Stătea întins în mijlocul străzii și se uita la cer. Nu-l mai privise demult! În jurul lui se adunară oameni care-l priveau curioși, dar își zise să mai aștepte, să se mai odihnească puțin… Demult nu mai privise cerul.
În curând, se auzi în depărtare sirena unei ambulanțe, apoi tot mai aproape, până când se opri la câțiva metri de el. Coborâră medicii și-l examinară, dar mai apoi, unul din ei clătină din cap și-i duse mâna la ochi, închizându-i.
Vru să zică ceva (el vroia să se uite la nori!),dar parcă era încremenit. O să se odihnească puțin… Mai auzi doar un bărbat scuzându-se patetic: « Nu l-am văzut! A apărut din senin… », apoi tăcerea îl învălui[…]
Auzi, «tăcerea e de aur»!! Îi venea să urle, doar ca să nu mai audă întunericul. Toată viața detestase zgomotul. Lucrase 40 de ani într-o țesătorie și când ieși la pensie, se retrase la fiul său, într-o cămăruță ascunsă, nederanjat de nimeni și, mai ales, de nici un zgomot.
Acum ar fi dat orice pentru un susur, o șoaptă… Dar întunericul îl învăluia, la fel ca și tăcerea, ca un giulgiu. Se gândi că era mort…
Încercă să-și rememoreze viața: ultima zi de lucru, nunta fiului său, absolvirea acestuia, nașterea lui, propria sa căsătorie… Ciudat! Dar copilăria… unde e?! O uitase. Negura timpului o ștersese din mintea sa pentru totdeauna! De ce?!
O lumină puternică îl izbi deodată, și îl cuprinse un frig cumplit. Cu ochii închiși de teamă, începu să plângă.
Când îi deschise, se afla într-o cameră de spital, la sânul mamei sale. Nu era un om credincios, dar fu convins că Dumnezeu i-a dat șansa să-și mai trăiască o dată copilăria… Ușa se deschise și intră un bărbat cu un buchet de flori în mână. Era tatăl său. Dar el nu-și cunoscuse tatăl! Înainte de…
O a doua șansă! Visul oricărui adult. Ce-și va mai uimi noii părinți cu înțelepciunea sa de 72 de ani! Abia aștepta să învețe să vorbească.
Dar timpul trecea și noua mamă vedea în copilul parcă melancolic și –ciudat!– cu o privire de adult, vreo boală sau, oricum, ceva neobișnuit. Doctorii o asigurară că bebelușul e perfect sănătos, dar femeia se consuma tot mai mult din pricina asta. Fiul observă îngrijorarea mamei și asta îl întristă. Oare chiar vroia să fie copilul–minune, de o precocitate absolută, ciudățenie a naturii?! Oare o altă copilărie nu îi era de ajuns?!
Într-o noapte se dădu jos din pat și, mergând de-a bușilea, ajunse la o oglindă. Privi făptura aceea fragilă și nu-și recunoscu decât ochii. Nu i se potriveau deloc puiului de om! Oftă din toată ființa sa plăpândă și se hotărî să uite…