Visele ne poartă departe, mult mai departe de lumea reală.
Dar eu nu visam! Eram departe de oraș.
Pajistea cu iarba verde smarald, in care mai sclipeau usor in razele de soare picuri de roua, se intindea in spatele si in lateralul meu, cat puteam sa cuprind cu ochii. Deasupra mea era cerul, acum purpuriu ca pletele unui batran. Vestea furtuna puternica de vara si deja vantul incepuse sa sufle agitat. In jurul meu, floricelele galbene ca si galbenusul oului sau albastre precum cerneala, se zbateau in ghearele vantului, cu petalele tremurand.
In fata mea pajistea se intrerupea brusc, parca cineva ar fi trasat cu rigla o linie invizibila. Dincolo de aceasta linie se intindea marea, care se agita si ea din pricina vantului, aruncandu-si valurile cat mai departe, in larg. Cand vantul isi schimba directia, apele ei inspumate se loveau salbatic de peretele de pamant pe care se afla pajistea, purtand cu ele alge verzui pierdute pe veci.
Marea infuriata, se certa cu vantul si reflecta culoarea cenusie si grea a cerului, fiind gata de lupta!
Curand, ploaia incepu sa cada fara mila! Ador ploile de vara!
Stand acolo la marginea pajistii, puteam sa vad in larg o corabie cu vele intinse si ingalbenite de vreme care se clatina odata cu marea in bratele jucause ale vantului. In spatele ei se zareau fulgere, brazdand cerul.
Ploaia se intetea.
M-am vazut nevoita sa parasesc acest minunat peisaj de teama unei raceli.