Intuneric.Bezna. Ma aflu pe aleea principala care duce spre centrul orasului. Felinarele care lumineaza deobicei strada nu sunt inca aprinse. Pe semne ca cei care au datoria de a face lucrul asta au uitat. Ce conteaza. Bine ca este luna pe cer. Ea imi lumineaza drumul. Care drum? Nu stiu nici eu care drum. Stiu doar ca am iesit din casa in scopul de a ma elibera de toate gandurile. In seara aceasta vreau sa uit de toate. Sa ma plimb pe strazile pustii, sa cant si sa dansez. Da! Vreau sa cant si sa dansez. Un catel urla in departare, altul din partea opusa parca ii raspunde,  parca isi transmit o informatie foarte importanta, atat de repede isi raspund unul altuia. Pornesc in lungul strazii. In stanga blocuri, in dreapta altele, blocuri, blocuri. Singura parte inspre care pot merge si in care nu vad blocuri, este aleea. Da, as putea merge drept inainte pana la capatul strazii unde parca o lumina straluceste intens. Asemenea unui licurici in negrul noptii. Ma indrept spre “capatul tunelului”. Un sofer pierdut in “cursa” accelereaza, vine, ma ajunge, ma intrece. Masina grabita era sa raneasca o pisica care fugea dintr-o parte a strazii in alta. Eu imi continui drumul. Dupa ce masina se indeparteaza, linistea se asterne iar. Ma apropii din ce in ce mai mult de acea lumina. Se mareste din ce in ce mai mult. Devine predominanta asemenea unei panze ce se impaienjeneste in fata ochilor. Se mareste pana sunt inconjurata de lumini. Ma uit in jur, o parcare goala. In fata se gaseste o cladire mareata, da, “Casa muzicii uitate” . Ceva imi spune sa intru. Si totusi, cum sa intru? Nu, nu se poate sa intru, nu am o costumatie adecvata. Ma intristez. Inchid ochii. O lacrima se desfateaza pe obrazul alb ca varul, si un fior ma cuprinde. Un sentiment ciudat, o aura ma invaluie. Si deodata, si deodata am impresia ca visez. Da, visez. Imi maginez ca sunt o printesa. Adineauri eram simplu imbracata, iar acum port o rochita lunga, alba care se onduleaza usor pe corp, dupa formele mele, ma face gratioasa rochia asta. Ia uite si pantofiorii, sunt de lac, sunt ai unei mirese?!? Nu, sunt ai mei. Cu siguranta ca sunt ai mei. Doar eu ii port, nu? Pornesc spre intrarea principala a cladirii. Nici un portar, nici un Charoon care sa primeasca taxa de intrare in aceasta cladire a visurilor. Cu atat mai bine, nimeni si nimic nu ma opreste sa intru in mult visatul loc in care niciodata nu am avut ocazia de a intra. Si uite-ma, frumoasa, gratioasa, libera sa ma bucur de acest prilej intru ca vantul puternic in incapere, arzand de dorinta de a dansa. Da, intru in graba, o cladire imensa, parca a fost construita de un arhitect al perioadei Barocului. Este gratioasa incaperea. In fine, nu ma opresc asupra acestui fapt. Inaintez. O melodie linistita ma intampina, ma conduce spre..spre acea incapere in care.. in care.. este sala de dans. Un tanar inalt, brunet, cu niste ochi ca doua ‘margaritare’ ,albastrii, se afla in capatul celalalt al salii. Parca asteapta pe cineva, are o floare in mana. Un pui de trandafir alb, gingas, parca abia isi deschide razele odata cu armonia muzicii care.. care ia sfarsit. Tanarul imi zambeste. Se apropie de mine, imi ofera trandafirul, ma saruta pe obraz si imi spune:”Buna, ai intarziat!” Ma ia de mana, nu vreau sa merg, insa ceva ma impinge sa ma duc, da, ma duc, ajungem in centrul “scenei”. Melodia care ma adusese pana aici, pana in mijlocul, salii ia sfarsit. Tanarul isi aseaza mana dupa spatele meu. Ma tine ca si cum ar fi gata de dans. Imi ridic mana stanga, o pun usor pe umarul sau, mana dreapta se afla de mult in mana sa, suntem gata de dans. Da. Gata de dans. Ce dans? Nu canta nimic. De fapt, se aude ceva, usor, devine din ce in ce mai accentuata melodia, incepe dansul, ma las usor purtata de “partener”, ma las purtata de visare. Ma simt usoara ca un fulg, care se leagana intr-o parte si in alta, pana isi gaseste locul “pe veci”. Inchid ochii pret de o clipa. Ii deschid imediat, ca nu cumva sa ma trezesc din acest vis, partenerul meu de dans ma priveste cu zambetul pe buze. Privesc in jur fugitiv, vad o multime de oameni elegant imbracati, din acei oameni cu clasa ai societatii, suntem priviti, parca admirati, parca invidiati. Dar nu imi pasa, imi indrept hotarata privirea spre cel cu care dansez. Ma simt mandra, relaxata in pofida timiditatii care incearca sa ma invaluie din cauza privirilor celorlalti. Ma las si mai usor purtata de placutul vals, ma las purtata de “partener”, de “partener” si de muzica, asemenea “Valurilor Dunarii” cand natura traieste intens pe plan interior. Sunt fericita. Am dansat. Am putut dansa in seara aceasta chiar daca… chiar daca nu aveam costumatia potrivita. Un gand ma izbeste, ma retrag brusc din mainile baiatului cu ochii albastrii, caut floarea pe care am primit-o. O gasesc asezata pe unul din putinele scaune. O arunc imediat. Rochia, da este in regula, este pe mine, simt cum fosneste materialul cand ma misc, pantofii, sunt, sunt ai mei, scot unul din picior. Il privesc. Are un toc putin tocit. E clar. Sunt papucii mei, este realitate. Ma linistesc. Privesc spre multimea care ma urmarea. Citesc pe buzele lor rasete cu pofta. Vai, se uita la mine. Rad de mine. Nu se poate. Nu! Nu se poate una ca asta.. Le aud rasetele dementiale. Tonul scade, scade din ce in ce mai mult, ramane doar imaginea rasului proiectat pe buze, raman in surdina. Cand deodata aud clacsonul unei masini. Toata scena din sala de dans se retrage intr-o clipita intr-un punct, in mijlocul razei mele pe care o pot privi, totul ia sfarsit, se inchide ca si televizorul, intr-un punct, din care porneste toata “actiunea” cand este deschis. Un taximetrist m-I se adreseaza:” Domnisoara, fereste-te daca nu vrei sa fii ranita si sa nu ii pese nimanui de dumneata. Vine excelenta Sa, Domnisoara Stephany pentru a dansa in sala de dans din minunata “Casa muzicii uitate”. Trebuie sa ma duc sa fac pregatirile necesare, da-te la oparte, nu auzi???!!!???? Ma feresc rusinata. Aceeasi costumatie o aveam si cand plecasem de acasa, nu.. nu se poate, iar am visat cu ochii deschisi. Incerc sa ma retrag. Cand privirea imi aluneca pe asfalt, unde zace un trandafir. Un trandafir alb, un bobocel de trandafir inmugurit, care parca plange acolo unde este el.. singur si trist. Il ridic, il iau cu mine, ma hotarasc sa ma reintorc acasa, parasesc grabita parcarea. Ma indrept spre casa pe aceeasi alee pe care am venit, aleg, incetinesc pasul, ma opresc , gafai. Iar aleg, iar incetinesc, alerg inca odata fara sa ma mai opresc, obosesc, vai obosesc, nu! Nu se poate! Nu ma opresc, vreau acasa, da, vreau sa fiu in camera mea, in patul meu! Ma apropii de casa scarii. Am vrut sa scap in seara aceasta de blocuri, si uite, am ajuns sa doresc cu o si mai mare ardoare decat pana acum sa fiu in casa mea de la bloc. Deschid usa scarii, intru, o las sa se inchida usor, ma indrept in intuneric cu pasi repezi, Nu mai sunt vazuta de nimeni, nici eu nu ma mai vad, nu ma mai vad nici pe mine, nici ce este dincolo de usa. Usa s-a inchis