÞineÈ›i minte?

Se auzi un murmur aprobator.
— Ieri Doctorul a atras atenÈ›ia că dubleÈ›ii se deosebesc între ei într‑un fel bizar — unii nu au ochi, alÈ›ii nas, numărul degetelor variază, la fel È™i culoarea pielii, toate acestea oscilează între anumite imperfecÈ›iuni ale procesului cu tehnologie „limitată" ¾ aici È™i acolo...
— Asta e într‑adevăr curios, reacÈ›ionă Fizicianul, care ascul­tase cu mare atenÈ›ie, iar Doctorul adăugă:
— Da, în sfârșit ceva esențial; și mai departe? Mai departe? se adresă el Inginerului, care clătină din cap jenat.
— Zău, nu am curajul să spun... Când stă singur, omul se gândește la tot felul de chestii...
— Zi, domnule! strigă Chimistul, aproape consternat.
— Dacă tot ai început, completă Ciberneticianul.
— Am raționat astfel: acolo avem în față un proces ciclic de producție, iar voi, ieri; ați descoperit de asemenea ceva ce seamănă a fabrică. Dacă era fabrică, atunci trebuia să producă ceva.
— Nu; acolo nu era nimic, spuse Chimistul. ÃŽn afară de schelete. Ce‑i drept, n‑am căutat peste tot..., adăugă el È™ovăind.
— Dar dacă acea fabrică produce... dubleți? întrebă șoptit Inginerul în tăcerea ce se lăsase.
— Sistemul de producție ar fi analog: în serie, în masă, cu devieri cauzate, să spunem, nu atât de lipsa de control, cât de însăși particularitatea proceselor atât de complicate, încât apar în cadrul lor anumite abateri de Ia norma prestabilită, care nu se mai supun dirijării. Și scheletele se deosebesc între ele.
— Și... crezi că îi omoară pe cei „produși cu defecțiuni"?... Întrebă Chimistul cu vocea schimbată.
— Nici vorbă! Mă gândeam că trupurile acelea... pe care le‑am găsit n‑au fost vii niciodată. Că sinteza a reuÈ™it să creeze sisteme" înzestrate cu muÈ™chi, cu toate organele interne, dar abaterea de la normă a fost atât de mare, încât ele nu erau în stare să funcÈ›ioneze. Ca atare, în general, nu au reînviat È™i au fost eliminate din ciclul de producÈ›ie...
— Dar șanțul acela de lângă oraș? Tot o producție proastă e? întrebă Ciberneticianul.
— Nu știu, deși, în definitiv, nici acest aspect nu e exclus.
— Nu, nu este, spuse Doctorul. Se uită la marginea albăstruie a orizontului. În ceea ce spui există ceva... tubul acela frânt, și unul și celălalt...
— Poate prin ele introduceau substanțe hrănitoare în timpul sintezei.
— Asta ar explica, în parte, de ce dubletul adus aici de voi pare subdezvoltat mintal, interveni Ciberneticianul. A fost creat de la început așa „adult", nu vorbește, îi lipsește orice fel de experiență...
— Nici chiar aÈ™a, spuse Chimistul. Dubletul nostru mai È™tie câte ceva — s‑a speriat nu numai de întoarcerea la azilul de piatră, ceea ce până la urmă ar putea fi firesc într‑un anumit fel, dar i‑a fost teamă È™i de centura lucioasă. Mai mult, È™tia ceva despre re­flectarea luminoasă, despre graniÈ›a invizibilă pe care am trecut‑o...
— Dacă vom continua ipoteza lui Henryk, se naște o imagine greu de acceptat, spuse Coordonatorul privind nisipul de sub tălpi. Prima fabrică produce piese nefolositoare. Dar a doua? Ființe vii? La ce bun? Consideri că și ele sunt reintroduse în circuitul ciclic?
— O, Cerule! Ciberneticianul se cutremură. Sper că nu vor­bești serios.
— O clipă! Chimistul se aÈ™eză. Dacă cei vii ar reveni în retor­tă, eliminarea exemplarelor imperfecte ce nu pot prinde viață ar fi lipsită de sens. De altfel n‑am văzut deloc urme ale unui ase­menea proces...

În liniștea care se așternuse, Doctorul se întinse și își trecu privirea de la unul la altul.
— ȘtiÈ›i ce? li se adresă el. N‑am încotro... Trebuie să vă spun. Ne conducem toÈ›i după trăsătura comună pe care a dezvăluit‑o Inginerul È™i încercăm acum să adaptăm faptele la ipoteza „fabricată". Din toate acestea rezultă incontestabil că suntem niÈ™te oameni foarte oneÈ™ti È™i naivi...

Îl priviră cu mirare crescândă, în timp ce el continuă:
— Acum o clipă aÈ›i încercat să născociÈ›i cele mai oribile trăsnăi de care sunteÈ›i în stare È™i aÈ›i ajuns la o imagine pe care ar putea‑o crea È™i un copil. O fabrică ce produce fiinÈ›e vii pentru a le măcina... Dragii mei, realitatea poate fi mai cruntă.
— Știi că ai haz?! explodă Ciberneticianul.
— Stai puÈ›in, lasă‑l să vorbească, interveni Inginerul.
— Cu cât mă gândesc mai mult prin ce am trecut noi în cartierul acela de piatră, cu atât mai tare sunt convins că am văzut cu totul altceva decât ni s‑a părut că vedem.
— VorbeÈ™te mai explicit. Deci, ce s‑a întâmplat acolo? între­bă Fizicianul.
— Nu È™tiu ce s‑a întâmplat, È™tiu în schimb, sunt sigur că È™tiu ce nu s‑a întâmplat.
— Iată! N‑ar fi mai bine să ne scuteÈ™ti de enigmele astea?
— Vreau să spun doar atât: după o îndelungată preumblare prin acel labirint de piatră am fost împresuraÈ›i pe neaÈ™teptate de mulÈ›ime, care ne‑a dat de furcă, dar care apoi s‑a împrăștiat È™i a dispărut. Fiindcă în timp ce intram în zona locuită, am observat cum se sting luminile, am crezut fireÈ™te că se datorează sosirii noastre, că locuitorii s‑au ascuns de noi È™i că ne‑a învăluit un grup, È™tiu È™i eu, al celor care se îndreptau spre adăposturi, sau ceva de genul acesta. ÃŽn măsura posibilităților, mi‑am reprezentat cât mai exact întreaga secvență a evenimentelor cu noi È™i în jurul nostru È™i vă spun: a fost cu totul altceva, ceva ce mintea refuză să accepte, aÈ™a cum refuză demenÈ›a.

— Ai promis că o să vorbești fără ocolișuri, îi atrase atenția Fizicianul.
— Asta È™i fac. Domnilor, există următoarea situaÈ›ie: pe o planetă locuită de fiinÈ›e inteligente aterizează nou‑veniÈ›i din stele. Care sunt reacÈ›iile posibile ale locuitorilor?

Întrucât nimeni nu răspunse, Doctorul continuă:
— Chiar dacă locuitorii acestei planete au fost creaÈ›i în retor­te sau au venit pe lume în împrejurări È™i mai insolite, nu văd decât trei tipuri de comportament posibile: încercarea de a stabili un contact cu cei sosiÈ›i, încercarea de a‑i ataca, sau panica. S‑a constatat însă că e posibil un al patrulea tip — totala indiferență.
— Singur ai spus că puțin a lipsit să nu vă rupă coastele și tu numești asta indiferență?! replică înciudat Ciberneticianul.

Chimistul asculta cuvintele Doctorului cu ochii măriți, în care deodată se aprinse o luminiță.
— Dacă te‑ai afla în calea unei turme ce fuge de incendiu, ar putea să se întâmple È™i mai rău, dar de aici nu rezultă că turma își îndreaptă atenÈ›ia spre tine, răspunse Doctorul. Vă spun, mulÈ›imea în care am ajuns, în general, nu ne‑a văzut. Nu s‑a interesat de noi. Am picat în mijlocul ei absolut întâmplător. FireÈ™te, iniÈ›ial am fost siguri că noi suntem cauza lăsării întunericului, a haosu­lui, a tot ce am văzut. Dar nu e adevărat. N‑a fost aÈ™a.
— Demonstrează‑ne! spuse Inginerul.
— Mai întâi aÈ™ dori să È™tiu ce spune tovarășul meu, zise Doctorul uitându‑se la Chimist, care stătea cuprins de o bizară stupoare, miÈ™când din buze fără să se audă nimic, de parcă ar fi vorbit de unul singur.

Tresaltă brusc.
— Da, spuse. Deci, cred că da. Da, tot timpul, până în clipa de față, ceva mă chinuia în toată povestea asta, nu‑mi dădea pace, am simÈ›it că acolo era un mobil, o neînÈ›elegere, sau cum să spun, ceva ca atunci când citeÈ™ti un text încurcat È™i nu poÈ›i să pricepi unde au fost inversate propoziÈ›iile. Acum totul s‑a limpezit. Probabil că a fost aÈ™a cum spune el. Mi‑e teamă că n‑o să demonstrăm acest lucru, asta nu se poate dovedi. Ar fi trebuit să fii acolo, în acea mulÈ›ime. Pur È™i simplu, ei nu ne‑au văzut. Cu excepÈ›ia câtorva din imediata apropiere, se înÈ›elege, dar tocmai pe aceia care mă înconjurau nu i‑a cuprins panica generală. AÈ™ zice că, dimpotrivă, imaginea mea acÈ›iona asupra lor parcă incitant: cât timp se uitau la mine, erau pur È™i simplu foarte miraÈ›i, extrem de surprinÈ™i, locuitori care văzuseră niÈ™te fiinÈ›e străine. N‑au vrut să ne facă nici un rău... ÃŽmi amintesc chiar că într‑o anumită măsură m‑au ajutat să mă eliberez din înghesuială, fireÈ™te, în măsura în care aceasta era posibil...

— Dar dacă cineva a asmuțit acea mulțime asupra voastră, dacă avea să fie doar o prigoană? insistă Inginerul.

Chimistul negă din cap.
— Acolo nu erau nici un fel de discuri rotitoare, nici pază armată, nici un fel de organizare, era un haos deplin și nimic mai mult. Da, completă el, mă mir cu adevărat că abia acum am înțeles acest lucru! Cei care mă vedeau de aproape parcă se trezeau, în timp ce toți ceilalți se comportau ca niște nebuni!
— Dacă e aÈ™a cum spuneÈ›i, interveni Coordonatorul, aceasta ar însemna o coincidență destul de ciudată: de ce s‑au stins luminile tocmai în momentul în care am ajuns noi acolo?
— Aha, calculul probabilităților, spuse Doctorul. Apoi, mai tare: N‑aÈ™ vedea nimic deosebit în asta în afară de bănuiala nelipsită de temei că asemenea stări au loc relativ frecvent.
— Ce stări?
— Stările de panică generală.
— Și ce anume le‑ar putea genera?
— Ar putea fi un declin al civilizaÈ›iei planetei, propuse Ciberneticianul după o clipă de tăcere generală. O perioadă de regres. simplificând, s‑ar putea spune că civilizaÈ›ia este roasă de un fel de... cancer social.
— Foarte confuz, spuse Coordonatorul. După cum È™tim. Pământul e o planetă mijlocie. A cunoscut perioade de involuÈ›ie, civilizaÈ›ii întregi au apărut È™i au dispărut, dar însumând mileniile, obÈ›inem imaginea unei complexități pronunÈ›ate a vieÈ›ii È™i a ocrotirii ei crescânde — ceea ce numim progres. Dar există — în virtutea legității principale — abateri statistice de la o medie, pozitive È™i negative. Nu trebuie să ne raportăm la ipotezele despre degenerarea temporară, despre regres. S‑ar putea ca suferinÈ›ele care au însoÈ›it apariÈ›ia civilizaÈ›iei să fi fost È™i să fie aici mai mari decât în altă parte. S‑ar putea să fi aterizat tocmai într‑o zonă de „deviere negativă"...
— Demonism matematic, mormăi Inginerul.
— Fabrica există, sesiză Fizicianul.
— Prima, de acord, dar existenÈ›a celei de‑a doua este o ipo­teză ce nu poate fi susÈ›inută.
— ÃŽntr‑un cuvânt, e necesară o nouă expediÈ›ie, spuse Chi­mistul.
— ÃŽn această privință n‑am nici cea mai mică îndoială. Inginerul se uită în jur. Soarele coborâse vizibil spre apus, umbrele se alungeau pe nisip. Adia un vânt uÈ™or.
— Astăzi?... Îl întrebă pe Coordonator.
— Astăzi ar trebui să mergem după apă și după nimic altceva. Zicând acestea, Coordonatorul se ridică.
— Discuția a fost foarte interesantă.

Expresia feței sale arăta însă că gândurile îi zburau în alta parte.

Prinse combinezonul, dar îl aruncă imediat, așa de tare îl încinsese soarele.
— Cred că, reluă el, spre seară facem o incursiune până li izvor. Să nu ne lăsăm distrași de la realizarea planului de nimic altceva, în afara eventualelor amenințări nemijlocite.

Se întoarse la cei ce stăteau pe nisip. Îi privi o clipă, apoi se adresă tărăgănat:
— Trebuie să mărturisesc că sunt un pic neliniștit...
— Din ce cauză?
— Nu‑mi place că prea ne‑au lăsat în pace după vizita de alaltăieri. Ne‑au descoperit de peste douăzeci È™i patru de ore È™i... nimic. Nici o colectivitate în care cade din cer un vehicul cu oameni nu se comportă astfel.
— Asta, într‑o anumită măsură, ar susÈ›ine presupunerea mea, spuse Ciberneticianul.
— Despre „cancerul" care roade Edenul? Din punctul nostru de vedere acest lucru n‑ar fi chiar atât de rău, numai că...
— Ce anume?
— Știți ce? Ne apucăm până la urmă de apărător. Dăm la o parte molozul de deasupra, cu siguranță cipurile sunt întregi în interior.


IX


Lucrară din greu mai mult de două ore, scoțând din camera de dedesubt bucățile sparte ale automatelor, piesele de rezervă, dislocate în timpul ciocnirii din lăcaÈ™ele de fixare, vârâte unele într‑altele, aproape inseparabile, acoperind ca o lavă afetul apărătorului. Pe cele mai grele le ridicară cu o macara mică, iar tot ce nu putea fi tras prin ușă fusese demontat de către Inginer, ajutat iniÈ›ial de Coordonator. Două suluri de tablă blindată, înÈ›epenite în turela apărătorului, È™i lada cu plăci de plumb de deasupra au fost tăiate până la urmă cu un arc electric, după ce au coborât din sala maÈ™inilor cablurile de la tabloul de distribuÈ›ie al reactorului. Ciberneticianul È™i Fizicianul selectau ceea ce fusese scos din maldărul de resturi zornăitoare. PărÈ›ile care nu mai puteau fi separate erau trecute la fiare vechi. La rândul său, Chimistul le grupa după tipul de material. Uneori, când urma să fie ridicat vreun element deosebit de masiv, toÈ›i își lăsau treaba È™i săreau în ajutorul „hamalilor". La È™ase fără câteva minute, accesul la căpățâna turtită a apărătorului permitea deschiderea chepengului din partea superioară. Ciberneticianul sări primul, cu picioarele drepte, în interiorul întunecat. După un moment ceru lampa electrică È™i o primi printr‑un cablu lăsat în jos. Auziră strigătul lui, estompat ca într‑o fântână.

— Sunt! strigă el triumfător, sunt! Iată‑le! ÃŽÈ™i înălță capul o clipă. Doar să te urci È™i să porneÈ™ti! Toată instalaÈ›ia este în stare de funcÈ›iune!
— E limpede, doar pentru asta folosește apărătorul! Să reziste cât măi mult! reacționă și Inginerul, radiind de bucurie. Avea urme sângerânde pe brațe, de la ridicarea greutăților.
— Dragii mei, e È™ase. Dacă avem de mers după apă, trebuie să pornim acum, spuse Coordonatorul. Ciberneticianul È™i Inginerul nu‑È™i văd capul de treabă, de aceea cred că vom merge în aceeaÈ™i formaÈ›ie ca ieri.
— Nu sunt de acord!
— ÃŽnÈ›elegi doar..., începu Coordonatorul, dar Inginerul nu‑l lăsă să încheie.
— Poți să mă înlocuiești foarte bine, astăzi tu vei rămâne.
Se mai contraziseră o vreme, dar până la urmă Coordonatorul cedă.

ÃŽn componenÈ›a echipei intrau Inginerul, Fizicianul È™i Docto­rul. Pe acesta din urmă nu reuÈ™iră să‑l convingă. Þinea cu orice preÈ› să meargă.
— Zău ca nu se știe unde e mai periculos, aici sau acolo, dacă la asta vă gândiți, spuse el în final, agasat de atacurile Inginerului.

Urcă scara de metal și ieși.
— Vasele sunt pregătite, spuse Coordonatorul.
— Până la pârâu nu sunt mai mult de douăzeci de kilometri. Veniți repede cu apa, bine?
— Dacă reuÈ™im, mai facem un drum, răspunse Inginerul, ne‑ar trebui patru sute de litri.
— O să vedem dacă mai faceți un drum sau nu.

Chimistul È™i Ciberneticianul intenÈ›ionară să‑i conducă, dar Inginerul le bară calea.

— Nu, nu ne mai conduceÈ›i! Fără cuvinte de rămas‑bun, nu‑È™i au rostul. AveÈ›i grijă! Unul trebuie să fie la suprafață, ca să poată să ne conducă.
— Eu voi fi acela, spuse Chimistul, vezi doar că n‑am nimic de făcut.

Soarele atârna destul de jos. După ce verifică ansamblul suspensiilor, jocul mecanismului de direcÈ›ie È™i rezervele ameste­cului de izotopi, Inginerul se aÈ™eză în față. Doctorul nici n‑apucă să se urce, că dubletul care zăcea sub navă se ridică È™i, îndreptându‑È™i tot corpul, porni spre el. Vehiculul de teren luă startul.

UriaÈ™a ființă gemu È™i porni după ei cu o viteză care‑l ului pe Chimist. Doctorul spuse ceva cu voce tare spre Inginer È™i acesta frână.
— Ei, ce‑ai de gând, îl boscorodi el, doar nu vrei să‑l iei cu tine?!

Încurcat, neștiind prea bine ce să facă, Doctorul se uita neputincios la uriașul mai înalt cu două capete, care îl privea în față, se lăsa când pe un picior, când pe celălalt, și scotea niște sunete ascuțite.
— ÃŽnchide‑l în navă. O să se È›ină după tine, îl sfătui Inginerul.
— Sau dă‑i ceva să adoarmă, adăugă Chimistul. Fiindcă dacă o să alerge după noi, poate să mai atragă È™i pe altcineva.

Acest argument îl convinse pe Doctor. Vehiculul se apropie lent de navă, dubletul alerga după el cu țopăiturile lui bizare, apoi Doctorul îl trase pe uriaș în tunel, deși trecerea nu fu ușoară. După aproximativ un sfert de oră se întoarse furios.
— L‑am închis în vestibulul sălii de pansamente, spuse, acolo nu este sticlă È™i nimic ascuÈ›it. Dar mi‑e teamă să nu facă scandal.
— Hai, lasă, interveni Inginerul, nu fi ridicol.

Doctorul dori să răspundă ceva, pe un ton mai aspru, dar tăcu. Porniră din nou, ocolind nava printr‑un arc de cerc uriaÈ™. Chimistul le făcu semne cu mâna, chiar È™i atunci când nu se mai vedea decât trena de praf, înaltă È™i dispersată. Apoi începu să se plimbe cu paÈ™i egali în apropierea aruncătorului, superficial îngropat.

Se fâțâi așa încă aproape două ore, când printre cupele suple ce proiectau umbre alungite apăru un norișor de praf. Discul solar, ca un ou, de un roșu puternic, tocmai atinsese orizontul. La miazănoapte alunecau nori vineții, însă nu se simțea răcoarea care se instala de obicei la această oră, ci încă mai persista zăpușeala. Chimistul părăsi umbra navei și văzu cum mașina tocmai sărea peste brazdele marcate de discurile zburătoare.

Alergă spre vehiculul aflat încă în mers. Nu mai era nevoie să întrebe despre succesul expediției, anvelopele erau turtite de greutate, se auzea plescăitul apei în toate canistrele, și chiar și pe scaunul liber se clătina un bidon plin.

— Cum a fost? întrebă Chimistul.

Inginerul își scoase ochelarii cu lentile întunecate È™i‑È™i È™terse faÈ›a de transpiraÈ›ie È™i de praf.
— Foarte plăcut, răspunse.
— N‑aÈ›i întâlnit pe nimeni?
— Ba da, ca de obicei, cercurile, dar le‑am ocolit pe toate, am mers pe partea cealaltă a lăstăriÈ™ului cu gropi. Știi? Acolo aproape că nu sunt brazde. Doar că am avut ceva necazuri cu umplerea canistrelor. Ar fi fost bună o pompă.
— Vrem să mai mergem o dată, adăugă Fizicianul.
— Mai întâi trebuie să răsturnați apa...
— Ei, nu merită, sunt atâtea bidoane și canistre goale aici. O să luăm altele și apoi le turnăm pe toate o dată. Ce zici?

Se priviră în ochi unul pe celălalt, de parcă ar fi avut un gând ascuns. Chimistul nu observă gestul; îl miră doar graba lor neobișnuită. Descărcară canistrele cât ai bate din palme și îndată ce puseră în portbagaj altele se urcară și o zbughiră din loc, lăsând în urmă vârtejuri de praf, care încă mai pluteau pe câmpia scăl­dată în lumina rumenă a soarelui în amurg când Coordonatorul ieși la suprafață.
— N‑au venit? întrebă el.
— Ba da, au lăsat canistrele, au luat altele goale È™i s‑au mai dus o dată.

Coordonatorul rămase uimit.
— Cum așa, au plecat imediat?

ÃŽi spuse Chimistului că o să‑l înlocuiască numaidecât È™i coborî înăuntru. spre a transmite vestea celui care lucra la automatul universal. Nu era însă uÈ™or de vorbit cu Ciberneticianul, care avea cam douăzeci de tranzistoare la urechi È™i le scuipa în palmă ca pe niÈ™te sâmburi. ÃŽn jurul gâtului își înfășurase câteva sute de fire desprinse din viscerele de porÈ›elit, pe care le despica pe piept È™i le lega cu o asemenea repeziciune, încât nu i se vedeau degetele. Uneori nu se mai miÈ™ca È™i rămânea încremenit, mai bine de un minut; parcă într‑o nepământeană uluire își înfigea privirea în uriaÈ™a schemă atârnată chiar în faÈ›a lui.

Coordonatorul reveni la suprafață È™i îl înlocui pe Chimist, care plecă să pregătească cina pentru toÈ›i. AÈ™ezându‑se lângă arun­cător, Coordonatorul își pierdu vremea notând diferite observaÈ›ii practice pe marginea cărÈ›ii de reparaÈ›ii alcătuite de Inginer.

De două zile își băteau capul cum să procedeze cu cei nouăzeci de mii de litri de apă infestată radioactiv, care se vărsase pe toată suprafaÈ›a de deasupra intrării pentru utilaje. Era un cerc vicios, aparent de netrecut, peste care dădeau mereu: pentru a purifica apa, trebuia să fie pornite filtrele, dar la cablul de alimentare se putea ajunge numai prin locul inundat. Pe navă existau costume de sca­fandru, însă era nevoie de unul cu protecÈ›ie împotriva radiaÈ›iilor, de care nu dispuneau. Nu merita să‑l pregătească în mod special È™i să‑l înfășoare în plumb; mai degrabă aÈ™teptau să pornească automatele care se puteau scufunda sub apă.

Coordonatorul stătea sub pupa navei, pe care atârnă, o dată cu lăsarea amurgului, o lumină intermitentă, È™i nota cât mai repede ce‑i venea în minte, fiindcă lumina nu dura mai mult de trei secunde. Apoi râdea singur văzând mâzgălelile în care i se transformase scrisul pe întuneric. Când își privi ceasul, constată că se făcuse ora zece. Se ridică È™i începu să umble de colo‑colo. ÃŽncercă să zărească farurile maÈ™inii de teren, dar nu văzu nimic; lampa intermitentă făcea dificilă observarea. De aceea porni în direcÈ›ia din care urma să vină vehiculul.

Ca de obicei când era singur, își îndreptă ochii spre stele; Calea Lactee se înălÈ›a abrupt în întuneric, dinspre Scorpion. Privirea îi alunecă în stânga, însă se opri mirat că cele mai intense stele ale Capricornului abia se zăreau, dispărând în scânteierea palidă, ca È™i când Calea Lactee se extinsese È™i le înghiÈ›ise; or, ele se aflau dincolo de ea. Deodată înÈ›elese ce se întâmpla. Acolo, peste orizontul estic, cerul se scălda în flăcăii. Inima începu să‑i bată rar È™i tare. SimÈ›i un nod în gât, care‑i trecu repede. Cu maxilarele încleÈ™tate porni mai departe. Flăcările erau alburii È™i joase, se stingeau pe alocuri; după o clipă de răgaz străluciră de câteva ori la rând. ÃŽnchise ochii È™i, încordându‑È™i auzul, ascultă cu luare‑aminte liniÈ™tea din jur, dar nu auzi decât clocotul sângelui său. Acum constelaÈ›iile aproape nu se mai vedeau; el stătea nemiÈ™cat, cu ochii aÈ›intiÈ›i spre bolta cerului, care se acoperea de reflexe tulburi.

IniÈ›ial dori să se întoarcă la navă È™i să‑i scoată afară pe ceilalÈ›i; puteau să meargă cu aruncătorul. Pe jos ar fi durat cel puÈ›in trei ore. ÃŽn afara vehiculului de teren mai avea un elicopter mic, dar zăcea în spaÈ›iul invadat de apă, blocat între lăzi; văzuseră doar partea lui de sus, ce ieÈ™ea în afară, elicea se făcuse praf în timpul catastrofei, iar cabina arăta probabil È™i mai rău. Rămânea totuÈ™i apărătorul, se gândea că pot să se urce în el, pur È™i simplu să deschidă de la distanță chepengul de la intrarea pentru utilaje È™i să‑l facă să treacă prin apa care s‑ar fi scurs de altfel imediat. ÃŽn apărător ar fi fost protejaÈ›i de radioactivitate. Dar nu era sigur dacă chepengul se va deschide imediat È™i nici nu È™tia ce‑o să facă mai târziu, când toată suprafaÈ›a din jurul navei s‑ar fi transformat într‑o uriașă pată radioactivă. TotuÈ™i, dacă ar fi existat certitudinea că chepengul cedează...

ÃŽÈ™i propuse să mai aÈ™tepte zece minute È™i dacă în acest interval nu va vedea luminile, vor porni. Era zece È™i treisprezece minu­te. Coborî mâna cu ceasul. Aurora – da, nu se înÈ™ela – luneca încet de‑a lungul orizontului, ajungând în dreptul lui Alpha Phoenix, refugiindu‑se spre nord cu o È™uviță trandafirie în partea de deasupra È™i una alburie dedesubt. Se uită din nou la cadranul ceasului. Mai erau patru minute, când văzu farurile.

La început arătau ca o luminiță pâlpâind, ca o steluță tremu­rând intens, apoi se delimitară, țopăiau în sus și în jos, în sfârșit începură să strălucească din ce în ce mai tare; acum auzea foșne­tul rapid al roților rulând. Mergeau repede, dar fără să exagereze; el știa că vehiculul poate fi forțat mai mult, iar faptul că nu se grăbeau prea tare îl liniști complet. Ca de obicei în astfel de împrejurări, simți o furie crescândă.

Fără să‑È™i dea seama, se îndepărtase de navă la o distanță de trei sute de paÈ™i, dacă nu mai mult. MaÈ™ina frână brusc È™i Doctorul strigă:
— Urcă!

Se apropie în grabă, sări spre locul liber mutând bidonul și simți că e gol. Îi privi pe colegi — la prima vedere nimănui nu i se întâmplase nimic. Se aplecă și atinse țeava aruncătorului: era rece.

Fizicianul îl privi la rândul lui cu ochi inexpresivi. Fără a rosti o vorbă, așteptă până ce se apropiară de navă. Inginerul viră brusc, forța centrifugă îl presă pe Coordonator pe banchetă, canistrele goale începură să zornăie, iar vehiculul încremeni chiar lângă intrarea în tunel.

— Apa s‑a evaporat? întrebă Coordonatorul pe un ton indi­ferent.
— N‑am reuÈ™it să luăm apă, spuse Inginerul. Se întoarse spre el pe scaunul său rotativ. Nu s‑a putut ajunge la pârâu.

O mână întinsă arătă spre răsărit. Nimeni nu coborî. Coordo­natorul se uită întrebător, când la Fizician, când la Inginer.
— Am observat încă de prima dată că acolo ceva s‑a schimbat, spuse Fizicianul, dar nu È™tiam ce anume È™i am vrut să fim siguri.
— Și dacă s‑ar fi schimbat atât de mult, încât nu v‑aÈ›i mai fi întors, cu ce ne‑am fi ales dintr‑o asemenea precauÈ›ie? i‑o întoarse Coordonatorul. Nu‑È™i mai ascundea furia. Hai, gata, daÈ›i‑i drumul, spuneÈ›i tot, nu mai tergiversaÈ›i!
— Ei pregătesc ceva acolo, de‑a lungul pârâului, în jurul coli­nelor, în toate văile, de‑a lungul brazdelor mai mari, pe o întindere de kilometri întregi, spuse Doctorul.

Inginerul confirmă din cap.
— Prima dată, când încă era lumină, am observat coloane întregi de sfârleze mari, ce se deplasau È™uierând în forma literei „V" È™i aruncau pământ, de parcă ar fi făcut tranÈ™ee. Le‑am văzut mai bine abia la întoarcere, de pe vârful dealului, È™i nu prea mi‑au plăcut.
— Ce anume nu È›i‑a plăcut? îl întrebă mai calm Coordonatorul.
— Faptul că sunt triunghiulare, iar vârful fiecărui triunghi este îndreptat în direcția noastră.
— Minunat. Și nepomenind nimic despre asta, aÈ›i plecat într‑a­colo încă o dată? Știi cum trebuie calificată comportarea voastră?
— Poate că am făcut o prostie, spuse Inginerul. Am făcut‑o în mod cert, dar ne‑am gândit că decât să începem iarăși disputa, cine să‑È™i riÈ™te preÈ›ioasa viață È™i aÈ™a mai departe, mai bine să rezolvăm singuri chestiunea asta cât mai repede. M‑am bazat pe faptul că, o dată cu înserarea, vor fi nevoiÈ›i să lumineze cumva locul lucrărilor.
— Nu v‑au observat?
— Cred că nu. ÃŽn orice caz, n‑am văzut nici un fel de semne în acest sens — nu ne‑au atacat.
— Cum ați venit acum?
— Aproape tot timpul pe creasta dealurilor, nu chiar pe vârf, ceva mai jos, încât să nu ne poată observa pe fundalul cerului. Fără lumini, se înțelege. De aceea a și durat atât de mult.
— Asta înseamnă că de fapt n‑aÈ›i plecat cu gândul de a lua apă, canistrele fiind doar un pretext pentru a‑l păcăli pe Chimist?
— Nu, nu chiar așa, interveni Doctorul.

Stăteau în mașină, învăluiți când de lumină, când de întuneric, în funcție de flacăra intermitentă a balizei.
— Am vrut să mergem la pârâu mult mai departe, pe partea cealaltă, dar nu s‑a putut.
— De ce?
— Și acolo se execută același fel de lucrări. Acum, adică la lăsarea întunericului, turnau un lichid numai în acele tranșee care ofereau atâta lumină, încât se putea vedea perfect.
— Ce poate fi?

Coordonatorul se uită la Inginer; acesta ridică din umeri.
— Păi, turnaseră ceva... oricum, un lichid prea diluat în compa­rație cu metalul topit.
— Cu ce îl transportau?
— Cu nimic. AÈ™ezau ceva de‑a lungul brazdelor, presupun că un fel de conductă, dar nu pot să afirm cu certitudine.
— Împingeau metal lichid prin conductă?!
— ÃŽÈ›i spun că ne‑am uitat pe întuneric cu binoclul, în condiÈ›ii proaste de iluminat. Mijlocul fiecărei tranÈ™ee luminează ca un filament de mercur, iar în jur totul e întunecat... de altfel, nicăieri nu ne‑am apropiat mai mult de È™apte sute de metri.

Lampa intermitentă se stinse și o clipă rămaseră pe întuneric; apoi se aprinse din nou.
— Cred că trebuie s‑o lichidăm, spuse Coordonatorul, ridicându‑È™i privirea. Și asta neîntârziat.
— Ce‑i acolo?

Privi în întuneric — lampa se stinsese din nou — și îl văzură pe Chimist ieșind din tunel. Alergă spre ei și află repede toată povestea. Între timp. Inginerul coborî în sala mașinilor și opri legătura de curent. Lampa străluci pentru ultima oară și se așternu întunericul. Aurora se vedea la orizont și mai clar. Se mutase ceva mai spre sud.

— Sunt acolo câtă frunză și iarbă, spuse Inginerul, care se întorsese și stătea lângă navă cu fața spre auroră.

Chipul îi apărea cenușiu în reflexele nemișcate.
— Ce, sfârlezele acelea mari?
— Nu, dubleÈ›ii. Puteau fi clar văzuÈ›i pe fundalul luminos al lichidului din tranÈ™ee. Se grăbeau foarte tare — pesemne că, răcindu‑se, lichidul își sporea vâscozitatea. Se împrejmuiau din spate È™i din părÈ›i cu niÈ™te grilaje. Partea din față, adică aceea îndreptată spre noi, rămânea liberă.
— Și ce, acum stăm cu mâinile încruciÈ™ate È™i‑i aÈ™teptăm? întrebă Chimistul pe un ton ridicat.
— Nici vorbă, răspunse Coordonatorul. Ne apucăm imediat să verificăm sistemele apărătorului.

Tăcură o clipă, privind lumina de pe cer. De câteva ori, ea străluci mai puternic.
— Vrei să dai drumul la apă? întrebă sumbru Inginerul.
— Deocamdată nu ne‑am gândit la asta. O să încercăm să deschidem chepengul. Dacă instrumentele de control ne arată că mecanismele de închidere funcÈ›ionează, o să‑l tragem înapoi È™i vom aÈ™tepta pur È™i simplu. ÃŽn timpul încercării, chepengul se va înclina doar câțiva milimetri È™i, în cel mai rău caz, vor curge doi‑trei litri de apă. O asemenea pată radioactivă mică nu e o problemă, rezolvăm noi cumva. ÃŽn schimb vom È™ti că în orice moment putem să ieÈ™im cu apărătorul È™i să avem libertate de manevră.
— Poate să rămână o pată, dar de pe urma vieÈ›ii noastre, spuse Chimistul. Sunt curios la ce o să‑È›i folosească aceste experimente, dacă va fi un atac nuclear.
— Ceramita rezistă până la trei sute de metri de punctul zero.
— Și dacă explozia se va produce la o sută?
— Apărătorul rezistă exploziei și la o sută de metri.
— Îngropat în pământ, îl corectă Fizicianul.
— Ei și? Dacă va fi nevoie, îl îngropăm.
— Chiar dacă explozia va fi la patru sute, chepengul se va bloca termic È™i n‑o să mai putem ieÈ™i afară. O să fierbem în suc propriu!
— Toate astea‑s absurdități. Deocamdată bombele nu zboară È™i, de altfel, de ce dracu' să n‑o spunem, n‑o să părăsim nava. Dacă o vor distruge, sunt curios din ce vei face alta!?

După aceste cuvinte ale Inginerului se așternu tăcerea. .
— Stai puțin, reflectă deodată Fizicianul, dar apărătorul nu e complet! Ciberneticianul a scos cipuri din el!
— Numai din automatul de ochire. Putem ochi fără automat. De altfel știi că dacă se trage cu antiprotoni, chiar dacă țintim alături, efectul va fi același.
— O clipă. Aș vrea să vă mai întreb ceva, spuse Doctorul și toți se întoarseră spre el.
— Ce anume?
— Nimic deosebit. Am vrut să întreb ce face dubletul...

După o secundă de tăcere, izbucni un hohot de râsete.
— Splendid! exclamă Inginerul.

Dispoziția generală se schimbă, de parcă pericolul dispăruse cu totul.
— Doarme, spuse Coordonatorul. Cel puÈ›in, înainte de opt, când m‑am uitat la el, dormea.
— Aproape că doarme tot timpul. Oare el mănâncă ceva? întrebă Doctorul.
— La noi nu vrea sa mănânce nimic. Nu È™tiu ce mănâncă de obicei. Nu s‑a atins de nimic din ceea ce i‑am oferit.
— Da, fiecare are necazurile sale, oftă Inginerul, zâmbind în întuneric.
— Atenție! se dezlănțui o voce de sub pământ. Atenție! Atenție!

Se întoarseră brusc. Din tunel ieșise marea creatură, închisă la culoare; tuși înfundat și se opri. În urma ei apăru Ciberneticianul cu o lanternă aprinsă la piept.
— Primul nostru automat universal! exclamă cu glas trium­fător. Ce‑i asta?... adăugă, uitându‑se pe rând la feÈ›ele luminate ale colegilor. Ce s‑a întâmplat?
— Deocamdată nimic, îi răspunse Chimistul. Dar se pot întâmpla mai multe decât ne‑am dori.
— Cum așa? Avem automatul, zise puțin stânjenit Ciberne­ticianul.
— Da? Atunci spune‑i că poate începe!
— Ce anume?
— Să sape morminte!

După acest strigăt, Chimistul îi îmbrânci pe cei ce stăteau în picioare È™i, cu paÈ™i mari, porni orbeÈ™te, în beznă. Coordonatorul rămase un moment nemiÈ™cat, uitându‑se după el, apoi porni în aceeaÈ™i direcÈ›ie.
— Ce i s‑a întâmplat? întrebă buimăcit Ciberneticianul, care nu înÈ›elegea nimic.
— Un È™oc, explică scurt Inginerul. ÃŽn văile acelea dinspre răsărit pregătesc ceva contra noastră. Am constatat în timpul incursiunii. S‑ar putea să ne atace, dar nu se È™tie cum.
— Să ne atace?

Ciberneticianul încă mai trăia în atmosfera muncii È™i succe­sului său; se părea că nu realizează ce‑i spune Inginerul. Se uita cu ochi mari la cei din faÈ›a lui, după care se întoarse spre câmpie. Pe fundalul luminii palid‑argintii se întorceau agale două siluete. Ciberneticianul privi în urma sa: automatul, care domina asupra oamenilor, stătea în apropiere, nemiÈ™cat, parcă cioplit în piatră.
— Trebuie să facem ceva..., șopti ca pentru sine.
— Vrem să punem în miÈ™care apărătorul, spuse Fizicianul. Nu È™tiu dacă iese sau nu ceva din asta, dar trebuie să ne apucăm de lucru. Spune‑i Coordonatorului să‑l trimită pe Chimist după noi; coborâm. Hai, îi făcu semn Ciberneticianului. Cel mai rău e să aÈ™tepÈ›i aÈ™a, cu mâinile încruciÈ™ate.

Intrară în tunel; automatul se opri o secundă, se întoarse brusc pe loc și porni în urma lor.
— PriveÈ™te, dispune de cuplare reversibilă, îi spuse Inginerul Doctorului, nu fără admiraÈ›ie în glas. Asta o să ne ajute, adăugă el, o să‑l trimitem pe Negru, blindatul nostru, sub apă. Celui cufundat nu i se pot adresa comenzile verbal.
— Dar cum? Prin radio? întrebă Doctorul distrat, de parcă ar fi spus orice, numai să nu se întrerupă conversația.

Urmărea pe fundalul văpăilor siluetele întunecate care reve­neau. Semăna a promenadă nocturnă pe sub stele.
— Cu microemițătorul, È™tii doar..., începu Inginerul urmărindu‑i privirea È™i continuă pe acelaÈ™i ton — asta fiindcă era deja sigur de reuÈ™ită.
— Da, încuviință Doctorul. De aceea se opunea de dimineață să părăsim Edenul...
— Nu‑i nimic... Inginerul se întoarse înspre intrarea tunelului. Eu îl cunosc. Când o să începem, o să‑i treacă.
— Da, atunci totul o să treacă, acceptă Doctorul, pornind în urma lui.

Inginerul se opri, încercând să‑i studieze chipul prin întuneric, întrebându‑se dacă repetarea acestor cuvinte nu ascundea ironie, dar nu văzu nimic — era prea întuneric.

După vreun sfert de oră, Coordonatorul È™i Chimistul coborâră în rachetă. ÃŽnainte de a începe lucrul, îl trimiseră sus pe Negru, care înălÈ›ase în jurul gurii tunelului un val de pământ de doi metri, îl bătătorise, îl consolidase cu grinzi, după care trăsese sub sol lucrurile rămase la suprafață. ÃŽn afara aruncătorului îngropat, mai rămăsese acolo doar vehiculul de teren. N‑aveau timp să‑l demonteze È™i nu puteau să renunÈ›e nici la ajutorul automatului.

La miezul nopții se apucară serios de lucru. Ciberneticianul verifică toată instalația interioară a apărătorului, Fizicianul și Inginerul reglau mica stație a filtrelor contra radioactivității, iar Coordonatorul, în costum de protecție, stătea deasupra puțului de la etajul inferior al sălii mașinilor. Automatul se strecură prin el până la fund și acționă la doi metri sub apă, la descurcarea cablurilor.

Se constată că după reparaÈ›ie filtrele prezentau o permea­bilitate redusă din cauza afectării câtorva secÈ›iuni, astfel încât, se descurcară prin accelerarea circulaÈ›iei apei. Purificarea ei se făcea în condiÈ›ii mai curând manuale. Chimistul cerceta gradul de infestare radioactivă, recoltând din zece în zece minute eÈ™antioane pentru analiză, întrucât analizorul automat se stricase, iar repara­ția lui le‑ar fi luat mult timp.

La trei dimineaÈ›a, apa era practic epurată. Rezervorul din care cursese se spărsese în trei locuri — inerÈ›ia îl proiectase în față, în suporÈ›i, È™i se izbise cu latura frontală de unul dintre principalele inele de rezistență ale blindajului. ÃŽn criză de timp, în loc să‑l sudeze, împingeau pur È™i simplu apa în celălalt rezervor gol, aflat deasupra; în condiÈ›ii normale, o asemenea amplasare asimetrică a încărcăturii ar fi fost de neconceput, dar, deocamdată, nava nu se pregătea de drum. După pomparea apei, suflară cu aer comprimat încăperea de la fund. Pe pereÈ›i mai rămăseseră ceva resturi radioactive, dar nu le mai băgară în seamă. Până una‑alta nimeni nu avea de gând să intre acolo. Trecură la cea mai importantă acÈ›iune: deschiderea capacului de la intrarea utilajelor. Lămpile de control indicau funcÈ›ionarea normală a mecanismului de închidere, cu toate acestea la prima încercare refuză să se deschidă. Ezitară o clipă dacă să mărească sau nu presiunea hidraulică, însă Inginerul hotărî că e mai bună o examinare din exterior; de aceea ieÈ™iră la suprafață.

Nu era uÈ™or să ajungi la chepengul aflat sub fuzelaj, acum la peste patru metri deasupra solului. Construiră în grabă o schelă din resturi metalice; treaba merse repede, automatul suda frag­mentele de oÈ›el într‑o platformă butucănoasă, dar solidă. ÃŽncepură examinarea la lumina lanternelor È™i a reflectorului.

La răsărit cerul începuse să se întunece și nu se mai vedeau văpăile, dar stelele păleau lent și picături mari de rouă se prelin­geau pe plăcile de ceramită de deasupra lor.
— Curios, spuse Fizicianul, mecanismul e în ordine și chepen­gul arată perfect. Prezintă doar o mică hibă și anume aceea că nu se mai deschide.
— Nu‑mi plac enigmele! exclamă Ciberneticianul.

Lovi cu mânerul pilei în metal.

Inginerul nu spuse nimic, era furios.
— Stai puțin, interveni Coordonatorul, dar prin metoda veche, verificată de nenumărate generații?...

Și ridică un baros de opt kilograme ce zăcea la picioarele lui pe schelă.
— Poate fi ciocănită marginea, dar numai o dată, acceptă Inginerul, după un moment de ezitare; nu‑i plăceau asemenea „metode".

Coordonatorul se uită pieziÈ™ la automatul negru, care se contura ca un monument colÈ›uros în cenuÈ™iul zorilor, susÈ›inând cu pieptul platforma. Prinse ciocanul în mâini È™i, fără să se avânte prea tare, începu să lovească. Izbea ritmic, aplicând lovitură după lovitură; blindajul răspunse printr‑un sunet puternic È™i scurt. Fiecare lovitură nimerea câțiva centimetri mai departe, nu era comod să loveÈ™ti în sus, era nevoie de efort fizic; seria ecourilor ritmice se perturbă, amestecându‑se cu un geamăt nou, grav, de parcă ar fi reacÈ›ionat sub ei solul însuÈ™i. Auziră un È™uier prelung È™i tot mai intens, apoi un duduit surd, iar schela începu să vibreze convulsiv.
— Jos! strigă Fizicianul.

Săriră unul câte unul de pe schelă, dar automatul nici nu se miÈ™că. Se făcuse cenuÈ™iu de‑a binelea. Câmpia È™i cerul arătau tot cenuÈ™ii. Un alt geamăt morocănos È™i un È™uier penetrant păreau să‑i acopere; instinctiv se chirciră, cu capetele între umeri sub carcasa uriaÈ™ului corp al navei. Mai departe, la câteva sute de metri, te­renul țâșni ca un gheizer vertical; ecoul ce însoÈ›ea această miÈ™care era ciudat de slab, atenuat.

Alergară spre tunel. Automatul porni în urma lor. Săriră înăuntru. Coordonatorul și Inginerul se opriră la adăpostul valului de pământ. Întreg orizontul din partea de răsărit gemea de bubuituri subterane, un duduit se rostogolea peste câmpie, șuierul se multiplica, se întețea, încât nu se mai puteau distinge notele singulare. Cerul intona un cântec de orgă, de parcă escadrile de supersonice invizibile veneau direct asupra lor; în întreaga zonă de la marginea câmpiei țâșneau stropi mici de nisip închegat și bulgări de pământ. Jeturile se profilau sumbru pe fundalul plum­buriu al cerului, solul tremura, iar de pe valul de pământ se rosto­goleau fărâme mici și alunecau spre capătul tunelului.
— CivilizaÈ›ie absolut normală, auziră vocea Fizicianului de undeva de jos. Nu‑i aÈ™a?
— Numai zboruri sau frânturi de zbor, mormăi Inginerul.

Coordonatorul nu‑l putea auzi, văzduhul zumzăia neîntrerupt, țâșneau rafale de nisip, dar jeturile nu se apropiaseră prea mult de navă. Stătură aÈ™a, scufundaÈ›i până la umeri, câteva minute bune, însă nimic nu se schimbă. Murmurul intens de la orizont se contopi într‑un zgomot prelung, gros, aproape neschimbat, dar nu se mai auzeau exploziile — proiectilele cădeau aproape fără zgomot, pământul, răscolit zdravăn, se împrăștia, era atâta lumină, încât văzură micile umflături ca niÈ™te cuiburi de cârtiță, adunate în jurul locurilor lovite.
— AduceÈ›i binoclul! strigă Coordonatorul, aplecându‑se în interiorul tunelului.

Peste o clipă îl È›inea în mână. Fără a‑i spune Inginerului despre ce era vorba, se minuna din ce în ce mai tare; iniÈ›ial crezuse că artileria care îi atacase trăsese primele focuri de corectare a distanÈ›ei È™i de fixare a obiectivului, dar proiectilele se succedau în continuare la fel. Cercetă zona cu binoclul È™i văzu jeturi țâșnind din toate părÈ›ile, când mai aproape, când mai departe, neapropiindu‑se de ei nici măcar la două sute de metri.
— Ce‑i acolo? Nu e nimic atomic, nu?! se auzi o voce înfun­dată din interiorul tunelului.
— LiniÈ™tiÈ›i‑vă, nu! strigă cu efort.

Inginerul își apropie fața de urechea lui.
— Vezi? Numai rateuri!
— Văd!
— Ne împresoară din toate părțile.

Clătină din cap. Inginerul examina acum câmpia cu binoclul. Soarele avea să răsară dintr‑o clipă în alta. Cerul palid, parcă spălăcit, se acoperea de un albastru‑apos. Pe câmpie nu se miÈ™ca nimic în afara buchetului de È›inte ce înconjurau racheta È™i dealul în care acesta se înfipsese; È›intele trasau un cerc stufos, care se risipea numaidecât È™i renăștea imediat din pământ ca un bizar gard viu licăritor.

Coordonatorul se hotărî deodată; țâșni din tunel È™i din trei salturi se cățără pe vârful colinei. Aici se lăsă la pământ È™i privi în partea opusă, pe care n‑o putea vedea din tunel. Imaginea era aceeaÈ™i: un vast arc de È›inte se contura în urma buchetului de explozii, ce fâlfâiau È™i scoteau trombe de praf.

Cineva se trânti lângă el pe terenul uscat — era Inginerul. Stăteau lungiÈ›i, cap lângă cap, urmărind cele ce se întâmplau; aproape că nu se mai auzea bubuitul continuu dinspre orizontul care curgea în valuri de fier, uneori parcă îndepărtându‑se — era efectul vântului, trezit de primele raze ale soarelui.
— Nici vorbă de rateuri! strigă Inginerul.
— Dar ce poate fi?!
— Nu știu. Să mai așteptăm...
— Să intrăm!

Coborâră panta; deÈ™i proiectilele nu cădeau în apropiere, nu era deloc plăcut sub urletul È™i È™uieratul ce nu mai conteneau. Săriră unul după altul în tunel. Instalară la intrare automatul È™i pătrunseră în navă trăgându‑i È™i pe ceilalÈ›i după ei. ÃŽn bibliotecă, unde poposiră, nu se auzea mare lucru, nici măcar vibraÈ›iile terenului nu se resimÈ›eau.
— Așadar? Vor să ne țină așa'? Să ne înfometeze? întrebă Fizicianul mirat, după ce povestiră tot ce reușiseră să vadă.
— Dracu' știe! Aș vrea să văd de aproape un asemenea proiec­til, spuse Inginerul. Dacă vor face o pauză, merită să dăm o fugă.
— Automatul o să dea o fugă! zise rece Coordonatorul.
— Automatul?! aproape că gemu Ciberneticianul.
— N‑o să i se întâmple nimic, nu‑È›i fie teamă.

Simțiră o vibrație foarte slabă a corpului navei. Se uitară unul la altul.
— Am fost loviți! strigă Chimistul și se urni din loc.
— Mută focul, spuse cu oarecare ezitare Coordonatorul, care se grăbi spre tunel.

Sus, aparent nu se schimbase nimic. Orizontul vuia, dar sub pupa navei, pe nisipul însorit, zăcea ceva negru, împroșcat, ca un sac cu alice spart. Încercară să găsească locul în care ciudatul proiectil se izbise de carcasă; ceramita nu trăda, însă nici cea mai mică urmă. Înainte ca ceilalți să se fi oprit în spatele său, sări în fugă spre pupa și cu ambele mâini începu să introducă fragmente din el în tocul binoclului. Încă mai erau calde.

Se întoarse cu prada și de îndată toți începură să țipe la el, mai ales Chimistul.
— Nu eÈ™ti în toate minÈ›ile! S‑ar putea să fie radioactive!

Alergară înăuntru, dar constatară că resturile nu erau radioac­tive. Arătau foarte ciudat, nici o urmă de la carcasă sau de la vreun alt strat mai gros al proiectilului, pur È™i simplu o mulÈ›ime de grăunÈ›e extrem de mărunte ce se sfărâmau între degetele lor într‑o pilitură metalică granulată, lucioasă ca unsoarea.

Fizicianul examină acest praf cu lupa, ridică din sprâncene, scoase microscopul din dulap, se uită și țipă.
— Ei, ce e?!

Aproape că‑i traseră capul cu forÈ›a de deasupra lentilei.
— Ne trimit ceasuri..., spuse cu voce slabă Chimistul, când își ridică la rândul său ochiul de la microscop.

În câmpul de observație zăceau risipite în lănțișoare și spirale zeci și sute de rotițe dințate micuțe, axuri îndoite și arcuri: traseră măsuța cu microscopul, așezară sub obiectiv noi eșantioane și văzură același lucru.
— Ce‑ar putea fi asta? exclamă Inginerul.

Fizicianul alerga prin bibliotecă de la un perete la altul, cu părul vâlvoi, se ridica, se uita la ei cu privirea rătăcită și alerga mai departe.
— Un mecanism extrem de complicat — ceva oribil, pur și simplu. În asta — Inginerul cântări în mână o grămăjoară de pul­bere metalică — există probabil miliarde, dacă nu chiar bilioane din acele biluțe blestemate! Hai să mergem sus, se hotărî el brusc, să vedem ce se întâmplă.

Canonada continua fără nici o schimbare. Automatul înregis­trase, din momentul sosirii sale la post, o mie o sută nouă ținte.
— Să încercăm acum chepengul, își reaminti deodată Chi­mistul, după ce reveniră în navă.

Ciberneticianul stătea aplecat deasupra microscopului și examina resturile de proiectil, fragment cu fragment. Nu răspun­dea când cineva i se adresa.

Era greu să stai și să nu faci nimic; plecară așadar în sala mașinilor. Lămpile de control ale mecanismului de închidere încă mai luminau. Inginerul manevră doar maneta și indicatorul tremu­ră docil; chepengul se mișcase. Imediat îl închise la loc și spuse:
— Putem pleca în orice moment cu apărătorul!
— Chepengul va atârna în aer, spuse Fizicianul.
— N‑are importanță, o să rămână la un metru È™i jumătate de sol. Pentru apărător nu e mare lucru. O să se strecoare.

Deocamdată însă nu trebuia neapărat să plece; se întoarseră deci în bibliotecă. Ciberneticianul încă mai zăbovea deasupra microscopului. Era în transă.
— LăsaÈ›i‑l, poate dă peste ceva, spuse Doctorul. Și acum... trebuie să facem ceva. Propun să ne continuăm, fireÈ™te, munca la repararea navei.

Se ridicară încet de la locurile lor. Ce altceva le rămânea de făcut? ToÈ›i cinci coborâră în sala de comandă, în care rămăseseră cele mai multe urme ale distrugerilor. La sistemul de distribuÈ›ie era multă muncă migăloasă, asemănătoare aproape cu cea a ceasornicarului; fiecare circuit trebuia verificat mai întâi fără comutatoare, apoi sub tensiune; din când în când Coordonatorul se ducea sus È™i se întorcea fără să scoată o vorbă. Nimeni nu‑l mai întreba nimic. ÃŽn sala de comandă, afundată la cincisprezece metri sub pământ, se resimÈ›ea legănatul delicat al solului. AÈ™a trecu prânzul. ÃŽncet‑încet, lucrul avansa. Ar fi mers mult mai repede cu ajutorul automatului, dar postul de observaÈ›ie era indispensabil. Până la ora unu înregistrase peste opt mii de È›inte.

DeÈ™i nimănui nu‑i era foame, pregătiră prânzul È™i mâncară –forÈ›at, pentru sănătate, cum susÈ›inea Doctorul. Acum nu mai aveau probleme cu masa È™i nu mai erau obligaÈ›i să spele vasele, le puneau doar în aparatul de spălat. La două È™i douăsprezece minute vibraÈ›iile încetară brusc. ToÈ›i lăsară lucrul È™i alergară prin tunel la suprafață. Un nor firav acoperea cerul, întreaga câmpie scăldată într‑o lumină azurie zăcea în liniÈ™tea încinsă, pulberea delicată ridicată de explozii se aÈ™ternea încetiÈ™or; se lăsase o liniÈ™te de moarte.
— Gata? întrebă nesigur Fizicianul.

Vocea lui răsună ciudat de puternic, după ce ore în șir se deprinsesem cu vuietul acela neîntrerupt.

Ultima lovitură marcată de automat avea numărul de ordine zece mii șase sute patru.

IeÈ™iră încet din tunel. Nu se întâmpla nimic. La două‑trei sute de metri în jurul navei se întindea o centură de teren măcinat mărunt; din loc în loc unele gropi se reuneau în adâncituri mai întinse. Doctorul se cățără pe buza malului de pământ.
— Încă nu! îl opri Inginerul. Să mai așteptăm.
— Cât?
— Cel puțin o jumătate de oră, ba chiar o oră.
— Bombe cu efect întârziat? Dar ei n‑au acolo explozibil!
— Nu se știe.

Soarele se ivi dintre norii rari și începu să strălucească. Stăteau în picioare și priveau în jur; vântul aproape încetase, aerul se încălzea. Coordonatorul auzi primul un foșnet.
— Ce‑i asta? È™opti el.

Își încordară auzul. Și lor li se părea că aud ceva! Foșnetul semăna cu cel produs de vânt atunci când mișcă frunzele tufișurilor. Dar în raza privirii nu erau nici tufișuri, nici frunze, nimic, în afara nisipului răvășit. Văzduhul atârna mort, închis; departe, deasupra gropilor, zarea dogorea din cauza arșiței. Foșnetul persista.
— Din partea asta?
— Da!

Vorbeau în șoaptă. Sunetul se auzea deja din toate părțile, la fel.
— Nu e vânt, interveni încet Chimistul.
— Nu, nu e de la vânt. De acolo vine, dinspre proiectilele acelea...
— Mă duc până acolo.
— Ai înnebunit? Și dacă sunt detonatoare?

Chimistul păli. Se retrase de parcă ar fi vrut să intre din nou în tunel. Dar era atâta lumină, nu mișca nimic, toți ceilalți nu se urniră, încât strânse din dinți și rămase și el. Foșnetul, uniform și iute, curgea de pretutindeni. Stăteau gârboviți, cu mușchii încordați, fără să se miște, ca în așteptarea inconștientă a unei lovituri; era de o mie de ori mai rău decât canonada! Soarele atâr­na la zenit, umbrele norilor învolburați alunecau lent pe câmpie; norii, îngrămădiți unii peste alții, arătau ca niște insule albe.

La orizont, nimic nu se mișca; pretutindeni era pustiu; dispăruseră până și cupele cenușii ale căror contururi se înălțau în față neclar pe fundalul dunelor de nisip, îndepărtate! Abia acum le observară absența.
— Priviți!

Fizicianul strigase. Arăta cu mâna înaintea sa. Dar concomi­tent se întâmpla ceva bizar în toate părÈ›ile. Oriunde ai fi privit, se vedea acelaÈ™i lucru. Terenul răvășit de gropi tremura. ÃŽncepu să se miÈ™te. Din el țâșnea ceva ce scânteia în soare, pretutindeni acolo unde căzuseră proiectilele. O linie aproape egală, ca un pieptene, de tulpiniÈ›e lucioase, pe alocuri în patru, alteori în cinci sau È™ase rânduri. Din pământ creÈ™tea ceva atât de repede încât, încordând privirea, s‑ar fi putut vedea aproape cum avansează acea creÈ™tere:

Cineva ieÈ™i în fugă din tunel, goni înainte, de parcă nu i‑ar fi văzut pe cei de acolo, direct spre linia flăcăruilor lucioase. Ciberneticianul. ÃŽl strigară È™i alergară după el.
— Știu, strigă el, știu!

Căzu în genunchi în fața rândurilor sticloase ale tulpinițelor. Ieșiseră din pământ de un deget, la bază erau groase cât pumnul. În jurul fiecăreia nisipul fremăta, în adânc ceva tremura febril, se agita, lucra de zor. Se auzea parcă cernerea a miliarde de firișoare extrem de delicate.

— Spermatozoizi mecanici! strigă Ciberneticianul.

ÃŽncercă să sape cu mâinile terenul din jurul celei mai apropiate tulpini. Nu reuÈ™i. Nisipul era fierbinte. Ridică mâinile în sus. Cineva alergă după cazma, se apucară serios de săpat. Amestecate cu bucățele de pământ, începură să lucească viniÈ™oare dintr‑un material ca oglinda, segmentate, lungi, încâlcite ca niÈ™te rădăcini.

Materia era dură, răsuna ca metalul sub loviturile cazmalei; când ajunseră la o adâncime de peste un metru, încercară să smulgă acea formațiune ciudată, dar nici măcar nu se urni din loc, atât de concrescută era cu celelalte.
— Negru! se declanșă un cor de voci parcă dintr‑un singur piept.

Automatul sosi, nisipul țâșni sub picioarele lor.
— Smulge!

Cleștii prinseră ramificațiile lucioase, groase cât brațul unui bărbat. Torsul de oțel se încordă. Observară cum tălpile încep să se afunde încet în pământ. Un sunet asemănător vibrației unei strune încordate la maximum se desprinse din trunchiul său. Se îndreptă — se împotmolise.

— Las‑o! strigă Inginerul.

Negru își scoase cu greu tălpile din strânsoarea terenului și rămase nemișcat.

Și ei stăteau încremeniÈ›i. Gardul de oglindă ajunsese la o jumătate de metru înălÈ›ime. La poale, chiar pe pământ, căpăta o culoare ceva mai închisă, azuriu‑lăptoasă, în timp ce partea de sus creÈ™tea în continuare.
— Da, spuse liniștit Coordonatorul.
— Vor să ne închidă?

Tăcură un moment.
— Oare nu este totuși ceva primitiv? în definitiv am putea ieși acum, spuse Chimistul.
— Abandonând nava, răspunse Coordonatorul. Se pare că cei veniÈ›i în recunoaÈ™tere au examinat‑o bine! Au tras, aproape perfect, în brazda trasată de discurile lor.
— ÃŽntr‑adevăr!
— Spermatozoizi neorganici, spuse Ciberneticianul. Se liniș­tise. ÃŽÈ™i scutură mâinile de nisip È™i de argilă. GrăunÈ›e neorganice, sămânță, înÈ›elegeÈ›i? Au plantat‑o cu artileria!
— Ãsta nu e metal, spuse Chimistul. Negru l‑ar fi îndoit. E ceva în genul supranitului sau ceramitei, tratate cu elemente fortifiante.
— Nu, nu‑i altceva decât nisip! strigă Ciberneticianul. Nu înÈ›elegi, e un metabolism anorganic. Nisipul e transformat cata­litic într‑un derivat al siliciului, cu structură moleculară superioară, È™i fac din el acele artere, aÈ™a cum plantele își extrag sărurile din sol.
— Crezi? spuse Chimistul.

Se așeză în genunchi și atinse suprafața lucioasă. Își ridică privirea.
— Dar dacă ar nimeri pe alt fel de sol? întrebă el.
— S‑ar adapta. Sunt sigur. De asta sunt aÈ™a de complicate: sarcina lor este de a produce totdeauna o substanță cât mai tare, cât mai rezistentă dintre toate cele posibile pe care le au la dispoziÈ›ie.
— Oh, dacă nu e nimic altceva, apărătorul o să muÈ™te totul. Și n‑o să‑È™i rupă dinÈ›ii! zâmbi Inginerul.
— Va să zică ne‑au atacat? spuse încet Doctorul.

Îl priviră cu uimire.
— Dar asta ce este, nu e atac?
— Nu. AÈ™ numi‑o, mai degrabă, o încercare de a se apăra. Vor să ne izoleze.
— Și atunci? Stăm cu mâinile în sân și așteptăm? Până vom ajunge viermi sub cupola de sticlă?
— Pentru ce vă trebuie apărătorul?

Ezitară o clipă.
— De apă nu mai avem nevoie. Nava vom reuÈ™i probabil s‑o reparăm într‑o săptămână. Să zicem în zece zile. Sintetizatoarele atomice vor porni dintr‑un moment în altul. Nu cred că va fi o cupolă. Mai curând, un zid înalt. O barieră de netrecut pentru ei, deci, aÈ™a cum speră ei, la fel va fi È™i pentru noi. Datorită sintetizatoarelor vom avea hrană. De la ei n‑avem nevoie de nimic, iar mai clar de‑atât nu puteau să ne dea de înÈ›eles că nu suntem doriÈ›i...

Îl ascultară posomorâți. Inginerul privi în jurul său. Tufișurile lucioase îi ajungeau până la genunchi. Se uneau. Se sudau între ele. Foșnetul era acum puternic ca zumzăitul venind de sub pământ a sute de stupi invizibili. Rădăcinile vineții de pe fundul gropii se umflaseră, devenind groase ca niște trunchiuri de copac.
— Te rog, adu‑l aici pe dublet, spuse pe neaÈ™teptate Coordo­natorul.

Doctorul se uita la el de parcă n‑ar fi auzit bine.
— Acum? Aici? Pentru ce?
— Nu È™tiu. Adică... aÈ™ vrea să‑l aduci. Bine?

Doctorul aprobă din cap È™i plecă. CeilalÈ›i stăteau la soare tăcuÈ›i. Apăru Doctorul. UriaÈ™ul gol se strecură cu greu din tunel, sări valul de pământ, părea vioi È™i parcă mulÈ›umit, se È›inea aproape de Doctor È™i bolborosea încetiÈ™or. Deodată faÈ›a‑i mică È™i plată se concentră, ochiul albastru privea fix înainte, începu să sufle din greu. Se răsuci cu tot trunchiul. ÃŽncepu să scâncească îngrozitor. In salturi mari se apropie de barajele de oglindă, ca È™i când ar fi dorit să se năpustească asupra lor, alergă în goană în lung È™i în lat, È›opăind caraghios, È™i ocoli întreg circuitul, gemând mereu È™i tuÈ™ind bizar. Veni în fugă spre Doctor, începu să‑l ciupească de combinezon, în dreptul pieptului, cu degeÈ›elele noduroase zgârie materialul elastic, îl privi în ochi; era leoarcă de sudoare, îl împinse pe Doctor, sări în lături, reveni, brusc mai privi încă o dată în jur, își absorbi micul tors în trunchiul său, cu un zgomot neplăcut, È™i dispăru pe gura neagră a tunelului.

Timp de o secundă îi mai văzură tălpile turtite, tremurânde, după care o zbughi înăuntru. Oamenii tăcură un timp.
— Te așteptai la așa ceva? îl întrebă Doctorul pe Coordonator.
— Nu. Nu È™tiu. Zău... Mă gândeam doar că s‑ar putea să nu‑i fie străin. Mă aÈ™teptam la o anumită reacÈ›ie. De neînÈ›eles, să zicem. Dar la una ca asta, nu!
— S‑ar putea numi o reacÈ›ie semnificativă? bombăni Fizicianul.
— într‑un anumit sens, da, răspunse Doctorul. El È™tie toate astea. ÃŽn orice caz, cunoaÈ™te ceva similar È™i se teme. Pentru el este cu siguranță un fenomen groaznic, extrem de periculos.
— O execuție... de tip Eden? suflă încet Chimistul.
— Nu știu. Oricum, asta ar arăta că folosesc acest „zid viu" nu numai pentru oaspeții planetari. De altfel poate fi sădit și fără' artilerie.
— Sau poate lui îi e teamă de tot ce lucește? spuse Fizicianul. O simplă ipoteză care ar explica și povestea cu centura aceea lucioasă.
— Nu, i‑am arătat oglinda È™i nici nu s‑a temut, nici nu s‑a arătat interesat de ea, spuse Doctorul.
— Ca atare, nu‑i nici prost, nici handicapat, adăugă Fizicianul.

Stătea acum lângă barajele de sticlă ce‑i ajungeau deja până la brâu.
— Câinele în care s‑a tras se teme de armă.
— ȘtiÈ›i ce, interveni Coordonatorul, mi se pare că am ajuns într‑un punct mort. Ce facem mai departe? ReparaÈ›iile rămân reparaÈ›ii, dar aÈ™ vrea...
— O nouă expediție? suflă Doctorul.

Inginerul surâse sumbru.
— Da? Eu merg cu voi. Până unde? Până în oraș?
— Asta ar însemna o anumită confruntare, interveni repede Doctorul. Fiindcă n‑o să treci altfel, decât cu apărătorul. Iar pe treapta de civilizaÈ›ie pe care am reuÈ™it să o atingem prin eforturi comune, având la îndemână arma antiprotoni, nici n‑o să‑È›i dai seama când o să începi să tragi. Trebuie să evităm lupta cu orice preÈ›. Războiul este cel mai prost mod de a aduna cunoÈ™tinÈ›e despre o cultură străină.
— Nici nu m‑am gândit la război, răspunse Coordonatorul. Apărătorul este un ascunziÈ™ perfect, tocmai fiindcă poate rezista atât de mult. Totul pare să arate că populaÈ›ia pe Eden este puternic diferenÈ›iată È™i că nu am putut stabili un contact până acum cu categoria socială care întreprinde acÈ›iuni raÈ›ionale. ÃŽnÈ›eleg că ar fi gata să interpreteze deplasarea în direcÈ›ia oraÈ™ului ca pe un contraatac. A rămas încă necercetată partea de vest. Doi oameni sunt de‑ajuns pentru a deservi vehiculul, restul pot să rămână È™i să lucreze la navă.
— Tu și Inginerul?
— Nu neapărat. Pot pleca...
— Voi avea nevoie de un al treilea, familiarizat cu apărătorul, îl întrerupse Inginerul.
— Cine vrea să meargă?

Toți se arătară dornici. Coordonatorul zâmbi fără să vrea.
— Tunurile abia au încetat să bubuie și otrava curiozității vă mistuie! declamă el.
— Să mergem! exclamă Inginerul. Desigur, Doctorul vrea să fie cu noi, ca exponent al judecății sănătoase È™i al cumpătării. Perfect. E bine să rămâi, îi spuse Coordonatorului, fiindcă tu cunoÈ™ti succesiunea operaÈ›iunilor. Mai bine puneÈ›i‑l de la început pe Negru la treabă, dar nu începeÈ›i săpăturile sub navă până nu ne întoarcem. AÈ™ dori să mai verific o dată calculele statistice.
— Ca exponent al raÈ›iunii aÈ™ dori să întreb care este scopul acestei expediÈ›ii, spuse Doctorul. Deschizându‑ne drumul, pășim în fază de conflict, indiferent că vrem sau nu.
— Oferă‑ne o contrapropunere, răspunse Inginerul.

Ascultau foșnetul liniștit, aproape melodios, al gardului în creștere, care avea să le depășească în curând înălțimea capetelor.
– N‑am nici una, recunoscu Doctorul. Evenimentele ne‑o iau mereu înainte È™i până acum toate planurile făcute anterior au eÈ™uat. Poate că mai înÈ›elept ar fi să ne abÈ›inem de la orice incursiu­ne. Peste câteva zile nava va fi aptă de zbor. ÃŽnconjurând planeta la înălÈ›ime mică, vom putea afla, probabil, mai mult È™i mai în voie decât până acum.
— Nu crezi nici tu ce spui, i se împotrivi Inginerul. Dacă nu putem afla nimic examinând totul de aproape, ce ne oferă zborul la înălÈ›ime, deasupra atmosferei? Iar înÈ›elepciunea? O. Doamne... Dacă oamenii ar fi fost înÈ›elepÈ›i, noi nu ne‑am fi aflat aici niciodată. Ce găseÈ™ti înÈ›elept în navele care zboară spre stele?
— Demagogie, mormăi Doctorul. Știam că n‑o să vă conving, ‑ adăugă el.

Porni încet de‑a lungul barajului sticlos.

Ceilalți se întoarseră spre navă.
— Nu conta pe descoperiri senzaționale... presupun că în vest se întinde un teren similar cu cel de aici, spuse Coordonatorul către Inginer.
— De unde știi?
— Nu puteam pica tocmai în centrul unui deșert. La nord – fabrica, la răsărit — orașul, la sud — muntele cu „cartierul" din depresiune... ne aflăm cel mai probabil la marginea unei fâșii care se extinde spre vest.
— S‑ar putea. O să vedem.


X


La patru È™i câteva minute, chepengul de dedesubt tremură È™i se lăsă încet în jos, ca falca unui rechin. Rămase suspen­dat în aer printr‑o punte oblică; de la marginea ei până la pământ era mai mult de un metru.

Stăteau adunaÈ›i sub navă, pe ambele laturi ale intrării. Din interior apărură mai întâi È™enilele distanÈ›ate. Torcând din ce în ce mai distinct, rulară drept înainte, ca È™i când uriaÈ™a maÈ™ină ar fi vrut să țâșnească în aer. O clipă doar îi zăriră burta cenuÈ™iu‑gălbuie, când deodată namila se legănă deasupra lor, aplecându‑se mult în față; izbind puternic puntea suspendată, coborî pe ea, străbătu distanÈ›a de un metru, prinzând terenul È™i zgâlțâindu‑l cu vârful È™enilelor. O fracÈ›iune de secundă păru că ambele centuri de plăci ce mestecau lent se vor opri, dar se smuciră È™i, ridicându‑È™i orizontal căpățâna turtită, apărătorul merse pe teren plat încă zece metri, până când zumzetul motorului amuÈ›i.
— Ei, È™i acum, dragii mei — Inginerul scoase capul prin orificiul mic din spate — intraÈ›i în navă, fiindcă nu o să fie o joacă, È™i nu ieÈ™iÈ›i decât după vreo jumătate de oră. Cel mai bine ar fi să‑l tri­miteÈ›i mai întâi pe Negru să verifice radioactivitatea fragmentelor.

Chepengul se închise. Trei oameni intrară în tunel și luară cu ei automatul. Numaidecât la capătul tunelului apăru, împins din interior, un disc, care acoperi etanș tot orificiul. Apărătorul nu se mișcă, înăuntru Inginerul șterse ecranele, verifică indicatoarele cadranelor, după care spuse liniștit:
— Începem.

Botul scurt È™i subÈ›ire al apărătorului, prevăzut sus È™i jos cu ranforsări vălÈ›uite, începu să se deplaseze spre apus, Inginerul prinse smalÈ›ul compact al gardului viu în reticul, se uită într‑o parte, vânând poziÈ›ia celor trei cadrane — alb, roÈ™u È™i albastru — È™i apăsă pedala cu piciorul.

O fracÈ›iune de secundă ecranul se înnegri, parcă acoperit de funingine; totodată, cu un zgomot ciudat, ca È™i cum un uriaÈ™ înfigându‑È™i gura în țărână ar fi slobozit un „UFF!", aerul izbi apără­torul, încât acesta începu să se clatine. Ecranul se lumină din nou.

Un nor de flacără se lățise rotund în toate părÈ›ile, iar văzduhul se unduia puternic în jurul lui ca o sticlă lichidă. Gardul de oglindă dispăru pe o bucată de zece metri; din adâncitura cu buze răsfrân­te, viÈ™iniu‑aprins, ieÈ™eau vapori. Pe o distanță de peste zece paÈ™i nisipul se acoperise de sticlă È™i scânteia în bătaia soarelui. Pe apărător cădea cenușă albă, aproape imponderabilă.

„Am exagerat puțin", gândi Inginerul, dar nu spuse decât atât:
— Totul e în ordine, pornim.

Corpul mătăhălos al apărătorului vibră și se îndreptă cu uimitoare ușurință spre spărtură. Se zgâlțâi ușor când trecu prin ea; pe fund se întărea o pată mică de lichid luminos.

„De fapt suntem niște barbari", îi trecu Doctorului prin minte. „Ce caut eu aici?"

Inginerul corectă direcția și acceleră. Apărătorul rula ca pe autostradă, suprafața interioară, moale, a șenilelor lipăia ușor pe rolele ce se mișcau în goană. Mergeau cu aproape' șaizeci de kilometri la oră, fără să se simtă aproape deloc.
— Pot să deschid? întrebă Doctorul.

El È™edea într‑un fotoliu mic, având deasupra braÈ›ului un ecran bombat, asemănător cu ferestruica unei nave.
— Sigur că da, acceptă Inginerul, numai că...

Porni compresorul. Din coroana aflată la baza turelei țâșni în jeturi ascuÈ›ite, ca niÈ™te ace, o soluÈ›ie incoloră, înlăturând de pe blindat resturile de cenușă radioactivă. Apoi se făcu lumină; turela blindată se deschise: partea de deasupra glisă în spate È™i părÈ›ile laterale coborâră în interiorul corpului principal. Mergeau acum acoperiÈ›i doar de un geam gros, curbat, adus de jur‑împrejurul banchetelor; prin spaÈ›iul deschis pătrundea vântul È™i le răvășea părul.

— Mi se pare că avea dreptate Coordonatorul, mormăi după un timp Chimistul.

Peisajul nu se schimbase; înotau prin marea de nisip. Vehi­culul greoi se legăna blând, înaintând mereu în acelaÈ™i ritm de‑a curmeziÈ™ul dunelor gârbovite. Inginerul mări viteza, dar maÈ™ina îi zgâlțâia, È™enilele È™uierau teribil, vârful lor sărea dintr‑o dună direct în creasta celei următoare, se împotmoleau o secundă, arun­când nori grei de praf; de câteva ori praful ajunse È™i înăuntru.

La cincizeci de kilometri pe oră, balansarea încetă. Merseră astfel circa două ore.
— Da, se pare că a avut dreptate, spuse Inginerul È™i schimbă uÈ™or cursul dinspre vest spre nord‑vest.

Ora următoare nu aduse nici o schimbare È™i mai virară o dată, îndreptându‑se vizibil spre sud‑vest. Parcurseseră o sută patruzeci de kilometri.

Culoarea nisipului se schimba treptat; din aproape alb, foarte mărunt, ridicându‑se în urma lor ca o coadă lungă È™i răsucită, devenise roÈ™ietic È™i mai greu, nu se mai înălÈ›a aÈ™a uÈ™or È™i, aruncat în sus de È™enile, cădea imediat. Dunele erau mai rare È™i tot mai scunde. Din când în când treceau pe lângă lujerii ieÈ™iÈ›i în afară ai unor tufiÈ™uri complet troienite. ÃŽn depărtare se zăreau pete mici, neclare, situate în partea laterală a direcÈ›iei de mers. Inginerul coti spre ele. CreÈ™teau repede; după câteva minute observară plăci verticale înălțându‑se din nisip, asemănătoare resturilor singura­tice ale unor ziduri sau pereÈ›i. ÃŽncetiniră, înaintând pe un culoar îngust, încadrat de colÈ›urile înclinate ale zidurilor, mâncate de eroziune. O bucată mare de piatră zăcea în mijlocul culoarului, baricadând drumul. Apărătorul își ridică botul È™i trecu fără greu­tate peste baraj. Se aflau parcă pe o străduță îngustă; printre firidele È™i despărÈ›iturile dintre plăcile care nu se închideau perfect se zăreau alte fragmente ale ruinelor, toate afectate adânc de straturile orizontale ale eroziunii. Din zona ruinelor de piatră ieÈ™iră într‑un spaÈ›iu liber. Apărură iarăși dunele, dar erau tasate, parcă bătătorite È™i din ele nu se mai ridica praf. Terenul se înclina uÈ™or È™i coborâră pe o pantă blândă; departe, mai în vale, se zăreau stânci mici pleÈ™uve, ca niÈ™te măciuci, È™i din nou contururile albicioase ale ruinelor.

Panta se termină È™i urcară pe creasta opusă, întinsă până spre orizont; È™enilele nu se mai afundau deloc .terenul era bătătorit. Apărură primele insuliÈ›e de tufiÈ™uri acinoase, aproape negre, care băteau în viÈ™iniu sub soarele pieziÈ™, de parcă veziculele lobate erau umplute cu sânge. Ceva mai departe, spre sud‑vest, tufiÈ™urile se măreau, blocând ici‑colo drumul. Apărătorul se strecură printre ele, cufundat până la jumătatea È™enilelor, fără a‑È™i încetini viteza; scotea un trosnet surd, neplăcut, strivind miile de bășicuÈ›e din care țâșnea o unsoare lipicioasă, închisă la culoare, care păta plăcile de ceramită; în curând, întregul blindat, până la turelă, avea să fie stropit parcă de o vopsea ruginiu‑brumărie.

Parcurseseră două sute de kilometri È™i soarele atingea linia de apus a orizontului; umbra alungită, amplificată a vehiculului se unduia, se îndoia È™i se întindea din ce în ce mai mult. Deodată, ceva scrâșni groaznic sub apărător; acesta se ridică o clipă È™i se lăsă pe ceva care se dispersă cu un zornăit prelung. Inginerul frână, dar mai merseră câțiva metri buni până să se oprească. ÃŽn urmele late, trasate prin desiÈ™, văzură bucăți ale unei construcÈ›ii ruginite, strivite de greutatea maÈ™inii È™i amestecate cu fragmente smulse din tufiÈ™uri. Merseră mai departe È™i nimeriră, de data asta cu o singură È™enilă, peste bucăți de grilaje, braÈ›e îndoite È™i ajurate, plăci de tablă găurită, concrescute la suprafață cu tufiÈ™urile bășicate; È™enilele apărătorului le împrăștiau pe toate în bucăți, le transformau împreună cu unsoarea ce curgea din ciorchinii striviÈ›i într‑o pastă ce scrâșnea. După un timp zidul tufiÈ™urilor deveni È™i mai înalt, iar pârâitul È™i piuitul metalului ruginit încetară. Pe neaÈ™teptate tulpinile negricioase ce izbeau blindatul cu ramifica­țiile lor bășicate se desfăcură în două părÈ›i È™i pătrunseră pe un culoar larg de peste zece metri; de partea cealaltă se vedea acelaÈ™i perete întunecos al desiÈ™ului prin care se strecuraseră. Inginerul viră pe loc È™i porniră pe culoarul ce cobora în vale ca un drum de pădure; albia de argilă era bătătorită, fiind acoperită pe alocuri de marne care arătau că pe aici cândva cursese apă.

Culoarul nu era drept; uneori jumătatea uriaÈ™ului disc solar, aprins ca purpura, se situa în faÈ›a maÈ™inii, sâcâindu‑i, alteori se ascundea la cotituri È™i doar licăriri sângerii străpungeau codrul de cerneală care se înălÈ›a până la doi‑trei metri. Drumul se îngustă, totodată unghiul pantei crescu, când deodată văzură întreg discul uriaÈ™ al soarelui în amurg, sub care se desfășura în vale, la câteva sute de metri, un spaÈ›iu întins, pastelat.

ÃŽn față licărea suprafaÈ›a unei ape, reflectând purpuriul soarelui. Malul lacului, denivelat, acoperit cu pete de tufiÈ™uri întunecoase, dezvălui consolidări artificiale, maÈ™ini pe postamente distanÈ›ate; ceva mai aproape, chiar pe coasta râpei, pe marginea căreia se oprise brusc apărătorul, È™iruri de catarge verticale, licărind puternic, se întindeau într‑un mozaic variat, de‑a lungul proiecÈ›iilor luminoase ale construcÈ›iilor. ÃŽn vale domnea o mare agitaÈ›ie, coloane de punctiÈ™oare cenuÈ™ii, albicioase È™i cafenii porneau în diverse direcÈ›ii, amestecându‑se între ele; ici‑colo formau grupuri concentrice È™i, iarăși se desfăceau în È™iruri alungite. ÃŽn plus, tot terenul acesta dens populat licărea neîncetat în scântei mărunte, ca È™i când în zecile de case locuitorii, inepuizabili, închideau È™i deschi­deau ferestrele, ale căror geamuri străluceau în bătaia soarelui. Doctorul scoase un strigăt de admiraÈ›ie:

— M‑ai dat gata, Henryk! Iată, în sfârÈ™it, ceva normal, viață firească... È™i ce punct de observaÈ›ie!!

Spunând asta, își trecu picioarele peste marginea turelei deschise. Inginerul îl opri.
— Stai puÈ›in, priveÈ™te soarele! Peste vreo cinci minute o să apună È™i n‑o să mai vedem nimic. Trebuie să filmăm întreaga panoramă cât mai repede, altminteri n‑o să reuÈ™im.

Chimistul trase camera de filmat de sub fotolii. Îl ajutară să fixeze repede cel mai mare teleobiectiv, asemănător cu țeava unei arme vechi și fixară în grabă stativele pe sol. Între timp, Inginerul derulă mosorul firelor de nailon, agăță un capăt de marginea turelei, restul îl trecu peste partea din față a apărătorului și sări jos.

Ceilalți doi ridicaseră stativele și alergau spre marginea râpei; îi prinse din urmă cu ambele capete ale firului în mână, trase de el și îl fixă cu o carabină la brâul fiecăruia.
— ÃŽn lăcomia voastră s‑ar putea să vă prăbuÈ™iÈ›i, le spuse.

Discul solar se afunda în apele strălucitoare ale lacului. Când fixară camera, se auzi bâzâitul grăbit al mecanismului și obiectivul cel mare coborî spre țintă. Doctorul se lăsă în genunchi, ținând picioarele din față ale suportului, care riscau să alunece în prăpastie. Chimistul își lipi ochiul de vizor și se strâmbă.
— Te orbește! strigă el.

Inginerul alergă până sus, se întoarse cu un dispozitiv de protecÈ›ie contra luminii solare È™i iarăși începură să filmeze în cea mai mare grabă. Discul se ascunsese pe jumătate sub orizont. Inginerul plimba sistematic camera în stânga È™i‑n dreapta. Uneori Chimistul oprea această miÈ™care, fixând obiectivul asupra locurilor în care, într‑un mic câmp vizual, observa o circulaÈ›ie densă de pete È™i de forme; el miÈ™ca transfocatorul È™i modifica distanÈ›a; Doctorul era tot în genunchi, camera torcea încetiÈ™or, banda se derula în grabă. O casetă se termină, o schimbară rapid, porni cea de‑a doua. O frântură de soare abia mai atârna deasupra apei întunecate, când obiectivul se lăsase complet în jos, asupra celei mai aglomerate zone. Aplecat aproape pe jumătate, Doctorul atârna de firul întins — altfel n‑ar fi reuÈ™it să filmeze — È™i văzu sub el faldurile ruginii ale peretelui de argilă, coborând abrupt în vale. ÃŽnvăluite în aura roÈ™ietică din ce în ce mai estompată. La ultimii metri de bandă, discul roÈ™u apuse, cerul încă mai strălucea, dar umbre cenuÈ™iu‑albăstrui învăluiau câmpia È™i lacul; dincolo de licăririle luminiÈ›elor nu se mai vedea nimic.

Doctorul se ridică, prinzându‑se de cablu. Duseră camera toÈ›i trei, cu grijă, ca pe o comoară.
— Crezi că o să iasă ceva? îl întrebă Chimistul pe Inginer.
— Cel puÈ›in o parte. S‑ar putea ca puÈ›ină bandă să se fi voalat. O să ne convingem pe navă. ÃŽn definitiv, putem reveni aici oricând.

ÃŽncărcară camera, casetele È™i stativele È™i se întoarseră încă o dată pe buza râpei. Abia acum observară că spre răsărit malul lacului se ridica abrupt, transformându‑se în partea din spate a peisajului într‑un zid stâncos, neregulat, cu crestele luminate de ultimele reflexe trandafirii. Deasupra lui, departe, o dată cu primele stele, țâșnea spre azur o coloană cafenie de fum; vârful ei ca o ciuperca rămase o clipă nemiÈ™cat È™i alunecă dincolo de bariera muntoasă, pierind din vedere.
— A, acolo este valea aceea, se adresă Doctorul Chimistului.

Se uitară din nou în jos. Cortegii de scântei albe È™i verzui se îndreptau încet în diferite direcÈ›ii de‑a lungul malurilor lacului se răsuceau, se contopeau în firiÈ™oare ce alunecau nesigur, pe alocuri se stingeau È™i altele mai mari le luau locul; treptat se întuneca tot mai mult È™i numărul de lumini creÈ™tea. Deasupra lor foÈ™nea liniÈ™tit codrul înalt, negru ca noaptea; se întoarseră fără tragere de inimă, atât de frumoasă era priveliÈ™tea; purtară în priviri imaginea lacului cu răsfrângerea stelelor puternice È™i lăptoase.

Trecând prin albia cu marne a culoarului, Doctorul îl întrebă pe Chimist:
— Ce‑ai văzut?

Acesta zâmbi, încurcat.
— Nimic. Nu mă gândeam la ceea ce văd, încercam doar să păstrez mereu claritatea, iar Henryk se miÈ™ca rapid când într‑o parte, când în cealaltă, încât în general n‑am putut să‑mi dau seama ce observ.
— Nu‑i nimic, spuse Inginerul È™i se sprijini de blindajul rece al apărătorului. Am făcut două sute de secvenÈ›e pe secundă, tot ce e acolo o să vedem după developare, iar acum să ne întoarcem!
— O incursiune cu adevărat idilică, îngăimă Doctorul.

Se cățărau pe pantă. Inginerul trase geamurile ecranului în spate È™i acÈ›ionă marÈ™arierul. Merseră un timp în susul coastei, retrăgându‑se, apoi într‑un loc mai larg întoarseră È™i porniră spre nord.
— Nu ne înapoiem pe acelaÈ™i drum, spuse Inginerul. Am parcurge inutil o sută de kilometri. O s‑o È›in pe culoar cât pot de mult È™i în două ore ajungem.


XI


Drumul coti. Panta era ceva mai mică, pereții desișului se strâmtau uneori și auzeau cum ramurile se izbesc de carcasa de sticlă a turelei; câte o păstaie acinoasă cădea din când în când pe genunchii Chimistului sau ai Doctorului. Acesta din urmă apropie o mlădiță de nas și se miră.
— Are un miros foarte plăcut.

Erau bine dispuși. Cerul scânteietor câștiga în expresivitate și profunzime, șarpele Căii Lactee se întindea mătăhălos, adierile vântului pieptănau lăstărișul cu foșnet blând. Apărătorul rula ușor, scoțând un murmur abia perceptibil.
— Curios lucru, observă Doctorul, pe Eden nu există nici un fel de tentacule. ÃŽn toate cărÈ›ile pe care le‑am citit, pe celelalte planete există totdeauna o mulÈ›ime de tentacule care se zvârcolesc.
— Iar locuitorii lor au câte șase degete, adăugă Chimistul. Aproximativ șase, dar mereu. Nu știi cumva de ce?
— Șase e număr mistic, răspunse Doctorul. Doi ori trei fac șase, iar cine poate roade oase.
— Încetează cu prostiile, că rătăcesc drumul, spuse Inginerul, care stătea ceva mai sus.

Nu se putea încă hotărî dacă să aprindă luminile, cu toate că nu mai vedea aproape nimic, dar noaptea era neobișnuit de frumoasă și știa că această senzație se va destrăma o dată cu aprinderea reflectoarelor. Nu dorea nici să apeleze la radar, fiindcă mai întâi ar fi trebuit să închidă turela. Abia își mai zărea mâinile pe volan; doar afișajele și cadranele de pe tablourile din față și de jos, din fundul vehiculului, răspândeau o luminiță verzuie și trandafirie, iar săgețile indicatoarelor atomice tremurau delicat în steluțe portocalii.
— Poți să iei legătura cu nava? întrebă Doctorul.
— Nu, spuse Inginerul, aici nu există zona Heavyside, de fapt există, dar e perforată ca un ciur. Nici vorbă de a comunica pe unde scurte, iar pentru instalarea unui emițător n‑am avut timp. Știi doar.

În curând șenilele începură să trosnească, vehiculul se legănă. Inginerul aprinse luminile o clipă și văzu că ajunseseră pe niște bolovani albi, rotunzi, iar sus, deasupra tufișurilor, mijeau formele fantastice ale crestelor de calcar. Mergeau prin albia uscată a defileului.

Asta nu‑i prea plăcea, pentru că nu È™tia încotro duce drumul, iar unor pereÈ›i atât de abrupÈ›i nu le‑ar fi făcut față nici apărătorul. Merseră mai departe, erau din ce în ce mai multe pietre È™i tufiÈ™urile deveniseră insuliÈ›e singulare, negre; în lumina reflectoarelor drumul È™erpuia, la început urcând uÈ™or, apoi continuând aproape drept. Stâncile erau mai scunde, iar până la urmă dispărură cu totul È™i se treziră pe o luncă uÈ™or înclinată, încadrată în partea de sus de praguri calcaroase; dinspre ele porneau mici jgheaburi acope­rite de grohotiÈ™. Printre pietre se încolăceau pe pământ tulpini lungi È™i răsucite, de culoare verde‑argintiu.

Cam un sfert de oră merseseră cu o sensibilă deviaÈ›ie spre nord‑est È™i era timpul să revină la direcÈ›ia propriu‑zisă, dar povârniÈ™ul calcaros pe care înainta apărătorul nu permitea această manevră.
— Am avut totuÈ™i noroc, spuse din senin Chimistul, am fi putut nimeri în lac sau să dăm peste stânci, nu È™tiu cum ne‑am fi descurcat.
— Așa e, răspunse Inginerul și adăugă: Ia stați puțin!

Drumul era baricadat de ceva păros, un fel de sită cu franjuri. Apărătorul se apropie încet de acest baraj și își înfipse partea frontală în el. Inginerul apăsă ușor pe accelerație și cu un zvâcnet ciudata plasă se destrămă și dispăru, presată în sol de șenile.

Luminile dezvăluiră din beznă forme înalte È™i negre, o adevărată pădure împietrită într‑o formaÈ›iune răsfirată apăru în faÈ›a maÈ™inii, asemenea unei armate desfășurate; fu cât pe‑aci să lovească un postament ascuÈ›it. Aprinse reflectorul cel mare, central, îndreptându‑l spre coloana neagră, până sus.

Era o statuie imensă, în care, cu oarecare efort, putea fi recunoscut torsul unui dublet, numai că micul tors era mărit la dimensiuni gigantice. Avea mâinile încruciÈ™ate, ridicate în sus, faÈ›a plată, aproape afundată, cu patru cavități regulate, deci alta decât cele pe care le cunoÈ™teau, È™i se apleca într‑o parte, ca È™i cum se uita la ei de la înălÈ›ime cu cvadriorbitele.

Impresia fu atât de puternică, încât, un răstimp, nimeni nu scoase un cuvânt, apoi limba reflectorului alunecă în jos, zburând orizontal în inima întunericului È™i izbindu‑se de alte postamente, unele înalte È™i înguste, altele mai scunde, pe care se înălÈ›au torsuri negre cu pete; pe alocuri se profila câte unul alb ca laptele, cioplit parcă în os; toate feÈ›ele aveau patru ochi, unele fiind bizar defor­mate, parcă tumefiate, cu fruntea ca un drug uriaÈ™; ceva mai departe, cam la două sute de metri de locul unde se oprise apărătorul, se vedea un zid din care ieÈ™eau mâini supranaturale, desfăcute sau încruciÈ™ate, toate părând să indice diferite direcÈ›ii ale cerului stelar.
— Ãsta parc‑ar fi un... cimitir, spuse Chimistul, cu voce scăzută.

Doctorul se cățără pe partea din spate a blindatului și Chimistul îl urmă în grabă. Inginerul îndreptă conul reflectorului în cealaltă parte, acolo unde înainte se ridica barajul calcaros; în locul acestuia văzu un șir rar de figuri cu ornamente șterse, parcă spălate cu apă. Erau încrengături de forme încâlcite, în care privirea se pierdea neputincioasă, când părând să deslușească ceva cunoscut, când rătăcind aiurea.

Chimistul È™i Doctorul mergeau încet printre statui. Inginerul le lumina calea dinspre turelă; de la un timp i se părea că aude o larmă îndepărtată, ca un vaiet, dar absorbit de priveliÈ™tea neo­biÈ™nuită nu acordă atenÈ›ie acelor ecouri atât de firave È™i de neclare, încât nu‑È™i putea da seama de unde vin.

Reflectorul plana deasupra capetelor celor doi, dezvăluind mereu alte figuri, când deodată, foarte aproape, se dezlănÈ›ui un sâsâit veninos; dinspre È™irul statuilor alunecau încet rotocoale cenuÈ™ii, împrăștiindu‑se, iar prin ele, È›opăind, o droaie de dubleÈ›i, scoțând gemete, vaiete È™i È›ipete. Un fel de cârpe, de zdrenÈ›e, flu­turau deasupra lor, în timp ce goneau orbeÈ™te, poticnindu‑se È™i izbindu‑se unii de alÈ›ii.

Inginerul se urcă repede în mașină și trase maneta, dorind să se întoarcă la ai săi; la o sută de metri mai încolo, la capătul aleii acoperite de ierburi, vedea în lumină fețele palide ale Doctorului și Chimistului, care se uitau uluiți la siluetele ce treceau în goană. Inginerul nu putu însă să pornească deoarece fugarilor nu le păsa deloc de blindat, alergau prin fața lui, câteva trupuri mari căzură, se auzea un sâsâit teribil, venit parcă de sub pământ.

Printre soclurile cele mai apropiate, luminate de reflectoarele maÈ™inii, se văzu capătul unei È›evi, derulându‑se flexibil, la câțiva centimetri deasupra solului, din care țâșnea un jet de spumă. Stropind terenul, acesta începea brusc să fumege È™i învăluia totul într‑o perdea cenuÈ™ie, ca de ceață.

Când primul val de ceață fumegândă cuprinse turela, Ingi­nerul simÈ›i că o mie de ace îi sfredelesc plămânii. Orbit, cu È™iroaie de lacrimi curgându‑i pe față, scoase un strigăt surd È™i, sufocându‑se, apăsă brusc pe acceleraÈ›ie. Blindatul țâșni înainte ca din puÈ™că, dărâmă statuia neagră, se cățără pe ea cât ai clipi din ochi È™i se deplasă pe deasupra, uruind. Nu putea să respire, durerea cumplită îl îndoise, dar nu închise turela; È™tia că mai întâi trebuia să‑i ia pe ceilalÈ›i. Merse mai departe, cu ochii orbiÈ›i, abia mai zărind statuile ce se prăbuÈ™eau cu zgomot în calea blindatului; văzduhul se mai limpezi, mai mult îi auzi decât să‑i vadă pe Chimist È™i pe Doctor cum ies din desiÈ™ È™i se cațără pe blindat; vru să le strige „intraÈ›i!", dar din gâtlejul ars nu se desprinse decât un gâjâit. Cei doi, abia stăpânindu‑È™i tusea, săriră înăuntru. El apăsă maneta pe pipăite, cupola metalică de deasupra se închise, dar ceaÈ›a înecăcioasă încă mai persista în interior. Gemând, se luptă din răsputeri cu mânerul tubului de oÈ›el. Oxigenul năvăli cu zgomot, degajându‑se din reductorul de înaltă presiune È™i simÈ›i cum îl izbeÈ™te în față; gazul era atât de comprimat È™i îl eliberase atât de repede, încât îi izbi ca un pumn între ochi.

Cufundat în È™uvoiul înviorător inginerului nu‑i păsa, însă ceilalÈ›i doi atârnau de umerii lui È™i respirau de zor. Filtrele funcÈ›ionau È™i oxigenul înlătura ceaÈ›a otrăvitoare; puteau să vadă mai bine, continuau să inspire, însă simÈ›eau durerea ascuÈ›ită în piept. Fiecare înghiÈ›itură de aer părea să alunece pe rănile deschise ale traheii, dar curând această senzaÈ›ie trecu; după numai zece‑douăzeci de secunde de la închiderea capacului, Inginerul vedea destul de bine. Deschise ecranul.

Printre bazele soclurilor triunghiulare de pe aleea lăturalnică, la care nu ajunsese, încă mai tremurau câteva trupuri pleoÈ™tite; majoritatea nu mai miÈ™cau deloc. MânuÈ›e amestecate, torsuri mici, capete, ba dispăreau, ba apăreau dincolo de vârtejurile cenuÈ™ii ce alunecau apatic. Inginerul deschise receptorul exterior; se auzea o tuse mai slabă È™i mai îndepărtată, gemete, ceva tropăia din spate, un cor de glasuri stridente, sfâșiate, răbufni încă o dată în direcÈ›ia figurilor albe, împletite, dar nu se putea vedea nimic într‑acolo, în afară de unduirea permanentă a ceÈ›ii cenuÈ™ii. Inginerul se asigură că turela este închisă etanÈ™ È™i, cu maxilarele încordate, acÈ›ionă atent maneta de ghidare. Blindatul se răsuci încet pe loc, È™enilele scrâșniră pe resturile de piatră È™i trei fascicule de lumină încercară să străpungă norul. Porni pe lângă statuile zdrobite, căutând capătul È›evii sâsâinde; după spuma ce țâșnea în sus È™i lateral, bănuia că trebuie să se afle la vreo zece metri mai încolo; rotocoalele de fum învăluiau mâinile ridicate ale statuii următoare.
— Nu! țipă Doctorul. Nu trage, acolo ar putea fi cineva viu!

Prea târziu însă. Ecranul se întunecă pentru o fracțiune de secundă. Blindatul sări în sus, izbit parcă de un pumn teribil, și reveni la loc cu un scrâșnet îngrozitor; undele declanșate și dirijate de dispozitivul ascuns în botul blindatului nici nu apucară să se desprindă bine, că și străbătură peste zece metri și nimeriră tubul ce arunca spuma șuierătoare; încărcătura antiprotonică se combină cu cantitatea echivalentă a materiei.

Când ecranul se lumină din nou, între resturile soclurilor, aruncate departe, se zărea un crater în flăcări. Inginerul nici nu se uită la el; privi mai atent încercând să înÈ›eleagă ce se întâmplase cu restul acelui tub È™i unde dispăruse. Mai răsuci încă o dată blindatul pe loc, cu douăzeci de grade, È™i rulă agale de‑a lungul statuilor dărâmate de suflu. Era din ce în ce mai puÈ›ină ceață cenuÈ™ie. Trecură pe lângă trei‑patru trupuri turtite, acoperite de zdrenÈ›e. ÃŽncetini pentru a nu trece cu È™enila din stânga peste unul aflat foarte aproape. O formă mare, imobilă, se zărea în desiÈ™, ceva mai jos. Acolo începea o poieniță alungită, la al cărei capăt străluceau într‑o lumină argintie siluete ce se furiÈ™au în desiÈ™; în locul micilor torsuri aveau coifuri înguste, extrem de lungi, turtite lateral È™i terminate la vârf cu un fel de cioc.

Ceva izbi surd botul blindatului, ecranul se întunecă și se aprinse la loc. Lumina din stânga se stinse.

Inginerul se deplasa pe liziera întunecată a desișului, cu farul central deslușind printre ramuri numeroase scânteieri argintii, în spatele cărora ceva începu să se rotească tot mai repede; ramuri și smocuri întregi de tufișuri retezate porniră să zboare în toate părțile; un corp uriaș, rotitor, care frământa aerul în lumina reflectoarelor, goni în lateral. Inginerul îndreptă botul mașinii în centrul iureșului și apăsă pe pedală. Un icnet surd și puternic zgâlțâi turela. Cum se reaprinse ecranul, îndreptă turela lateral.

Se putea crede că a răsărit brusc soarele. Se ivise aproape în mijlocul poienii. Mai jos, acolo unde înainte era păduricea, a cincea parte a orizontului se transformă într‑o mare albă de foc. Stelele dispărură È™i văzduhul clocotea teribil; pe fundalul acestui perete răvășit de fum, spre el înainta o sferă pântecoasă, licărind în străluciri de foc. Nu auzea nimic în afară de pocnetele incendiului. Apărătorul părea o biată gâză, chircită la pământ, față de acest uriaÈ™ care începu să se rotească È™i mai repede, preschimbându‑se într‑un vârtej de aer înalt cât muntele, despărÈ›it la mijloc printr‑un zigzag negricios. Inginerul îl prinse în crucea cătării, când la câteva sute de paÈ™i observă, în lumina flăcărilor, siluetele palide ale celor ce fugeau.
— ÞineÈ›i‑vă bine! răcni, având senzaÈ›ia că în laringe i se înfig niÈ™te cuie.

Se auzi un hârjâit infernal, zguduituri, bubuituri: se ciocniseră.

O secundă i se păru că turela zboară spre el. Blindatul gemu din greu, se zgâlțâi din toÈ›i rărunchii È™i vui ca un clopot; trăgea mai‑mai să plesnească. Ecranul se întunecă o clipă È™i se aprinse din nou. Bubuiturile nu încetau, ca È™i când o sută de ciocane infernale izbeau cu înverÈ™unare partea de deasupra. Apoi slăbiră, loviturile deveniră din ce în ce mai rare, de câteva ori un braÈ› colÈ›uros mai È™fichiui aerul È™uierând; deodată, de‑a lungul blindajului, se auzi duduitul surd È™i prelung al fierului care se prăbuÈ™ise È™i câteva braÈ›e, strângând agonic extremitățile ca de păianjen È™i îndreptându‑le din nou, căzură chiar în faÈ›a blindatului. Unul încă mai bătea ritmic în blindaj, parcă mângâindu‑l; miÈ™carea era abia perceptibilă, până la urmă încetă. Inginerul încercă să plece, dar È™enilele efectuară doar o uÈ™oară răsucire È™i se înÈ›epeniră scrâșnind. Schimbă în marÈ™arier. Porniră, în sfârÈ™it. ÃŽncet, virând È™i scormonind pământul cu resturile ce te țâra după el, apărătorul mergea ca racul; deodată se eliberă, metalul răsună È™i maÈ™ina sări brusc înapoi.

Pe fundalul peretelui lăstărișului, care încă mai ardea, epava arăta ca un păianjen de treizeci de metri, strivit; un ciot de braț încă mai scormonea febril pământul. Printre picioarele lungi și ascuțite ieșea un balon cu coarne, care se deschise și din el săriră siluete argintii.

Inginerul verifică instinctiv dacă pe linia de ochire era cineva È™i apăsă pedala. Se auzi o detunătură. Un alt soare învălui poiana. Fragmentele epavei zburară È™uierând È™i vuind în toate părÈ›ile; în mijloc răbufni o coloană de argilă clocotind, amestecată cu nisip È™i fulgi de funingine, uÈ™ori ca paiul. Inginerul simÈ›i brusc o stare de slăbiciune. ÃŽi venea să vomite. O sudoare rece îl năpădi, È™iroindu‑i pe ceafă È™i pe față. ÃŽntr‑o fracÈ›iune de secundă încleÈ™tă mâna pe manete, când auzi strigătul Doctorului:
— Întoarce, mă auzi?! Întoarce!

Din groapa încinsă răbufnea un fum luminat în roșu, de parcă acolo unde se aflase păduricea se deschisese un vulcan; zgura fierbinte curgea mai departe pe povârniș, întețind flăcările în resturile desișului răvășit și culcat la pământ.
— Întorc, spuse Inginerul, întorc...

Dar nu se mișca. Picături de sudoare i se prelingeau în conti­nuare pe față.
— Ce ai?

Auzi, parcă de departe, glasul Doctorului, îi văzu fața aple­cată asupra lui. Clătină din cap și deschise larg ochii.
— Poftim? N‑am nimic, mormăi el.

Doctorul se întoarse la loc, în spate.

Inginerul porni motorul. Apărătorul vibră, se răsuci pe loc ¾ le absorbea incendiul uriaÈ™, nu auziră nimic, toate zgomotele fremătând ca un ocean — È™i demară luând‑o în sus, pe acelaÈ™i drum pe care coborâse.

Singurul reflector — pe cel din mijloc îl pierduseră în urma impactului ¾ dezvăluia iarăși statui prăvălite la sol, amestecate cu trupuri moarte. Și unele, È™i altele erau acoperite de o pojghiță metalică, cenuÈ™ie. Trecură printre fragmentele a două siluete albe È™i cotiră spre nord. Blindatul, ca un vapor ce pătrunde printre sloiuri, despica È™i împingea în lături desiÈ™ul ce pârâia sub È™enile; câteva forme palide fugiră din raza luminii cuprinse de panică. Merseră mai departe cu viteză accelerată, zgâlțâindu‑se din cauza denivelărilor. Inginerul gâfâia È™i strângea din fălci pentru a nu i se face rău, îi reveneau mereu în privire fulgii plutitori de funin­gine — tot ce mai rămăsese din siluetele argintii care coborâseră; deschise larg ochii. ÃŽn lumină se vedeau argila galbenă È™i versantul înclinat È™i cocoÈ™at. Blindatul își ridică botul È™i goni în sus, ramuri elastice se izbeau de plafon, È™enilele trosneau pe ceva invizibil, alergau din ce în ce mai repede, când în sus, când în jos; terenul era tăiat de mici defileuri, străbăteau văi sinuoase, dărâmau tufi­șuri încâlcite, maÈ™ina trecea ca un berbec prin păduricea arborilor sub formă de păianjen; cozile lor mărăcinoase îi bombardau cu lovituri uÈ™oare È™i moi; trosnetul È™i sâsâitul tulpiniÈ›elor È™i ale ramurilor, strivite erau îngrozitoare. Pe ecranele din spate se zugrăveau încă văpăile incendiului. ÃŽncet, se lăsa întunericul; în final se instală pretutindeni bezna.


XII


După o oră goneau pe câmpie. Domnea o noapte neagră, înstelată. InsuliÈ›e de tufiÈ™uri tot mai rare zburau pe lângă maÈ™ina care vâjâia ritmic; în sfârÈ™it ultimele dispărură È™i nu mai rămaseră decât cocoaÈ™ele domoale ce păreau să prindă viață în lumina reflectorului, unduindu‑se lin. Blindatul le ataca impetuos, de parcă ar fi dorit să le ridice în aer, scaunele se legănau, È™uieratul È™enilelor reamintea de zgomotul înverÈ™unat al sfredelului înfipt în metal; săgeÈ›ile cadranelor emiteau luminiÈ›e trandafirii, portocalii È™i verzui. Inginerul, cu faÈ›a la ecran, căuta luminiÈ›a navei.

Ceea ce înainte i se păruse evident — È™i anume să pornească la drum fără a‑È™i asigura comunicare prin radio — considera acum o adevărată nebunie; se grăbea de parcă o oră‑două, necesare instalării altui emițător, erau de nepreÈ›uit. Când fu aproape sigur că din cauza întunericului trecuse de navă È™i că merge mai departe spre nord, o zări; de fapt văzu o bășică luminoasă, revărsată în mod bizar. Blindatul încetini È™i pereÈ›ii înclinaÈ›i începură să lucească precum argintul È™i focul în singurul său reflector. Pri­veliÈ™tea era neobiÈ™nuită: când baliza intermitentă se aprindea, cupola plurietajată, întredeschisă la vârf, emana o mulÈ›ime de curcubee în încrengăturile de sticlă; luciul multiplicat se răsfrângea departe, peste nisipuri.

Neavând intenÈ›ia să tragă, Inginerul îndreptă botul turtit al blindatului spre locul unde își crease anterior drum, dar zidul de oglindă depășise spărtura de ambele părÈ›i, acoperind‑o; singura urmă de trecere era placa de nisip transformat în zgură de la poalele construcÈ›iei.

Blindatul izbi zidul din mers cu toată greutatea celor șaispre­zece mii de kilograme ale sale, până gemu. Peretele nu ceda.

Inginerul se retrase încet la două sute de metri, ochi cât mai jos cu putință și, în clipa în care balonul luminos țâșni din beznă, apăsă repede pedala. Fără a mai aștepta să se răcească orificiul cu marginile încinse, porni; turela se agăță undeva sus, dar materialul înmuiat de foc cedă; blindatul cu un singur ochi se holbă în interiorul cercului gol și, torcând alene, se apropie de navă.

Îi întâmpină doar Negru, care de altfel dispăru numaidecât. Urmă o așteptare — trebuia ca blindatul să fie curățat de stratul radioactiv, să examineze frecvența impulsurilor din jur și abia după aceea puteau părăsi spațiul strâmt al vehiculului.

Lampa se aprinse. Coordonatorul, care ieÈ™i primul din tunel, remarcă dintr‑o singură privire blindatul acoperit de pete negre, îndoiturile în locul celor două reflectoare, feÈ›ele palide È™i supte ale camarazilor săi È™i spuse:
— V‑aÈ›i bătut!
— Da, răspunse Doctorul.
— Coborâți. Sunt 0,9 roentgeni pe minut. Va rămâne Negru aici.

Nimeni nu mai scoase un cuvânt. Coborâră prin tunel. Ingi­nerul observă celălalt automat mai mic, care lega cablurile de trecere spre sala mașinilor, dar nici măcar nu se opri. În bibliotecă ardeau luminile, pe o măsuță erau așezate farfurii de aluminiu, tacâmuri, iar la mijloc o sticlă de vin. Stând în picioare, Coordo­natorul spuse:
— Ar fi trebuit să fie un fel de... ceremonie, fiindcă automatele au verificat distribuția gravimetrică — este întreagă! Pila atomică e în stare de funcțiune. Dacă punem nava pe picioare, putem pleca. Acum, povestiți voi.

O clipă se lăsă tăcerea. Doctorul se uită la Inginer, înțelese imediat și vorbi:
— Ai avut dreptate. Spre vest se întindea deÈ™ertul. Am parcurs, descriind un arc mare, aproape două sute de kilometri în direcÈ›ia sud‑vest.

Povesti cum ajunseseră la lac în zona de câmpie locuită, cum o filmaseră și cum, la întoarcere, dăduseră în întuneric peste mulțimea de statui; aici începu să ezite.
— Arăta într‑adevăr ca un cimitir sau ca un lăcaÈ™ religios. Ceea ce s‑a întâmplat ulterior e greu de redat fiindcă nu sunt sigur ce au însemnat toate astea — cred că de acum te‑ai obiÈ™nuit cu aÈ™a ceva. O droaie de dubleÈ›i alergau cuprinÈ™i de panică, păreau că s‑ar ascunde, speriaÈ›i sau goniÈ›i printre acele „pietre funerare" ca în urma unei hăituieli. Spun că aÈ™a păreau, mai multe nu È™tiu. La câteva sute de metri mai jos, fiindcă toate se întâmplau pe povârniÈ™, era un lăstăriÈ™ È™i acolo, stăteau ascunÈ™i alÈ›i dubleÈ›i, asemănători cu cel argintiu pe care l‑am ucis. ÃŽn spatele lor se afla una dintre maÈ™inile rotative — probabil mascată. Dar atunci nu È™tiam încă acest aspect È™i nici faptul că cei ascunÈ™i în lăstăriÈ™ trăseseră deasupra solului un cablu flexibil din care curgea o substanță otrăvitoare. Sub presiune spuma se schimba în suspensie sau în gaz. Va putea fi analizată, fiindcă trebuie să se fi depus pe filtre, nu‑i aÈ™a? se adresă Ingi­nerului, care încuviință din cap. Coborâsem împreună cu Chimistul ca să vedem statuile alea È™i turela a rămas deschisă. PuÈ›in a lipsit să nu ne asfixiem, dar cel mai rău a fost cu Henryk, fiindcă primul val de gaz s‑a îndreptat spre apărător. Când am urcat È™i am dat drumul la oxigen, Henryk a tras în cablu, sau mai curând în locul unde putuse fi văzut anterior, deoarece ne aflam într‑o pâclă deasă.

— Cu antimaterie? întrebă Coordonatorul liniștit.
— Da!
— N‑ai putut folosi aruncătorul mic?
— Eram cu toÈ›ii... — Doctorul își căută cu grijă cuvântul – revoltaÈ›i. I‑am văzut pe cei care cădeau. Acei dubleÈ›i nu erau goi. Aveau pe ei niÈ™te zdrenÈ›e, mi s‑a părut că erau sfâșiate ca în urma unor lupte, dar nu sunt sigur de asta. Am văzut cu ochii noÈ™tri cum au dispărut toÈ›i sau aproape toÈ›i. Cu puÈ›in înainte, noi înÈ™ine era cât pe‑aci să fim otrăviÈ›i. AÈ™a a fost. Apoi Henryk a căutat restul de cablu, dacă îmi amintesc bine. Nu?
— ÃŽn felul acesta am coborât spre lăstăriÈ™, unde i‑am văzut pe argintii. Purtau un fel de mască. Presupun că filtrau aerul. Au tras asupra noastră — nu È™tiu cu ce —, dar am pierdut un reflector. Con­comitent a pornit sfârleaza aceea mare. Au vrut să ne atace din lateral. ÃŽn orice caz, a ieÈ™it din tufiÈ™uri. Atunci Inginerul a tras o serie.
— Prin lăstăriș?
— Da!
— După argintii?
— Da.
— Și după sfârlează?
— Nu. Ea s‑a năpustit asupra noastră È™i s‑a izbit de blindaj. S‑a iscat, fireÈ™te, incendiul. TufiÈ™urile s‑au uscat de la impactul termic în momentul exploziei È™i au ars ca hârtia.
— Au încercat să contraatace?
— Nu.
— V‑au urmărit?
— Nu È™tiu. Cred că nu. S‑ar fi putut să ne urmărească discu­rile rotitoare.
— Pe terenul acela, nu. Acolo sunt o mulțime de văi, defileuri, chei, ceva asemănător jurasicului terestru, stânci calcaroase, surpături, praguri, explică Inginerul.
— Aha! Și apoi ați venit direct aici?
— Aproape, doar cu o deviere spre est.

Câteva secunde se așternu liniștea: Coordonatorul își înălță capul.
— Ați ucis mulți?

Doctorul se uită la Inginer, dar văzând că acesta n‑are de gând să răspundă, spuse:
— Era întuneric. Ei se ascundeau în desiÈ™. Mi s‑a părut că văd cel puÈ›in douăzeci de licăriri argintii deodată. Dar mai încolo, adică în adâncul tufiÈ™urilor, mai strălucea ceva. Poate că erau mai mulÈ›i.
— Cei care au tras în voi erau sigur dubleți ? Nimeni altcineva? Doctorul ezită.
— Am spus că pe torsurile mici aveau un fel de... capace, un fel de coifuri, dar judecând după dimensiuni, forme și modul de a se mișca, erau dubleți.
— Cu ce au tras?

Doctorul tăcu.
— GloanÈ›e, probabil nemetalice, spuse Inginerul. Intuiesc, fireÈ™te. N‑am examinat locurile lovite, nici nu m‑am uitat. Aveau o forță mică de penetrare, după cum mi‑am dat seama.
— Da, nu prea mare, confirmă Fizicianul. Reflectoarele, pe care le‑am văzut în fugă, sunt mai degrabă turtite, nu perforate.
— Unul s‑a spart în ciocnirea cu sfârleaza, explică Chimistul.
— Și acum, despre statui — cum arătau? întrebă Coordonatorul.

Doctorul le descrise cum se pricepu mai bine. Când veni rândul figurilor albe, se întrerupse și după o clipă adăugă cu zâmbet șters:
— Din păcate, din nou se poate vorbi doar prin semne...
— Patru ochi, frunte pronunÈ›ată? repetă lent Coordonatorul. ‑Da!
— Erau sculpturi, piatră, metal, mulaje?
— N‑am idee. Mulaje, cu siguranță nu! Dimensiunea era anormală, dacă despre asta e vorba. Și de asemenea, o anumită deformare, o schimbare a proporÈ›iilor. Un fel de..., ezită.
— Ce anume?
— Sublimare, spuse Doctorul încurcat. Dar asta‑i numai o impresie. De altfel le‑am văzut puÈ›in, iar după aceea s‑au întâmplat atâtea... Și fireÈ™te, iarăși e loc pentru analogii facile. Cimitirul...

Nefericiții urmăriți... Hăituiala de tip polițienesc... Motopompa cu gaz otrăvitor... Polițiștii cu măști de gaze... Folosesc intenționat aceste expresii, fiindcă în esență putea să pară că așa a fost, dar nu știu acest lucru. Unii dintre locuitorii planetei îi ucideau pe alții în fața ochilor noștri. Acest fapt este, cred, incontestabil. Dar cine pe cine, dacă erau ființe identice sau diferite, deosebite între ele...
— Și dacă se deosebeau, atunci situația se clarifică? întrebă Ciberneticianul.
— Nu. Dar m‑am gândit È™i la o asemenea eventualitate. Recunosc, macabră, din punctul nostru de vedere. Cum se È™tie, omul condamnă cel mai aspru canibalismul. TotuÈ™i, a mânca friptură de maimuță nu este, în general, în ochii moraliÈ™tilor noÈ™tri, nimic grav. Dacă aici evoluÈ›ia biologică a făcut ca deosebirile exterioare dintre fiinÈ›ele cu inteligență asemănătoare celei umane È™i cele care au rămas la stadiul animalic de dezvoltare să fie mult mai mici decât cele dintre om È™i maimuÈ›a humanoidă? ÃŽn acest caz, am fi putut fi martorii — să zicem — unei vânători.
— Și șanțul de lângă oraș? interveni Inginerul. Tot trofee de vânătoare? Îți admir divagațiile avocățești, Doctore!
— Atâta timp cât n‑avem certitudinea...
— Avem È™i filmul, îl întrerupse Chimistul. Nu È™tiu de ce, dar până acum n‑am întâlnit viață normală, obiÈ™nuită, pe această planetă. Imaginile reprezintă tocmai cotidianul, ceva extrem de firesc, cel puÈ›in aÈ™a am avut impresia...
— Cum, n‑aÈ›i văzut nimic?! se miră Fizicianul.
— Nu. Ne‑am grăbit prea tare, pentru a profita de ultimele minute de lumină naturală. DistanÈ›a era considerabilă, peste opt sute de metri, chiar mai mult, dar avem două casete cu film, secvenÈ›e făcute cu teleobiectivul.
— Oare contactele dintre civilizații trebuie să se încheie în acest mod? se lamentă Doctorul. Aș dori tare mult să aflu răspun­sul la întrebarea...

Coordonatorul clătină din cap. Se aplecă și luă sticla de pe masă.
— O păstrăm, spuse, pentru altă ocazie...

Când Inginerul și Fizicianul ieșiră să examineze apărătorul. Coordonatorul îl luă de braț pe Doctor și, trecând împreună spre rafturile aplecate ale bibliotecii, spuse, coborând vocea:
— Ascultă, e posibil ca voi să fi provocat, prin apariția voastră neașteptată, acea fugă disperată? Și doar pe voi, nu pe fugari, să fi dorit să vă atace?

Doctorul îl privi cu ochi mari.
— La asta nici nu m‑am gândit, recunoscu el. Tăcu o clipă, îngândurat. Nu cred, răspunse până la urmă. Mai curând, nu... numai dacă a fost un atac nereuÈ™it, care s‑a întors dintr‑o dată împotriva unora dintre ei. Desigur, adăugă îndreptându‑se de spate, toate astea ar putea fi expuse cu totul altfel. Da, acum văd clar. Să zicem că am pătruns pe un teren păzit. Cei care fugeau erau o grupă de pelerini, să presupunem. Straja, cei care păzeau acel loc, a adus arma — acel cablu, printre statui, în clipa în care blindatul s‑a oprit. Da, dar primul val de gaz i‑a cuprins categoric pe ceilalÈ›i, nu pe noi... Bine, să presupunem că, din punctul lor de vedere, a fost o întâmplare nefericită. Atunci, da. Numai aÈ™a.

— Deci nu poți exclude această ipoteză.
— Nu, nu pot. Și È™tii, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare că o asemenea reprezentare este echivalentă cu cea pe care am făcut‑o iniÈ›ial. Poate că au adus diferite organe de pază în zonă când s‑a răspândit È™tirea despre noi. Când ne aflam în vale, încă nu È™tiau nimic — È™i de aceea n‑am dat acolo de fiinÈ›e înarmate... ÃŽn aceeaÈ™i seară au apărut discurile rotitoare, pentru prima dată în apropierea navei.
— Ghinionul nostru este că până acum n‑am întâlnit nici o urmă din reÈ›eaua lor de informare, reacÈ›ionă din interiorul cabinei Ciberneticianul. Telegraf, radio, scriere, documente înregistrate, ceva de genul acesta... Orice civilizaÈ›ie creează mijloace tehnice de acest fel È™i își fixează cu ajutorul lor propria istorie È™i experiență. Fără nici o îndoială. Dacă am putea ajunge în oraÈ™...
— Cu blindatul, da! răspunse Coordonatorul întorcându‑se spre el. Dar s‑ar dezlănÈ›ui o bătălie ale cărei consecinÈ›e È™i evoluÈ›ie sunt greu de prevăzut, cred că‑È›i dai seama..
— Deci, dacă am putea să ne întâlnim cu un specialist înțelept, cu un tehnician din rândurile lor...
— Cum să facem asta? Să pornim la vânătoare? întrebă Doctorul.
— Ei, dacă aș ști cum!... Pare atât de simplu — sosești pe o planetă cu întreg instrumentarul de intercomunicatoare, creiere electronice de translație, se desenează pe nisip triunghiurile lui Pitagora, se fac schimburi de cadouri...
— Termină cu poveștile! spuse intrigat Inginerul, din prag.
— Veniți să vizionăm caseta! anunță Chimistul.

Se hotărâră s‑o facă în laborator. Coordonatorul se aÈ™eză în spatele aparatului, pentru a opri sau a rederula imaginea pe ecran; toÈ›i ceilalÈ›i își ocupară locurile È™i automatul stinse lumina.

Primii metri erau complet înnegriÈ›i, de câteva ori sclipiră porÈ›iuni ale suprafeÈ›ei lacului, apoi apărură malurile acestuia. Erau consolidate, iar în câteva locuri în apă coborau punÈ›i lungi, înclinate, deasupra cărora stăteau turnuri conectate prin panglici ajurate. O clipă imaginea își pierdu din acuitate, iar când reuÈ™iră să perceapă din nou detaliile, observară că fiecare turn avea în vârf două elice cu cinci palete, rotindu‑se în direcÈ›ii opuse. Se învârteau foarte încet. Pe punÈ›ile care intrau în adâncul lacului alunecau anumite obiecte; parcă se cufundau în apă, dar era imposibil să li se vadă contururile. ÃŽn plus, totul se petrecea extrem de încet. Coordonatorul derulă peste zece metri de peliculă È™i mări viteza de redare. Obiectele lansate de‑a lungul unor dâre subÈ›iri, È™terse, ca niÈ™te strune care vibrau, coborau acum rapid È™i cădeau în apă, pe a cărei suprafață se formau cercuri. Chiar pe mal un dublet stătea cu spatele spre ei.

Malul dispăru. Pe ecran se perindau obiecte plate ca niÈ™te cutiuÈ›e fixate pe coloane ajurate. Pe suprafaÈ›a lor se aflau nume­roase formaÈ›iuni cu aspect de butoi, asemănătoare celei în care stătea dubletul de lângă debarcader. Toate erau goale; unele se miÈ™cau leneÈ™. Câte două‑trei în aceeaÈ™i parte se ridicau È™i porneau înapoi.

Imaginea rula încet mai departe. Apărură o mulțime de licăriri aidoma unor pete arse, negre. Filmul se voalase și, ce era mai rău, petele înconjurau cercurile tulburi. Din spatele acelor zone cețoase se întrezăreau mici figuri, văzute de sus. Dubleții mergeau perechi, în diferite direcții; torsurile mici erau înconjurate de ceva pufos, astfel încât le ieșea în afară doar căpșorul, însă imaginea nu era suficient de clară pentru a se putea distinge trăsăturile faciale.

Acum apăru pe ecran un corp uriaÈ™, ridicându‑se È™i coborându‑se la intervale regulate. Se prelingea în colÈ›ul inferior al ecranului, ca un sirop spumos, È™i pe el umblau zeci de dubleÈ›i care arătau de parcă ar fi È›inut ceva în mânuÈ›ele lor È™i atingeau acel corp, îl netezeau sau îl adunau. Din când în când el se deÈ™erta într‑o ridicătură ascuÈ›ită la vârf, din care țâșnea ceva asemănător cu o cupă cenuÈ™ie. Imaginea înainta, dar masa miÈ™cătoare continua s‑o umple. Detaliile se conturau pregnant; în mijloc apăru parcă o insuliță de cupe îndepărtate una de alta, nu prea suple, lângă fiecare stând doi sau trei dubleÈ›i. AceÈ™tia își apropiau de ele feÈ›ele, rămâneau o clipă nemiÈ™caÈ›i, apoi È™i le ridicau È™i gestul se repeta de mai multe ori. Coordonatorul derulă înapoi caseta È™i o vizionară cu viteză mare — acum dubleÈ›ii parcă sărutau interiorul cupelor. AlÈ›ii, în spate, cărora nu le acordaseră atenÈ›ie până atunci, stăteau cu micul tors întins pe jumătate È™i parcă luau seama la ce fac ceilalÈ›i.

Imaginea se schimbă din nou. Se vedea până și marginea mulțimii, încadrată de o linie închisă; chiar în apropiere se derulau cercuri rotitoare, cu mult mai mici decât cele pe care le cunoșteau. Se învârteau leneș și parcă în salturi — se putea observa amplitudinea brațelor ajurate; acesta era efectul filmic generat de derularea elementelor în mișcare în raport cu diferitele cadre ale peliculei.

Ecranul se umplea încet cu o miÈ™care din ce în ce mai vioaie, deÈ™i se desfășura — ca urmare a încetinirii — parcă într‑un centru foarte dens, neaerian. Apăru ceea ce autorii filmării consideraseră ca fiind „centrul oraÈ™ului". Era o reÈ›ea densă de șănÈ›uleÈ›e pe care se deplasau în diferite direcÈ›ii formaÈ›iunile specifice în formă de butoi, într‑o parte retezate, în cealaltă, rotunjite. Pe fiecare se adunau strâns figurile dubleÈ›ilor, între cinci È™i doi. De obicei mergeau câte trei laolaltă. Părea că micile lor torsuri înconjurau ceva ce trecea în partea exterioară a „butoiului", care se deplasa, dar ar fi putut să fie È™i un reflex al luminii. Din cauza soarelui în amurg, umbrele erau foarte lungi È™i îngreunau distingerea elementelor din imagine. Deasupra arterelor ca niÈ™te È™anÈ›uri treceau punÈ›i ajurate, cu forme delicate. Pe aceste punÈ›i stăteau ici È™i colo, învârtindu‑se în loc, marile sfârleze, È™i iarăși rotirea se defalca în serii de miÈ™cări complicate, în cerc È™i vertical, ca È™i când picioarele lor ca niÈ™te căngi prindeau ceva nevăzut din aer. O sfârlează rămase nemiÈ™cată È™i atunci începură să iasă din ea siluete acoperite cu o substanță foarte strălucitoare. Pelicula era alb‑negru, deci nu se putea spune dacă substanÈ›a era argintie. ÃŽn momentul când cobora al treilea dublet, trăgând în urma sa ceva ceÈ›os, imaginea avansă. Prin mijloc trecea un cablu gros, aflat mult mai aproape de obiectiv, care se legăna încetiÈ™or, apăsat de un fel de trabuc subÈ›ire, din care se presăra ceva sclipitor ca norul de frunze. Obiectele acelea micuÈ›e erau probabil mai grele, fiindcă nu zburau, ci cădeau ca niÈ™te greutăți; acolo, pe suprafaÈ›a scobită, stăteau dispuÈ™i în mai multe È™iruri dubleÈ›i È™i din mânuÈ›ele lor scântei mărunte săreau neîncetat spre sol. Nu se vedea bine, deoarece norul de obiecte ce se prefirau de sus parcă dispărea, neajungând la cei de jos. Imaginea înainta lent; chiar pe margine zăceau nemiÈ™caÈ›i doi dubleÈ›i, un al treilea se apropie de ei, iar cei doi se ridicară încet. Unul dintre ei se clătina, arăta ca o căpățână de zahăr, cu micul tors ascuns. Coordonatorul dădu imaginea înapoi, o rulă încă o dată, iar când apărură trupurile culcate, o opri, încercă să obÈ›ină o claritate cât mai bună, apoi se apropie de ecran cu o lupă. Prin ea văzu doar pete mari dispersate.

Se întunecase. Se terminase prima casetă. ÃŽnceputul celeilalte dezvălui aceeaÈ™i imagine, numai că împinsă ceva mai înainte È™i mai întunecată; lumina slăbise È™i nu mai putea fi compensată prin deschiderea totală a obiectivului. Doi dubleÈ›i se îndepărtau încet, iar al treilea stătea lungit pe pământ. Pe ecran trecură dungi fâlfâind, filmul se derula atât de rapid, încât nu se vedea nimic; apoi în câmpul de observaÈ›ie apăru o reÈ›ea mare cu ochiuri în cinci colÈ›uri; în fiecare din ele stătea câte un dublet, numai în unele erau câte doi. Sub această reÈ›ea vibra o alta, dispersată. Deodată înÈ›eleseră că prima era cea reală, a doua fiind umbra ei, proiectată la bază. Era netedă, parcă aplicată cu o substanță asemănătoare cu betonul. DubleÈ›ii din ochiurile reÈ›elei aveau o îmbrăcăminte bufantă, închisă la culoare, din cauza căreia arătau mai groÈ™i È™i mai laÈ›i. ToÈ›i executau aproape aceleaÈ™i miÈ™cări; micile lor torsuri, acoperite de ceva semitransparent, se aplecau încet când într‑o parte, când în cealaltă, ca o gimnastică bizară È™i neobiÈ™nuit de lentă. Imaginea începu să tremure; se înclină È™i câteva clipe iar se văzu prost, se întunecase mai mult. Apăru marginea reÈ›elei întinse pe cabluri, dintre care unul ajungea până la discul imobil, uriaÈ™, ce stătea pieziÈ™. După aceea avu loc aceeaÈ™i miÈ™care „din stradă", pe care o văzuseră deja: obiecte ca niÈ™te butoaie pline cu dubleÈ›i se deplasau în diferite direcÈ›ii.

Camera mai trecu o dată peste reÈ›ea, în partea cealaltă, se miÈ™că lateral È™i apărură dubleÈ›ii care mergeau pe jos — filmaÈ›i de sus — mergeau perechi, ca niÈ™te rățuÈ™te; ceva mai departe apăru întreaga mulÈ›ime, despărÈ›ită la mijloc de o străduță lungă È™i strâmtă. Pe mijlocul ei se derula un cablu pe rotiÈ›e neclare, ieÈ™ind dincolo de cadrul imaginii; trăgea ceva lung care emana licăriri vii, ca un cristal bine conturat, alungit, sau ca un butuc placat cu oglindă, ce se legăna când într‑o parte, când în cealaltă È™i proiecta reflexe luminoase asupra celor aflaÈ›i în picioare. Deodată, încremeni o clipă È™i deveni mult mai clar; în interiorul lui apăru o figură culcată. Se auzi un strigăt înăbuÈ™it. Coordonatorul derulă caseta, o porni iarăși È™i când, la clătinarea cunoscută, obiectul alungit înfățișă conÈ›inutul interiorului său, opri proiectorul. ToÈ›i se apropiară de ecran — înconjurat de un È™ir de dubleÈ›i, în mijlocul străzii zăcea un om.

Domnea o liniște de mormânt.
— Îți vine să înnebunești, nu alta, se auzi glasul cuiva în întu­neric.
— Mai întâi să vedem totul până la capăt, spuse Coordonatorul.

Reveniră la locurile lor, pelicula porni È™i imaginea tremură, prinzând viață. Unul după altul înaintau pe stradă, în mulÈ›ime, corpuri alungite ca sicriele, dar erau acoperite cu ceva deschis la culoare, ce atârna până la sol È™i se țâra ca o pânză groasă. Imaginea înaintă, înfățișând o zonă pustie, încadrată într‑o parte de un zid înclinat, la poalele căruia creÈ™teau niÈ™te tufiÈ™uri; un dublet singuratic mergea de‑a lungul brazdei care traversa tot ecranul, deodată sări ca ars È™i printr‑un salt încetinit, uriaÈ™, pluti în aer. O sfârlează zburătoare se deplasa de‑a lungul brazdei, ceva străluci puternic ca È™i când o perdea acoperise câmpul de observaÈ›ie; când se împrăștie, dubletul zăcea nemiÈ™cat, întins pe o parte. Corpul lui se înnegri brusc. Totul era cufundat în amurgul intens; părea că cel culcat mai tresaltă, începuse parcă să se târască, pe ecran se intersectară dârele luminoase, apoi reapăru albul. AÈ™a se termina filmul.

Când se reaprinse lumina, Chimistul luă casetele și plecă să mărească unele secvențe. Ceilalți rămaseră în laborator.
— Ei, și acum să trecem la interpretări, spuse Doctorul. Pot să prezint imediat două sau chiar trei explicații.
— Chiar vrei cu tot dinadinsul să ne aduci în pragul disperării? interveni brusc Inginerul. Dacă ai fi tratat serios fiziologia dubletului, în primul rând fiziologia simțurilor, cu siguranță am fi știut mai mult astăzi!
— Când am avut timp de așa ceva?.
— Colegi! ridică tonul Coordonatorul. ÃŽncepem exact ca la o È™edință de lucru la Institutul de Cosmologie. FireÈ™te, ne‑a È™ocat pe toÈ›i acea figură umană, acea copie fixă, turnată pare‑se dintr‑un anumit material. Este întru totul verosimil ca prin intermediul reÈ›elei lor informaÈ›ionale să trimită portretele noastre în toate oraÈ™ele de pe planetă, unde, pe baza datelor obÈ›inute, au turnat păpuÈ™ile cu formă de om.
— De unde or fi luat imaginile noastre? întrebă Doctorul.
— Cu două zile în urmă au dat ocol navei câteva ore bune... ar fi putut efectua chiar observații amănunțite.
— Și la ce le‑ar servi, mă rog, asemenea „portrete"?
— ÃŽn scopuri È™tiinÈ›ifice sau religioase — noi nu putem stabili, oricât am discuta. ÃŽn orice caz, nu e un fenomen inexplicabil. Am văzut un centru nu prea mare, în care se desfășoară activități cu caracter productiv, desigur, s‑ar putea să fi observat, de asemenea, ceva din distracÈ›iile lor, din „arta" lor. Am văzut „miÈ™carea obiÈ™nuită pe stradă", apoi activitățile de la debarcader È™i acele obiecte aruncate de sus, nu prea vizibile.
— Bună exprimare, replică Doctorul încăpățânat.
— Mai erau un fel de scene din „viaÈ›a armatei" — avem mai multe elemente pentru a considera că cei îmbrăcaÈ›i în straie argintii fac parte din armată — totuÈ™i scena de la sfârÈ™it e neclară. S‑ar putea să fie vorba de pedepsirea vreunui individ care, trecând pe traseul rezervat discurilor, ar fi încălcat legea ce domneÈ™te la ei.
— Execuția pe loc ca sancțiune pentru trecerea necorespun­zătoare a străzii e cam aspră, nu crezi? întrebă Doctorul.
— De ce încerci să transformi totul în nonsens?
— Fiindcă susțin în continuare că am văzut exact atât cât ar fi văzut niște orbi!
— Mai are cineva ceva de spus în afara mărturisirii unui crez agnostic? întrebă Coordonatorul.
— Eu, răspunse Fizicianul. Se pare că dubleÈ›ii se miÈ™că mai degrabă în împrejurări excepÈ›ionale, ceea ce de altfel ar indica trupul lor mătăhălos È™i disproporÈ›ia membrelor, îndeosebi a celor superioare, față de trunchi. Mi se pare că încercarea de a contura arborele evolutiv posibil care a creat indivizi astfel constituiÈ›i ar fi extrem de instructivă. AÈ›i observat cu toÈ›ii gesticularea vioaie – cu acele mânuÈ›e ale lor, nici unul dintre ei n‑a ridicat nici o greutate, n‑a cărat nimic, n‑a tras nimic – or, asemenea imagini sunt la ordinea zilei într‑un oraÈ™ de pe Pământ. AÈ™adar s‑ar putea ca mâinile să le servească în alte scopuri.
— Care anume? îl întrebă Doctorul cu interes.
— Nu știu, ăsta e domeniul tău! Poate că prea repede am vrut să înțelegem arhitectura societății lor, în loc să cercetăm atent, cărămidă cu cărămidă.
— Asta aÈ™a e, confirmă Doctorul. Mâinile constituie într‑a­devăr o problemă foarte importantă. Și arborele evolutiv. Nici măcar nu È™tim dacă sunt mamifere. M‑aÈ™ încumeta ca în câteva zile să răspund la asemenea întrebări, dar mi‑e teamă că n‑o să explic ce m‑a frapat pe mine cel mai mult în această imagine.
— Ce anume? întrebă Inginerul.
— Faptul că n‑am văzut nici un pieton singur. Nici unul. N‑aÈ›i observat acest lucru?
— Ba da, era unul la sfârșit de tot, spuse Fizicianul.
— Da, tocmai.

După aceste cuvinte ale Doctorului, nimeni nu mai adăugă nimic.
— Va trebui să mai vedem filmul o dată, spuse, parcă ezitând, Coordonatorul. Mi se pare că Doctorul are dreptate. Pietonii nu merg singuri, se deplasează cel puțin câte doi, cu toate că la început de tot, da, unul stătea lângă debarcader.
— Stătea în aparatul acela conic, spuse Doctorul. Și în discuri stau câte unul. Vorbeam de pietoni. Numai de pietoni.
— Nu erau prea mulți.
— Câteva sute, cu siguranță. Imaginează‑È›i o stradă într‑un oraÈ™ de pe Pământ, văzută din zbor. Procentul pietonilor singuri ar fi cu siguranță considerabil. La anumite intervale ei constituie chiar majoritatea, în timp ce aici lipsesc în general.
— Ce ar semnifica aceasta? întrebă Inginerul.
— Din păcate, clătină din cap Doctorul, acum eu vă întreb.
— Unul, singuratic, a venit cu voi, constată Inginerul.
— Dar știi în ce împrejurări!

Inginerul nu mai replică.
— AscultaÈ›i, interveni Coordonatorul, o astfel de discuÈ›ie devine o dispută fără rost. N‑am întreprins cercetări sistematice, întrucât nu suntem o expediÈ›ie de cercetare È™tiinÈ›ifică. Mai curând am avut necazuri de tipul luptei pentru existență. Trebuie să facem alte planuri de acÈ›iune. Mâine va funcÈ›iona excavatorul, asta e sigur. O să avem la dispoziÈ›ie două automate, două semiautomate, un excavator È™i apărătorul, care, păstrând prudenÈ›a corespunză­toare, poate ajuta È™i el la scoaterea rachetei. Nu È™tiu dacă È™tiÈ›i toÈ›i planul pe care l‑am elaborat împreună cu Inginerul. Prima variantă urmărea readucerea navei în poziÈ›ie orizontală È™i punerea ei pe verticală prin ridicarea È™i susÈ›inerea fuzelajului, cu ajutorul pământului întărit. Este metoda pe care au folosit‑o È™i constructorii de piramide. Dorim acum să secÈ›ionăm „zidul nostru de sticlă" în fragmente È™i să construim din ele un sistem tip schelă. O să fie destul material È™i de acum È™tim că substanÈ›a poate fi topită È™i sudată la temperaturi înalte. Realizarea proiectului, prin folosirea materialului de construcÈ›ie pe care locuitorii planetei Eden ni l‑au furnizat printr‑o bunăvoință involuntară, va permite scurtarea întregului proces. Nu este exclus ca peste trei zile să putem lua startul. StaÈ›i puÈ›in, spuse el, văzând agitaÈ›ia celor de față, asta aveam de gând să vă întreb.
— Da, spuse Fizicianul, pornim la drum.
— Nu, reacționa aproape concomitent Chimistul.
— Încă nu, adăugă Ciberneticianul.

Se lăsă o clipă de tăcere. Inginerul și Doctorul nu se pronun­țaseră încă.
— Cred că ar trebui să ne luăm zborul, spuse în final Inginerul. ToÈ›i îl priviră surprinÈ™i. Când tăcerea‑se prelungi. de parcă ar fi aÈ™teptat din partea lui explicaÈ›ii, spuse:
— IniÈ›ial, am considerat altfel. E vorba pur È™i simplu de preÈ›. Am afla încă multe lucruri, fără îndoială, dar preÈ›ul dobândirii acestor cunoÈ™tinÈ›e ar putea fi mare. De ambele părÈ›i. După cele întâmplate, încercările paÈ™nice de înÈ›elegere, de stabilire a contac­tului, mi se par utopice. ÃŽn afară de ceea ce am discutat, fiecare are probabil – fie că vrea, fie că nu – o concepÈ›ie proprie despre lumea aceasta. Și eu am avut o asemenea concepÈ›ie. Mi s‑a părut că aici se petrec fenomene îngrozitoare È™i că ar trebui să inter­venim. Cât timp am fost Robinsoni È™i am dărâmat fiecare bucată de sol cu mâna, n‑am suflat un cuvânt. Am vrut să aÈ™tept până ce voi afla mai multe È™i voi avea la dispoziÈ›ie mijloacele noastre tehnice. Acum vă mărturisesc că nu văd motive convingătoare care să mă determine să renunÈ› la concepÈ›ia mea despre Eden, dar orice intervenÈ›ie în slujba a ceea ce considerăm drept, bine È™i just, orice încercare de acest fel se va încheia, probabil, ca expediÈ›ia noastră de astăzi. Prin folosirea anihilatorului. FireÈ™te, vom găsi totdeauna o justificare, cum că a fost o apărare necesară È™i aÈ™a mai departe, dar în loc de ajutor vom aduce distrugeri. Acum È™tiÈ›i aproximativ totul.

— Dacă vom avea o mai bună orientare în ceea ce se întâmplă de fapt aici..., spuse Chimistul.

Inginerul clătină din cap.
— Atunci se va dovedi, desigur, că fiecare parte are rațiunile sale...
— Și ce contează că ucigașii își au „rațiunea lor"? adăugă Chimistul. Nu ne interesează rațiunea lor, ci salvarea!
— Dar ce le putem oferi, în afară de anihilatorul blindatului? Să zicem că transformăm jumătate de planetă în scrum pentru a opri acțiunile de exterminare, „producția" aceea ciudată, hăituielile, otrăvirea — și pe urmă?
— Am cunoaște răspunsul la această întrebare dacă am dispu­ne de mai multe informații, insistă Chimistul.
— Nu‑i deloc simplu, se amestecă în discuÈ›ie Coordonatorul. Tot ce se întâmplă aici e doar o verigă dintr‑un proces istoric îndelungat. Ideea de ajutor vine de la convingerea că societatea se împarte în „buni" È™i „răi".
— Nu‑i aÈ™a, îl întrerupse Chimistul. Spune mai degrabă: în prigonitori È™i prigoniÈ›i. Nu e acelaÈ™i lucru.
— Bine! Imaginează‑È›i că o rasă aflată la un nivel superior de dezvoltare soseÈ™te pe Pământ. ÃŽn timpul războaielor religioase, acum câteva sute de ani, È™i vrea să intervină în conflict de partea celor slabi. Bazându‑se pe propria ei putere interzice arderea ereticilor, persecutarea celor de alte credinÈ›e È™i aÈ™a mai departe. Crezi că ar fi reuÈ™it să răspândească pe Pământ raÈ›ionalismul ei? Pe atunci aproape întreaga omenire era credincioasă, aÈ™a că extratereÈ™trii ar fi trebuit să‑i căsăpească treptat până la unul È™i ar fi rămas singuri cu idealurile lor raÈ›ionale.
— Cum, chiar crezi că nici un ajutor nu e posibil?! se burzului Chimistul.

Coordonatorul se uită lung la el, înainte de a răspunde.
— Ajutor... o, Doamne, ce înseamnă ajutor? Ceea ce se întâm­plă aici, ce vedem aici, constituie roadele unei anumite construcÈ›ii sociale. Ar trebui s‑o demolăm È™i să construim alta mai bună, dar cum putem noi face asta? Acestea sunt fiinÈ›e care au altă fiziolo­gie, psihologie È™i istorie decât noi. Modelul civilizaÈ›iei noastre nu poate fi transpus în viață aici. Ar trebui conceput planul alteia, care să funcÈ›ioneze în continuare după plecarea noastră... FireÈ™te, am bănuit de mai mult timp că unii dintre voi nutresc idei similare cu ale Inginerului È™i ale Chimistului. Cred că È™i Doctorul credea astfel, de aceea turna apă rece peste flacăra variatelor analogii de sorginte pământeană, nu‑i aÈ™a?

— Da, spuse Doctorul, îmi era teamă că dintr‑un impuls nobil veÈ›i dori să faceÈ›i „ordine" aici, ceea ce, transpus în practică, ar fi însemnat teroare.
— Dar poate că cei prigoniți știu cum vor să trăiască, numai că sunt încă prea slabi pentru a realiza acest lucru, spuse Chimistul. Dacă am salva viața măcar a unui grup de condamnați și tot ar fi ceva...
— Am salvat deja unul, spuse Coordonatorul precipitat.
— PoÈ›i să‑mi spui È™i ce facem cu el mai departe?

Nu primi nici un răspuns.
— Dacă nu greșesc, și Doctorul este pentru start? spuse Coordonatorul. Bine, întrucât și eu sunt pentru, asta înseamnă majoritatea...

Se întrerupse. Ochii i se măriră de uimire. Numai el stătea cu faÈ›a spre uÈ™a întredeschisă. ÃŽntr‑o liniÈ™te perfectă — din întuneric se auzea doar un plescăit uÈ™or de apă — se întoarseră, urmărindu‑i privirea.

În ușa deschisă stătea un dublet.
— Cum a..., începu Fizicianul, dar cuvintele îi amuțiră pe buze.

Își dădu seama de eroare. Nu era dubletul lor. Acela era închis în sala de tratament. În prag stătea un individ uriaș, cu pielea smeadă, cu torsul mic încovoiat, cu capul până aproape de pragul de sus. Era acoperit cu un material pământiu, care se mula de jos până sus, înconjurând micul tors cu un guleraș: în jurul său se înfășură o împletitură de sârmă verde. Materialul dezvăluia, prin tăietura laterală, o centură lată, lucioasă ca metalul, strânsă bine pe corp. Stătea nemișcat. Fața lui plată, brăzdată de zbârcituri, cu doi ochi mari albaștri, era acoperită de un voal transparent în formă de pâlnie cu partea lărgită în jos. Voalul se prelungea în fâșii cenușii, subțirele, care înfășurau de mai multe ori micul tors. fiind legate în față, unde alcătuiau parcă un cuib în care se odihneau mânuțele bandajate în același mod. Doar degetele ca niște nodulețe ieșeau în afară, orientate în jos.

Toți rămăseseră în poziția în care îi surprinsese această apari­ție. Dubletul se înclină și mai mult, tușind prelung și înaintând încetișor.
— Cum a intrat? Negru este lângă tunel.,,, șopti Chimistul.

Dubletul se retrase puțin cu spatele. Ieși și rămase o secundă în coridorul semiîntunecat; intră pentru a doua oară, sau mai curând își vârî doar capul pe ușă.
— Întreabă dacă poate să intre, spuse în șoaptă Inginerul. Și explodă: Poftiți, vă rugăm!

Se ridică È™i se retrase lângă peretele de vizavi, iar toÈ›i ceilalÈ›i procedară la fel. Dubletul privi centrul gol al cabinei È™i intră încet, uitându‑se în jur.

Coordonatorul se apropie de ecran, trase ruloul pe care era întins și când pânza zbură și se răsuci, descoperind tabla, spuse:
— TreceÈ›i puÈ›in într‑o parte.

Luă o bucată de cretă, desenă un cerc mic, în jurul lui contură o elipsă, în exterior, una mai mare, încă una È™i încă una — în total, patru. Pe fiecare dintre ele aÈ™eză un cerculeÈ›, se apropie de uriaÈ™ul care stătea în picioare în mijlocul încăperii È™i‑i puse creta între degeÈ›elele noduroase.

Dubletul o apucă cu stângăcie, se uită la ea, privi tabla È™i încet se apropie de perete. Trebuia să‑È™i aplece micul tors, care ieÈ™ea pieziÈ™ de sub guler, pentru a atinge tabla cu mâna înfășurată în bandaj. ToÈ›i îl priveau cu răsuflarea întretăiată. Căută cel de‑al treilea cerculeÈ› pe elipsă, în interior, È™i, nu fără efort, îl ciocăni de câteva ori, apoi îl mâzgăli încât aproape că‑l acoperi cu cretă sfărâmată.

Coordonatorul încuviință din cap. Toți răsuflară ușurați.
— Eden, spuse Coordonatorul.

Arătă spre cercul de cretă.
— Eden, repetă.

Dubletul se uita la figura lui cu vizibil interes. Tuși.
— E‑d‑e‑n, rosti extrem de rar È™i răspicat Coordonatorul.

Dubletul tuși de câteva ori.
— Nu vorbește, se adresă Coordonatorul colegilor săi, asta e cert.

Stăteau unul în fața celuilalt neștiind ce să facă. Dubletul începu să se miște. Dădu drumul cretei, care se izbi de podea. Auziră zgomotul deschiderii unui fermoar. Materialul pământiu se desfăcu, parcă despicat de sus până jos, lăsând să se vadă centura.

Capătul centurii se derula È™i foÈ™ni ca o folie metalică. Micul tors al dubletului se aplecă de parcă ar fi dorit să iasă din corp, se frânse aproape în două È™i apucă cu degetele capătul foliei. Aceasta se desfășură ca o prelată lungă, pe care o È›inea în faÈ›a sa, ca È™i cum le‑ar fi oferit‑o lor. Coordonatorul È™i Inginerul întinseră mâinile concomitent. Amândoi tremurau. Inginerul scoase un È›ipăt scurt. Dubletul părea surprins, tuÈ™i în mai multe rânduri, voalul transparent de pe faÈ›a lui începu să se unduiască.
— Sarcină electrică, însă nu prea puternică, explică Coordo­natorul și prinse din nou marginea foliei.

Celălalt îi dădu drumul. Priviră cu luare‑aminte suprafaÈ›a aurie în lumină; era perfect netedă È™i goală. Coordonatorul atinse la întâmplare cu degetul un loc oarecare È™i simÈ›i iarăși un uÈ™or impuls electric.
— Ce‑i asta?! murmură Fizicianul.

Se apropie È™i începu să‑È™i poarte palma pe suprafaÈ›a foliei; îl izbeau mereu în degete impulsurile electrice, încât îi tremurau uÈ™or tendoanele.
— DaÈ›i‑mi pudră de grafit! E acolo, pe raft!

Întinse foaia pe masă fără a lua în seamă că mușchii mâinilor îi tresăltau neplăcut de la înțepăturile ca niște furnicături, o presără atent cu pudră și suflă surplusul.

Pe suprafața aurie rămaseră mici puncte negre, împrăștiate haotic, fără nici un sens.
— Lacerta! strigă deodată Coordonatorul.
— Alpha!
— Lira!
— Cefeus!

Se întoarseră spre dubletul care îi privea liniștit. În ochii lor strălucea triumful.
— O harta stelară, spuse Inginerul.
— Desigur.
— Ei, acum mai venim de‑acasă! zâmbi larg Coordonatorul.

Dubletul tuși.
— Au scriere electrică?
— Așa se pare.
— Cu sarcinile fixate?
— Nu știu. Ar putea fi un electrit.
— Trebuie să aibă senzor electric!
— S‑ar putea.
— Domnilor, liniște! Trebuie să acționăm sistematic, spuse Coordonatorul. Cu ce începem?
— Desenează‑i de unde venim!
— Ai dreptate.

Coordonatorul È™terse repede tabla, desenă ConstelaÈ›ia Cen­taurului, ezită o clipă, deoarece proiecÈ›ia trebuia făcută din memorie È™i totodată aÈ™a cum se înfățiÈ™a această zonă a Galaxiei văzută de pe Eden. Mâzgăli un punct gros, semnificând Sirius, mai adăugă alte stele mai mici È™i pe fundalul Ursei Mari desenă o cruciuliță care semnifica Soarele; apoi atinse pe rând cu mâna propriul lui piept È™i pe cel al colegilor, cuprinzând printr‑un gest larg întreaga încăpere, È™i iarăși ciocăni cu creta cruciuliÈ›a de pe tablă.

Dubletul tuși. Îi luă creta, își îndreptă cu greu micul tors spre tablă și din trei mișcări completă desenul Coordonatorului cu proiecția Alphei Vulturului și a dublului sistem al lui Procyon.
— E astronom! strigă Fizicianul, adăugând încet: Coleg de‑al nostru...
— Foarte posibil! răspunse Coordonatorul. Acum să mergem mai departe.

ÃŽncepură desenele ample. Planeta Eden È™i traseul navei. Carambolul (nu era sigur dacă desenul explica suficient problema catastrofei, dar deocamdată n‑aveau altă soluÈ›ie). Impactul cu solul (desenul înfățiÈ™a secÈ›iunea unui deal È™i nava înfiptă în el). Mai departe era greu. Se opriră.

Dubletul privi desenele È™i tuÈ™i. ÃŽÈ™i apropia È™i‑È™i îndepărta faÈ›a de tablă. Apoi se îndreptă spre masă. Scoase de sub gulerul verde răsucit un fel de cui subÈ›ire È™i flexibil, se aplecă È™i începu să‑l miÈ™te cu o repeziciune uimitoare pe folia aurie. După un anumit timp se ridicară de la masă. Presărară folia cu grafit. Apăru ceva foarte ciudat. Pe măsură ce suflau excesul de pulbere, contururile dezvăluite începeau să se miÈ™te. Mai întâi văzură o emisferă mare, în al cărei interior se afla o coloană oblică. Apoi apăru o pată micuță care aluneca spre marginea emisferei. Pata se lățea.

Recunoscură silueta apărătorului, desenat schematic È™i inexact. O parte din zona laterală a emisferei dispăru. Prin orificiul creat, blindatul pătrunse înăuntru. Totul dispăru, folia fiind acoperită cu pulberea de grafit împrăștiată uniform. Deodată se adună într‑o hartă stelară. Pe acest fundal apăru silueta dubletului, trasată cu linii alungite. Acesta, stând în spatele lor, începu să tuÈ™ească.
— Silueta e a lui, spuse Coordonatorul.

Harta dispăru. Se vedea doar dubletul. Apoi dispăru silueta lui și reapăru harta. Situația se repetă de patru ori. Și iarăși praful de grafit se împrăștie parcă spulberat de un suflu nevăzut, în forma emisferei cu marginea deschisă. Mică siluetă a dubletului se târa parcă turtită, se apropia de orificiul deschis al emisferei. Intră. Emisfera se risipi. Coloana piezișă a navei era mai mare. Din față, sub fuzelaj, se zărea o deschizătură. Dubletul se îndreptă spre ea și pătrunse înăuntru, dispărând în navă. Pulberea de grafit se împrăștie iar în fragmente haotice. Era sfârșitul știrii transmise.

— AÈ™a a venit până la noi, prin chepengul utilajelor! spuse Inginerul. Și noi suntem căscaÈ›i, l‑am lăsat deschis!

— Stai puÈ›in, È™tii ce‑mi trece prin minte? interveni Doctorul brusc. Că probabil prin zidul acela ei nu au vrut să ne închidă pe noi, ci să nu le permită învățaÈ›ilor lor să stabilească relaÈ›ii cu noi.
— ÃŽntr‑adevăr!

Se adresă dubletului. Acesta tuși.
— Gata, spuse Coordonatorul. E foarte plăcută întrunirea noastră, dar avem pe cap treburi mai importante! Cu jocul de‑a partizanii am terminat. Acum să trecem la lucru sistematic. Să începem cu matematica. De asta se va ocupa Fizicianul. Matematica înseamnă fireÈ™te È™i metamatematica. Teoria materiei, atomistica, energetica. Mai departe, teoria informaÈ›iei, a reÈ›elelor informaÈ›ionale. Modalitățile de transmitere È™i de fixare. Totodată, factori creatori de expresii, funcÈ›ii ale expresiilor. Scheletul gramatical, semantica. Ierarhizarea conceptelor. Tipurile de logi­că folosite. Limbajul. Lexicul. Toate astea îți aparÈ›in, se adresă Ciberneticianului. Ei, È™i când o să avem gata o asemenea punte de legătură, o să trecem la celelalte. Metabolismul, modalitățile de hrană, tipul de producÈ›ie, formele relaÈ›iilor colective, reacÈ›iile, deprinderile, clasificările, conflictele de grup È™i aÈ™a mai departe. Deocamdată, se adresă el Ciberneticianului È™i Fizicianului, începeÈ›i voi. PuteÈ›i să folosiÈ›i la maximum calculatoarele, aveÈ›i ca ajutor filmele, biblioteca, luaÈ›i tot ce vă trebuie.

— La început îl putem conduce prin navă, spuse Inginerul. Ce zici? Asta ar putea să‑i spună multe, iar în plus va vedea că nu‑i ascundem nimic.
— Al doilea lucru e mai important, acceptă Coordonatorul. Dar până ce nu ne putem înÈ›elege cu el, nu‑l lăsaÈ›i în sala de tratament. S‑ar putea să se iÈ™te vreo neînÈ›elegere. Acum mergem să vizităm nava. Cât e ceasul?"

Se făcuse trei noaptea.


XIII


Prezentarea tuturor compartimentelor navei nu dură puÈ›in. Dubletul se interesă îndeaproape de pila atomică È™i de automate. Inginerul îi desenă o mulÈ›ime de schiÈ›e, umplând trei blocuri numai în sala maÈ™inilor. Automatul stârni admiraÈ›ia vizi­bilă a oaspetelui. Examină detaliat microreÈ›eaua È™i se miră din cale‑afară văzând că este cufundată toată într‑un recipient răcit cu heliu lichid – era un creier criotronic de tip superconductiv pentru reacÈ›ii deosebit de rapide. Se pare că înÈ›elesese scopul răcirii, fiindcă tuÈ™ea de zor È™i studia cu mare interes schiÈ›ele pe care i le desena Ciberneticianul. Părea că se vor putea înÈ›elege mult mai uÈ™or pe tema legăturilor electrice decât în privinÈ›a ilustrării sau simbolizării celor mai simple cuvinte.

La cinci dimineața, Chimistul, Coordonatorul și Inginerul plecară să se culce; după ce închiseseră chepengul, de pază la tunel rămăsese Negru; ceilalți trei merseră cu dubletul în bibliotecă.
— StaÈ›i puÈ›in, spuse Fizicianul, când trecură pe lângă laborator, o să‑i arătăm È™i tabelul lui Mendeleev. Acolo sunt reprezentările schematice ale atomilor.
— Intrară. Fizicianul se apucă să scormonească în maldărul de hârtii de pe rafturi, când ceva începu să ticăie. Dădu la o parte sulurile foșnitoare din colț, dar nu auzi nimic. Doctorul își încordă și el auzul.
— Ce‑i asta?
— Geigerul... acolo... stați așa! O infiltrație, ceva!

Alergă spre contor. Dubletul stătea nemiÈ™cat, plimbându‑È™i privirea peste aparate. Apoi se apropie de masă iar, contorul țăcăni în serii lungi, ca un toboÈ™ar ce izbea ritmic.
— De la el! strigă Fizicianul, prinzând cu ambele mâini cilindrul de metal È™i îndreptându‑l spre uriaÈ™.

Contorul începu să huruie.
— Să fie radioactiv? El? Ce înseamnă asta? întrebă Ciberneticianul uluit.

Doctorul se îngălbeni. Se apropie de masă, se uită la indica­torul activ, smulse din mâinile Ciberneticianului cilindrul de metal È™i începu să‑l plimbe prin aer în jurul dubletului. Huruitul slăbea vizibil pe măsură ce‑l ducea mai sus. Când îl lăsă spre picioarele grosolane, greoaie, ale musafirului, membrana huruia puternic. Pe cadranul aparatului se aprinse o luminiță roÈ™ie.
— Infestare radioactivă! exclamă Fizicianul.

Dubletul își plimba privirea de la unul la altul, mirat, dar fără a se arăta neliniștit de operațiunea neînțeleasă pentru el.
— El a ajuns aici prin deschizătura făcută de blindat, spuse încet Doctorul. Acolo e o pată radioactivă... A trecut pe acolo...
— Nu te apropia de el! izbucni Fizicianul. Iradiază cel puÈ›in un miliroentgen pe secundă. Stai puÈ›in... Va trebui să‑l înfășurăm cumva... cu folie de ceramită, putem risca...
— Dar, omule, aici nu e vorba de noi, spuse Doctorul cu vocea ridicată. E vorba de el! Cât timp s‑a aflat în zona petei? Câți roentgeni a absorbit?
— N... nu știu. De unde să știu?... Fizicianul se uita mereu la contorul ticăind. Trebuie să faci ceva! O baie cu acetat, curățirea epidermei. Priviți, el nu înțelege nimic!

Doctorul alergă fără un cuvânt la laborator. Se întoarse după o clipă cu trusa de prim ajutor antiradioactiv. Inițial, dubletul ar fi dorit parcă să se opună operațiunilor la care era supus, dar apoi se lăsă în voia gazdelor.
— Pune‑È›i mănuÈ™ile! strigă Fizicianul la Doctor, care atingea cu mâinile goale pielea dubletului culcat.
— Să‑i trezim pe ceilalÈ›i? întrebă cu voce nesigură Ciberneticianul.

Stătea lângă perete, cu mâinile atârnând. Doctorul își trase mănușile grele.
— Ce rost are? zise în timp ce se apleca. Deocamdată nu e nimic... RoÈ™eaÈ›a apare cam după zece‑douăsprezece ore, dacă...
— Dacă am fi putut să ne înțelegem cu el, mormăi Fizicianul.
— Transfuzie, dar cum? De unde?

Doctorul se uita înaintea lui fără să vadă nimic.
— Celălalt! strigă deodată. Ezită. Nu, adăugă mai încet, nu pot, ar trebui mai întâi să le examinez sângele amândurora pentru aglutinare — ar putea să aibă grupe diferite...
— Ascultă – Fizicianul îl trase deoparte –, nu‑mi miroase a bine. Mi‑e teamă, înÈ›elegi? Trebuie să fi trecut prin pată numai după ce a scăzut temperatura. ÃŽn perimetrul reacÈ›iei de micro-anihilare apar totdeauna mulÈ›i radioizotopi: stronÈ›iu, litiu È™i toate celelalte. Din familia elementelor rare. Deocamdată nu simte nimic, abia mâine, aÈ™a cred. El are globule albe în sânge?
— Da, dar arată cu totul altfel decât celulele umane.
— Toate celulele care se înmulțesc din abundență sunt infes­tate totdeauna la fel, indiferent de specie. Ar trebui să aibă o rezistență ceva mai mare decât omul, dar...
— De unde știi?
— Pentru că radioactivitatea normală a solului este aici aproa­pe de două ori mai mare decât pe Pământ, deci într‑o anumită măsură poate că sunt adaptaÈ›i la ea. Medicamentele tale, desigur, nu fac mare brânză!
— Nu, nu fac mare lucru, aici există cu totul alte condiții.
— Așa cred. Știi ce? În primul rând, ar trebui să ne înțelegem cu el în linii mari. Reacția se va declanșa cel mai devreme peste câteva ore...
— Aha!

Doctorul îi aruncă repede o privire È™i‑È™i lăsă ochii în jos. Stăteau la cinci paÈ™i de dubletul semiculcat, care nu‑i scăpa din privirea albastru‑deschis.
— Pentru a stoarce de la el cât mai multe înainte să dispară?
— Nu mi‑a trecut prin cap aÈ™a ceva, spuse Fizicianul. Se stră­duia să pară liniÈ™tit. Presupun că se va comporta asemănător omului. Timp de câteva ore își va menÈ›ine mobilitatea psihică, apoi se va instala apatia. Știi doar, fiind în locul lui, oricine s‑ar gândi în primul rând la îndeplinirea misiunii.

Doctorul ridică din umeri, îl privi pe sub sprâncene și deodată zâmbi.
— Oricare dintre noi, spui, da? Poate nu È™tii ce s‑a întâmplat?! Noi l‑am infestat. E vina noastră!
— Și ce‑i cu asta? Ai de gând o anume expiere? Nu fi ridicol!

Pe fața Fizicianului apărură pete roșii.
— Nu, spuse Doctorul. Nu sunt de acord. Înțelegi? Acesta – arătă spre cel culcat — e bolnav, iar eu – se ciocăni cu degetul în piept – medic. Iar în afară de un medic, nimeni altcineva nu mai are nimic de făcut aici.
— AÈ™a crezi? întrebă sumbru Fizicianul. Dar e singura noastră È™ansă. Nu‑i facem nici un rău. Nu e vina noastră că...
— Nu‑i adevărat! S‑a infestat fiindcă a mers pe urmele apără­torului! Și acum, gata, trebuie să‑i iau sânge!

Se apropie de dublet cu seringa. Zăbovi deasupra lui o secundă, parcă ezitând, apoi se întoarse la masă după altă seringă.
— Ajută‑mă, se adresă Ciberneticianului.

Se apropie de dublet. ÃŽn faÈ›a lui, își suflecă mâneca, Ciberneticianul îi introduse acul în venă, trase puÈ›in sânge de la Doctor È™i trecu în spatele lui. Apoi Doctorul luă seringa cealaltă È™i, atingând pielea dubletului, îi căută venele, îl privi în ochi È™i apoi înfipse acul. Ciberneticianul era aplecat deasupra lor. Dubletul nici nu miÈ™că. Sângele său rubiniu‑deschis umplu cilindrul de sticlă. Doctorul scoase uÈ™or acul, apăsă înÈ›epătura cu o bucată de vată È™i ieÈ™i È›inând seringa în sus.

Ceilalți se uitară unul la altul. Ciberneticianul încă mai ținea în mână seringa cu sângele Doctorului. O puse pe masă.
— Și acum ce facem? întrebă el.
— Acesta ar putea să ne spună totul!

Fizicianul parcă era cuprins de febră.
— Iar el, el!

Deodată îl privi în ochi pe Cibernetician.
— Ce‑ar fi să‑i trezim? repetă dintr‑o dată acesta.
— Nu ajută la nimic. Doctorul o să le spună acelaÈ™i lucru pe care mi l‑a spus mie. Există o singură posibilitate. El trebuie să hotărască singur. Dacă o să vrea asta, Doctorul n‑o să i se poată opune.
— El? Ciberneticianul îl privi mirat. Bine, bine, dar cum să hotărască? Doar nu È™tie nimic, iar noi nu avem cum să‑i spunem.
— Ba avem, spuse rece Fizicianul. Se uita la cilindrul de sticlă cu sânge de lângă sterilizator. Avem cincisprezece minute până când Doctorul îi numără globulele. Adu‑mi tabla aici!
— Dar asta n‑are nici un...
— Dă‑mi tabla! È›ipă Fizicianul È™i începu să adune toate restu­rile de cretă.

Ciberneticianul desprinse tabla de pe perete și o fixară îm­preună în fața dubletului.
— Creta e insuficientă. Adu din bibliotecă cretă colorată!

Când ieși Ciberneticianul, Fizicianul luă prima bucată de cretă și începu să deseneze repede o emisferă mare în care se afla nava. Simțind asupra sa privirea albastră, imobilă, desena din ce în ce mai repede. Când termină, se întoarse spre dublet, îl privi în ochi, lovi cu degetul în tablă, o șterse cu buretele și continuă să deseneze.

Peretele emisferei — întreg. Peretele, È™i în faÈ›a lui — apărătorul. Botul blindatului È™i proiectilul țâșnind din el. Căută o bucată de cretă violetă È™i coloră partea de perete din faÈ›a apărătorului, È™terse cu degetele creta, încât apăru o deschizătură împrejmuită de o pată violetă. Silueta dubletului. Se apropie de cel culcat, îi atinse torsul, se întoarse la tablă È™i ciocăni cu creta în figura desenată, È™terse totul, mai mâzgăli încă o dată în mare grabă deschizătura din perete, conturată bine cu violet, în deschizătură — dubletul, apoi È™terse totul în jur. Pe tablă rămase doar conturul siluetei impunătoare. Fizicianul, stând astfel încât celălalt să‑i poată vedea orice miÈ™care, începu să presare încet cretă violetă pisată pe picioarele siluetei întinse. Se întoarse. Micul tors al dubletului, care până atunci zăcea sprijinit pe perna de cauciuc umflată de Doctor, se ridică încet, faÈ›a lui, zbârcită ca de maimuță, cu ochi înÈ›elegători, își mută privirea de pe tablă spre Fizician, parcă pricepând fără grai.

Atunci Fizicianul dădu din cap, luă în grabă o cutie de tablă, niÈ™te mănuÈ™i de protecÈ›ie È™i ieÈ™i în goană din laborator. ÃŽn tunel era cât pe ce să se lovească de automat, care, recunoscându‑l, se dădu în lături din calea lui. IeÈ™i la suprafață È™i, trăgându‑È™i mănu­șile din fugă, goni orbeÈ™te în direcÈ›ia unde se afla spărtura pe care o făcuse blindatul. Se aÈ™eză în genunchi È™i în cea mai mare grabă smulse din pământ bucăți de nisip întărit È™i sticlos È™i le aruncă în cutie. Apoi se ridică È™i tot într‑o fugă se întoarse prin tunel la navă. ÃŽn laborator era cineva. Miji ochii – era Ciberneticianul.
— Unde e Doctorul? îl întrebă.
— ÃŽncă nu s‑a întors.
— Stai mai încolo. AÈ™ează‑te mai bine lângă perete.

Așa cum se așteptase, nisipul de sticlă era de culoare viola­cee; nu alesese întâmplător tocmai creta cu această nuanță. Când intră, dubletul își îndreptă fața spre el; îl aștepta.

Fizicianul răsturnă pe podea, în fața tablei, conținutul cutiei.
— Ai înnebunit? strigă Ciberneticianul, smulgându‑se de la locul său.

Contorul lăsat pe celălalt capăt al mesei se trezi și începu să ticăie grăbit.
— Taci! Nu deranja!

Vocea Fizicianului exprima atâta febrilitate, încât Ciberneti­cianul rămase încremenit lângă perete.

Fizicianul își aruncă privirea spre cadranul ceasului: trecuseră douăsprezece minute. Dintr‑un moment într‑altul Doctorul se putea întoarce. Se aplecă, arătă spre resturile violete, mate, ale nisipului pe jumătate topit. Luă un pumn de nisip È™i, È›inându‑l în palma deschisă, îl duse la locul unde, haÈ™urate cu cretă violetă, erau conturate picioarele siluetei. Frecă puÈ›in firele de nisip pe desen, se uită în ochii dubletului, scutură restul de praf pe podea, se retrase în fundul sălii, apoi înaintă cu pas hotărât, ca È™i când mergea undeva departe, pătrunse în mijlocul petei violete, zăbovi o clipă, închise ochii È™i încet se prăbuÈ™i, relaxându‑È™i muÈ™chii. Trupul său bufni surd pe podea. Rămase aÈ™a câteva secunde, se ridică brusc, alergă spre masă, luă contorul Geiger È™i, È›inându‑l în față ca pe o lanternă de vânătoare, se duse la tablă. Imediat cum apropia capătul negru de picioarele desenate cu cretă, se putea auzi ticăitul violent ca al unui tambur de alarmă. Fizicianul apropie È™i îndepărtă de câteva ori contorul de tablă, repetând efectul în faÈ›a dubletului, care privea fără să se miÈ™te; apoi se îndreptă încet spre el È™i începu să împingă capătul Geigerului spre tălpile goale.

Contorul începu să bâzâie. Dubletul scoase un sunet slab de parcă s‑ar fi înecat.

Timp de câteva secunde, care Fizicianului i se părură o veÈ™ni­cie, îl privi în ochi cu o privire avidă È™i È™tearsă. Apoi, în timp ce Fizicianului i se rostogoleau broboane de sudoare pe frunte, dubletul își relaxă deodată torsul, închise ochii, se lăsă inert pe marginea patului, încordându‑È™i concomitent, în mod ciudat, degeÈ›elele noduroase de la ambele mâini. Zăcu aÈ™a un moment, de parcă era mort, deodată deschise ochii, se aÈ™eză È™i‑È™i fixă privirea pe chipul Fizicianului.

Acesta încuviință din cap, duse aparatul pe masă, lovi tabla cu piciorul și se adresă surd în direcția Ciberneticianului:
— A înțeles!
— Ce‑a înÈ›eles?... bâigui celălalt, impresionat de scena desfă­șurată în tăcere.
— Că trebuie să moară.

Intră Doctorul, se uită la tablă, la resturile de sticlă risipite, la ei.
— Ce se întâmplă aici? întrebă. Ce înseamnă asta? ridică furios glasul.
— Nimic deosebit. Ai deja doi pacienÈ›i, spuse indiferent Fizicianul, iar când Doctorul îl privi uluit, luă de pe masă contorul È™i‑l îndreptă spre propriul său corp.

Praful radioactiv pătrunsese în materialul combinezonului ‑Geigerul țăcănea îngrozitor.

Doctorul se înroși la față. O clipă rămase nemișcat, părea că va arunca pe podea seringa pe care o ținea în mână. Încet, sângele i se retrase din obraji.
— Da? spuse. Bine. Vino!

Cum ieÈ™iră, Ciberneticianul își puse combinezonul de protec­ție È™i începu să strângă în grabă resturile radioactive. Scoase din lăcaÈ™ul din perete semiautomatul pentru epurarea radioactivă È™i‑i dădu drumul spre pata rămasă. Dubletul zăcea nemiÈ™cat, se uita cum roboteÈ™te, de câteva ori tuÈ™i încetiÈ™or. După vreo zece minu­te, Fizicianul se întoarse cu Doctorul; avea pe el îmbrăcăminte albă, din pânză; gâtul È™i mâinile îi erau înfășurate într‑un bandaj gros.
— Gata, îi spuse aproape vesel Ciberneticianului. Nu e nimic grav. Primul grad, sau poate nici atât.

Doctorul împreună cu Ciberneticianul îl ridicară pe dublet; acesta, înțelegând despre ce e vorba, se sculă și ieși docil din laborator.
— Și pentru ce ai făcut toate astea? întrebă Ciberneticianul. Umbla nervos prin salon, plimbând Geigerul prin toate ungherele. Din când în când, țăcănitul se accelera.
— O să vezi, răspunse liniștit Fizicianul. Dacă el are capul pe umeri – o să vezi.
— De ce nu È›i‑ai pus costumul de protecÈ›ie? Era mare lucru un minut?
— A trebuit să fie cât mai real, spuse Fizicianul. Cât mai natural, fără nici un fel de „artificii", înțelegi?

Tăcură. Indicatorul ceasului de perete se miÈ™ca încet. Pe Cibernetician îl lua cu somn. Fizicianul, miÈ™cându‑È™i greoi dege­tele care‑i ieÈ™eau de sub bandaj, își aprinse o È›igară. Intră Doctorul cu halatul pătat È™i, furios, se năpusti spre Fizician.
— Tu, tu, nu‑i aÈ™a? Ce i‑ai făcut?!
— Ce anume? își ridică fruntea Fizicianul.
— Nu mai vrea să stea culcat, abia s‑a lăsat să fie bandajat, se ridică È™i se târăște spre ușă, a, iată–l..., adăugă încet.

Dubletul intră. Șchiopăta. Pe podea, în urma lui, atârna capă­tul fâșiei desfăcute a bandajului.
— Nu‑l poÈ›i trata împotriva voinÈ›ei lui, spuse Fizicia­nul. Aruncă È›igara pe podea, se ridică È™i o strivi cu piciorul. Luăm calculatorul din sala de comandă, nu‑i aÈ™a? Are cea mai mare capacitate de extrapolare, i se adresă Ciberneticianului.

Acesta tresări, se ridică brusc în picioare, o clipă se uită cu o privire tulbure și ieși repede. Lăsă ușa deschisă. Cu mâinile în buzunarele halatului, Fizicianul stătea în mijlocul laboratorului. Auzind lipăitul ușor, se întoarse. Se uită la uriașul care se apropia încet și oftă.

Dubletul tuși.

Ceilalți trei dormiră toată ziua. Când se treziră, se lăsa însera­rea. Se duseră direct în bibliotecă. Era o imagine impresionantă.

Mesele, podeaua, toate fotoliile erau acoperite cu maldăre de cărți, atlase, albume deschise, sute de hârtii desenate foșneau sub picioare; amestecate cu cărțile zăceau părți ale aparatelor, planșe colorate, cutii de conserve, farfurii, lentile optice, aritmometre, tuburi; de perete era sprijinită o tablă de pe care se prelingea apă amestecată cu praf de cretă; un strat gros de praf calcaros acope­rea ca o pojghiță degetele, mânecile și chiar genunchii celor trei oameni. Ei stăteau jos în fața dubletului, nebărbieriți, cu ochii injectați și beau cafea din niște căni mari. În mijloc, acolo unde înainte se afla masa, în spațiul liber, se afla un impresionant calculator electronic.
— Cum merge? întrebă Coordonatorul, stând în prag.
— Minunat. Am echivalat până acum o mie șase sute de no­țiuni, răspunse Ciberneticianul.

Doctorul se ridică. Încă mai avea pe el halatul alb.
— M‑au obligat la asta. El era infestat, spuse È™i arătă spre dublet.
— Infestat? Coordonatorul intră. Cum adică?
— A trecut prin pata radioactivă din spărtura din zid, explică Fizicianul și îngenunche lângă aparat.
— Are cu zece procente mai puÈ›ine globule albe decât acum È™apte ore, spuse Doctorul. Degenerare hialină — exact ca la om. Am vrut să‑l izolez, să aibă liniÈ™te, dar nu se lasă tratat, fiindcă Fizicianul i‑a spus că oricum n‑o să‑l ajute!
— E adevărat? îl întrebă Coordonatorul pe acesta.

Fără a‑È™i lua ochii de la aparatul È™uierător, Fizicianul confirmă.
— Și nu mai poate fi salvat? întrebă Inginerul.

Doctorul ridică din umeri.
— Nu È™tiu. Dacă ar fi om, aÈ™ spune că are È™anse treizeci la sută. Dar nu e. Devine uÈ™or apatic. Dar asta ar putea fi o stare de oboseală sau de insomnie. Dacă aÈ™ putea să‑l izolez...
— Ce tot spui? Doar faci cu el tot ce vrei! se răsti Fizicianul.

Nici măcar nu‑È™i întoarse capul. Cu mâinile bandajate, tot meÈ™terea la aparat.
— Dar È›ie ce È›i s‑a întâmplat? îl întrebă Coordonatorul.
— I‑am explicat în ce mod a suferit infestarea radioactivă.
— I‑ai explicat foarte concret?! È›ipă Inginerul.
— A trebuit.

Tăcură o clipă.
— S‑a întâmplat È™i gata, spuse încet Coordonatorul. Bine sau rău, dar s‑a întâmplat. Ce facem acum? AveÈ›i idee?
— Multe.

Vorbi întâi Ciberneticianul:
— Și‑a însuÈ™it o mulÈ›ime dintre simbolurile noastre, îndeosebi din matematică. Teoria informaÈ›iei am parcurs‑o deja. E mai greu cu scrierea lui electrică, fără un aparat special n‑am putut s‑o învățăm, or nu avem asemenea aparat È™i nici timp să‑l construim. ÞineÈ›i minte acele fragmente de tubuleÈ›e ce pătrundeau în corp? Sunt, pur È™i simplu, instrumente de scris! Când dubletul vine pe lume, i se inoculează de la început un asemenea tub, aÈ™a cum fetiÈ›elor noastre li se găureau cândva urechiuÈ™ele... De ambele „părÈ›i ale corpului cel mare au organele electrice. De aceea trunchiul e atât de voluminos. Este un fel de creier È™i totodată o baterie plasmatică ce transmite sarcinile nemijlocit „conductorului care scrie". La el, acesta se termină cu firele de la „guler", dar diferă de la individ la individ. Desigur, trebuie să înveÈ›e să scrie. Această operaÈ›iune preliminară, practicată de mii de ani, este doar un pas pregătitor.

— Așadar, el nu vorbește deloc? întrebă Chimistul.
— VorbeÈ™te! Acea tuse pe care am auzit‑o. Un „tuÈ™it" înseam­nă o întreagă propoziÈ›ie. L‑am înregistrat pe bandă — se descompune în spectrul frecvenÈ›ei.
— A! Deci e o vorbire bazată pe frecvența modulată a vibra­țiilor sonore?
— Mai curând a șoaptelor. Nu e sonoră. Prin sunete exprimă exclusiv sentimentele, stările emoționale.
— Și organele electrice? Sunt o armă a lor?
— Nu È™tiu. Dar putem să‑l întrebăm.

Se aplecă, scoase dintre hârtii o planșă mare, pe care se zărea secÈ›iunea verticală, schematică, a unui dublet, indică două formaÈ›iuni prelungite, segmentate în interiorul său, È™i apropiindu‑È™i gura de microfonul calculatorului spuse:
— O armă?

Difuzorul era plasat de cealaltă parte, vizavi de dublet. Ridicându‑È™i uÈ™or micul tors, la intrarea nou‑veniÈ›ilor, dubletul răma­se o clipă nemiÈ™cat, după care tuÈ™i.
— Armă, nu, scârțâi difuzorul. Numeroase rotații planetare, cândva — armă.

Dubletul tuși din nou.
— Un organ rudiment al evoluției – biologice – secundară – adaptare – civilizația, scârțâi iar difuzorul, fără nici un fel de intonație.
— Ooo!... exclamă Inginerul.

Chimistul asculta cu ochii mijiți.
— Așadar... articulă Coordonatorul. Cum se prezintă știința la ei?
— Din punctul nostru de vedere, bizar, spuse Fizicianul.

Se ridică din genunchi.
— Nu pot să înlătur scârțâitul ăsta blestemat, interveni Ciber­neticianul. Informații serioase în domeniul fizicii clasice: optica, electricitatea, mecanica, în îmbinare specifică cu chimia — ceva în genul mecanochimiei. Aici au realizări interesante.

— Și anume? se interesă Chimistul.
— Amănunte după aceea. Avem totul înregistrat, nu‑È›i fie teamă. Din aceste poziÈ›ii de plecare au pornit spre teoria infor­maÈ›iei în altă direcÈ›ie. Dar studiul ei, cu excepÈ›ia unor institute speciale, este interzis. Mai rău stau cu studiul atomilor, îndeosebi cu chimia nucleară.
— Stai puțin. Cum adică, interzis? se miră Inginerul.
— Pur și simplu nu e voie să se efectueze asemenea cercetări.
— Cine le interzice?
— E o chestiune complicată și înțelegem prea puține lucruri, interveni Doctorul. Cel mai prost ne orientăm în dinamica socială.
— Se pare că pentru cercetările nucleare le‑au lipsit stimulii, spuse Fizicianul. Nu simt deficitul energetic.
— Dar mai întâi să terminăm un lucru! Deci, cum e cu cercetările acelea interzise?
— Luați loc. O să întrebăm mai departe, spuse Ciberneticianul. Coordonatorul își apropie fața de microfon.
— Stai puțin. Cu cât construcția propoziției este mai încâlcită, cu atât calculatorul întâmpină dificultăți mai mari în ceea ce privește gramatica. În plus, se pare că analizatorul sunetelor este prea puțin selectiv. Obținem pur și simplu rebusuri, de altfel o să vă convingeți singuri.
— Pe planetă sunteți mulți? întrebă rar și apăsat Fizicianul. Care e structura dinamică, dinamismul social, cât de mulți sunteți?

Difuzorul scrâșni de două ori și se întrerupse. Dubletul nu reacționă multă vreme, apoi tuși răgușit.
— Structura dinamică – dublă. Relația – dublă, exprimă difu­zorul. Societatea – dirijată central – toată planeta.
— Perfect! strigă Inginerul.

Ca și ceilalți doi noi participanți la experiment, își trăda surescitarea. Ceilalți însă, poate ca urmare a oboselii, stăteau ne­mișcați, indiferenți.
— Cine conduce societatea, cine este la vârf, un individ sau un grup? întrebă Coordonatorul, apropiindu–și gura de microfon.

Difuzorul scârțâi, se auzi un bâzâit prelung și acul roșu pâlpâi de câteva ori pe cadranul aparatului.
— Nu poate fi întrebat astfel, se grăbi să explice Ciberneticianul. Dacă spui „ia vârf, asta e o metaforă și nu are echivalent în lexicul calculatorului. Stai puțin să încerc eu. Se aplecă: Câți sunt la comanda societății? Unul singur? Mai mulți?

Difuzorul hârâi rapid.
— Dar „comanda" nu e o metaforă? întrebă Coordonatorul.

Ciberneticianul clătină din cap.
— E un termen din domeniul teoriei informației, reuși să spună în momentul în care dubletul răspunse și difuzorul tălmăci ritmic:
— Unul – câțiva – mulți – comanda – nu se știe. Nu se știe, repetă.
— Cum adică nu se știe? Ce înseamnă asta? întrebă contrariat Coordonatorul.
— O să aflăm îndată.
— Nu știi tu, sau nu știe nimeni pe planetă? spuse în micro­fon.

Dubletul răspunse și calculatorul, tălmăcind, transmise în difuzor:
— Relația – dinamică – dublă. Se știe – unul – este. Se știe – al doilea – nu este.
— Nu înțeleg nimic. Coordonatorul se uită la ceilalți. Dar voi?
— Stați puțin, spuse Ciberneticianul, cu ochii ațintiți spre dubletul care își apropia încet fața de microfonul său din nou și tuși de două ori.

Calculatorul reluă:
— Multe rotații ale planetei – cândva – conducere centrală dispersată. Pauză. Un dublet – o comandă. Pauză. O sută treispre­zece rotații planetare – un dublet – comandă – moarte. Pauză. Unul – unul – moarte. Pauză. Apoi – un dublet – comandă – nu se știe – cine. Nu se știe – cine – comandă. Se știe – comandă centrală. Pauză. Nu se știe – cine – comandă. Pauză.
— Da, într‑adevăr, ca un rebus, spuse Coordonatorul È™i adăugă: Ce faceÈ›i cu el?
— Nu e nici un rebus, răspunse Ciberneticianul. A spus că până în anul 113, numărând de azi înapoi, aveau o conducere centrală, alcătuită din mai multe persoane. „Conducere centrală dispersată." Apoi au urmat guvernările unor indivizi — presupun că ceva de genul monarhiei sau tiraniei. ÃŽn anii 112 È™i 111 — ei numără începând din momentul actual, acum e anul 0 – au avut loc anumite răsturnări violente la palat. ÃŽn decurs de doi ani au fost schimbaÈ›i patru suverani, care au sfârÈ™it prin a‑È™i pierde viaÈ›a, evident nu o moarte paÈ™nică. Apoi a apărut un suveran nou, dar nu È™tiau cine era. Știau doar că el există.
— Cum așa? Un suveran anonim? se miră Inginerul.
— Așa se pare. O să încercăm să aflăm în continuare. Se adresă la microfon: Acum se știe că la cârma societății este un singur individ, dar nu se știe cine este acesta? Așa e?

Calculatorul cârâi confuz, dubletul tuși ca și când ar fi ezitat, mai tuși de câteva ori și difuzorul răspunse:
— Nu, nu e așa. Pauză. Șaizeci de rotații ale planetei – se știe. un dublet – cârmă centrală. Pauză. Apoi, se știe – nici unul. Pauză. Nimeni. Nimeni comandă centrală. Așa se știe. Nimeni comandă. Pauză.
— Acum nici eu nu mai înțeleg, recunoscu Fizicianul.

Ciberneticianul stătea aplecat în fața aparatului, se cocoșă, își mișcă buzele.
— Stați puțin. Informația generală este aceea că nu există putere centrală. Da? spuse la microfon. Iar realitatea e că există putere centrală. Da?

Calculatorul dialoga cu dubletul schimbând sunete proprii. Așteptau cu capetele înclinate în direcția difuzorului.
— Acesta e adevăr. Da. Pauză. Cine informația – este coman­dă centrală – este, nu este. Cine informația așa – acela este, nu este. Acela o dată e, apoi nu e.

Se priviră unul pe altul în tăcere.
— Cine spune că există putere încetează a exista. Așa a spus? întrebă Inginerul cu jumătate de glas.

Ciberneticianul aprobă încet din cap.
— Dar e imposibil! strigă Inginerul. Puterea trebuie să aibă È™i ea un sediu, să dea ordonanÈ›e, legi, trebuie să existe organe administrative, la un nivel ierarhic superior, armata – doar am întâlnit indivizi de‑ai lor înarmaÈ›i.

Fizicianul îi puse mâna pe umăr. Inginerul tăcu. Dubletul tuși îndelung. Ochiul verde al calculatorului fremăta de zor. Torcea. Bâzâia. Difuzorul răspunse:
— Informația – dublă. Pauză. O informație cine – acela e. Pauză. Altă informație – cine – acela o dată e, apoi nu mai e. Pauză.
— Există informații care sunt blocate? întrebă Fizicianul în microfon. Da? Pe cel care pune întrebări din domeniul acelor informații îl pândește moartea, da?

Din nou se auziră din partea cealaltă a aparatului difuzorul trosnind și tusea dubletului.
— Nu. Nu așa. Pauză, răspunse calculatorul cu vocea sa indiferentă. (Despărțea monoton cuvintele între ele.) Cine o dată e, apoi nu mai e – acela nu moarte. Pauză.

Oftară.
— Deci nu pedeapsa cu moartea! strigă Inginerul. ÃŽntreabă‑l ce se întâmplă cu cei de felul acestora, se adresă el Ciberneticianului.
— Mi‑e teamă că nu se poate, spuse Ciberneticianul, dar Coordonatorul È™i Inginerul insistară pentru întrebare. Cum doriÈ›i. Bine, dar nu răspund pentru rezultat. Care e viitorul celui care răspândeÈ™te o informaÈ›ie blocată?

Dialogul răgușit dintre calculator și dubletul care zăcea inert dură destul de mult. În sfârșit, difuzorul bâzâi:
— Cel care o asemenea informație încorporat grupul autocomandă nu se știe grad probabilitate degenerare. Pauză. Efect cumulativ lipsa termenului adaptare așa necesitate luptă slăbirea forței potențial absență termen pauză. Mic număr rotații plane­tare – moarte pauză.
— Ce‑a spus? îl întrebară concomitent Chimistul, Coordona­torul È™i Inginerul pe Cibernetician.

Acesta ridică din umeri.
— Habar n‑am. V‑am spus că nu se poate. E o problemă prea complicată. Trebuie să procedăm gradat. Bănuiesc că soarta unui asemenea individ nu este deloc de invidiat. ÃŽl aÈ™teaptă moartea prematură, ultima secvență a fost foarte clară, dar care e meca­nismul întregului proces nu È™tiu. Anumite grupuri de autoconducere – fireÈ™te, se pot lansa ipoteze pe această temă, dar m‑am cam săturat de combinaÈ›ii arbitrare.
— Bine, spuse Inginerul, întreabă‑l despre fabrica din nord.
— L‑am întrebat deja, răspunse Fizicianul. Și asta e o chestiune complicată. Pe această temă avem următoarea teorie...
— Cum adică, teorie? Nu v‑a răspuns clar? interveni Coordo­natorul.
— Nu, fiindcă și asta miroase a fenomen de ordin superior. În privința fabricii, ea a fost abandonată în momentul în care urma să înceapă producția. Asta știm exact. Acum cincizeci de ani, la ei a fost introdus un plan de reconstrucție biologică. De transformare a funcțiilor corporale, probabil și a formelor — e o poveste obscură. Aproape întreaga populație a planetei a fost supusă unor intervenții pe parcursul unui șir lung de ani. Se pare că se urmărea restruc­turarea nu atât a generației contemporane, cât a celor următoare, prin dirijarea mutațiilor din celulele de reproducere. În domeniul biologiei, comunicarea este foarte greoaie.

— Ce fel de restructurare? În ce direcție?
— Asta n‑am reuÈ™it să stabilim, răspunse Fizicianul.
— Totuși ceva știm, îl contrazise Ciberneticianul. Biologia, îndeosebi cercetarea proceselor vieții, are un caracter particular la ei, oarecum doctrinar, altul decât în celelalte domenii ale științei.
— S‑ar putea să fie religios, se amestecă Doctorul. Numai că această credință a lor reprezintă mai curând un sistem de po­runci È™i de reguli privitoare la viaÈ›a trecătoare, lipsit de elemente transcendentale.
— N‑au crezut niciodată în vreun creator? întrebă Coordo­natorul.
— Nu se È™tie. Conceptele abstracte, precum credință, Dumne­zeu, moralitate, suflet, nu pot fi codificate, în general, în sistemul calculatorului. Trebuie să punem numeroase întrebări concrete È™i din mulÈ›imea de răspunsuri, de neînÈ›elegeri, din acoperirea par­țială a sensurilor, să ne străduim să facem o extrapolare logică È™i generalizată. Mi se pare că ceea ce Doctorul numeÈ™te religie nu e altceva decât tradiÈ›ie, obiceiuri È™i ritualuri sedimentate de‑a lungul istoriei.
— Dar ce au comun religia sau tradiția cu cercetările biologice? întrebă Inginerul.
— Tocmai asta nu reușim să precizăm. În orice caz, o legătu­ră există, și chiar una foarte strânsă.
— Poate că au încercat să aducă unele fapte biologice mai aproape de lumea credințelor și a prejudecăților lor?
— Nu, e o poveste mult mai complicată.
— Să revenim la problema noastră, spuse Coordonatorul. Care au fost efectele transpunerii în practică a acelui plan biologic?
— Acelea că au început să vină pe lume indivizi fără ochi sau cu un număr variabil de ochi, lipsiți de vlagă, monstruoși, fără nas, precum și un număr considerabil de handicapați psihic.
— Aha! Cum e dubletul nostru și alții!
— Da! Evident, teoria pe care s‑au bazat a fost falsă. ÃŽn decurs de peste zece ani au apărut zeci de mii de mutanÈ›i invalizi,
— Deformați. Roadele acelui experiment se mai întâlnesc și astăzi.
— Planul a fost abandonat, desigur!
— Nici n‑am întrebat asta, recunoscu Ciberneticianul, îndreptându‑se spre microfon. Planul reconstrucÈ›iei biologice există în continuare? Care e viitorul său?

O clipă calculatorul parcă se contrazicea gălăgios cu dubletul, care scotea un ușor grohăit.
— Îi e rău? întrebă încet Coordonatorul.
— Nu atât cât mă aÈ™teptam, răspunse Doctorul. E epuizat, dar n‑a vrut să iasă de aici. Nu pot nici măcar să‑i fac transfuzie, fiindcă sângele dubletului nostru îi aglutinează globulele, probabil...
— Sst! făcu Fizicianul.

Difuzorul începu să pârâie.
— Plan – este, nu este. Pauză. Acum, altădată n‑a fost. Pauză. Acum – mutaÈ›ii, boală. Pauză. InformaÈ›ie adevărată, plan a fost, acum nu este.
— Nu m‑am prins, recunoscu Inginerul.
— Spune că în prezent se neagă existenÈ›a unui asemenea plan, ca È™i cum el n‑a existat în general, iar mutaÈ›iile sunt un soi de boală. ÃŽn realitate, planul a fost aplicat, după care l‑au abandonat, fără a‑i recunoaÈ™te eÈ™ecul în faÈ›a colectivității.
— Cine?
— Acea putere a lor, aÈ™a‑zis inexistentă!
— StaÈ›i puÈ›in, zise Inginerul, cum oare? Din momentul în care ultimul lor suveran anonim a încetat să mai existe, a dominat un fel de „epocă a anarhiei", nu‑i aÈ™a? Atunci cine a aplicat acel plan?
— Doar ai auzit. Nimeni. N‑a existat nici un plan, aÈ™a se afirmă astăzi.
— Bine, bine, dar acum cincizeci de ani, sau știu eu câți?
— Atunci afirmau altceva.
— Nu, asta nu‑i de înÈ›eles!
— De ce? Știi doar că și pe Pământ există unele fenomene cărora nu li se spune pe nume în fața opiniei publice, deși ele se cunosc. De exemplu, în sfera vieții sociale, care ar fi poate imposibilă fără o doză de ipocrizie. Ceea ce la noi constituie un spațiu restrâns, marginal, la ei este orientarea principală.
— Totul este încâlcit și neverosimil, spuse Inginerul. Și ce legătură are cu asta fabrica aceea din nord?
— Trebuia să producă ceva legat de aplicarea planului, probabil aparatură pentru diferite intervenÈ›ii sau obiecte de care aveau nevoie, ori care s‑ar fi dovedit necesare viitoarelor generaÈ›ii „reconstruite". Dar astea sunt doar supoziÈ›ii de‑ale mele, încheie Ciberneticianul, cu aplomb, nu È™tiu ce urma să se producă acolo.
— Numărul acestor fabrici era cu siguranță mai mare.
— Fabrici apărute ale planului biologic, număr mic sau mare? Cât de multe?

Dubletul tuși, iar calculatorul răspunse aproape numaidecât:
— Nu se știe. Fabrici există probabil multe. Pauză. Despre fabrici nici o informație.
— O societate totuși înfricoșătoare! exclamă Inginerul.
— De ce? N‑ai auzit niciodată de secret militar sau de altceva de genul acesta?
— Ce fel de energie acÈ›ionează fabricile? se adresă Inginerul Ciberneticianului, dar rosti cuvintele atât de aproape de microfon, încât calculatorul transpuse dintr‑o dată întrebarea.

Difuzorul bâzâi și după o clipă redă:
— Inorgan lipsă termen bio bio pauză entropie constans bio sistem.

Restul dispăru în bâzâitul amplificat. Luminița roșie pâlpâi pe ecran.
— Lacune de vocabular, explică Ciberneticianul.
— Știi ce? Hai să‑l racordăm polivalenÈ›ial, îi spuse Fizicianul.
— La ce bun? Ca să înceapă să vorbească precum un schizo­frenic?
— Poate reușim să înțelegem mai mult.
— Despre ce e vorba? întrebă Doctorul.
— Vrea să reducă selectivitatea calculatorului, explică Ciber­neticianul. Când spectrul conceptual al unui cuvânt nu este pregnant, calculatorul răspunde că nu există termen. Dacă l‑am racorda polivalenÈ›ial, prin contaminare va produce conexiuni lexicale care nu există în nici o limbă omenească.
— În felul acesta ne apropiem de limbajul său, insista Fizicia­nul.
— Poftim. Putem să încercăm.

Ciberneticianul schimbă racordarea. Coordonatorul se uita la dublet, care zăcea acum cu ochii închiși. Doctorul se apropie de el, îl examină o clipă și reveni la locul său fără a scoate un cuvânt.

Coordonatorul spuse la microfon:
— ÃŽn partea de sud a acestui loc este o vale. Acolo sunt clă­diri — mari, în clădiri schelete, în jur, în pământ — morminte. Ce‑i acolo?
— Stai puțin. Morminte nu înseamnă nimic.

Ciberneticianul trase spre el brațul flexibil al microfonului.
— În sud e o construcție arhitectonică, lângă ea, în gropi, în pământ, trupuri moarte. Dubleți morți. Ce înseamnă asta?

De data aceasta calculatorul schimbă cu dubletul mai multe sunete stridente. Observară că pentru prima dată mașina părea că se întreabă pe sine, încă o dată. După o pauză mai lungă decât înainte, difuzorul relată monoton:

— Dubletul, muncă fizică nu. Pauză. Organul electric funcțio­nare da, dar acceleroinvoluție degerierație suprasolicitare. Pauză. Sudul exemplificare procustianism autodirijabil. Pauză. Biosocioscurtcircuitare antimoarte pauză. Izolare socială nu cu forța, nu constrângere pauză. Voluntar pauză. Microadaptarea grupului centroautotracțiune producție da nu pauză.

— Acum ai găsit ce‑ai vrut! Ciberneticianul se uita furios la Fizician. „CentroautotracÈ›iune", „antimoarte", „biosocioscurtcircuitare". Þi‑am spus. Te rog, fă ceva cu astea!
— Răbdare, spuse Fizicianul, astea au legătură cu munca forțată.
— Nu‑i adevărat! A spus: „nu cu forÈ›a, nu constrângere", „vo­luntar".
— Să mai întrebăm o dată. Fizicianul trase spre el microfo­nul. Nu e clar, afirmă. Spune foarte simplu, ce este în vale în partea de sud? O colonie? Un grup disciplinar? Izolare? Producție? Ce fel de producție? Ce anume? La ce folosește și în ce scop'?

Calculatorul comunică din nou cu dubletul; trecură mai mult de cinci minute până ce acesta răspunse:

— Izolomicrogrup voluntar interoadeziune constrângere nu. Pauză. Fiecare dublet antijoacă izolomicrogrup. Pauză. Relație principală autoatracție centripetă pauză. Liant furiime pauză. Cine vină acela pedeapsă. Pauză. Cine pedeapsă acela izolomicrogrup voluntar. Pauză. Ce este izolomicrogrup? Pauză. Interrelații reversibile conexiune poliindividuală furiime autosal furiime autosal. Pauză. Circulație sociopsiho internă antimoarte pauză.
— Stați așa! strigă Ciberneticianul, văzând că ceilalți se foiesc neliniștiți. Ce înseamnă „autosal"? Ce este „sal"?
— Autosal...vare, bolborosi calculatorul, care de data aceasta nu se mai adresă dubletului.
— A! Instinct de conservare! strigă Fizicianul și calculatorul exprimă grăbit:
— Instinct de conservare, da. Da.
— Vrei să spui că înțelegi ce a spus el? sări de la locul său Inginerul.
— Nu È™tiu dacă înÈ›eleg, dar bănuiesc. E vorba de anumite ramificaÈ›ii ale sistemului de pedepse. Anumite microcolectivități. grupuri autonome, care, să zicem aÈ™a, s‑ar È›ine reciproc în È™ah.
— Cum așa? Fără pază? Fără supraveghere'?
— Da! A spus clar că nu există nici o constrângere.
— Imposibil!
— Ba deloc! Imaginează‑È›i doi oameni, unul are beÈ›ele de chi­brit, celălalt, cutia; Se pot urî între ei, dar focul îl vor aprinde numai împreună. „Furiime" înseamnă mânie È™i ură sau ceva apropiat. Cooperarea rezultă, aÈ™adar, în cadrul grupului, datorită conexiunilor reversibile, ca în exemplul meu, dar desigur nu atât de simplu. Constrângerea se naÈ™te cumva de la sine. O creează situaÈ›ia internă a grupului.
— Bine, bine, dar ce fac ei acolo? Ce fac acolo? Cine zace în mormintele acelea? De ce?
— N‑ai auzit ce‑a spus calculatorul? „Procustianism." Desi­gur, de la patul lui Procust.
— Aiurezi? De unde a auzit dubletul de Procust?
— Calculatorul, nu dubletul! Caută noÈ›iunea cea mai apropiată după rezonanÈ›a din spectrul semantic. Acolo, în acele grupuri, se desfășoară o muncă epuizantă. S‑ar putea ca acea muncă să nu aibă nici un scop sau sens — a spus: „producÈ›ie aÈ™a nu" — deci trebuie să facă asta fiindcă‑i o pedeapsă.
— Cum adică? Cine‑i obligă, de vreme ce lipseÈ™te orice organ de pază?
— Ce încăpățânat eÈ™ti! Cu producÈ›ia asta s‑ar putea să greÈ™esc, dar constrângerea o creează situaÈ›ia în sine. N‑ai auzit de situaÈ›ii de constrângere? Pe un vas care se scufundă, să zicem, ai foarte puÈ›ine căi de ales. Poate au puntea unui vas în față toată viaÈ›a... ÃŽntrucât munca fizică, mai ales cea epuizantă, le dăunează, se naÈ™te un anumit „bioscurtcircuit", poate în acel organ electric.
— A spus „biosocioscurtcircuitare". Asta ar putea însemna altceva.
— Dar ceva apropiat. In grup există adeziune, atracție reciprocă, adică grupul este cumva condamnat în sine, izolat de societate.
— Tare confuz. Oare ce fac ei acolo de fapt?
— Habar n-am! Știu tot atât cât È™tii È™i tu! Intervin neînÈ›elegeri È™i schimbări de sensuri din două direcÈ›ii, nu numai din partea noastră, dar È™i între calculator È™i dublet. Poate că au o disciplină È™tiinÈ›ifică specială — „procustica", teoria dinamicii unor aseme­nea grupuri. Planifică a priori un tip de acÈ›iuni, de conflicte È™i de atrageri reciproce în cadrul său, funcÈ›iile sunt în aÈ™a fel reparti­zate È™i planificate pentru a se naÈ™te un echilibru în sine, un schimb, o circulaÈ›ie a furiei, a fricii, a urii, încât aceste sentimente să‑i sudeze È™i totodată să nu poată găsi un limbaj comun cu altcineva din afara grupului.
— Astea sunt variațiunile tale personale pe tema confuziilor schizofrenice ale calculatorului — și nu vreo explicație, se revoltă Chimistul.

— E foarte epuizat, spuse Doctorul. ÃŽncă una‑două întrebări È™i gata. Cine vrea să le pună?
— Te rog, poÈ›i să stai în locul meu. Poate o să‑È›i meargă mai bine.

Tăcură o clipă.
— Eu, spuse Coordonatorul. De unde ai aflat de noi?
— InformaÈ›ia – meteorit – navă, răspunse calculatorul, după un moment în care schimbase câteva sunete răguÈ™ite cu dubletul. Navă de pe altă planetă – raze cosmice – degenerare a fiinÈ›elor. Pauză. Cauzează moartea. Pauză. ÃŽmprejmuire de sticlă în scopul lichidării. Pauză. Observator. Pauză. Detunătură. Am efectuat unghiul – direcÈ›ia sunetului – sursele detunăturii – focarul È›inte­lor‑nava. Pauză. Am plecat când era noapte. Pauză. Am aÈ™teptat. Apărătorul a deschis împrejmuirea. Am intrat. Iată‑mă.

— Au anunÈ›at că a căzut o navă cu niÈ™te monÈ™tri, nu‑i aÈ™a? întrebă Inginerul.
— Da. Că degenerăm sub influenÈ›a razelor cosmice. Și că intenÈ›ionează să ne închidă, să ne învelească în masa aceea sticloasă. A calculat direcÈ›iile unghiului de bombardare, le‑a precizat scopul È™i în felul acesta ne‑a găsit.
— Nu È›i‑a fost frică de monÈ™tri? întrebă Coordonatorul.
— „Nu È›i‑a fost frică" nu înseamnă nimic. Stai puÈ›in, care era cuvântul? Aha, furiime. Poate aÈ™a o să‑l transpună.

Ciberneticianul repetă întrebarea în jargonul ciudat al calculatorului.
— Da, răspunse aproape imediat difuzorul. Da. Dar șansa – una la un milion de rotații planetare.
— Se înÈ›elege. Oricare dintre noi s‑ar fi dus, încuviință din cap aprobator Fizicianul.
— Vrei să rămâi cu noi? Noi o să te vindecăm. N‑o să mori, spuse încet Doctorul. Rămâi cu noi?
— Nu, răspunse difuzorul.
— Vrei să pleci? Să te întorci la ai tăi?
— Întoarcere – nu, răspunse difuzorul.

Se uitară unii la alții.
— N‑o să mori! O să te vindecăm! strigă Doctorul. Spune, ce vrei să faci după ce te vei vindeca?

Calculatorul începu să pârâie, dubletul răspunse printr‑un singur sunet scurt, abia perceptibil.
— Zero! spuse difuzorul, cu oarecare ezitare. După o clipă repetă, parcă nesigur dacă l‑au înÈ›eles bine: Zero, zero.
— Nu vrea să rămână, nici să se întoarcă, mormăi Chimistul. Poate aiurează?

Se uitară la dublet. Ochii lui albaștri, spălăciți, se opriseră nemișcați asupra lor. În liniște se auzi respirația lui, rară și înfundată.
— De ajuns, spuse Doctorul ridicându‑se. IeÈ™iÈ›i toÈ›i.
— Și tu?
— O să vin îndată. Am luat de două ori psihedrină, așa că mai pot sta cu el câteva secunde.

Când oamenii se ridicară și se îndreptară spre ușă, micul tors al dubletului, până atunci susținut parcă de un suport nevăzut, se frânse deodată, ochii i se închiseră, iar capul îi căzu inert pe spate.
— AuziÈ›i, dar numai noi i‑am pus lui întrebări, el de ce nu ne‑a întrebat nimic? reflectă Inginerul pe coridor.
— Ba a întrebat înainte, răspunse Ciberneticianul. Despre rela­țiile care s‑au stabilit pe Pământ, despre istoria noastră, dezvol­tarea astronauticii. Cu o jumătate de oră înainte de a veni voi vorbea mult mai mult.
— S‑ar putea să fie foarte slăbit?
— Cu siguranță! A suportat o mare doză radioactivă, drumul prin pustiu l‑a obosit de‑a binelea, mai ales că e destul de bătrân.
— Cât trăiesc ei?
— ÃŽn jur de È™aizeci de rotaÈ›ii planetare, deci ceva mai puÈ›in de È™aizeci de ani de‑ai noÈ™tri. Eden se roteÈ™te mai repede decât Pământul în jurul Soarelui.
— Cu ce se hrănesc?
— E o chestiune destul de curioasă. Se pare că evoluÈ›ia s‑a desfășurat aici altfel decât pe Pământ. Ei pot să asimileze nemij­locit unele substanÈ›e neorganice.
— ÃŽntr‑adevăr e curios, spuse Inginerul.
— A, pământul pe care l‑a scos acela, primul! înÈ›elese deodată Chimistul.

Urmă un moment de tăcere.
— Da, dar se hrăneau în acest fel cu mii de ani în urmă. Acum nu mai procedează niciodată astfel. Cupele acelea din câmpie, vă amintiți, sunt „acumulatoarele" hranei lor.
— Sunt ființe vii?
— Asta nu știu. În orice caz, extrag selectiv din sol substan­țele ce servesc drept hrană dubleților și le înmagazinează în „cupă". Sunt multe soiuri.
— Da, desigur, cred că le cultivă, spuse Chimistul. În sud am văzut parcele întregi de asemenea „cupe". Dar de ce dubletul care a ajuns la rachetă scormonea în argilă?
— Fiindcă după ce se lasă înserarea, „cupele" se resorb sub sol.
— Dar avea pământ la discreÈ›ie în jurul lui È™i l‑a ales tocmai pe cel din navă!
— Poate fiindcă era fărâmiÈ›at, iar el era flămând. N‑am vorbit despre asta cu astronomul nostru. E posibil ca el să fi fugit cu adevărat din valea aceea din sud...
— Dragii mei, acum mergeÈ›i la culcare, vorbi Coordonatorul către Fizician È™i Chimist, iar noi o să trecem la treabă. S‑a făcut aproape douăsprezece.
— Douăsprezece noaptea?
— Dar ce crezi? După cum văd, È›i‑ai pierdut complet noÈ›iunea timpului.
— Ei, în condițiile astea...

Auziră pași în urma lor. Din bibliotecă ieșise Doctorul. Se uitară la el interogativ.
— Doarme, spuse. E grav. Când aÈ›i ieÈ™it mi s‑a părut...
— N‑ai vorbit cu el?
— Ba da. Adică, mi s‑a părut că e gata, înÈ›elegeÈ›i? L‑am întrebat dacă putem face ceva pentru ei toÈ›i.
— Și ce‑a spus?
— Zero, repetă Doctorul rar, iar lor li se păru că ascultă vocea inflexibilă a calculatorului.
— Acum mergeți să vă culcați, repetă Coordonatorul după o clipă, dar profit de faptul că suntem toți să vă întreb dacă pornim la drum?!
— Da, spuse Inginerul.
— Da, intonară aproape concomitent Fizicianul și Chimistul.
— Da, adăugă Ciberneticianul.
— Dar tu? Taci? Tocmai acum? îl întrebă Coordonatorul pe Doctor.
— Mă gândesc. Eu, È™tiÈ›i, n‑am fost niciodată atât de curios din fire...
— Știu, te gândeai cum am putea să‑i ajutăm. Acum È™tii, doar, că...
— Nu, nu știu, declară încet Doctorul.


XIV


O oră mai târziu, după lăsarea trapei, coborî apărătorul. Inginerul îl conduse la două sute de metri de zidul de sticlă, ondulat în partea de sus, ca o boltă nefinisată, și se apucă de treabă. Întunericul se strecura în salturi gigantice în adâncul pustiului. Liniile tăieturilor, mai aprinse decât soarele, despicau peretele de oglindă; plăcile din care se scurgea dogoarea cădeau pe sol, un fum alb licărea lângă locul încins. Inginerul lăsa să se răcească bucățile de material și tăia mai departe cu anihilatorul, croind în boltă ferestre din care se prelingeau țurțuri ca niște flăcări. În pojghița tulbure, semitransparentă, apărură șiruri de găuri ca niște patrulatere prin care se zăreau fântâni ale cerului înstelat. Fumul se așternea în rotocoale pe nisip, în venele masivului sticlos ceva gemea și scârțâia, resturile se acopereau cu foc întunecos; la sfârșit, blindatul se retrase cu spatele spre navă. Inginerul cercetă de la distanță radioactivitatea fragmentelor. Aparatele bâzâiau prevenitor.

— Ar trebui să aÈ™teptăm cel puÈ›in patru zile, spuse Coordona­torul, dar o să‑l punem la treabă pe Negru cu maÈ™inile de neutralizare.
— Da, radioactivitatea este mare doar la suprafață. Un jet serios de nisip sub presiune o să‑i facă față. Iar resturile le adunăm într‑un singur loc È™i le îngropăm.
— Ar putea fi încărcate în colectorul de la pupa.

Coordonatorul se uita îngândurat la jăraticul vișiniu care acoperea bolovanii.
— Crezi? La ce bun? se miră Inginerul. N‑o să ne servească la nimic, e un balast inutil.
— AÈ™ prefera să nu lăsăm urme radioactive... Ei nu cunosc energia nucleară È™i e mai bine să n‑o cunoască...
— Poate că ai dreptate, mormăi Inginerul. Eden..., adăugă după o clipă.
— Știi, începe să mi se contureze o anumită imagine pornind de la ceea ce a spus dubletul, de fapt... calculatorul. O imagine îngrozitoare.
— Da, încuviință încet Coordonatorul. Un abuz extrem al teoriei informației, atât de consecvent. Încât aproape că poate fi un instrument de a produce torturi mai teribile decât orice schimbări fizice. Prin selectarea și blocarea informațiilor se poate practica, în esență, o „procustică", precum a spus cal­culatorul – geometric riguroasă, terifiantă din punct de vedere uman.

— Ce crezi, ei... sau el înțelege asta?
— Cum adică, înÈ›elege? Oare crezi că o asemenea situaÈ›ie o consideră normală? ÃŽntr‑un anumit sens, poate că da, fiindcă nu cunoaÈ™te altceva. DeÈ™i s‑a raportat la istoria lor mai veche, la tirani obiÈ™nuiÈ›i, apoi „anonimi", deci are un termen de comparaÈ›ie. Da, cu siguranță, dacă nu l‑ar avea, nu ar fi putut să ne comunice această realitate.
— Dacă raportarea la tiranie îi permite evocarea „vremurilor mai bune", atunci mersi...
— Și totuÈ™i, într‑un anumit fel, este o continuitate evolutivă omogenă. Unuia dintre tirani i‑a trecut prin minte că propriul lui anonimat, în sistemul respectiv de guvernare, va fi favorabil. Societatea, neputând să‑È™i concentreze rezistenÈ›a, să‑È™i canalizeze sentimentele ostile spre o persoană concretă, devine într‑un fel dezarmată.
— A, tu așa înțelegi? Tiran fără fizionomie?
— Poate că‑i o analogie falsă, dar după un anumit timp, când s‑au născut bazele teoretice ale acestei „procustici" a lor. vreunul dintre succesorii lor a mers È™i mai departe È™i a lichidat – aparent – chiar È™i acest „incognito" despre sine, s‑a anulat pe sine, a anulat însuÈ™i sistemul puterii – desigur exclusiv în sfera conceptelor, a comunicării cu opinia publică...

— Dar de ce nu există aici nici un fel de miÈ™cări de eliberare? Asta nu pot să înÈ›eleg! Și chiar dacă îi pedepsesc pe „infractori", încorporându‑i în acele grupuri autonome, izolate, absenÈ›a orică­rei paze, a supravegherii, a constrângerii exterioare ar face posibilă evadarea individuală È™i chiar opunerea unei rezistenÈ›e organizate.
— Pentru a se putea naște ceva organizat, mai întâi trebuie să existe mijloace de comunicare.

Coordonatorul scoase prin turelă contorul Geiger, al cărui ticăit părea să slăbească încetul cu încetul.
— Ai observat că la ei anumite fenomene nu sunt lipsite de nume în general și nici de legătura cu alte fenomene, dar atât denumirile, cât și conexiunile care sunt prezentate drept reale servesc drept măști. Monstruozitățile declanșate în urma mu­tațiilor sunt numite epidemii ale vreunei boli și așa procedează, probabil, cu toate celelalte. Pentru a stăpâni lumea, ea tre­buie mai întâi să poarte un nume. Lipsiți de cunoștințe, de arme, de organizare, izolați de ceilalți, nu pot întreprinde mare lucru.

— Da, spuse Inginerul, dar scena aceea din cimitir È™i È™anÈ›ul de lângă oraÈ™ arată că, probabil, ordinea nu este aici, cu toate acestea, atât de perfectă cum È™i‑ar putea dori suveranul necunoscut. Și faptul că dubletul nostru s‑a speriat de zidul acela de oglindă, È›ii minte? După cum se vede, nu totul merge strună aici.

Geigerul de deasupra capetelor lor ticăia tot mai slab. Dărâmăturile de lângă peretele ce împrejmuia nava se întunecară, doar pământul mai fumega încă, iar văzduhul vibra într‑o coloană atât de înaltă, încât imaginea stelelor se clătina într‑un mod ciudat.
— Am hotărât să plecăm, spuse Inginerul, dar le‑am fi putut cunoaÈ™te mai bine limbajul. Să înÈ›elegem cum anume funcÈ›ionea­ză această putere blestemată a lor, care își simulează inexistenÈ›a. Și... să le oferim o armă...
— Cui? Acestor nefericiÈ›i asemănători cu dubletul nostru? I‑ai da pe mână anihilatorul? Fii serios!
— La început am putea noi singuri...
— Să distrugem puterea, nu‑i aÈ™a? Cu alte cuvinte, să‑i eliberăm cu forÈ›a.
— Dacă altă soluție nu există!
— ÃŽn primul rând, aceÈ™tia nu sunt oameni. Nu trebuie să uiÈ›i că, la urma urmelor, totdeauna discuÈ›i cu calculatorul È™i că îl înÈ›elegi pe dublet numai în măsura în care îl va înÈ›elege calculatorul însuÈ™i. ÃŽn al doilea rând, nimeni nu le‑a impus această stare de lucruri. Cel puÈ›in, nimeni din cosmos. Și singuri...
— Raționând astfel accept orice, orice! exclamă Inginerul.
— Dar cum ai vrea să raÈ›ionez?! PopulaÈ›ia unei planete este un copil care a intrat într‑o încurcătură È™i pe care trebuie să‑i duci de mână? Dacă ar fi aÈ™a de simplu, o, Doamne, Henryk, eliberarea ar începe prin a trebui să ucidem È™i cu cât lupta ar deveni mai aprigă, cu atât luciditatea de acÈ›iune ar fi mai mică, ucigând până la urmă numai pentru a ne redeschide retragerea sau calea de contraatac, omorându‑i pe toÈ›i cei care s‑ar afla în faÈ›a apărăto­rului — È™tii bine cât e de uÈ™or!

— Știu, îngână Inginerul. De altfel nu se È™tie încă nimic. Neîndoielnic ei ne observă È™i aceste ferestruici pe care le‑am deschis în stratul lor „impenetrabil", cu siguranță n‑o să le placă. Cred că ne putem aÈ™tepta acum la o nouă acÈ›iune.
— Da, e posibil, fu de acord Coordonatorul. Mă gândeam chiar dacă n‑ar fi bine să fixăm niÈ™te puncte de observaÈ›ie ceva mai departe. Ochi È™i urechi electronice.
— Ne‑ar lua o grămadă de timp È™i ar înghiÈ›i material din care È™i aÈ™a nu avem prea mult.
— M‑am gândit È™i la asta. Tocmai de aceea ezit...
— Doi roentgeni pe secundă. Putem deja să trimitem auto­matele.
— Bine. Apărătorul e preferabil să‑l tragem sus, lângă navă – pentru orice eventualitate.

După‑amiază cerul se acoperi de nori È™i, pentru prima dată de când sosiseră pe planetă, începu să cadă o ploaie măruntă È™i caldă. Zidul de oglindă se întunecase È™i se auzea cum stropii mici se înfig în ridicăturile sale. Automatele lucrau de zor; È™iroaie de nisip, aruncate de pulsomotoare, scrâșneau È™i È™uierau pe suprafaÈ›a plăcilor dărâmate, resturi de sticlă se ridicau în aer, nisipul alcă­tuia laolaltă cu ploaia un fel de noroi diluat. Negru introducea în navă, prin intrarea maÈ™inilor, recipientele pline cu fragmente radioactive; celălalt automat controla, cu ajutorul Geigerului, etanÈ™eitatea capacelor. Apoi ambele maÈ™ini cărară plăcile curățate în locurile stabilite de Inginer, unde, în jerbele de scântei proiec­tate de aparatele de sudură, corpurile mari se înmuiau la tem­peratura arcului, sudându‑se între ele È™i alcătuind baza viitorului pod.

Se constată numaidecât că materialul n‑o să ajungă; după o zi întreagă de trudă, în amurg, apărătorul se postă în faÈ›a pereÈ›ilor ciuruiÈ›i. PriveliÈ™tea era teribilă. Ploaia cădea întruna, transformându‑se treptat în torente. Sori ca niÈ™te pătrate neregulate țâșneau din întuneric strălucind puternic, detunătura exploziilor nucleare se amesteca cu zgomotul surd al inelelor de sticlă cuprinse de flăcări; când atingeau pământul în cădere, se ridicau în sus nori deÈ™i de fum È™i abur, bălÈ›ile sfârâiau strident, ploaia clocotea în văzduh nemaiapucând să ajungă pe sol, sus, printr‑o mulÈ›ime de curcubee trandafirii, verzi È™i galbene, luminau fulgerele exploziilor. Blindatul negru, parcă cioplit în cărbune, se retrăgea în freamătul fulgerelor, se răsucea încet pe loc, își ridica botul retezat È™i din nou fulgerele È™i tunetele se dezlănÈ›uiau în împrejurimi.

— E foarte bine! răcni Inginerul direct în urechea Coordona­torului. Canonada asta s‑ar putea să‑i sperie È™i să‑i facă să ne lase în pace! Avem nevoie de cel puÈ›in încă două zile!

Fața lui scăldată în sudoare – turela era încinsă ca un cuptor – arăta ca o mască de mercur.

Când se duseră la culcare, automatele ieÈ™iră iarăși la supra­față È™i robotiră până în zori, trăgând după ele furtunurile pompelor de nisip; plăcile de sticlă se prăbuÈ™eau, ploaia se lumina È™i scânteia de la albastrul pur È™i orbitor pe care‑l emanau aparatele de sudură; prin gura maÈ™inilor dispăreau alte recipiente cu resturi radioactive; construcÈ›ia parabolică din imediata apropiere a pupei creÈ™tea incet; concomitent, automatul greu È™i excavatorul lucrau sub burta ei, înfigându‑se aprig în coasta dealului.

În zori, când se sculară, o parte a materialului din sticlă fusese deja folosit la susținerea plafonului.

— A fost o idee bună, spuse Coordonatorul. Stăteau în sala de comandă, iar pe masă se îngrămădeau suluri cu desenele tehnice. ÃŽntr‑adevăr, dacă am fi început să scoatem proptelele, tavanul ar fi putut să se dărâme imediat sub greutatea navei È™i nu numai că s‑ar fi prăbuÈ™it, dar ar fi strivit È™i automatele, care cu siguranță n‑ar fi reuÈ™it să se retragă la timp.
— Oare ne va ajunge energia pentru zbor? întrebă Ciberneticianul care stătea în ușa deschisă.
— Pentru zece zboruri. Dacă va fi nevoie, deÈ™i nu cred, putem valorifica resturile din colector. Amplasăm în plafon cabluri de încălzire — vom putea regla temperatura exact — È™i când se va ajunge la punctul de topire a sticlei, proptelele vor începe să se fixeze uÈ™or. Dacă acest fenomen se va desfășura prea repede, putem oricând injecta în plafon jeturi de aer lichid. ÃŽn felul acesta, până deseară scoatem nava din locul în care s‑a înfipt. Urmează aÈ™ezarea ei pe verticală...
— Asta‑i alt capitol, spuse Inginerul.

La opt dimineaÈ›a norii se împrăștiară È™i străluci soarele. UriaÈ™ul corp al navei, până atunci înfipt inert într‑o coastă, tre­mura. Inginerul veghea asupra acestei miÈ™cări; cu ajutorul teodolitului măsura alunecarea uÈ™oară a pupei; vârful navei era dezghiocat, golul rămas după scoaterea argilei fiind umplut cu o pădure de coloane de sticlă. El stătea la o distanță apreciabilă față de rachetă, chiar aproape de zidul ciuruit, care amintea de ruinele unui Colosseum de sticlă.

Pe durata operaÈ›iunii oamenii È™i dubleÈ›ii fuseseră evacuaÈ›i din navă. Inginerul zări la un moment dat în depărtare figura Docto­rului, care se apropia, ocolind într‑un mare arc spatele fuzelajului, dar nu conÈ™tientiză acest gest, fiind prea absorbit de observarea instrumentelor. Doar un strat subÈ›irel de pământ, laolaltă cu sistemul proptelelor înmuiate, susÈ›inea greutatea navei. Optspre­zece cabluri groase se derulau dinspre pupa până la prinzătorile fixate în dărâmăturile mai mari ale zidului. Inginerul binecuvântă acest zid fără de care lucrările de coborâre È™i de fixare a rachetei ar fi durat cel puÈ›in de patru ori mai mult.

O reÈ›ea întreagă de cabluri întortocheate pe nisip alimentau electric È›evile de încălzire, amplasate în interiorul plafonului. Capătul acestuia, vizibil chiar în locul în care fuzelajul pătrundea în coastă, fumega uÈ™or. Nori leneÈ™i, cenuÈ™iu‑gălbui se târau deasupra pământului încă reavăn după ploaia din timpul nopÈ›ii. Pupa navei se deplasa cu miÈ™cări scurte; când începu să se aÈ™eze mai hotărât, Inginerul porni dispozitivul de reglare al aparatului; atunci, din cele patru È›evi ce penetrau plafonul țâșni un È™uvoi de aer lichid È™i orificiul aruncă afară nori alburii.

Deodată, în timpul următoarei faze de topire a carcasei de sticlă a plafonului, întreg fuzelajul începu să tremure cuprins de spasme È™i, înainte ca Inginerul să reuÈ™ească să răsucească dispo­zitivul, cilindrul de aproape o sută de metri se înclină într‑o parte, cu un geamăt prelung, pupa descrise un arc de cerc È™i într‑o fracÈ›iune de secundă străbătu patru metri în aer; vârful ca de proiectil se smulsese din coastă, aruncând în sus o grămadă de nisip È™i pietriÈ™; uriaÈ™ul de ceramită încremeni. Strivi cu greutatea sa cablurile È™i furtunurile metalice; dintr‑un furtun țâșni urlând prelung un gheizer de aer condensat.
— Stă! Stă! răcnea Inginerul.

Își reveni după o clipă. Chiar lângă el se afla Doctorul.
— Poftim? Ce spui? repeta parcă asurzit, neputând înÈ›elege ce‑i spunea celălalt.
— Se pare că ne întoarcem... acasă, spuse Doctorul. Inginerul tăcu. El o să trăiască, adăugă Doctorul.
— Cine? Despre cine vorbești?

Se orientă imediat. Se mai încredință încă o dată din priviri că racheta, eliberată, stă în poziția corespunzătoare.
— Și? ÃŽl luăm cu noi? întrebă luând‑o din loc.

Se grăbea, dorind să examineze cât mai repede straturile vârfului.
— Nu, răspunse Doctorul.

Merse câțiva paÈ™i în spatele Inginerului, apoi, parcă răzgândindu‑se, se opri. Se făcuse răcoare de la jetul de gaz lichefiat, care ieÈ™ea întruna din furtunul spart. Pe suprafaÈ›a fuzelajului apărură siluete mărunte; una dispăru, după câteva clipe coloana de gaz clocotit se micÈ™oră, mai aruncă un timp spumă, de la care aerul se răcea, până dispăru. Se aÈ™ternu deodată o liniÈ™te ciudată: Doctorul privi în jur, parcă mirat cum de apăruse acolo, È™i porni agale înainte.

Nava era în poziÈ›ie verticală — albă, mai albă decât norii printre care părea că zboară deja vârful ei îndepărtat È™i ascuÈ›it. Trecuseră trei zile de muncă asiduă. Totul era încărcat. Marele pod parabolic din resturile sudate ale zidului care preconizase să‑i întemniÈ›eze se întindea gol de‑a lungul pantei dealului. La optzeci de metri deasupra pământului, în pragul intrării, stăteau patru oameni. Se uitau în jos. Acolo, pe suprafaÈ›a plată È™i cenuÈ™iu‑gălbuie, se zăreau două siluete mărunte, una mai albi­cioasă decât cealaltă. Se uitau la ele de sus, cum stau nemiÈ™cate, la câteva zeci de metri de ajutajele ce se lărgeau încet, ca niÈ™te coloane uriaÈ™e.
— De ce nu pleacă? întrebă nerăbdător Fizicianul. N‑o să putem lua startul!
— N‑or să plece, spuse Doctorul.
— Cum adică? El nu vrea să zburăm?

Doctorul știa de ce nu vor să plece, dar tăcu. Soarele atârna sus de tot. Dinspre vest alergau nori învolburați. De la intrarea deschisă, ca de la fereastra unui turn ascuțit, înălțat pe neașteptate în pustiu, văzură munții din sud, crestele lor albastre, contopite cu norii, marele deșert din vest, întins pe sute de kilometri prin fâșii de dune însorite, și veșmântul violet al pădurilor ce acopereau dealul de la est. Spațiul imens zăcea sub albastrul intens, cu un soare mic și ascuțit la zenit. Ca un schelet dantelat, inelul zidului alerga în vale; umbra navei se mișca pe el ca limba ceasului solar al titanilor, ajungând până la cele două figuri mici.

Dinspre est se auzi o detunătură; văzduhul răspunse printr‑un È™uier prelung È™i, nestingându‑se în soare, flacăra licări din cercul negru al exploziei.
— Oho! Ceva nou, zise Inginerul.

Altă detunătură. Un proiectil nevăzut vui tot mai aproape, conul unui șuier infernal îi învălui, se părea că va atinge vârful navei; pământul gemu, sărind în sus, la câteva zeci de metri de navă. Simțiră cum racheta a început să se legene.
— Echipajul, strigă Coordonatorul, la posturi!
— Și ei? strigă cu furie Chimistul, privind încă o dată în jos. Trapa se închise.

În sala de comandă, zgomotul nu se auzea; pe ecranele poste­rioare vedeau cum pe nisip sar tufișuri de foc. Două punctișoare luminoase stăteau în continuare nemișcate la baza navei.
— PrindeÈ›i‑vă centurile! zise Coordonatorul. SunteÈ›i gata?
— Gata! se auzi un mormăit.
— E ora douăsprezece È™i È™apte minute. PregătiÈ›i‑vă de start!
— Pornesc pila atomică, spuse Inginerul.
— Punctul critic atins, anunță Fizicianul.
— Gravimetrul pe axă, completă Ciberneticianul.

Doctorul, atârnând la jumătatea distanței dintre plafonul curbat și podeaua mochetată cu plastic ca spuma, se uită pe ecranul din spate.
— Mai sunt? întrebă Coordonatorul și toți își întoarseră privi­rile spre el; această expresie nu făcea parte din ritualul decolării.
— Mai sunt, îi răspunse Doctorul.

Nava, izbită de un suflu mai apropiat decât cele anterioare, începu să tremure.
— Start! comandă tare Coordonatorul.

Inginerul, cu faÈ›a ca de mort, acÈ›ionă maneta de transmisie. Nu se auzea nimic în afara unor explozii slabe, îndepărtate, de parcă se întâmplau în altă lume, care nu avea nimic comun cu ei. Șuieratul liniÈ™tit È™i prelung creÈ™tea încet‑încet; totul parcă se pierdea în el, se topea, legănându‑se alene; alunecară în braÈ›ele unei forÈ›e de neînvins.
— Suntem deasupra focului, anunță Inginerul.

ÃŽnsemna că nava se ridicase de la sol È™i arunca doar atâtea gaze cu limbi de foc cât să‑È™i echilibreze propria greutate.
— Norma sinergetică! spuse Coordonatorul.
— Intrăm dincolo de normă, anunță Ciberneticianul și toate firele de nailon începură să se zgâlțâie.

Labele amortizoarelor ieșiră din pistoane și se îndreptară spre spate, alunecând încet.
— Măștile de oxigen la gură! strigă instinctiv Doctorul, de parcă se trezi brusc, și singur prinse între dinți tubul elastic.

După douăsprezece minute ieÈ™iră din atmosferă. Fără a micÈ™ora viteza, se îndreptau în bezna stelară pe firul unei spirale tot mai întinse. Șaptezeci È™i patru de luminiÈ›e ale indicatoarelor, lămpilor de control, cadranelor de ceas, pulsau liniÈ™tit în sala de comandă. Oamenii își desfăcură centurile È™i se apropiată de tablourile de distribuÈ›ie; își aÈ™ezau palmele pe ele È™i, parcă nevenindu‑le să creadă, pipăiau dacă tuburile nu se încing nicăieri, dacă nu se aude sâsâitul vreunui scurtcircuit; trăgeau aer pe nas, căutând în el miros de ars sau de încins, se uitau pe ecrane, verificau cadranele calculatoarelor astrodezice; totul era la loc, aerul curat, temperatura normală, distribuÈ›ia func­ționa de parcă niciodată nu s‑ar fi transformat într‑un maldăr de resturi.

În cabina de comandă, Inginerul și Coordonatorul stăteau aplecați deasupra hărților stelare. Acestea erau mai mari decât masa, atârnau, uneori ajungeau până jos; de mult se tot vorbea de o masă mai mare, fiindcă se călca pe ele. Dar masa rămânea mereu aceeași.
— Ai văzut Edenul? întrebă Inginerul.

Coordonatorul se uită la el, fără a înțelege.
— Cum adică dacă l‑am văzut?
— Acum. Privește!

Coordonatorul se întoarse. Pe ecran ardea o stea, întrecându‑le în intensitate pe celelalte din apropiere, ca o uriașă picătură de opal.
— Minunată, È™opti Inginerul. Ne‑am abătut din drum pentru că e atât de frumoasă. Am vrut doar să zburăm deasupra ei.
— Da, spuse Coordonatorul. Am vrut doar să zburăm...
— O strălucire extraordinară. Celelalte planete nu strălucesc atât de pur: Pământul e numai albastru.

Priveau mereu pe ecran.
— A rămas? întrebă încet Coordonatorul.
— Da. El a vrut așa.
— Crezi?
— Sunt sigur. A preferat să fie ucis de nava noastră și nu de ei. A fost tot ce am putut face pentru el.

Un timp nimeni nu mai zise nimic. Edenul rămânea în urmă.
— Ce strălucire pură! se minună Coordonatorul. Dar... știi, din calculul probabilității rezultă că există altele și mai frumoase.