agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ The oak
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-04-06 | [This text should be read in romana] | Submited by victor toh Străinul -Albert Camus- Partea întîi I Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu È™tiu. Am primit o telegramă de la azil: "Mama decedată. ÃŽnmormîntarea mîine. Sincere condoleanÈ›e." Asta nu înseamnă nimic. Poate că a fost ieri. Azilul de bătrîni e la Marengo, la optzeci de kilometri de Alger. Voi lua autobuzul la ora două È™i voi sosi în cursul după-amiezii. Astfel, voi putea sta de priveghi È™i mă voi întoarce mîine seară. I-am cerut patronului meu două zile de concediu È™i nu putea să mă refuze avînd o asemenea scuză. Dar nu părea încîntat. I-am spus: "N-am nici o vină". Nu mi-a răspuns. Atunci m-am gîndit că n-ar fi trebuit să-i spun asta. ÃŽn fond, n-aveam de ce să mă scuz. Mai degrabă el ar fi trebuit să-mi prezinte condoleanÈ›e. Dar mi le va prezenta, fără îndoială, poimîine, cînd mă va vedea în doliu. Deocamdată e ca si cum mama n-ar fi murit. După înmormîntare, dimpotrivă , va fi un lucru încheiat È™i totul va fi căpătat o înfățiÈ™are oficială. Am luat autobuzul la ora două. Era foarte cald. Am mîncat la restaurant, la Céleste, ca de obicei. ToÈ›i erau foarte triÈ™ti din cauza mea È™i Céleste mi-a spus: "Avem numai o mamă". Cînd am plecat, m-au condus pînă la ușă. Eram cam zăpăcit pentru că a trebuit să urc pînă la Emmanuel să împrumut o cravată neagră È™i o panglică de pus la mînecă. Lui i-a murit un unchi, acum cîteva luni. Am fugit ca să nu pierd autobuzul. Fără îndoială graba, goana, toate acestea, la care s-au adăugat zdruncinăturile, mirosul de benzină, reverberaÈ›ia drumului È™i a cerului, m-au făcut să aÈ›ipesc. Am dormit aproape tot drumul. Și, cînd m-am trezit, eram înghesuit lîngă un soldat care mi-a zîmbit si care m-a întrebat dacă vin de departe. Am spus "da", ca să închei discuÈ›ia. Azilul e la doi kilometri de sat. Am făcut drumul pe jos. Am vrut s-o văd pe mama imediat, dar portarul mi-a spus că trebuie să mă duc la director. Cum era ocupat, am aÈ™teptat puÈ›in. Portarul a vorbit tot timpul cît am aÈ™teptat È™i, în sfîrÈ™it, am ajuns la director: m-a primit în biroul lui. E un bătrînel firav, decorat cu Legiunea de Onoare. S-a uitat la mine cu ochii lui de un albastru deschis. Apoi mi-a strîns mîna pe care a È›inut-o atît de mult în mîna lui, încît nu prea È™tiam cum să mi-o retrag. A consultat un dosar È™i mi-a spus: "Doamna Meursault a intrat aici acum trei ani. Dumneata erai singurul ei sprijin." Am crezut că-mi reproÈ™ează ceva È™i am început să-i explic. Dar el m-a întrerupt: "N-ai de ce să te justifici, dragul meu. Am citit dosarul mamei dumitale. Nu aveai cu ce s-o întreÈ›ii. Ea avea nevoie de o îngrijitoare. Salariile voastre sînt mici. Și, la urma urmelor, era mai fericită aici." Am spus: "Da, domnule director". El a adăugat: "Știi, avea prieteni, oameni de vîrsta ei. Putea să le împărtășească preocupări care sînt din alte vremuri. EÈ™ti tînăr È™i ei i-ar fî fost urît cu dumneata." AÈ™a era. Cînd era acasă, mama își petrecea vremea urmărindu-mă în tăcere cu privirea. ÃŽn primele zile cînd a venit la azil, plîngea des. Dar asta din pricina obiÈ™nuinÈ›ei. După cîteva luni, ar fi plîns dacă ai fi luat-o de la azil. Tot din pricina obiÈ™nuinÈ›ei. PuÈ›in È™i din această cauză, în ultimul an aproape că nu m-am mai dus să o văd. Dar È™i fiindcă asta îmi lua toată duminica - fără să mai pun la socoteală efortul de a merge pînă la autobuz, de a lua bilet È™i de a face două ceasuri pe drum. Directorul mi-a vorbit mult. Dar eu aproape că nu-l ascultam. Apoi mi-a spus : "Presupun că vrei s-o vezi pe mama dumitale". M-am ridicat fără să spun nimic È™i el a luat-o înainte spre ușă. Pe scară mi-a explicat: "Am transportat-o la mica noastră morgă. Ca să nu-i tulburăm pe ceilalÈ›i. Ori de cîte ori un pensionar de-al nostru moare, ceilalÈ›i sînt nervoÈ™i timp de două, trei zile. Și asta îngreunează serviciul". Am trecut printr-o curte în care sporovăiau în grupuri o mulÈ›ime de bătrîni. Cînd treceam noi, tăceau. Iar în spatele nostru discuÈ›iile începeau din nou. Ai fi zis o pălăvrăgeală indistinctă, de papagali. La intrarea unei clădiri micuÈ›e, directorul s-a despărÈ›it de mine: "Te las, domnule Meursault. Stau la dispoziÈ›ia dumitale, în biroul meu. ÃŽn principiu, înmormîntarea este fixată pentru ora zece dimineaÈ›a. Ne-am gîndit că astfel o vei putea priveghea pe dispărută. Numai un cuvînt: mama dumitale È™i-a exprimat, pare-se, deseori față de tovarășii ei dorinÈ›a de a i se face înmormîntare religioasă. M-am îngrijit de cele necesare. Dar voiam să te pun la curent". I-am mulÈ›umit. Cît trăise, măicuÈ›a, fără să fie necredincioasă, nu se gîndise niciodată la religie. Am intrat. Era o sală foarte luminoasă, văruită, cu plafon de sticlă. Drept mobile, scaune È™i capre în formă de X. Pe două din ele era aÈ™ezat, în mijlocul sălii, un sicriu alb cu capacul pus. Se vedeau numai È™uruburile încă nestrînse, sclipind pe scîndurile vopsite cu coajă de nucă. Lîngă sicriu stătea o infirmieră arabă în halat alb, legată la cap cu o basma colorată. ÃŽn clipa aceea, portarul a apărut în spatele meu. Alergase pesemne. S-a cam bîlbîit: "Am acoperit-o, dar trebuie să deÈ™urubez capacul ca s-o puteÈ›i vedea". Se apropia de sicriu cînd l-am oprit. Mi-a spus: "Nu vreÈ›i ?" Am răspuns: "Nu !" El s-a oprit È™i eu mă simÈ›eam prost pentru că îmi dădeam seama că n-ar fi trebuit să spun asta. După un timp, s-a uitat la mine È™i m-a întrebat: "De ce ?", dar fără reproÈ™, ca È™i cum ar fi vrut numai să È™tie pricina. Am spus : "Nu È™tiu". Atunci, muÈ™cîndu-È™i mustaÈ›a albă, a declarat fără să mă privească: "ÃŽnÈ›eleg". Avea ochi frumoÈ™i, de un albastru deschis, È™i o față cam roÈ™ie. Mi-a dat un scaun È™i s-a aÈ™ezat È™i el ceva mai îndărăt. Femeia care stătea de veghe s-a ridicat în picioare È™i s-a îndreptat spre ieÈ™ire. Atunci portarul mi-a spus: "Are un È™ancru". Cum nu înÈ›elegeam, m-am uitat la infirmieră È™i am văzut că avea sub ochi o legătură care-i înconjura capul. ÃŽn dreptul nasului, legătura era plată. Nu se vedea decît albeaÈ›a bandajului pe obrazul ei. După ce a ieÈ™it, portarul a spus: "O să vă las singur". Nu È™tiu ce gest am făcut eu, dar el a rămas în picioare, înapoia mea. Această prezență în spatele meu mă stingherea. Camera era scăldată într-o frumoasă lumină de asfinÈ›it. Și simÈ›eam că mi se face somn. I-am spus portarului, fără să mă întorc spre el: "De mult eÈ™ti aici ?" A răspuns imediat: "Cinci ani" - ca È™i cum s-ar fi aÈ™teptat dintotdeauna la întrebarea mea. Pe urmă a pălăvrăgit mult .Ar fi fost foarte mirat dacă i s-ar fi spus că va sfîrÈ™i ca portar la azilul din Marengo. Avea È™aizeci È™i patru de ani È™i era parizian. ÃŽn clipa aceea l-am întrerupt : "A, nu eÈ™ti de-aici ?" Apoi mi-am amintit că, înainte de a mă duce la director, îmi vorbise de mama. ÃŽmi spusese că trebuie să o înmormîntăm foarte repede, deoarece la È™es e cald, mai ales în această regiune. Atunci îmi spusese că trăise la Paris È™i că îi venea greu să-l uite. La Paris, se stă cu mortul trei, patru zile uneori. Aici nu ai timp, nici n-ai apucat să te obiÈ™nuieÈ™ti bine cu gîndul că a murit, că È™i trebuie să alergi după dric. Nevastă-sa îi spusese atunci: "Taci din gură, astea nu sînt lucruri pe care să le spui domnului". Bătrînul roÈ™ise È™i-È™i ceruse scuze. Intervenisem spunînd: "Ba nu. Ba nu." Mi se părea adevărat È™i interesant ceea ce spunea el. ÃŽn mica sală mortuară, mi-a povestit că intrase la azil din sărăcie. Cum se simÈ›ea în putere, s-a oferit să facă această slujbă de portar. I-am atras atenÈ›ia că în definitiv era È™i el un pensionar. Mi-a spus că nu. Mă izbise mai dinainte felul lui de a spune: "ei", "ceilalÈ›i" È™i mai rar "bătrînii", vorbind despre pensionari, dintre care unii nu erau mai în vîrstă ca el. Dar, fireÈ™te, nu era acelaÈ™i lucru. El era portar È™i, într-o oarecare măsură, avea drepturi asupra lor. Infirmiera a intrat în acel moment. Se lăsase dintr-o dată seara. ÃŽntunericul se întinsese brusc deasupra geamlîcului. Portarul a învîrtit comutatorul È™i eu am fost orbit de strălucirea neaÈ™teptată a luminii. El m-a poftit să merg în sala de mese la cină. Dar nu-mi era foame. Mi-a propus atunci să-mi aducă o ceaÈ™că de cafea cu lapte. Cum mie îmi place foarte mult cafeaua cu lapte, am acceptat È™i el s-a întors puÈ›in după aceea cu o tavă. Am băut. Am simÈ›it atunci nevoia să fumez. Dar am ezitat pentru că nu È™tiam dacă pot s-o fac de față cu mama. M-am gîndit, n-avea nici o importanță. Am oferit portarului o È›igară È™i am fumat amîndoi. La un moment dat, el mi-a spus : "ȘtiÈ›i, prietenii doamnei, mama dumneavoastră, vor veni s-o vegheze È™i ei. AÈ™a e obiceiul. Trebuie să mă duc s-aduc scaune È™i cafea neagră." L-am întrebat dacă puteam să sting una din lămpi. Strălucirea luminii pe pereÈ›ii albi mă obosea. El mi-a spus că nu e posibil. InstalaÈ›ia era astfel făcută: ori toate, ori nici una. N-am mai luat seama la el. A ieÈ™it, s-a întors, a aÈ™ezat scaunele. Pe unul din ele a îngrămădit niÈ™te ceÈ™ti în jurul unui ibric. Apoi s-a aÈ™ezat în faÈ›a mea, dincolo de măsuță. Infirmiera È™edea È™i ea în fundul sălii, cu spatele. Nu vedeam ce face. Dar, după miÈ™carea braÈ›elor, puteam să cred că tricotează. Era o vreme călduță, cafeaua mă încălzise È™i prin uÈ™a deschisă pătrundea o mireasmă de noapte È™i de flori. Cred că am aÈ›ipit puÈ›in. Un foÈ™net m-a trezit. Fiindcă închisesem ochii, albeaÈ›a camerei mi s-a părut È™i mai orbitoare. ÃŽn faÈ›a mea nu se vedea nici o umbra È™i fiecare obiect, fiecare unghi, toate curbele se desenau cu o puritate de care te dureau ochii. Atunci au intrat în cameră prietenii mamei. Erau în total vreo zece È™i se strecurau tăcuÈ›i prin această lumină orbitoare. S-au aÈ™ezat fără ca vreun scaun să scîrțîie. ÃŽi vedeam asa cum nu văzusem niciodată pe nimeni È™i nici un amănunt de pe feÈ›ele lor sau de pe veÈ™mintele lor nu-mi scăpa. TotuÈ™i, nu-i auzeam È™i-mi venea greu să cred în realitatea lor. Aproape toate femeile purtau È™orÈ› È™i cordonul cu care-È™i încingeau talia le scotea È™i mai bine în relief pîntecele bombat. Pînă atunci nu băgasem niciodată de seamă ce pîntecoase pot fi femeile batrîne. BărbaÈ›ii erau aproape toÈ›i foarte slabi È™i purtau bastoane. Mă mira că nu vedeam pe obrazul lor ochii, ci numai o luminiță lipsită de strălucire în mijlocul unui cuib de riduri. Cînd s-au aÈ™ezat, cei mai mulÈ›i dintre ei m-au privit È™i au dat din cap stingheriÈ›i; buzele lor fiind în întregime devorate de gura fără dinÈ›i, n-am putut să-mi dau seama dacă mă salutau sau dacă era vorba de un tic. Cred mai degrabă că mă salutau. ÃŽn acel moment, am observat că erau cu toÈ›ii aÈ™ezaÈ›i în faÈ›a mea, clătinînd din cap, în jurul portarului. Am avut o clipă impresia ridicolă că veniseră să mă judece. PuÈ›in după aceea, una dintre femei a început să plîngă. Ședea în rîndul al doilea, îndărătul unei tovarășe de-a ei, È™i n-o vedeam prea bine. Plîngea cu sughiÈ›uri mici, la intervale regulate; mi se părea că n-are să se mai oprească niciodată. CeilalÈ›i parcă n-o auzeau. Se pleoÈ™tiseră, posomorîți È™i tăcuÈ›i. Se uitau la coÈ™ciug sau la bastonul lor sau la orice altceva, dar nu se uitau decît la acel lucru. Femeia plîngea mereu. Eram foarte mirat pentru că nu o cunoÈ™team. AÈ™ fi vrut să n-o mai aud. TotuÈ™i, nu îndrăzneam să-i spun să tacă. Portarul s-a aplecat spre ea, i-a vorbit, dar ea a scuturat capul, a îndrugat ceva È™i a continuat să plîngă cu aceeaÈ™i ritmicitate. Portarul a venit atunci spre mine. S-a aÈ™ezat alături. După un răstimp destul de lung, m-a informat, fară să mă privească: "Era foarte bună prietenă cu doamna, mama dumneavoastră. Zice că era singura ei prietenă aici È™i că acum nu mai are pe nimeni." Am stat aÈ™a vreme îndelungată. Suspinele È™i gemetele femeii se auzeau mai rar. Smiorcăia mult. A încetat în cele din urmă. Nu-mi mai era somn, dar eram obosit È™i mă dureau È™alele. Acum, tăcerea tuturor acestor oameni îmi făcea rău. Auzeam numai din cînd în cînd un zgomot ciudat È™i nu puteam înÈ›elege ce anume este. Cu timpul, am reuÈ™it să pricep că dintre bătrîni cîțiva își sugeau interiorul obrajilor, făcînd astfel să se audă aceste plescăituri bizare. Ei nici nu-È™i dădeau seama, atît erau de cufundaÈ›i în gîndurile lor. Aveam chiar impresia că această moartă, întinsă în mijlocul lor, nu însemna nimic pentru ei. Acum însă cred că era o impresie falsă. Am băut cu toÈ›ii cafea, serviÈ›i de portar. Pe urmă, nu mai È™tiu. Noaptea a trecut. ÃŽmi aduc aminte că, la un moment dat, am deschis ochii È™i am văzut că bătrînii dormeau ghemuiÈ›i, afară de unul singur care, cu bărbia sprijinită de mîinile încleÈ™tate pe baston, mă privea È›intă, ca È™i cum n-ar fi aÈ™teptat decît să mă trezesc. Apoi am adormit iarăși. M-am trezit pentru că mă dureau din ce în ce mai tare È™alele. Lumina zilei se strecura prin plafonul de sticlă. PuÈ›in după aceea, un bătrîn s-a trezit È™i a tuÈ™it îndelung. Scuipa intr-o batistă mare cu pătrățele È™i de fiecare dată aveai impresia că se rupe ceva din el. I-a trezit pe ceilalÈ›i È™i portarul le-a spus că trebuie să plece. S-au ridicat în picioare. Acest priveghi incomod le făcuse chipurile pămîntii. La ieÈ™ire, spre marea mea mirare, mi-au strîns cu toÈ›ii mîna, ca È™i cum această noapte în care nu schimbasem nici un cuvînt sporise intimitatea dintre noi. Eram obosit. Portarul m-a dus la el È™i am putut să mă spăl È™i să mă dichisesc puÈ›in. Am băut iar o cafea cu lapte, care era foarte bună. Cînd am ieÈ™it, se făcuse ziuă de-a binelea. Deasupra dealurilor care despart satul Marengo de mare, cerul se înroÈ™ise foarte tare. Iar vîntul care trecea pe deasupra colinelor aducea aici un miros de sare. ÃŽncepea o zi frumoasă. Trecuse vreme îndelungată de cînd nu mai fusesem la È›ară si simÈ›eam ce mult mi-ar fi plăcut să mă plimb dacă n-ar fi fost mama. Dar am aÈ™teptat în curte, sub un platan. Respiram mirosul pămîntului umed È™i nu-mi mai era somn. M-am gîndit la colegii mei de birou, la această oră se sculau ca să meargă la lucru: pentru mine, ăsta era întotdeauna momentul cel mai greu. M-am mai gîndit puÈ›in la aceste lucruri, dar atenÈ›ia mi-a fost atrasă de un clopot care răsuna în interiorul clădirilor. S-a iscat o forfotă îndărătul ferestrelor, apoi totul s-a liniÈ™tit. Soarele se înălÈ›ase ceva mai sus pe cer: începea să-mi încălzească picioarele. Portarul a traversat curtea È™i mi-a spus că mă cheamă directorul. M-am dus în biroul lui. M-a pus să semnez o serie de hîrtii. Am văzut că purta haină neagră cu pantaloni în dungi. A pus mîna pe telefon È™i mi-a spus: "Au sosit cioclii adineaori. Am să le spun să închidă coÈ™ciugul. ÃŽnainte de asta, vrei s-o vezi pentru ultima oară pe mama dumitale ?" Am răspuns că nu. El a poruncit în telefon, coborînd vocea: "Figeac, spune oamenilor tăi că pot să-i dea drumul". Pe urmă mi-a spus că va asista la înmormîntare È™i eu i-am mulÈ›umit. S-a aÈ™ezat în spatele biroului, È™i-a încruciÈ™at picioarele scurte. M-a prevenit că nu vom fi decît noi doi, împreună cu infirmiera de serviciu. ÃŽn principiu, pensionarii nu trebuia să asiste la înmormîntări. El le dădea voie să stea de priveghi numai: "E o chestiune de omenie", a spus. Dar în cazul de față a permis unui vechi prieten al mamei să urmeze convoiul: "Thomas Pérez". Aici directorul a zîmbit. Mi-a spus : "ÃŽnÈ›elegi, e un sentiment cam pueril. Dar el È™i cu mama dumitale erau tot timpul împreună. La azil, lumea îi tachina, i se spunea lui Pérez: «E logodnica dumitale !». El rîdea. Le făcea plăcere. Și adevărul e că moartea doamnei Meursault l-a îndurerat foarte mult. Dar, după sfatul medicului curant, i-am interzis priveghiul de ieri." Am rămas tăcuÈ›i destul de multă vreme. Directorul s-a ridicat È™i s-a uitat pe fereastra biroului. La un moment dat a spus : "Uite, a sosit È™i preotul din Marengo. A venit mai devreme." M-a prevenit că ne vor trebui cel puÈ›in trei sferturi de ceas ca să ajungem la biserica ce se găsea chiar în sat. Am coborît. ÃŽn faÈ›a clădirii se afla preotul cu doi copii care-l ajută în timpul slujbei. Unul dintre aceÈ™tia È›inea o cădelniță È™i preotul se apleca spre el să potrivească lungimea lanÈ›ului de argint. Cînd am sosit noi, preotul s-a ridicat. Mi-a zis "fiule" È™i mi-a adresat cîteva cuvinte. A intrat înăuntru, eu l-am urmat. Am observat imediat că È™uruburile coÈ™ciugului erau strînse È™i că în încăpere se aflau patru oameni negri. L-am auzit în acelaÈ™i timp pe director spunîndu-le că dricul aÈ™teaptă în drum È™i pe preot începînd rugăciunile. Din acest moment, totul a mers foarte repede. Oamenii s-au apropiat de sicriu cu un prapur. Preotul, ajutoarele lui, directorul È™i cu mine am ieÈ™it cu toÈ›ii afară. ÃŽn faÈ›a uÈ™ii am găsit o doamnă pe care nu o cunoÈ™team : "Domnul Meursault", a spus directorul. N-am auzit numele acelei doamne, am înÈ›eles numai că era infirmiera de serviciu. A dat din cap fără un zîmbet pe faÈ›a ei osoasă È™i prelungă. Apoi ne-am retras cu toÈ›ii de o parte ca să facem loc să treacă mortul. Am luat-o în urma celor ce purtau sicriul È™i am ieÈ™it din azil. ÃŽn faÈ›a porÈ›ii aÈ™tepta dricul. Lăcuit, lunguieÈ› È™i lucitor, te făcea să te gîndeÈ™ti la un penar. Alături stătea maestrul de ceremonie, un omuleÈ› îmbrăcat ridicol È™i un bătrîn care-È™i luase un aer de circumstanță. Am înÈ›eles că era domnul Pérez. Purta o pălărie de fetru moale, cu calota rotundă È™i boruri largi (a scos-o cînd sicriul a ieÈ™it pe poartă), un costum ai cărui pantaloni îi cădeau armonică peste pantofi È™i o cravată de stofă neagră, prea mică pentru cămaÈ™a cu guler mare alb. Buzele îi tremurau dedesubtul unui nas împănat cu puncte negre. Prin părul alb destul de moale ieÈ™eau la iveală niÈ™te urechi ciudate, blegi È™i cu marginile crestate, a căror culoare de un roÈ™u aprins, contrastînd cu obrazul palid, mă izbi. Maestrul de ceremonie ne indică locurile. Preotul mergea înainte, apoi dricul. ÃŽmprejurul dricului, cei patru oameni. ÃŽn urmă, directorul, eu È™i, încheind convoiul, infirmiera de serviciu È™i domnul Pérez. Soarele se urcase sus pe cer. ÃŽncepea să apese deasupra pămîntului È™i dogoarea lui creÈ™tea cu repeziciune. Nu È™tiu de ce am aÈ™teptat destul de mult înainte de a porni. ÃŽmi era cald în hainele mele de culoare închisă. Bătrînelul, care-È™i pusese pălăria, a scos-o din nou. Mă întorsesem către el È™i-l priveam cînd directorul mi-a vorbit despre el. Mi-a spus că adesea mama mea È™i domnul Pérez mergeau să se plimbe seara prin sat, întovărășiÈ›i de o infirmieră. Eu priveam cîmpia din jurul meu. Văzînd È™irurile de chiparoÈ™i care urcau pe dealuri pînă aproape de cer, pămîntul acesta roÈ™u È™i verde, casele acestea rare È™i bine conturate, o înÈ›elegeam pe mama. ÃŽn acest È›inut seara trebuia să semene cu un răgaz melancolic. Astăzi însă, soarele copleÈ™itor, care făcea să tresară peisajul, îi dădea un aspect inuman È™i deprimant. Am pornit. ÃŽn acel moment am băgat de seamă că Pérez È™chiopăta puÈ›in. Dricul își sporea încet-încet viteza È™i bătrînul rămînea în urmă. Unul dintre oamenii care înconjurau dricul rămăsese È™i el în urmă È™i mergea acum în rînd cu mine. Eram surprins de repeziciunea cu care soarele se înălÈ›a pe cer. Am observat că de mult cîmpia zumzăia de cîntecul insectelor È™i trosnetul ierburilor. Sudoarea îmi curgea pe obraji. Cum n-aveam pălărie, îmi făceam vînt cu batista. Cioclul mi-a spus atunci ceva ce n-am auzit. ÃŽn acelaÈ™i timp, își È™tergea È™i el craniul cu o batistă pe care o È›inea în mîna stîngă, cu dreapta ridicînd puÈ›in marginea È™epcii. I-am spus: "Poftim ?" El a repetat, arătîndu-mi cerul: "Frige". I-am spus iar: "Da". "Era bătrînă ?" Am răspuns: "AÈ™a È™i aÈ™a", pentru că nu È™tiam cifra exactă. Pe urmă a tăcut. Am întors capul È™i l-am văzut pe bătrînul Pérez la vreo cincizeci de metri în urma noastră. Se grăbea legănîndu-È™i pălăria în mîna care atîrna fără vlagă. M-am uitat È™i la director. Mergea plin de demnitate, fără un gest de prisos. Cîteva picături de sudoare îi îmbroboneau fruntea, dar nu le È™tergea. Mi se părea că acum convoiul merge ceva mai repede, împrejurul meu se întindea mereu aceeaÈ™i cîmpie luminoasă, suprasaturată de soare. Strălucirea cerului era de nesuportat. La un moment dat, am trecut peste o porÈ›iune a drumului care fusese recent refăcută. Soarele topise smoala. Picioarele se afundau în ea È™i lăsau deschisă pulpa ei lucioasă. Deasupra dricului, pălăria vizitiului, de piele fiartă, părea plămădită din acest noroi negru. Mă simÈ›eam oarecum pierdut între cerul albastru È™i alb È™i monotonia acestor culori, negrul cleios al smoalei desfundate, negrul posomorit al hainelor, negrul lăcuit al dricului. Toate acestea, soarele, mirosul de piele È™i de balegă al dricului, acela de lac È™i de tămîie, oboseala unei nopÈ›i de nesomn îmi tulburau privirea È™i ideile. Am mai întors o dată capul: Pérez mi s-a părut foarte departe, pierdut într-un val de căldură, apoi nu l-am mai zărit. L-am căutat cu privirea È™i am văzut că lăsase drumul È™i o luase peste cîmp. Am mai constatat că în faÈ›a mea drumul făcea o cotitură. Am înÈ›eles că Pérez, care cunoÈ™tea locurile, tăia în linie dreaptă, ca să ne ajungă din urmă. La cotitură ne ajunsese. Apoi l-am pierdut. A luat-o iar peste cîmp È™i asta de cîteva ori la rînd. Cît despre mine, eu simÈ›eam cum îmi zvîcnesc tîmplele. Totul s-a petrecut pe urmă cu atîta grabă, siguranță È™i firesc, încît nu-mi amintesc nimic. Un lucru numai: în capul satului, infirmiera de serviciu mi-a vorbit. Avea o voce ciudată, care nu se potrivea cu faÈ›a ei, o voce melodioasă È™i tremurătoare. Mi-a spus: "Dacă mergem încet riscăm să facem insolaÈ›ie. Dacă mergem prea repede, transpirăm È™i în biserică răcim." Avea dreptate. Nu era nici o ieÈ™ire. Am mai păstrat cîteva amintiri din această zi: de exemplu, figura lui Pérez cînd, pentru ultima oară, ne-a ajuns din urmă aproape de sat. Lacrimi grele de enervare È™i durere îi curgeau pe obraji. Dar din pricina ridurilor nu se scurgeau. Se răspîndeau, se întîlneau È™i stîrneau un luciu apos pe această față descompusă. Au mai fost biserica È™i țăranii pe marginea drumului, muÈ™catele roÈ™ii pe mormintele din cimitir, leÈ™inul lui Pérez (ai fi zis, o paiață dezmembrată), pămîntul de culoarea sîngelui care se aÈ™ezase pe sicriul mamei, pulpa albă a rădăcinilor care se prinseseră de el, din nou lume, glasuri, satul, aÈ™teptarea în faÈ›a unei cafenele, neîntreruptul zumzet al motorului È™i bucuria mea cînd autobuzul a pătruns în cuibul de lumini al Algerului È™i cînd m-am gîndit că aveam să mă culc È™i să dorm douăsprezece ore în È™ir. II Trezindu-mă, am înÈ›eles de ce patronul meu n-a fost încîntat cînd i-am cerut cele două zile libere: astăzi e sîmbătă. Ca să zic aÈ™a, uitasem, dar, trezindu-mă, mi-a venit această idee. Patronul meu, fireÈ™te, s-a gîndit că eu voi avea astfel cu duminica patru zile de vacanță È™i asta nu putea să-i facă plăcere. Dar, pe de o parte, nu e vina mea dacă mama a fost înmormîntată ieri în loc de azi si, pe de altă parte, oricum aÈ™ fi avut sîmbăta si duminica libere. BineînÈ›eles, asta nu mă împiedica totuÈ™i să-l înÈ›eleg pe patronul meu. Mi-a venit greu să mă scol, pentru că eram obosit după ziua de ieri. ÃŽn timp ce mă bărbieream, m-am întrebat ce aveam să fac È™i m-am hotărît să mă duc să mă scald. Am luat tramvaiul ca să merg la stabilimentul de băi din port. Acolo m-am aruncat în apa golfuleÈ›ului. Era o mulÈ›ime de tineret. M-am întîlnit în apă cu Maria Cardona, o fostă dactilografă de la mine de la birou, care îmi plăcuse cîndva. Și eu ei, cred. Dar ea a plecat îndată după aceea È™i n-am avut timp destul. Am ajutat-o să se urce pe o baliză È™i, în această miÈ™care, i-am atins sînii. Eu mai eram în apă cînd ea se È™i instalase cu burta pe baliză. A întors capul spre mine. Părul îi căzuse în ochi È™i rîdea. M-am cățărat lîngă ea pe baliză. Era plăcut È™i, ca în glumă, mi-am lăsat capul pe spate È™i l-am sprijinit de pîntecele ei. Ea n-a protestat È™i eu am rămas aÈ™a. Aveam în ochi tot cerul È™i era albastru È™i auriu. Sub ceafă simÈ›eam pîntecele Mariei respirînd uÈ™urel. Am stat mult pe baliză, aproape adormiÈ›i. Cînd soarele a devenit prea tare, ea s-a aruncat în apă, iar eu după ea. Am prins-o, i-am încolăcit mijlocul cu braÈ›ul È™i am înotat împreună. Rîdea tot timpul. Pe mal, în timp ce ne uscam, mi-a spus: "Sînt mai bronzată ca dumneata". Am întrebat-o dacă voia să vină în seara aceea la cinematograf. A rîs iar È™i mi-a spus că avea chef să vadă un film cu Fernandel. Cînd ne-am îmbrăcat a fost foarte mirată văzîndu-mă cu cravată neagră È™i m-a întrebat dacă sînt în doliu. I-am spus că murise mama. Cum ea voia să È™tie cînd, i-am răspuns: "Ieri". A tresărit, dar n-a zis nimic. Mi-a venit să-i spun că nu e vina mea, dar m-am oprit pentru că m-am gîndit că la fel îi spusesem È™i patronului meu. Asta nu însemna nimic. Oricum, întotdeauna eÈ™ti puÈ›in vinovat. Seara, Maria uitase totul. Filmul avea haz pe alocuri, dar, în rest, era cu adevărat stupid. Ea își lipise piciorul de al meu. ÃŽi mîngîiam sînii. Spre sfîrÈ™itul spectacolului am sărutat-o, dar incomod. După cinematograf, a venit la mine. Cînd m-am trezit, Maria plecase. ÃŽmi explicase că trebuie să se ducă la mătuÈ™a ei. M-am gîndit că e duminică È™i asta m-a plictisit: nu-mi place duminica. Atunci m-am întors pe partea cealaltă în pat, am căutat în pernă mirosul sărat pe care părul Mariei îl lăsase È™i am dormit pînă la zece. Am fumat apoi, stînd tot culcat, pînă la prînz. Nu voiam să mănînc la Céleste, ca de obicei, deoarece, cu siguranță, mi s-ar fi pus tot felul de întrebări È™i nu pot suferi aÈ™a ceva. Mi-am pregătit niÈ™te ouă È™i le-am mîncat direct din tigaie, fără pîine, pentru că nu aveam È™i pentru că nu voiam să cobor ca să-mi cumpăr. După-masă, m-am cam plictisit È™i m-am învîrtit de colo pînă colo prin apartament. Era comod apartamentul cînd era aici mama. Acum e prea mare pentru mine È™i a trebuit să aduc masa din sufragerie în camera mea. Nu mai stau decît în această cameră, între scaunele de pai puÈ›in cam desfundate, dulapul a cărui oglindă s-a îngălbenit, măsuÈ›a de toaletă È™i patul de alamă. Restul e în părăsire. PuÈ›in mai tîrziu, ca să fac ceva, am luat un ziar vechi È™i l-am citit. Am tăiat din el o reclamă a sărurilor Kruschen pe care am lipit-o într-un vechi caiet în care strîng ceea ce mă amuză de prin ziare. M-am spălat pe mîini È™i, drept încheiere, am ieÈ™it pe balcon. Camera mea dă pe strada principală a cartierului. După-amiaza era frumoasă. TotuÈ™i, pavajul era slinos, trecătorii rari È™i încă grăbiÈ›i. Erau în primul rînd familii care mergeau la plimbare, doi băieÈ›aÈ™i în costume de marinari, cu pantaloni scurÈ›i, cam stingheriÈ›i în hainele lor È›epene, È™i o fetiță cu o fundă mare roz È™i pantofi negri de lac. ÃŽn urma lor, o mamă enormă, în rochie de mătase cafenie, È™i tatăl, un omuleÈ› destul de plăpînd, pe care-l cunoÈ™team din vedere. Purta pălărie de pai, papion È™i baston în mînă. Văzîndu-l cu nevastă-sa, am înÈ›eles de ce se spunea în cartier că e distins. Ceva mai tîrziu au trecut tinerii din mahala - păr pomădat È™i cravată roÈ™ie, haină foarte ajustată cu batistă brodată È™i pantofi cu boturi pătrate. M-am gîndit că se duceau la cinematografele din centru. De aceea plecau atît de devreme È™i se grăbeau spre tramvai, rîzînd zgomotos. ÃŽn urma lor, strada a devenit pe încetul pustie. Spectacolele începuseră peste tot, cred. Nu mai erau pe stradă decît negustorii È™i pisicile. Cerul era senin, dar fără strălucire, deasupra È™irurilor de ficuÈ™i plantaÈ›i de-a lungul străzii. Pe trotuarul din față, tutungiul a scos un scaun, l-a instalat în faÈ›a uÈ™ii È™i s-a aÈ™ezat călare pe el, sprijinindu-È™i braÈ›ele pe spătar. Tramvaiele puÈ›in mai înainte înÈ›esate, erau acum aproape goale. ÃŽn cafeneaua "La Pierrot", alături de tutungiu, chelnerul mătura rumeguÈ™ul din sala pustie. Era într-adevăr duminică. Am întors scaunul È™i l-am aÈ™ezat ca tutungiul, pentru că am găsit că e mai comod. Am fumat două È›igări, am intrat în casă ca să iau o bucățică de ciocolată È™i m-am întors s-o mănînc la fereastră. PuÈ›in după aceea cerul s-a întunecat È™i am crezut că o să avem o furtună de vară. S-a limpezit totuÈ™i încetul cu încetul. Dar trecerea norilor lăsase deasupra străzii un soi de făgăduială de ploaie, care a făcut-o mai întunecată. Am stat mult timp privind cerul. La ora cinci, cîteva tramvaie au sosit cu zgomot. Aduceau de la stadionul suburbiei ciorchini de spectatori cocoÈ›aÈ›i pe trepte È™i pe platforme. Tramvaiele următoare au adus jucătorii, pe care i-am recunoscut după geamantănaÈ™ele lor. Urlau È™i cîntau în gura mare că clubul lor nu va pieri. MulÈ›i dintre ei mi-au făcut cu mîna. Unul chiar mi-a strigat: "I-am bătut". Și eu am făcut "da", din cap. Din acest moment, automobilele au început să vină grămadă. Ziua a mai scăzut puÈ›in. Deasupra acoperiÈ™urilor, cerul s-a înroÈ™it È™i, o dată cu seara, străzile s-au însufleÈ›it .Cei care fuseseră la plimbare se întorceau agale. L-am recunoscut printre alÈ›ii pe domnul distins. Copiii plîngeau sau se lăsau tîrîți spre casă. Aproape imediat, cinematografele din cartier au revărsat în stradă un val de spectatori. Printre aceÈ™tia, tinerii aveau gesturi mai hotărîte ca de obicei È™i m-am gîndit că văzuseră un film de aventuri. Cei care se întorceau de la cinematografele din oraÈ™ sosiră ceva mai tîrziu. Păreau mai gravi. Rîdeau încă, dar din cînd în cînd, păreau obosiÈ›i È™i gînditori. Au rămas în stradă, plimbîndu-se pe trotuarul din față. Fetele din cartier, cu capul descoperit, se È›ineau de braÈ›. BăieÈ›ii potriviseră aÈ™a ca să se întîlnească față în față cu ele È™i le aruncau glume de care fetele rîdeau întorcînd capul. Cîteva dintre ele, pe care le cunoÈ™team, mi-au făcut cu mîna. Luminile de pe stradă s-au aprins atunci brusc È™i au făcut să pălească primele stele care se înălÈ›au în noapte. Am simÈ›it că mă dor ochii tot privind aÈ™a trotuarele cu încărcătura lor de oameni È™i lumini. Lămpile făceau să strălucească pavajul ud È™i tramvaiele, la intervale regulate, își aruncau reflexele pe un păr lucios, pe un zîmbet sau pe o brățară de argint. PuÈ›in după aceea, o dată cu tramvaiele mai rare È™i cu noaptea de-acum neagră deasupra pomilor È™i a lămpilor, cartierul s-a golit pe nesimÈ›ite, pînă ce prima pisică a traversat încet strada din nou pustie. M-am gîndit atunci că ar trebui să cinez. Mă durea puÈ›in gîtul pentru că-l È›inusem mult timp rezemat de speteaza scaunului. Am coborît să cumpăr pîine È™i macaroane, le-am preparat È™i am mîncat în picioare. Am vrut să fumez o È›igară la fereastră, dar aerul se răcise È™i mi s-a făcut niÈ›el frig. Am închis ferestrele È™i, întorcîndu-mă în cameră, am văzut în oglindă un capăt al mesei pe care lampa mea cu alcool se învecina cu niÈ™te resturi de pîine. M-am gîndit că mai trecuse o duminică, de bine, de rău, că mama era acum înmormîntată, că aveam să-mi reiau lucrul È™i că, pe scurt, nimic nu se schimbase. III Astăzi am lucrat mult la birou. Patronul a fost binevoitor. M-a întrebat dacă nu eram prea obosit È™i în afară de asta a vrut să È™tie cîți ani avea mama. Am spus "vreo È™aizeci" ca să nu greÈ™esc È™i nu È™tiu de ce a părut să respire uÈ™urat È™i să considere asta o afacere încheiată. O mulÈ›ime de conosamente se adunau necontenit pe masa mea È™i a trebuit să le rezolv pe toate. ÃŽnainte de a pleca de la birou ca să iau masa, m-am spălat pe mîini. La prînz, îmi place foarte mult această clipă. Seara îmi face mai puÈ›ină plăcere, pentru că prosopul rulant pe care-l folosim e umed de tot: a fost întrebuinÈ›at toată ziua. I-am spus într-o zi patronului. El mi-a răspuns că este regretabil, dar că nu-i totuÈ™i decît un amănunt lipsit de importanță. Am plecat cam tîrziu, la douăsprezece È™i jumătate, cu Emmanuel, care lucrează la expediÈ›ie. Biroul dă spre mare È™i am stat un timp să privim cargourile din port sub soarele arzător. ÃŽn acest moment, un camion a sosit cu mare zgomot de lanÈ›uri È™i explozii. Emmanuel m-a întrebat "ce-ar fi dacă ne-am urca"'È™i eu am început să alerg. Camionul ne-a depășit È™i noi ne-am avîntat pe urmele lui. Eram înecat în zgomot È™i praf. Nu mai vedeam nimic È™i nu simÈ›eam decît elanul dezordonat al goanei, printre troleuri È™i maÈ™ini, catarge care dansau pe cer È™i corăbii de-a lungul cărora fugeam. M-am prins cei dintîi È™i am sărit din mers. Apoi i-am ajutat lui Emmanuel să se aÈ™eze. Ni se tăiase răsuflarea, camionul sălta pe pavajul desfundat al cheiului, prin praf È™i soare. Emmanuel rîdea de se strîmba. Am sosit lac de sudoare la Céleste. Era, ca de obicei, la poartă, cu pîntecele lui mare, cu È™orÈ›ul È™i mustățile albe. M-a întrebat dacă "mă simÈ›eam bine totuÈ™i". I-am spus că da È™i că mi-era foame. Am mîncat foarte repede È™i am băut o cafea. Apoi m-am dus acasă, am dormit puÈ›in pentru că băusem prea mult vin È™i, trezindu-mă, mi s-a făcut poftă să fumez. Era tîrziu È™i am fugit ca să prind un tramvai. Am lucrat toată după-amiaza. Era foarte cald în birou È™i seara, plecînd, am fost bucuros să mă întorc acasă mergînd încet de-a lungul cheiurilor. Cerul era verzui, mă simÈ›eam bine. TotuÈ™i, m-am dus direct acasă, pentru că voiam să-mi fierb cartofi. Urcînd scara întunecată, m-am ciocnit de bătrînul Salamano, vecinul meu de palier. Era cu cînele lui. De opt ani sînt mereu văzuÈ›i împreună. Cîinele de vînătoare are o eczemă, jigăraie cred, care face să-i cadă aproape tot părul È™i care-l umple de plăgi si de coji negricioase. Tot trăind împreună cu el, numai ei doi într-o cămăruță, bătrînul Salamano a început să-i semene. Are cruste roÈ™ietice pe obraz È™i părul gălbui È™i rar. Cît priveÈ™te cîinele, el a luat de la stăpîn un fel de a merge cocîrjat, cu botul întins înainte È™i gîtul È›eapăn. Par de aceeaÈ™i rasă È™i totuÈ™i se detestă unul pe altul. De două ori pe zi, la ora unsprezece È™i la È™ase, bătrînul scoate cîinele la plimbare. De opt ani, nu È™i-au schimbat itinerariul. PoÈ›i să-i vezi de-a lungul străzii Lyon, cîinele trăgînd omul pînă ce bătrînul Salamano se împiedică. Atund bate cîinele È™i-l ocărăște. Cîinele, de teamă, se face mic È™i se lasă dus de zgardă. Acum e rîndul bătrînului să-l tragă. După ce a uitat, cîinele îl tîrăște din nou pe stăpînul său È™i e din nou bătut È™i ocărît. Atunci stau amîndoi pe trotuar È™i se privesc, cîinele cu spaimă, omul cu ură. Și aÈ™a în fiecare zi. Cînd vrea cîinele să urineze, bătrînul nu-l aÈ™teaptă È™i-l trage, ogarul semănînd în urma lui o dîră de picături. Dacă din întîmplare cîinele își face nevoile în cameră, atunci e din nou bătut. De opt ani durează asta. Céleste spune întotdeauna "urîtă treabă", dar în fond nimeni nu poate să È™tie. Cînd l-am întîlnit pe scară, Salamano tocmai își ocăra cîinele. ÃŽi spunea "ticălosule, stîrvul dracului!" È™i cîinele scîncea. Am spus "bună seara", dar bătrînul continua să înjure. Atund l-am întrebat ce făcuse cîinele. Nu mi-a răspuns. Spunea numai "ticălosule, stîrvul dracului!" Ghiceam prin întuneric că sta aplecat spre cîine, potrivindu-i ceva la zgardă. Am vorbit mai tare. Atunci ,fără să se întoarcă spre mine, mi-a răspuns cu un soi de furie reÈ›inută : "Tot aici e". Apoi a plecat trăgînd animalul care se lăsa tîrît pe cele patru labe ale lui È™i gemea. Chiar în acest moment a intrat în casă al doilea vecin al meu de palier. ÃŽn cartier se spune că e întreÈ›inut de femei. Cînd îl întrebi ce meserie are, e totuÈ™i "magaziner". ÃŽn general nu e prea simpatizat. Dar cu mine stă de vorbă adesea È™i uneori îmi face vizite scurte, pentru că eu îl ascult. Găsesc că ceea ce spune e interesant. De altfel, eu n-am nici un motiv să nu vorbesc cu el. Se numeÈ™te Raymond Sintès. E mic, cu umerii largi È™i cu nas de boxer. E îmbrăcat întotdeauna foarte corect. Și el mi-a spus, vorbind despre Salamano: "Urîtă treabă !" M-a întrebat dacă asta mă scîrbeÈ™te È™i i-am spus că nu. Am urcat amîndoi scara È™i eram pe punctul de a mă despărÈ›i de el cînd mi-a spus : "Am acasă cîrnaÈ›i È™i vin. Nu vrei să mănînci cu mine ?" M-am gîndit că asta mă scutea să mai gătesc È™i am primit. Are È™i el numai o cameră È™i o bucătărie fără fereastră. Deasupra patului se află un înger de ghips alb È™i roz, fotografii de campioni È™i două sau trei poze de femei goale. Camera era murdară È™i patul desfăcut. A aprins mai întîi lampa de gaz, apoi a scos un pansament nu prea curat din buzunar È™i s-a legat la mîna dreaptă. L-am întrebat ce are. Mi-a spus că se bătuse cu un tip care-i caută pricină. "Mă înÈ›elegi, domnu Meursault, mi-a spus el, nu că sînt om rău, dar mă aprind iute. Ãla mi-a zis: «Coboară din tramvai, dacă eÈ™ti bărbat». I-am zis: «Ia vezi-È›i de treabă». Mi-a zis că nu sînt bărbat. Atunci am coborît si i-am spus: «Destul! Sau te liniÈ™teÈ™ti sau te ating». Mi-a răspuns : «Nu zău !». Atunci i-am ars una. A căzut. Eu tocmai dădeam să-l ridic. Dar el m-a lovit cu picioarele, aÈ™a lungit cum era. Atunci l-am lovit cu genunchiul È™i i-am dat doi pumni. L-a umplut sîngele. L-am întrebat dacă-i ajunge. Mi-a zis: «Da»". ÃŽn tot acest timp, Sintès își potrivea pansamentul. Eu È™edeam pe pat. Mi-a spus: "Vezi că nu eu am căutat ceartă. El m-a insultat." Era adevărat È™i am recunoscut. Atunci mi-a declarat că tocmai voia să-mi ceară un sfat cu privire la această afacere, că eu eram un adevărat bărbat, cunoÈ™team viaÈ›a, că puteam să-l ajut È™i că după aceea el va fi prietenul meu. N-am spus nimic È™i el m-a mai întrebat dacă vreau să fiu prietenul lui. I-am spus că-mi era totuna; a părut mulÈ›umit. A scos niÈ™te cîrnaÈ›i, i-a prăjit în tigaie, a pus pahare, farfurii, tacîmuri È™i două sticle de vin. Totul în tăcere. Apoi ne-am aÈ™ezat la masă. Mîncînd, el a început să-mi spună povestea lui. Ezita puÈ›in la început. "Am cunoscut o doamnă... Era, ce mai încolo-încoace, amanta mea." Bărbatul cu care se bătuse era fratele acestei femei. Mi-a spus că o întreÈ›inuse. Eu n-am răspuns nimic È™i totuÈ™i el a adăugat imediat că È™tia ce se spune în cartier, dar că el are conÈ™tiinÈ›a curată È™i că e magaziner. "Ca să ajung la povestea mea, mi-a spus, am băgat de seamă că era o înÈ™elătorie la mijloc." ÃŽi dădea atît cît să aibă din ce trăi. Plătea el însuÈ™i chiria camerei È™i-i dădea douăzeci de franci pe zi pentru mîncare. "Trei sute de franci pentru cameră, È™ase sute de franci pentru mîncare, o pereche de ciorapi din cînd în cînd, asta tăcea o mie de franci. Și doamna nu lucra. Dar îmi spunea că era puÈ›in, că nu putea s-o scoată la capăt cu ce-i dădeam eu. TotuÈ™i, eu îi spuneam: «De ce nu lucrezi È™i tu măcar o jumătate de zi ? M-ai uÈ™ura puÈ›in de toate aceste fleacuri. Þi-am cumpărat un costum nou luna asta, È›i-am dat douăzeci de franci pe zi, îți plătesc chiria È™i tu, tu stai È™i bei cafea după-amiaza cu prietenele tale. Le dai pe degeaba cafeaua È™i zahărul. Din banii mei. M-am purtat bine cu tine È™i tu te porÈ›i urît cu mine.». Dar ea nu lucra, spunea totdeauna că nu reuÈ™ea È™i am băgat eu de seamă că e o înÈ™elătorie la mijloc."' Mi-a povestit atunci că găsise în geanta ei un bilet de loterie si că ea nu putuse să-i explice cum îl cumpărase. Ceva mai tîrziu găsise o chitanță de la muntele de pietate, care arăta că amanetase două brățări. Pînă atunci nu È™tiuse de existenta acestor brățări. "Am văzut eu bine că era o înÈ™elăciune la mijloc. Atunci, am părăsit-o. Dar mai întîi am bătut-o. Și pe urmă i-am spus totul verde în față. I-am spus că ea nu voia decît să-È™i facă de cap. Cum i-am spus, înÈ›elegi, domnu` Meursault: «Nu vezi că lumea te invidiază pentru felul cum te tin ?! Abia mai tîrziu ai să-ti dai seama ce-ai pierdut»." O bătuse pînă la sînge. ÃŽnainte n-o bătea. "O plesneam, dar cu milă, ca să zic aÈ™a. Ea È›ipa un pic. Eu trăgeam obloanele È™i totul se sfîrÈ™ea ca de obicei. Dar acuma, nu e glumă. Și după mine, încă n-am pedepsit-o îndeajuns." Mi-a explicat atunci că de aceea avea nevoie de un sfat. S-a oprit ca să potrivească fitilul lămpii care fila. Cît despre mine, eu îl ascultam mereu. Băusem aproape un litru de vin È™i-mi ardeau tîmplele. Fumam È›igările lui Raymond pentru că eu nu mai aveam. Treceau ultimele tramvaie si duceau cu ele zgomotele acum îndepărtate ale mahalalei. Raymond a continuat. Ceea ce-l supăra "era că mai avea chef să se culce cu ea". Dar voia s-o pedepsească. Se gîndise întîi s-o ducă într-un hotel È™i să cheme poliÈ›ia de moravuri ca să provoace scandal È™i s-o pună să-È™i scoată condicuță. Pe urmă se adresase unor prieteni pe care-i avea printre borfaÈ™i. AceÈ™tia nu găsiseră nimic. Și, după cum îmi atrăgea Raymond atenÈ›ia, nu era aÈ™adar nici o pricopseală să fii de-al lor. Le-a spus asta È™i ei au propus atunci s-o "însemneze". Dar nu asta voia el. Avea să se gîndească. Mai întîi voia să-mi ceară un serviciu. De altfel, înainte de a mi-l cere, voia să È™tie ce credeam despre această poveste. I-am răspuns că nu credeam nimic, dar că era interesant. M-a întrebat dacă eu credeam că e vreo înÈ™elătorie la mijloc È™i mie mi se părea clar că e, dacă eu găseam că trebuia pedepsită È™i ce aÈ™ face în locul lui; i-am spus că nu puteai È™ti niciodată, dar că e firesc să o pedepsească. Am mai băut puÈ›in vin. El a aprins o È›igară È™i mi-a dezvăluit planul lui. Voia să-i scrie o scrisoare "plină de înjurături È™i în acelaÈ™i timp de lucruri care s-o facă să regrete". După aceea, cînd ea se va întoarce la el, are să se culce cu ea È™i "chiar în momentul culminant" are să o scuipe în obraz È™i s-o dea afară. Eu am găsit că într-adevăr, în felul acesta, ea avea să fie pedepsită. Dar Raymond mi-a spus că nu se simte în stare să scrie scrisoarea de care avea nevoie È™i că se gîndise la mine să i-o ticluiesc. Cum eu nu spuneam nimic, m-a întrebat dacă m-ar deranja s-o facem pe loc È™i am răspuns că nu. Atunci, după ce a mai băut un pahar de vin, s-a ridicat în picioare. A dat deoparte farfuriile È™i restul de cîrnat rece pe care nu-l mîncasem. A È™ters cu grijă muÈ™amaua de pe masă. A luat dintr-un sertar al noptierei o foaie de hîrtie cu pătrățele, un plic galben, un toc de lemn roÈ™u È™i o călimară pătrată cu cerneală violetă. Cînd mi-a spus numele femeii, am văzut că era o maură. Am făcut scrisoarea. Am scris-o cam la întîmplare, dar m-am străduit să-l mulÈ›umesc pe Raymond, pentru că nu aveam nici un motiv să-l nemulÈ›umesc. Apoi am citit scrisoarea cu voce tare. M-a ascultat fumînd, clătinînd din cap, apoi mi-a cerut s-o citesc încă o dată. A fost foarte mulÈ›umit. Mi-a spus: "Știam eu că tu cunoÈ™ti viaÈ›a". ÃŽntîi nu mi-am dat seama că mă tutuieÈ™te. Numai cînd mi-a declarat: "Acum eÈ™ti un adevărat prieten", asta m-a frapat. A repetat fraza È™i eu i-am spus: "Da". Mi-era totuna să fiu sau să nu fiu prietenul lui È™i el părea să dorească într-adevăr acest lucru. A lipit scrisoarea È™i am terminat de băut vinul. Apoi am mai stat puÈ›in fumînd, fără să spunem nimic. Afară, totul era liniÈ™tit, am auzit mersul lin al unui automobil care trecea. Am spus: "E tîrziu". Raymond socotea È™i el la fel. A făcut observaÈ›ia că timpul trece repede È™i, într-un sens, era adevărat. Mi-era somn, dar îmi venea greu să mă ridic în picioare. Trebuie să fi avut o înfățiÈ™are tare obosită, pentru că Raymond mi-a spus că nu trebuie să mă las cuprins de deznădejde. ÃŽntîi, n-am înÈ›eles. Mi-a explicat atunci că aflase de moartea mamei, dar că era un lucru care trebuia să se întîmple într-o zi. Asta era È™i părerea mea. M-am ridicat, Raymond mi-a strîns mîna cu putere si mi-a spus că bărbaÈ›ii se înÈ›eleg întotdeauna între ei. IeÈ™ind de la el, am închis uÈ™a È™i am rămas puÈ›in în întuneric, pe palier. Casa era liniÈ™tită si din adîncurile scării în spirală urca o adiere nedesluÈ™ită È™i umedă. N-auzeam decît cum îmi zvîcneÈ™te sîngele care-mi vîjîia în urechi. Am stat nemiÈ™cat. Dar în camera bătrînului Salamano cîinele a gemut surd. IV Am lucrat bine toată săptămîna. Raymond a venit È™i mi-a spus că a trimis scrisoarea. M-am dus de două ori la cinema cu Emmanuel, care uneori nu înÈ›elegea ce se petrece pe ecran. Trebuia atunci să-i dau explicaÈ›ii. Ieri a fost sîmbătă È™i Maria a venit aÈ™a cum ne înÈ›elesesem. Am simÈ›it o mare dorință văzînd-o, pentru că purta o rochie frumoasă cu dungi roÈ™ii È™i albe È™i sandale de piele. I se ghiceau sub rochie sînii tari, iar pielea arsă de soare îi dădea o înfățiÈ™are de floare. Am luat un autobuz È™i ne-am dus la cîțiva kilometri de Alger, pe o plajă înconjurată de stînci È™i mărginită de trestii înspre țărm. Soarele de ora patru nu era prea fierbinte, dar apa era călduță, cu valurile lungi È™i leneÈ™e. Maria m-a învățat un joc. ÃŽnnotînd, trebuia să bei creasta valurilor, să iei în gură toată spuma È™i să te întorci apoi pe spate, ca s-o arunci în sus. Tîșnea atunci o dantelă spumoasă, care dispărea în aer sau îmi cădea ca o ploaie caldă pe obraz. Dar, după cîtva timp, aveam gura arsă de amărăciunea sării. Maria s-a apropiat atunci È™i s-a lipit de mine în apă. Și-a lipit gura de gura mea. Limba ei îmi răcorea buzele È™i ne-am rostogolit un timp în valuri. ÃŽn timp ce ne îmbrăcam pe plajă, Maria mă privea cu ochi strălucitori. Am sărutat-o. Din clipa aceea nu am mai vorbit. Am strîns-o lîngă mine È™i ne-am grăbit să găsim un autobuz, să ne întoarcem, să mergem la mine È™i să ne aruncăm pe pat. Lăsasem fereastra deschisă È™i era plăcut să simÈ›i noaptea de vară curgînd pe trupurile noastre arse de soare. Azi dimineață Maria a rămas la mine È™i eu i-am spus că vom lua masa împreună. Am coborît ca să cumpăr carne. Pe cînd urcam înapoi, am auzit o voce de femeie in camera lui Raymond. PuÈ›in după aceea, bătrînul Salamano È™i-a certat cîinele, am auzit zgomot de paÈ™i È™i de gheare pe treptele de lemn ale scării È™i apoi: "Ticălosule, stîrvul dracului!" Au ieÈ™it în stradă. I-am povestit Mariei istoria bătrînului È™i a rîs. Era îmbrăcată într-o pijama de-a mea ale cărei mîneci le suflecase. Cînd a rîs, am simÈ›it că o doresc din nou. O clipă după aceea, m-a întrebat dacă o iubesc. Eu i-am răspuns că asta nu voia să însemne nimic, dar mi se părea că nu. Ea s-a întristat. Dar, în timp ce pregătea masa È™i fără legătură, a rîs iar, în aÈ™a fel încît am sărutat-o. ÃŽn clipa aceea zgomotul unui scandal a izbucnit la Raymond. S-a auzit mai întîi o voce ascuÈ›ită de femeie È™i apoi Raymond care spunea: "Nu mă respecÈ›i, nu mă respecÈ›i. Am să te învăț eu să mă respecÈ›i!" Cîteva zgomote surde È™i femeia a urlat, dar atît de îngrozitor, că imediat palierul s-a umplut de lume. Maria È™i cu mine am ieÈ™it È™i noi pe palier. Femeia continua să È›ipe È™i Raymond să lovească. Maria mi-a spus că e îngrozitor È™i eu n-am răspuns. Ea mi-a cerut să mă duc după un poliÈ›ai, dar eu i-am spus că nu-mi plac poliÈ›aii. TotuÈ™i, a venit unul cu locatarul de la etajul al doilea, care e instalator. A bătut la ușă È™i s-a făcut tăcere. A bătut mai tare È™i, după puÈ›in timp, femeia a plîns È™i Raymond a deschis. Avea o È›igară în gură È™i o expresie dulceagă. Femeia s-a repezit la ușă È™i i-a spus poliÈ›aiului că Raymond o bătuse. "Numele", a spus poliÈ›aiul. Raymond a răspuns. "Lasă È›igara din gură cînd vorbeÈ™ti cu mine", a spus poliÈ›aiul. Raymond a È™ovăit, s-a uitat la mine si a tras un fum. ÃŽn acest moment, poliÈ›aiul i-a tras o palmă zdravănă cu o mînă mare È™i grea, drept în obraz. Þigara a sărit la cîțiva metri. Raymond s-a schimbat la față, dar n-a spus nimic pentru moment, apoi a întrebat cu voce umilă dacă poate să-È™i ia chiÈ™tocul. PoliÈ›aiul a răspuns că poate È™i a adăugat: "Pe viitor ai să È™tii că un poliÈ›ai nu e un caraghios". ÃŽn acest timp femeia plîngea si a repetat: "M-a bătut. E un peÈ™te." "Domnule poliÈ›ai, a întrebat atunci Raymond, legea dă voie să-l faci pe un om peÈ™te ?" Dar poliÈ›aiul i-a poruncit "să-È™i È›ină fleanca". Raymond s-a întors atunci spre femeie È™i i-a spus: "AÈ™teaptă tu, fetiÈ›o, ne mai vedem noi". PoliÈ›aiul i-a spus să-È™i È›ină gura, că femeia trebuia să plece È™i el să rămînă în camera lui să aÈ™tepte să fie convocat la comisariat. A adăugat că lui Raymond ar trebui să-i fie ruÈ™ine să se îmbete în asemenea hal, încît să tremure aÈ™a cum tremura. Atunci Raymond i-a explicat: "Nu sînt beat, domnule poliÈ›ai. Numai că sînt aici, în faÈ›a dumneavoastră, si tremur, e ceva nervos." A închis uÈ™a È™i toată lumea a plecat. Maria È™i cu mine am terminat de preparat masa. Dar ei nu-i era foame, eu am mîncat aproape totul. Ea a plecat la ora unu È™i eu am dormit puÈ›in. Pe la ora trei cineva a bătut la ușă È™i a intrat Raymond. Eu am rămas întins. El s-a aÈ™ezat pe marginea patului. A stat un timp fără să vorbească È™i eu l-am întrebat cum s-au petrecut lucrurile. Mi-a povestit că făcuse aÈ™a cum plănuise, dar că ea îi dăduse o palmă È™i că atunci o bătuse. Restul îl È™tiam. I-am spus că mi se pare că acum ea fusese destul de pedepsită È™i că poate să fie mulÈ›umit. Asta era È™i părerea lui È™i a făcut observaÈ›ia că degeaba intervenise poliÈ›aiul, tot n-are să-i ia înapoi bătaia pe care o mîncase. A adăugat că el îi cunoÈ™tea bine pe poliÈ›ai È™i că È™tia cum trebuie să te porÈ›i cu ei. M-a întrebat atunci dacă mă aÈ™teptasem ca el să răspundă la palma poliÈ›aiului. Am răspuns că eu nu mă aÈ™teptasem deloc È™i că de altfel nu puteam suferi poliÈ›aii. Raymond a părut foarte mulÈ›umit. M-a întrebat dacă voiam să mergem undeva împreună. M-am sculat È™i am început să mă pieptăn. Mi-a spus că eu trebuia să-i slujesc drept martor. Mie asta îmi era totuna, dar nu È™tiam ce trebuie să spun. După Raymond, era de-ajuns să declar că femeia l-a insultat. Am acceptat să-i fiu martor. Am ieÈ™it È™i Raymond mi-a făcut cinste cu un coniac. Apoi a vrut să joace o partidă de biliard È™i m-a bătut la limită. Voia să meargă după aceea la bordel, dar eu am spus nu, pentru că nu-mi place aÈ™a ceva. Atunci ne-am întors acasă agale È™i el îmi spunea ce mulÈ›umit e că reuÈ™ise s-o pedepsească pe amanta lui. Găseam că se poartă foarte frumos cu mine È™i m-am gîndit că e un moment foarte plăcut. De departe l-am zărit în pragul uÈ™ii pe bătrînul Salamano care părea foarte tulburat. Cînd ne-am apropiat, am văzut că nu avea cîinele. Se uita în toate părÈ›ile, se învîrtea în jurul lui, încerca să străpungă cu privirea întunecimea coridorului, mormăia cuvinte fără È™ir È™i începea iar să cerceteze strada cu ochiÈ™orii lui roÈ™ii. Cînd Raymond ;-a întrebat ce are, n-a răspuns imediat. Am auzit vag că mormăia: "Ticălosule, stîrvul dracului!" È™i continua să se agite. L-am întrebat unde e cîinele. Mi-a răspuns brusc că plecase. Și apoi a devenit deodată volubil: "L-am dus pe Cîmpul de Manevre, ca de obicei. Era lume multă împrejurul barăcilor de bîlci. M-am oprit să mă uit la «Regele evadării». Și, cînd am vrut să plec, nu mai era. Sigur, de mult voiam să-i cumpăr o zgardă mai strîmtă. Dar n-aÈ™ fi crezut niciodată că hoitul ăsta ar putea să plece aÈ™a." Raymond i-a explicat atunci că putea să se fi rătăcit È™i că avea să se întoarcă. I-a dat exemple de cîini care parcuseseră zeci de kilometri ca să se întoarcă la stăpînii lor. Cu toate astea bătrînul părea È™i mai tulburat. "Dar mi-l vor lua, înÈ›elegeÈ›i. Dacă măcar s-ar găsi careva să-l strîngă de pe drumuri. Dar nu e cu putință, dezgustă pe toată lumea cu bubele lui. PoliÈ›aii îl vor lua cu siguranÈ›a." I-am spus atunci că trebuia să se ducă la hingheri È™i că i-l vor da înapoi dacă plăteÈ™te o taxă. M-a întrebat dacă această taxă e mare. Nu È™tiam. Atunci s-a înfuriat: "Să dau bani pentru hoitul ăsta. Aaa, n-are decît să crape!" È™i a început să-l înjure. Raymond a rîs È™i a intrat în casă. Eu l-am urmat È™i ne-am despărÈ›it pe palierul etajului nostru. PuÈ›in după aceea am auzit paÈ™ii bătrînului È™i el a bătut la uÈ™a mea. Cînd am deschis a rămas o clipă în prag È™i mi-a spus : "IertaÈ›i-mă, iertaÈ›i-mă". L-am poftit să intre, dar el n-a vrut. Se uita în jos la vîrfurile pantofilor È™i mîinile lui pline de zgîrieturi tremurau. Fără să mă privească, m-a întrebat : "N-au să mi-l ia, nu-i aÈ™a, domnule Meursault ? Au să mi-l dea înapoi. Dacă nu, ce-o să mă fac ?" I-am spus că hingherii È›ineau cîinii trei zile la dispoziÈ›ia proprietarilor È™i că pe urmă făceau cu ei ce credeau de cuviință. S-a uitat la mine în tăcere. Apoi mi-a spus: "Bună seara". A închis uÈ™a lui È™i l-am auzit plimbîndu-se în lung È™i-n lat. Patul lui a trosnit. Și, după sunetul bizar care s-a auzit prin ușă, am înÈ›eles că plîngea. Nu È™tiu de ce m-am gîndit la mama. Dar trebuia să mă scol devreme a doua zi. Nu-mi era foame È™i m-am culcat fără să mănînc. V Raymond mi-a telefonat la birou. Mi-a spus că un prieten de-al lui (Raymond îi vorbise despre mine) mă invita să petrec duminica în vila lui, lîngă Alger. Am răspuns că aÈ™ primi cu plăcere, dar că aveam întîlnire cu o prietenă! Raymond mi-a declarat imediat că o invită È™i pe ea. Nevasta prietenului său ar fi încîntată să nu fie singură într-un grup de bărbaÈ›i. Am vrut să închid imediat, pentru că È™tiu că patronului nu-i place să ni se telefoneze din oraÈ™. Dar Raymond mi-a cerut să aÈ™tept È™i mi-a spus că ar fi putut să-mi transmită această invitaÈ›ie seara, dar că voia să mă prevină cu privire la un alt lucru, fusese urmărit toată ziua de un grup de arabi, printre care se afla fratele fostei lui amante, "Dacă-l vezi pe aproape de casă astă-seară cînd te întorci, înÈ™tiinÈ›ează-mă." Am spus că e în regulă. PuÈ›in după aceea, patronul a trimis să mă cheme È™i pentru moment m-am indispus, crezînd că avea să-mi spună să telefonez mai puÈ›in È™i să lucrez mai mult. Nici vorbă de aÈ™a ceva. Mi-a declarat că avea să-mi vorbească de un proiect încă foarte vag. Voia numai să È™tie părerea mea în această problemă. Avea intenÈ›ia să-È™i instaleze un birou la Paris care să trateze afacerile direct È™i pe loc cu marile companii È™i voia să È™tie dacă sînt dispus să plec acolo. Asta mi-ar permite să stau la Paris, dar È™i să călătoresc o bună parte din an. "EÈ™ti tînăr È™i cred că asta e o viață care ti-ar plăcea." Am spus că da, dar că în fond îmi este totuna. M-a întrebat atunci dacă nu mi-ar plăcea o schimbare în viață. Am răspuns că nu schimbi niciodată viaÈ›a, că în orice caz toate vieÈ›ile sînt la fel È™i că a mea, aici, nu-mi displăcea deloc. A părut nemulÈ›umit, mi-a spus că eu răspund întotdeauna aiurea, că nu am ambiÈ›ie si că asta e dezastruos în afaceri. Atunci m-am întors la mine în birou. AÈ™ fi preferat să nu-l supăr, dar nu vedeam nici un motiv ca să-mi schimb viaÈ›a. Gîndindu-mă bine, nu eram nefericit. Cînd eram student, aveam multe asemenea ambiÈ›ii. Dar cînd a trebuit să mă las de studii, am înÈ›eles repede că toate astea nu aveau o importanță reală. Seara, Maria a venit să mă aÈ™tepte È™i m-a întrebat dacă vreau să mă însor cu ea. Am spus că îmi este totuna È™i că puteam s-o facem dacă vrea. A vrut să È™tie atunci, dacă o iubesc. Am răspuns aÈ™a cum mai făcusem o dată, că asta nu înseamnă nimic dar că, fără îndoială, n-o iubesc. "Atunci de ce să mă iei de nevastă ?" a spus ea. I-am explicat că asta nu are nici o importanță si că, dacă ea vrea, putem să ne căsătorim. De altminteri ea îmi cerea asta È™i eu mă mulÈ›umeam să zic da. Mi-a atras atunci atenÈ›ia că e un lucru serios căsătoria. Eu am răspuns : "Nu". Ea a tăcut un timp È™i s-a uitat la mine în tăcere. Apoi a vorbit. Voia pur si simplu să È™tie dacă aÈ™ fi acceptat aceeaÈ™i propunere venind din partea altei femei, la care aÈ™ fi È›inut în acelaÈ™i fel. Am spus : "FireÈ™te". Ea s-a întrebat atunci dacă mă iubeÈ™te; cît despre mine, eu nu puteam È™ti nimic în această privință. După un alt moment de tăcere, a murmurat că sînt ciudat, că mă iubea fără îndoială din pricina asta, dar că într-o zi am s-o dezgust din aceleaÈ™i motive. Cum eu tăceam, neavînd nimic de adăugat, m-a luat de braÈ› zîmbind È™i a declarat că voia să se mărite cu mine. Am răspuns că ne vom căsători cînd va voi ea. I-am vorbit atunci de propunerea patronului È™i Maria mi-a spus că i-ar plăcea să vadă Parisul. I-am mărturisit că stătusem cîndva acolo si m-a întrebat cum e. I-am spus: "E murdar. Sînt porumbei È™i curÈ›i întunecoase. Oamenii au pielea albă." Apoi am pornit-o mai departe È™i am străbătut oraÈ™ul pe străzile principale. Femeile erau frumoase È™i am întrebat-o pe Maria dacă ea remarca acest lucru. Mi-a spus că da È™i că mă înÈ›elege. Un timp n-a vorbit. Voiam totuÈ™i să rămînă cu mine È™i i-am spus că puteam cina împreună la Céleste. Ea ar fi vrut foarte mult, dar avea treabă. Eram aproape de casă È™i i-am spus la revedere. S-a uitat la mine : "Nu vrei să È™tii ce treabă am ?" Sigur că voiam să È™tiu, dar nu mă gîndisem È™i asta părea ea să-mi reproÈ™eze. Atunci, văzîndu-mă stingherit, a rîs iar È™i s-a lipit de mine cu tot trupul ca să-mi întindă buzele. Am cinat la Céleste. ÃŽncepusem să mănînc cînd a intrat o femeiuÈ™că ciudată care m-a întrebat dacă poate să se aÈ™eze la masa mea. Putea, fireÈ™te. Avea gesturi sacadate È™i ochi strălucitori pe un obraz ca un măr. Și-a scos jacheta, s-a aÈ™ezat È™i a consultat cu înfrigurare lista! L-a chemat pe Céleste È™i-a comandat imediat toate felurile pe care le dorea cu o voce în acelaÈ™i timp precisă È™i grăbită. AÈ™teptînd aperitivele, a deschis geanta, a scos din ea un pătrățel de hîrtie È™i un creion, a făcut dinainte socoteala, apoi a scos dintr-un portmoneu, sporită cu un bacÈ™iÈ™, suma exactă, pe care a pus-o în faÈ›a ei. ÃŽn acel moment i-au sosit aperitivele pe care le-a înfulecat în mare viteză. AÈ™teptînd felul următor, a mai scos din geantă un creion albastru È™i o revistă care dădea programul de radio al săptămînii în curs. Cu multă grijă, a însemnat una cîte una aproape toate emisiunile. Cum revista avea vreo douăsprezece pagini, a continuat meticulos această operaÈ›ie în tot timpul mesei. Eu terminasem de mîncat cînd ea bifa în continuare cu aceeaÈ™i sîrguință. Apoi s-a ridicat È™i-a pus jacheta cu aceleaÈ™i gesturi precise de automat È™i a plecat. Cum n-aveam nici o treabă, am ieÈ™it È™i eu È™i am urmărit-o un timp. O luase pe marginea trotuarului È™i, cu o viteză È™i o siguranță neverosimile, își vedea de drum fără să se abată cu nici o iotă È™i fără să întoarcă capul. ÃŽn cele din urmă am pierdut-o din vedere È™i m-am întors. M-am gîndit că e ciudată, dar am uitat-o destul de repede. ÃŽn pragul uÈ™ii mele, l-am găsit pe bătrînul Salamano. L-am invitat să intre È™i el mi-a spus că se pierduse cîinele lui, pentru că nu era la hingheri. FuncÈ›ionarii îi spuseseră că, poate, fusese călcat de o maÈ™ină. ÃŽntrebase dacă nu e cu putință să afle asta la comisariatele de poliÈ›ie. I s-a răspuns că nu rămîne nici o urmă după asemenea întîmplări, care se petrec în fiecare zi. I-am spus bătrînului Salamano că ar putea să ia un alt cîine, dar el a avut dreptate să-mi atragă atenÈ›ia că se învățase cu acela. Ședeam ghemuit în pat È™i Salamano se aÈ™ezase pe un scaun în faÈ›a mesei. Mă privea drept în față È™i-È™i È›inea mîinile pe genunchi. Nu-È™i scosese pălăria lui veche. Morfolea frînturi de frază pe sub mustaÈ›a îngălbenită. Mă cam plictisea, dar n-aveam nimic de făcut È™i nu-mi era somn. Ca să spun ceva, l-am întrebat despre cîine. Mi-a spus că l-a luat după moartea nevesti-si. Se însurase destul de tîrziu. ÃŽn tinereÈ›e voise să se facă actor: la regiment juca în vodeviluri militare. Dar în cele din urmă intrase la căile ferate È™i nu-i părea rău, pentru că acum avea o pensioară. Nu fusese fericit cu nevastă-sa, dar, în general, se obiÈ™nuise cu ea. Cînd a murit, s-a simÈ›it foarte singur. Atunci ceruse unui tovarăș de atelier un cîine È™i-l luase pe acesta cînd era mic de tot. A trebuit să-l hrănească cu biberonul. Dar cum un cîine trăieÈ™te mai puÈ›in decît un om, în cele din urmă ajunseseră amîndoi bătrîni. "Avea un caracter urît, mi-a spus Salamano. Din cînd în cînd ne luam la harță. Dar era un cîine de treabă, totuÈ™i." I-am spus că era de rasă È™i Salamano a părut mulÈ›umit. "Și încă, a adăugat el, nu l-ai cunoscut înainte de a se îmbolnăvi.' Ce avea mai frumos era părul."ÃŽn fiecare seară È™i în fiecare dimineață de cînd cîinele căpătase această boală de piele, Salamano îl dădea cu alifie. Dar, după el, adevărata lui boală era bătrîneÈ›ea È™i bătrîneÈ›ea n-are leac. ÃŽn acel moment am căscat È™i bătrînul m-a anunÈ›at că are de gînd să plece. I-am spus că poate să mai stea È™i că-mi pare rău de ce se întîmplase cu cîinele lui: mi-a mulÈ›umit. Mi-a spus că mama mea È›inea mult la cîinele lui. Vorbind despre ea, îi zicea "biata dumitale mamă". A emis presupunerea că trebuie să fiu foarte nenorocit de cînd a murit mama È™i cum n-am răspuns, mi-a spus atunci, foarte repede È™i cu stinghereală, că în cartier lumea mă condamnase că o dusesem pe mama la azil, dar el mă cunoÈ™tea È™i È™tia că o iubeam mult pe mama. Am răspuns, însă nu È™tiu de ce, că pînă acum nu È™tiam că lumea mă condamnase din această pricină, dar că azilul de bătrîni îmi păruse un lucru firesc de vreme ce nu aveam destui bani ca s-o întreÈ›in pe mama. "De altfel, am adăugat, de mult nu avea să-mi spună nimic È™i se plictisea singură." "Da, mi-a spus el, È™i la azil, cel puÈ›in, îți faci prieteni." Apoi a cerut voie să plece. Dorea să se culce. ViaÈ›a lui se schimbase acum È™i nu prea È™tia ce să facă. Pentru prima oară de cînd îl cunoÈ™team, cu un gest furiÈ™at, mi-a întins mîna È™i eu am simÈ›it solzii de pe pielea lui. A zîmbit uÈ™or È™i, înainte de a pleca, mi-a spus : "Sper să nu latre în noaptea asta cîinii. ÃŽntotdeauna mi se pare ca latră al meu." VI Duminică mi-a venit greu să mă trezesc È™i Maria a trebuit să mă strige È™i să mă zgîlțîie. N-am mîncat, pentru că voiam să ne scăldăm devreme. Mă simÈ›eam cu totul gol pe dinăuntru È™i mă durea puÈ›in capul. Þigara avea un gust amar. Maria a rîs de mine pentru că zicea că am "o mutră ca de înmormîntare". ÃŽÈ™i pusese o rochie de pînză albă È™i-È™i desfăcuse părul. I-am spus că e frumoasă È™i ea a rîs de plăcere. Coborînd am bătut la uÈ™a lui Raymond. Ne-a răspuns că vine îndată .ÃŽn stradă, din cauză că eram prea obosit, dar È™i pentru că nu deschisesem obloanele, lumina zilei, de-acum însorită bine, parcă m-a pălmuit. Maria sărea de bucurie È™i nu contenea să spună că e o vreme minunată. M-am simÈ›it mai bine È™i mi-am dat seama că mi-e foame. I-am spus asta Mariei, care mi-a arătat geanta de muÈ™ama în care pusese costumele noastre de baie È™i un prosop. Nu aveam ce face decît să aÈ™tept È™i l-am auzit amîndoi pe Raymond încuind uÈ™a. Purta o pereche de pantaloni albaÈ™tri È™i o cămașă albă cu mîneci scurte. Dar își pusese pe cap o pălărie de pai, ceea ce a făcut-o pe Maria să rîdă, iar braÈ›ele lui acoperite de păr negru erau foarte albe. Asta m-a cam dezgustat, văzîndu-l. Fluiera coborînd scara È™i părea foarte încîntat. Mi-a spus : "Salut, amice", È™i i s-a adresat Mariei cu "domniÈ™oară". ÃŽn ajun fusesem amîndoi la comisariat È™i eu depusesem mărturie că femeia nu "fusese cuviincioasă" cu Raymond. S-a ales numai c-un avertisment. AfirmaÈ›ia mea n-a fost verificată, în faÈ›a uÈ™ii am vorbit puÈ›in despre asta cu Raymond, apoi ne-am hotărît să luăm autobuzul. Plaja nu era prea departe, dar altfel am ajunge mai repede. Raymond era de părere că prietenul său ar fi încîntat să ne vadă sosind devreme. Eram gata să plecăm cînd deodată Raymond mi-a făcut semn să mă uit peste drum. Am văzut un grup de arabi care stăteau sprijiniÈ›i de vitrina tutungeriei. Ne priveau în tăcere, dar după obiceiul lor, ca È™i cum n-am fi fost altceva decît nici mai mult nici mai puÈ›in niÈ™te bolovani sau niÈ™te pomi uscaÈ›i. Raymond mi-a spus că al doilea din stînga era omul lui È™i a părut îngrijorat. A adăugat că, totuÈ™i, povestea se încheiase. Maria nu prea înÈ›elegea despre ce e vorba È™i m-a întrebat ce se întîmplă. I-am spus că erau niÈ™te arabi care au pică pe Raymond. Ea a vrut să plecăm imediat. Raymond È™i-a revenit È™i a rîs, spunînd că trebuie să ne grăbim. Am mers spre staÈ›ia autobuzului care era ceva mai departe È™i Raymond m-a anunÈ›at că arabii nu ne urmăreau. Am întors capul. Stăteau în acelaÈ™i loc È™i se uitau cu indiferență la locul de unde noi tocmai plecasem. Am luat autobuzul. Raymond, care părea că răsuflă uÈ™urat, nu mai contenea să facă glume cu Maria. Am simÈ›it că-i place, dar ea aproape că nu-i răspundea. Din cînd în cînd se uita la el rîzînd. Am coborît la periferia Algerului. Plaja nu este departe de staÈ›ia autobuzului. Dar a trebuit să traversăm un mic platou care se înalță deasupra mării È™i coboară apoi spre piajă. Era acoperit de pietre gălbui È™i de tufe albe de aiÈ™or, profilate pe albastrul, care devenise încă de la acea oră intens, al cerului. Maria se juca împrăștiind petalele cu geanta ei de muÈ™ama pe care o flutura larg. Am mers printre È™iruri de viliÈ™oare cu garduri verzi sau albe, unele tupilate cu verandele lor sub tamarisc, altele golaÈ™e, printre pietre. ÃŽncă înainte de-a ajunge la marginea platoului, puteai zări marea nemiÈ™cată È™i mai departe o peninsulă somnolentă È™i masivă în apa limpede. Un zgomot uÈ™urel de motor a urcat prin aerul liniÈ™tit pînă la noi. Și am văzut, foarte departe, un mic vas pescăresc care înainta, imperceptibil, pe marea strălucitoare. Maria a cules cîțiva stînjenei de piatră. De pe panta care cobora spre mare, am văzut că lumea începuse să se scalde. Prietenul lui Raymond locuia într-o vilă micuță de lemn la capătul plajei. CăsuÈ›a era lipită cu spatele de stînci È™i stîlpii care o susÈ›ineau în față erau înfipÈ›i în apă. Raymond ne-a prezentat. Prietenul lui se numea Masson. Era un tip înalt, cu statură È™i umeri masivi È™i avea o femeiuÈ™că bondoacă È™i drăguță , care vorbea cu accent parizian. Ne-a îndemnat imediat să ne facem comozi È™i că avea niÈ™te peÈ™te fript, pe care îl pescuise în dimineaÈ›a aceea. Eu i-am spus ce frumoasă mi se pare casa lui. El mi-a mărturisit că venea să-È™i petreacă sîmbăta, duminica È™i toate zilele libere. "Nevastă-mea È™i cu mine ne înÈ›elegem bine", a adăugat el. Nevastă-sa tocmai rîdea cu Maria. Pentru prima oară, poate, m-am gîndit cu adevărat că aveam să mă însor. Masson voia să facă baie, dar nevastă-sa È™i Raymond nu voiau să vină È™i ei. Am coborît toÈ›i trei È™i Maria s-a aruncat imediat în apă! Masson È™i cu mine am aÈ™teptat puÈ›in. Vorbea rar È™i am observat că avea obiceiul să completeze tot ceea ce afirma cu un "È™i as spune chiar mai mult", È™i chiar atunci cînd, în fond, nu adăuga nimic la sensul frazei. Despre Maria mi-a spus: "E grozavă È™i aÈ™ zice chiar fermecătoare." Pe urmă n-am mai dat nici o atenÈ›ie acestui tic, pentru că voiam să gust plăcerea de a sta la soare. Nisipul începea să se încingă sub tălpi. Am mai amînat puÈ›in pofta pe care o aveam de a intra în apă, dar în cele din urmă i-am spus lui Masson: "Intrăm ?" Am plonjat. El a intrat în apă treptat È™i s-a aruncat numai cînd n-a mai atins fundul. ÃŽnnota bras si destul de prost, aÈ™a că l-am lăsat, ca să mă duc după Maria. Apa era rece si eram încîntat să înot. ÃŽmpreună cu Maria, ne-am îndepărtat mult de țărm, simÈ›indu-ne de acord atît în gesturile cît È™i în mulÈ›umirea noastră. ÃŽn larg am făcut amîndoi pluta È™i pe obrazul meu întors către cer soarele usca ultimele pînze de apă care mi se scurgeau în gură. L-am văzut pe Masson ieÈ™ind pe plajă, ca să se întindă la soare. De departe părea uriaÈ™. Maria a vrut să înnotăm împreună. Am trecut în spatele ei, ca s-o iau de talie, È™i ea înainta numai cu ajutorul braÈ›elor în timp ce eu o ajutam dînd din picioare. Zgomotul uÈ™or al apei lovit ritmic ne-a urmărit în clarul dimineÈ›ii pînă ce m-am simÈ›it obosit. Atunci i-am dat drumul Mariei si m-am întors înnotînd normal È™i respirînd bine. Pe plajă m-am întins pe burtă lîngă Masson È™i mi-am lăsat obrazul în nisip. I-am spus că "e foarte plăcut" È™i el a fost de aceeaÈ™i părere. PuÈ›in după aceea a venit Maria. M-am întors pe faÈ›a ca s-o văd venind. Șiroia toată de apa sărată È™i avea părul dat pe spate. S-a întins alături, lipindu-È™i soldul de al meu È™i căldura trupului ei È™i a soarelui m-au făcut să aÈ›ipesc. Maria m-a zgîlțîit È™i mi-a spus că Masson se întorsese acasă, trebuia să mîncăm. Eu m-am ridicat imediat pentru că mi-era foame, dar Maria mi-a spus că nu o mai sărutasem de dimineață. AÈ™a era È™i totuÈ™i doream s-o sărut. "Hai în apă", mi-a spus ea. Am alergat ca să ne lăfăim în primele vălurele. Am făcut cîteva miÈ™cări de bras È™i ea s-a lipit de mine. Am simÈ›it picioarele ei încolăcite de ale mele È™i în mine s-a trezit dorinÈ›a. Cînd ne-am întors, Masson ne È™i striga. Am spus că mi-era tare foame È™i el a declarat imediat nevesti-si că-i plac foarte mult. Pîinea era bună, am devorat porÈ›ia mea de peÈ™te. După aceea era friptură È™i cartofi prăjiÈ›i. Mîncam toÈ›i fără să vorbim. Masson bea des vin È™i-mi turna È™i mie fără încetare. La cafea aveam capul cam greu È™i am fumat foarte mult. Masson, Raymond È™i cu mine am făcut planul să petrecem împreună luna august pe plajă, împărÈ›ind cheltuielile. Maria ne-a spus deodată : "ȘtiÈ›i cît e ceasul ? E unsprezece È™i jumătate." Eram cu toÈ›ii miraÈ›i, dar Masson a spus că am mîncat prea devreme È™i că era normal, pentru că ora de mîncare e ora la care È›i-e foame. Nu È™tiu de ce asta a făcut-o pe Maria să rîdă. Cred că băuse puÈ›in cam mult. Masson m-a întrebat atunci dacă vreau să mă plimb pe plajă cu el. "Nevastă-mea doarme întotdeauna după masă. Mie nu-mi place asta. Trebuie să umblu. ÃŽi spun mereu că e foarte sănătos. Dar la urma urmei e dreptul ei să facă ce vrea." Maria a declarat că rămîne s-o ajute pe doamna Masson să spele vasele. MicuÈ›a pariziană a spus că pentru asta trebuie să fie daÈ›i afară bărbaÈ›ii. Am coborît toÈ›i trei. Soarele cădea aproape vertical pe nisip È™i strălucirea lui pe mare îți lua ochii. Nu mai era nimeni pe plajă. ÃŽn viliÈ™oa-rele care mărgineau platoul È™i care dominau marea se auzea zgomot de farfurii È™i tacîmuri. Abia puteai respira de căldura de piatră pe care o degaja solul. Pentru început, Raymond È™i Masson au vorbit despre întîmplări È™i oameni pe care eu nu-i cunoÈ™team. Am înÈ›eles că se cunoÈ™teau de mult È™i că într-un timp locuiseră chiar împreună. Ne-am îndreptat spre apă si am mers de-a lungul mării. Uneori, cîte un val mai lung decît celelalte venea să ne scalde pantofii de pînză. Eu nu mă gîndeam la nimic pentru că eram pe jumătate adormit de acest soare care îmi dogorea capul gol. ÃŽn acel moment, Raymond i-a spus lui Masson ceva ce n-am auzit bine. Dar am zărit în acelaÈ™i timp, la capătul plajei È™i foarte departe de noi, doi arabi în salopete care veneau spre noi. M-am uitat la Raymond È™i el mi-a spus: "El e". Am continuat să mergem. Masson a întrebat cum au putut ei să ne urmărească pînă aici. M-am gîndit că trebuie să ne fi văzut luînd autobuzul cu o geantă de plajă, dar n-am spus nimic. Arabii înaintau încet È™i erau acum mult mai aproape. Noi nu ne-am încetinit mersul, dar Raymond a spus: "Dacă iese cu bătaie, tu, Masson, îl iei pe al doilea. Eu mă ocup de omul meu. Tu, Meursault, dacă mai vine unul, al tău să fie." Eu am spus "da" È™i Masson È™i-a băgat mîinile în buzunar. Nisipul supraîncălzit îmi părea roÈ™u acum. ÃŽnaintam în pas egal spre arabi. DistanÈ›a dintre noi a scăzut treptat. Cînd am ajuns la cîțiva paÈ™i unii de alÈ›i, arabii s-au oprit. Masson È™i cu mine am încetinit pasul. Raymond s-a dus drept la omul lui. N-am auzit bine ce i-a spus, dar celălalt a vrut să-l lovească cu capul în pîntece. Raymond i-a dat atunci o primă lovitură È™i imediat l-a chemat pe Masson. Masson s-a dus la cel care-i fusese indicat È™i a lovit de două ori cu toată puterea. Arabul s-a prăbuÈ™it în apă, cu faÈ›a în jos, È™i a rămas aÈ™a cîteva secunde, bulele de aer spărgîndu-se la suprafață ,împrejurul capului său. ÃŽn acelaÈ™i timp Raymond a lovit È™i el È™i l-a umplut È™i pe celălalt de sînge. Raymond s-a întors spre mine È™i mi-a spus: "O să vezi ce-o să încaseze". Eu i-am strigat: "AtenÈ›ie, are un cuÈ›it!" Dar Raymond avea deja braÈ›ul rănit È™i gura ciopîrÈ›ită. Masson a făcut un salt înainte. Dar arabul celălalt se ridicase È™i se refugiase îndărătul celui care era înarmat. N-am îndrăznit să ne miÈ™căm. Ei s-au retras încet, fără a înceta să ne privească È™i să ne È›ină la respect cu cuÈ›itul. Cînd au văzut că luaseră destulă distanță au fugit foarte repede, în timp ce noi rămîneam È›intuiÈ›i sub soare È™i în timp ce Raymond își È›inea braÈ›ul È™iroind de sînge. Masson a spus imediat că este un doctor care-È™i petrece duminicile pe platou. Raymond a vrut să se ducă îndată la el. Dar ori de cîte ori deschidea gura ca să vorbească, sîngele rănii îi gîlgîia în gură. L-am sprijinit È™i ne-am întors la vilă cît mai repede cu putință. Aici, Raymond a spus că rănile lui sînt superficiale È™i că putea să meargă pînă la doctor. A plecat cu Masson È™i eu am rămas să explic femeilor ce se întîmplase. Doamna Masson plîngea È™i Maria era foarte palidă. Pe mine unul mă plictisea să le explic. ÃŽn cele din urmă am tăcut È™i am fumat privind marea. Pe la unu È™i jumătate, Raymond s-a întors cu Masson. Avea braÈ›ul bandajat È™i un plasture în colÈ›ul gurii. Doctorul îi spusese că nu e nimic grav, dar Raymond părea foarte posomorît. Masson a încercat să-l facă să rîdă. Dar el nu scotea o vorbă. Cînd a spus că se îndreaptă spre plajă, l-am întrebat unde se duce. Mi-a răspuns că voia să ia aer. Masson È™i cu mine am spus că-l însoÈ›im. Atunci el s-a înfuriat È™i ne-a insultat. Masson a spus că nu trebuie contrazis. Eu l-am urmat totuÈ™i. Am mers mult pe plajă. Soarele te dobora acum. Se fârîmiÈ›a în bucățele pe nisip È™i pe mare. Am avut impresia că Raymond È™tie unde merge, dar fără îndoială mă înÈ™elam. Tocmai în capătul plajei am ajuns în sfîrÈ™it la un izvor care curgea în nisip, în spatele unei stînci mari! Aici i-am găsit pe cei doi arabi ai noÈ™tri. Ședeau lungiÈ›i în salopetele lor albastre unsuroase. Păreau perfect liniÈ™tiÈ›i È™i aproape mulÈ›umiÈ›i. Sosirea noastră n-a schimbat nimic. Cel care-l lovise pe Raymond se uita la el fără să spună nimic. Celălalt sufla într-o trestie È™i repeta fără încetare, privindu-ne cu coada ochiului, cele trei note pe care le scotea din instrumentul său. ÃŽn tot acest răstimp n-a fost nimic altceva decît soarele È™i această tăcere, cu susurul izvorului È™i cele trei note. Apoi Raymond a dus mîna la buzunarul de la spate, dar celălalt nu a făcut nici o miÈ™care È™i se uitau mereu unul la altul. Am observat că cel care cînta din fluier avea degetele de la picioare foarte rășchirate. Dar fără să-l piardă din ochi pe adversarul său, Raymond m-a întrebat: "ÃŽl omor ?" M-am gîndit că dacă spun nu, el se va întărîta singur È™i va trage cu siguranță. I-am spus numai: "ÃŽncă nu È›i-a vorbit. Ar fi necinstit să tragi astfel." S-a auzit iar susurul apei È™i al fluierului în inima tăcerii È™i a căldurii. Apoi Raymond a spus : "Atunci am să-l insult È™i cînd va răspunde, îl omor". Am răspuns: "AÈ™a. Dar dacă nu scoate cuÈ›itul, nu poÈ›i să tragi." Raymond a început să se enerveze puÈ›in. Celălalt cînta mereu È™i amîndoi pîndeau fiecare gest al lui Raymond. "Nu, i-am spus lui Raymond. Bate-te cu el în parte È™i dă-mi mie revolverul. Dacă celălalt intervine sau dacă scoate cuÈ›itul, îl împuÈ™c." Cînd Raymond mi-a dat revolverul, soarele a lunecat pe el. TotuÈ™i, am rămas un timp nemiÈ™caÈ›i, ca È™i cum totul s-ar fi închis împrejurul nostru. Ne priveam unii pe alÈ›ii fără să plecăm ochii È™i totul se oprea aici, între mare, nisip È™i soare, dubla tăcere, a fluierului È™i a apei. M-am gîndit atunci că puteam să trag sau să nu trag. Dar deodată arabii, de-a-nda-ratelea, s-au strecurat după stîncă. Raymond È™i cu mine ne-am întors atunci de unde venisem. El părea mai mulÈ›umit È™i a vorbit despre autobuzul de întoarcere. L-am însoÈ›it pînă la vilă È™i, în timp ce el urca scara de lemn, eu am rămas dinaintea primei trepte, cu capul plesnind de soare, descurajat în faÈ›a efortului pe care trebuia să-l fac ca să urc etajul de lemn È™i să mai dau ochii cu femeile. Dar căldura era atît de mare, încît îmi era greu să stau aÈ™a, nemiÈ™cat, sub ploaia orbitoare care cădea din cer. A rămîne aici sau a pleca era acelaÈ™i lucru. După un timp, m-am întors pe plajă È™i am început să merg. Era aceeaÈ™i explozie roÈ™ie. Pe nisip, marea răsufla cu toată respiraÈ›ia rapidă si înăbuÈ™ită a valurilor ei mici. Mergeam încet spre stînci È™i simÈ›eam cum mi se umflă tîmplele sub razele soarelui. Toată căldura se proptea în mine È™i se împotrivea înaintării mele. Și, de fiecare dată cînd simÈ›eam vasta ei răsuflare caldă pe obraz, strîngeam din dinÈ›i, strîngeam pumnii în buzunarele pantalonilor, mă încordam din tot trupul ca să înving soarele È™i toată această beÈ›ie opacă pe care o abătea asupra mea. La fiecare sabie de lumină țîșnită din nisip, dintr-o scoică albită sau dintr-un ciob de sticlă, maxilarele mi se crispau. Am mers multă vreme. Vedeam de departe pata întunecată a stîncii înconjurată de o aureolă orbitoare de lumină È™i spumă de mare. Mă gîndeam la izvorul rece dindărătul stîncii. Doream să mai aud murmurul apei lui, să fug de soare, de efort È™i de plînsul femeilor, doream să găsesc umbra È™i odihna stîncii. Dar cînd am ajuns mai aproape, am văzut că omul lui Raymond se întorsese. Era singur. Stătea trîntit pe spate, cu mîinile sub cap, cu capul la umbra stîncilor, cu tot corpul la soare. Salopeta îi fumega în aerul fierbinte. Am fost puÈ›in surprins. Pentru mine, era o poveste încheiată È™i venisem aici fără nici un gînd. Cum m-a văzut, s-a ridicat într-un cot È™i a dus mîna la buzunar. EU, fireÈ™te, am încleÈ™tat mîna pe revolverul lui Raymond din buzunarul hainei. Atunci el s-a lăsat din nou pe spate, dar fără să scoată mîna din buzunar. Eram destul de departe de el, la vreo zece metri, îi zăream privirea uneori, între pleoapele întredeschise. Dar cel mai adesea, imaginea lui dansa în faÈ›a ochilor mei, în aerul încins. Zgomotul valurilor era È™i mai leneÈ™, È™i mai monoton decît la prînz. Era acelaÈ™i soare, aceeaÈ™i lumină pe acelaÈ™i nisip care se prelungea pînă aici. Trecuseră două ceasuri de cînd ziua nu mai înainta, două ceasuri de cînd aruncase ancora într-un ocean de metal în clocot. La orizont a trecut un vaporaÈ™ si mai mult am ghicit pata lui neagră la capătul privirii mele, deoarece nu încetam să mă uit la arab. M-am gîndit că n-aveam decît să fac stînga împrejur È™i totul s-ar sfîrÈ™i. Dar o plajă întreagă vibrînd de soare mă împingea din spate. Am făcut cîțiva paÈ™i spre izvor. Arabul nu s-a miÈ™cat. Cu toate astea era încă destul de departe. Poate din pricina umbrelor care-i cădeau pe obraz, părea că rîde. Am aÈ™teptat. Arsura soarelui îmi cuprindea obrajii È™i am simÈ›it picături de sudoare adunîndu-se în sprîncene. Era acelaÈ™i soare din ziua în care o înmormîntasem pe mama È™i, ca atunci, mă durea mai ales fruntea È™i toate vinele ei zvîcneau împreună sub piele. Din cauza acestei arsuri pe care n-o mai puteam suporta, am făcut o miÈ™care înainte. Știam că e stupid, că nu voi scăpa de soare deplasîndu-mă cu un pas. Dar am făcut un pas, un singur pas înainte. Și, de astă dată, fără să se ridice, arabul a scos cuÈ›itul pe care mi l-a arătat în soare. Lumina a țîșnit din oÈ›el ca o lamă lungă, strălucitoare, care mă lovea în frunte. ÃŽn aceeaÈ™i clipă, sudoarea adunată în sprîncene a curs dintr-o dată pe pleoape È™i le-a acoperit cu un val călduÈ› È™i gros. Ochii îmi erau orbiÈ›i îndărătul acestei perdele de lacrimi È™i sare. Nu mai simÈ›eam decît chimvalele soarelui pe frunte È™i, indistinct, păiosul strălucitor tîșnit din cuÈ›itul aflat în continuare în faÈ›a mea. Această sabie fierbinte îmi ardea genele si-mi scormonea ochii îndureraÈ›i. Atunci s-a clătinat totul. Marea a exalat o suflare densă È™i fierbinte. Mi s-a părut că cerul se deschide pe toată întinderea lui ca să slobozească o ploaie de foc. Toată fiinÈ›a mi s-a încordat si mi s-a crispat mîna pe revolver. Trăgaciul a cedat, am atins pîntecele lustruit al patului armei È™i aici, în zgomotul deopotrivă sec È™i asurzitor, a început totul. M-am scuturat de sudoare È™i de soare. Am înÈ›eles că sfărîmasem echilibrul zilei, liniÈ™tea excepÈ›ională a unei plaje pe care fusesem fericit. Atunci, am tras încă patru focuri asupra unui trup inert în care gloanÈ›ele pătrundeau fără să se vadă. Și era ca È™i cum aÈ™ fi bătut patru bătăi scurte, în poarta nenorocirii. Partea a doua I ÃŽndată după arestarea mea, mi s-au luat mai multe interogatorii. Dar era vorba de interogatorii de identificare care n-au durat mult. Prima dată, la comisariat, cazul meu părea să nu intereseze pe nimeni. După o săptămînă, judecătorul de instrucÈ›ie, dimpotrivă, m-a privit cu multă curiozitate. Dar pentru început, m-a întrebat numai numele È™i adresa, profesiunea, data È™i locul naÈ™terii. Apoi a voit să È™tie dacă îmi luasem un avocat. Eu am recunoscut că nu È™i l-am întrebat dacă este neapărat necesar să am unul. "De ce ?" a spus el. Am răspuns că eu găseam cazul meu foarte simplu. El a zîmbit spunînd : "Asta e o părere. TotuÈ™i, aÈ™a e legea. Dacă nu vă luaÈ›i un avocat, noi vom desemna unul din oficiu." Am găsit foarte comod că justiÈ›ia se îngrijeÈ™te de aceste amănunte. I-am spus asta. El m-a aprobat È™i a conchis că legea e bine făcută. La început nu l-am luat în serios. M-a primit într-o cameră cu draperii, avea pe birou o singură lampă care lumina fotoliul pe care mi-a spus să mă aÈ™ez in timp ce el rămînea în umbră. Mai citisem o descriere asemănătoare în cărÈ›i È™i totul mi s-a părut un joc. După discuÈ›ia noastră, dimpotrivă, m-am uitat la el È™i am văzut un bărbat cu trăsături fine, cu ochi albaÈ™tri înfundaÈ›i, înalt, cu o lungă mustață sură È™i cu păr bogat, aproape alb. Mi s-a părut foarte cumsecade È™i, în totul, simpatic, în ciuda cîtorva ticuri nervoase care-i strîmbau gura. La plecare era cît pe ce să-i strîng mîna, dar mi-am adus aminte la timp că omorîsem un om. A doua zi, un avocat a venit la mine la închisoare. Era mic È™i rotofei, destul de tînăr, cu părul îngrijit pieptănat. DeÈ™i era foarte cald (eu îmi scosesem haina), purta un costum închis, un guler cu vîrful întors È™i o cravată cu dungi mari, negre È™i albe. A pus pe pat servieta pe care o ducea sub braÈ›, s-a prezentat È™i mi-a spus că studiase dosarul meu. SituaÈ›ia era delicată dar nu se îndoia de succes, dacă aveam încredere în el. I-am mulÈ›umit È™i el mi-a spus: "Să intrăm în miezul problemei". S-a aÈ™ezat pe pat È™i mi-a spus că fuseseră luate informaÈ›ii asupra vieÈ›ii mele particulare. Se aflase că mama murise de curînd la azil. Se făcuse atunci o anchetă la Marengo. Cei însărcinaÈ›i cu cercetările fuseseră informaÈ›i că "dădusem dovadă de insensibilitate" în ziua în care fusese înmormîntată mama. "ÃŽnÈ›elegeÈ›i, mi-a spus avocatul, îmi vine cam greu să vă întreb asta. Dar e foarte important. Și ar fi un argument foarte serios pentru acuzare dacă n-aÈ™ avea ce să răspund." Voia să-1 lajut. M-a întrebat dacă fusesem îndurerat in ziua aceea. Această întrebare m-a mirat foarte mult È™i mi se părea că mie mi-ar fi venit foarte greu dacă ar fi trebuit să i-o pun cuiva. Am răspuns totuÈ™i că eu cam pierdusem obiceiul de a mă analiza È™i că mi-era greu să-l lămuresc. Fără îndoială, È›ineam mult la mama, dar asta nu însemna nimic. ToÈ›i oamenii sănătoÈ™i doriseră mai mult sau mai puÈ›in moartea celor pe care îi iubeau. Aici, avocatul mi-a tăiat vorba È™i a părut foarte neliniÈ™tit. M-a pus să-i promit că nu voi spune asta în instanță È™i nici judecătorului de instrucÈ›ie. TotuÈ™i, i-am explicat că eram astfel făcut, nevoile fizice îmi stinghereau adesea sentimentele, în ziua în care am înmormîntat-o pe măicuÈ›a eram foarte obosit si mi-era somn. AÈ™a că nu mi-am dat seama de ce se întîmplă. Ceea ce puteam să spun cu siguranță e că aÈ™ fi preferat ca mama să nu moară. Dar avocatul meu nu părea mulÈ›umit. Mi-a spus: "Asta nu-i de-ajuns". S-a gîndit. M-a întrebat dacă putea spune că în ziua aceea îmi înfrînsesem sentimentele fireÈ™ti. I-am spus : "Nu, pentru că e fals". S-a uitat la mine într-un fel ciudat, ca È™i cum i-aÈ™ fi inspirat un soi de dezgust. Mi-a spus aproape cu răutate că în orice caz directorul È™i personalul azilului vor fi audiaÈ›i ca martori È™i că "asta putea să-mi joace o festă foarte urîtă". I-am atras atenÈ›ia că această poveste nu are nici o legătură cu procesul meu, dar el mi-a spus că se vede cît de colo că n-avusesem pînă în prezent de-a face cu justiÈ›ia. A plecat avînd aerul că e supărat. AÈ™ fi vrut să-l reÈ›in, să-i explic că doream să-i cîștig simpatia, nu ca să fiu mai bine aparat, ci, dacă pot spune astfel, în mod firesc. Mai ales vedeam că-l pun in încurcătură. Nu mă înÈ›elegea È™i era cam supărat pe mine. Doream să-l asigur că sînt la fel ca toată lumea, exact ca toată lumea. Dar toate astea, în fond, nu erau de mare folos È™i am renunÈ›at din lene. PuÈ›in după aceea, m-am dus din nou în faÈ›a judecătorului de instrucÈ›ie. Era ora două după-amiază È™i de astă dată biroul lui era plin de o lumină abia filtrată de perdeaua de voal. Era foarte cald. Mi-a spus să mă aÈ™ez È™i foarte politicos mi-a declarat că avocatul meu, "în urma unei întîmplări neprevăzute", nu putuse veni. Dar eu aveam dreptul să nu răspund la întrebările lui È™i să aÈ™tept ca avocatul să mă poată asista. Am spus că puteam să răspund È™i singur. A apăsat cu degetul pe un buton de pe masă. Un tînăr grefier a venit să se instaleze chiar în spatele meu. Ne-am aÈ™ezat amîndoi mai comod în fotolii. Interogatoriul a început. Mi-a spus mai întîi că lumea mă descria ca pe un om tăcut È™i închis È™i a voit să È™tie ce părere am despre asta. Am răspuns : "Pentru că n-am niciodată mare lucru de spus. De aceea tac." A zîmbit ca È™i prima dată, a recunoscut că era cea mai bună explicaÈ›ie È™i a adăugat: "De altfel n-are nici o importanță". A tăcut, m-a privit È™i s-a îndreptat destul de brusc ca să-mi spună precipitat: "Pe mine, dumneata mă interesezi". Eu nu am înÈ›eles prea bine ce înÈ›elegea prin aceasta È™i n-am răspuns nimic. "Sînt în gestul dumitale, a adăugat el, lucruri care-mi scapă. Sînt convins că mă vei ajuta să le înÈ›eleg." I-am spus că totul era foarte simplu. El m-a poftit cu insistență să-i descriu iar ziua aceea. I-am spus din nou ceea ce-i mai povestisem o dată: Raymond, plaja, baia, cearta, iar plaja, izvorul, soarele È™i cele cinci focuri de revolver. La fiecare frază el spunea: "Bine, bine". Cînd am ajuns la mortul întins pe jos, a aprobat spunînd: "Bun". ÃŽn ceea ce mă priveÈ™te, obosisem tot repetînd astfel aceeaÈ™i poveste È™i mi se părea că niciodată nu vorbisem atît de mult. După o pauză, s-a ridicat în picioare È™i mi-a spus că voia să mă ajute, că îl interesam È™i că, cu ajutorul lui Dumnezeu, va face ceva pentru mine. Dar mai înainte voia să-mi mai pună cîteva întrebări. Fără tranziÈ›ie, m-a întrebat dacă o iubeam pe mama. Am spus : "Da, ca toată lumea", È™i grefierul care pînă atunci bătea regulat la maÈ™ină trebuie să fi apăsat greÈ™it pe clape, fiindcă s-a încurcat È™i a fost silit să se întoarcă. Tot fără vreo logică aparentă, judecătorul m-a întrebat atunci dacă trăsesem cele cinci focuri de revolver unul după altul. Eu m-am gîndit puÈ›in È™i am precizat că trăsesem mai întîi unul È™i, după cîteva secunde, celelalte patru focuri. "De ce ai aÈ™teptat între primul È™i al doilea foc ,a spus el atunci. Am văzut încă o dată plaja roÈ™ie È™i am simÈ›it pe frunte arsura soarelui. Dar de astă dată n-am răspuns nimic. ÃŽn tot cursul tăcerii care a urmat, judecătorul a părut să se agite. S-a aÈ™ezat, È™i-a răvășit părul, È™i-a pus coatele pe birou È™i s-a aplecat puÈ›in spre mine cu o expresie ciudată: "De ce, de ce ai tras într-un om căzut ?" Nici la asta n-am È™tiut ce să-i răspund. Judecătorul È™i-a trecut mîinile peste frunte È™i a repetat întrebarea cu o voce puÈ›in alterată: "De ce ? Trebuie să-mi spui. De ce ?" Eu tăceam în continuare. Deodată s-a ridicat în picioare, s-a îndreptat cu paÈ™i mari spre un colÈ› al biroului È™i a deschis sertarul unui clasor. A scos din el un crucifix de argint pe care l-a agitat, întorcîndu-se spre mine. Și cu o voce complet schimbată, aproape tremurîndă, a exclamat: "Oare pe ăsta-l cunoÈ™ti ?" Am spus : "Da, fireÈ™te". Atunci el mi-a spus repezit È™i cu pasiune în glas că el crede în Dumnezeu, că e convins că nici un om nu e atît de vinovat încît Dumnezeu să nu-l ierte, dar că pentru asta trebuie ca omul, prin căinÈ›a lui, să devină asemenea unui copil, al cărui suflet este curat È™i gata să primească totul. Stătea cu tot corpul aplecat peste masă. Scutura crucifixul aproape deasupra mea. La drept vorbind, nu urmărisem atent raÈ›ionamentul lui, mai întîi pentru că îmi era cald È™i pentru că în cabinetul lui erau muÈ™te mari care mi se aÈ™ezau pe obraz È™i de asemenea pentru că îmi era frică de el. RecunoÈ™team în acelaÈ™i timp că era ridicol pentru că, la urma urmelor, eu eram criminalul. El a continuat totuÈ™i. Cam aÈ™a am înÈ›eles, că după părerea lui nu era decît un singur punct nelămurit în mărturisirea mea, faptul că aÈ™teptasem puÈ›in înainte de a trage al doilea foc de revolver. ÃŽn ce priveÈ™te restul, totuÈ™i era foarte bine, dar acest lucru nu-l putea pricepe. Eram gata să-i spun că greÈ™ea încăpățînîndu-se: acest ultim punct nu avea mare importanță. Dar el mi-a tăiat vorba È™i m-a îndemnat pentru ultima oară, ridicîndu-se în picioare È™i întrebîndu-mă dacă eu cred în Dumnezeu. Am răspuns că nu. S-a aÈ™ezat indignat. Mi-a spus că e imposibil, că toÈ›i oamenii cred în Dumnezeu, chiar È™i cei care-È™i întorc faÈ›a de la el. Asta era convingerea lui È™i, dacă ar ajunge vreodată să se îndoiască de asta, viaÈ›a lui n-ar mai avea nici un sens. "Dumneata vrei, a exclamat el, ca viaÈ›a mea să nu aibă sens ?" După părerea mea asta nu mă privea pe mine È™i i-am spus-o. Dar el întindea crucifixul sub nasul meu È™i exclama într-un mod neraÈ›ional: "Eu unul sînt creÈ™tin. ÃŽi cer iertare pentru greÈ™elile tale, Lui. Cum poÈ›i să crezi că nu a suferit pentru tine ?" Am băgat de seamă că mă tutuieÈ™te, dar eram sătul. Căldura devenea din ce în ce mai mare. Ca întotdeauna, cînd vreau să scap de cineva pe care abia am chef să-l ascult, am avut aerul că-l aprob. Spre surprinderea mea, a triumfat: "Vezi, vezi, spunea el. Nu-i aÈ™a că È™i tu crezi È™i că o să-È›i pui nădejdea în El ?" Evident, am spus că nu, încă o dată. El s-a prăbuÈ™it din nou în fotoliu. Părea foarte obosit. A rămas o clipă tăcut în timp ce maÈ™ina, care nu încetase să urmărească dialogul, mai prelungea încă ultimele fraze. Pe urmă, m-a privit cu atenÈ›ie È™i cu oarecare tristeÈ›e. A murmurat: "N-am văzut niciodată un suflet atît de împietrit ca al dumitale. Criminalii care au venit în faÈ›a mea au plîns întotdeauna în faÈ›a acestei imagini a durerii." Era să-i răspund că tocmai din pricină că erau criminali. Dar m-am gîndit că È™i eu eram ca ei. Asta era o idee cu care nu puteam să mă obiÈ™nuiesc. Judecătorul s-a ridicat atunci în picioare ca È™i cum mi-ar fi dat a înÈ›elege că interogatoriul se terminase. M-a întrebat numai, cu acelaÈ™i aer puÈ›in obosit, dacă regretam fapta mea. M-am gîndit È™i am spus că nu simÈ›eam atît regret veritabil, cît o oarecare plictiseală. Am avut impresia că nu mă înÈ›elege. Dar în ziua aceea lucrurile n-au mers mai departe. După aceea l-am văzut des pe judecătorul de instrucÈ›ie. Dar de fiecare dată mă însoÈ›ea avocatul meu. DiscuÈ›ia urmărea numai să mă facă să precizez unele puncte din declaraÈ›iile precedente. Sau judecătorul discuta acuzaÈ›iile cu avocatul. Dar de fapt ei nu se ocupau niciodată de mine în acele momente. ÃŽncetul cu încetul, în orice caz, tonul interogatoriilor s-a schimbat. Părea că judecătorul nu se mai interesează de mine È™i că a clasat într-un fel cazul meu. Nu mi-a mai vorbit de Dumnezeu È™i nu l-am mai văzut în starea de tulburare a acelei prime zile. Rezultatul a fost că discuÈ›iile noastre au devenit mai cordiale. Cîteva întrebări, puÈ›ină conversaÈ›ie cu avocatul meu È™i interogatoriile erau gata. Procesul meu își urma cursul, după expresia aceluiaÈ™i judecător. Uneori, de asemenea, cînd conversaÈ›ia era de ordin general, luam È™i eu parte. ÃŽncepeam să mă simt uÈ™urat. Nimeni, în aceste ceasuri, nu era răutăcios cu mine. Totul era atît de firesc, de bine orînduit È™i de sobru jucat încît aveam impresia ridicolă că "fac parte din familie". Și, la capătul celor unsprezece luni cît a durat instrucÈ›ia, eram aproape mirat, pot să spun, că nu mă bucurasem niciodată de altceva decît de aceste clipe rare în care judecătorul mă ducea pînă la uÈ™a cabinetului său, bătîndu-mă pe umăr È™i spunîndu-mi prieteneÈ™te: "Gata pentru astăzi, domnule Antihrist". Eram atunci din nou dat pe mîna jandarmilor. II Sînt lucruri despre care nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc. Cînd am intrat la închisoare, după cîteva zile am înÈ›eles că n-o să-mi placă să vorbesc despre această perioadă a vieÈ›ii mele. Mai tîrziu n-am mai dat importantă acestor aprehensiuni, în realitate, nu eram realmente la închisoare în primele zile: aÈ™teptam vag să se întîmple ceva nou. Abia după prima È™i singura vizită a Mariei a început totul. Din ziua în care am primit scrisoarea ei (îmi spunea că nu i se va mai da voie să vină pentru că nu era soÈ›ia mea), din ziua aceea am simÈ›it că eram acasă în celula mea È™i că viaÈ›a mea se oprea aici. ÃŽn ziua arestării mele, am fost mai întîi închis într-o cameră în care se aflau mai mulÈ›i deÈ›inuÈ›i, cei mai mulÈ›i arabi. Au rîs, văzîndu-mă. Pe urmă m-au întrebat ce făcusem. Am spus că omorîsem un arab È™i au amuÈ›it. Dar puÈ›in după aceea s-a făcut seară. Mi-au explicat cum trebuie să-mi aranjez rogojina pe care aveam să mă culc. Făcînd sul unul din capete, puteai să-È›i faci din el o pernă. Toată noaptea ploÈ™niÈ›ele mi-au umblat pe obraz. După cîteva zile am fost izolat într-o celulă în care dormeam pe scîndură. Aveam un hîrdău pentru nevoi È™i un lighean de tablă. ÃŽnchisoarea era în capătul de sus al oraÈ™ului È™i printr-o ferestruică puteam să văd marea. ÃŽntr-o zi, pe cînd stăteam agățat de zăbrele, cu faÈ›a întinsă spre lumină, a intrat un gardian È™i mi-a spus că am o vizită. M-am gîndit ca e Maria. ÃŽntr-adevăr, ea era. Ca să ajung la vorbitor, am străbătut un coridor lung, apoi am luat-o pe o scară È™i, în sfîrÈ™it, pe un alt coridor. Am intrat într-o sală foarte mare, luminată de un geam enorm. Sala era împărÈ›ită în trei părÈ›i de două grilaje mari, care o tăiau în lungime. ÃŽntre cele două grilaje se afla un spaÈ›iu de opt pînă la zece metri care despărÈ›ea vizitatorii de prizonieri. Am zărit-o pe Maria în faÈ›a mea cu rochia ei în dungi È™i cu faÈ›a arsă de soare. De aceeaÈ™i parte cu mine se aflau vreo zece deÈ›inuÈ›i, cei mai mulÈ›i arabi. Maria era înconjurată de femei maure È™i se afla între două vizitatoare: o bătrînică cu buzele strînse, îmbrăcată în negru, È™i o femeie grasă, cu capul gol, care vorbea foarte tare È™i gesticula mult. Din cauza distanÈ›ei dintre grilaje, vizitatorii È™i prizonierii erau nevoiÈ›i să vorbească foarte tare. Cînd am intrat, zgomotul vocilor care ricoÈ™au, ciocnindu-se de zidurile mari È™i despuiate ale sălii, lumina crudă care cădea din cer pe geamuri È™i țîșnea iar în sală mă cam zăpăciră. Celula mea era mai liniÈ™tită È™i mai întunecoasă. Mi-au trebuit cîteva secunde ca să mă obiÈ™nuiesc. TotuÈ™i, în cele din urmă am văzut limpede fiecare chip, decupat în lumina puternică. Am observat că un gardian È™edea la capătul culoarului între cele două grilaje. Majoritatea prizonierilor arabi ca È™i familiile lor se ghemuiseră pe vine unii în faÈ›a altora. AceÈ™tia nu strigau. ÃŽn ciuda tumultului reuÈ™eau să se înÈ›eleagă vorbind foarte încet. Murmurul lor surd , pornit mai de jos, forma un fel de acompaniament continuu pentru conversaÈ›iile care se încruciÈ™au peste capetele lor. Toate astea le-am observat foarte repede în timp ce mă îndreptam spre Maria. Se lipise de grilaj È™i îmi zîmbea din răsputeri. Mi s-a părut foarte frumoasă, dar n-am È™tiut să i-o spun. "AÈ™adar ?" mi-a spus ea foarte tare. - "AÈ™adar, asta-i!" - "EÈ™ti sănătos, ai tot ce-È›i trebuie ?" - "Da, tot." Am tăcut amîndoi È™i Maria zîmbea mereu. Femeia cea grasă urla spre vecinul meu, bărbatul ei, fără îndoială, un tip înalt, blond, cu o privire deschisă. Era urmarea unei conversaÈ›ii începute. "Jeanne n-a vrut să-l ia", striga ea în gura mare. "Da, da", spunea bărbatul. "I-am spus că o să-l iei tu din nou cînd ieÈ™i, dar ea n-a vrut să-l ia." Maria a strigat È™i ea că Raymond îmi transmitea salutări È™i eu am spus : "MulÈ›umesc". Dar vocea mi-a fost acoperită de vecinul meu care a întrebat "dacă e sănătos". Nevasta-sa a rîs spunînd "că era mai sănătos ca niciodată". Vecinul meu din stînga, un tinerel micuÈ› cu mîini fine, nu spunea nimic. Am observat că era în fata bătrînicii È™i că amîndoi se priveau intens. Dar n-am avut timp să-i observ mai mult pentru că Maria mi-a strigat că nu trebuie să-mi pierd speranÈ›a. Am spus: "Da". ÃŽn acelaÈ™i timp, o priveam È™i simÈ›eam dorinÈ›a să strîng în palmă umărul ei acoperit de rochie. Doream să simt în mînă È›esătura suplă È™i nu È™tiam prea bine ce trebuie să sper în afară de această È›esătură. Dar, probabil că asta voia să spună Maria, pentru că zîmbea întruna. Nu mai vedeam decît strălucirea dinÈ›ilor ei È™i cutele fine ale ochilor. A strigat din nou: "Ai să ieÈ™i de-aici È™i o să ne căsătorim!" Am răspuns: "Crezi ?" dar asta mai ales ca să spun ceva. Ea a spus atunci foarte repede si tot foarte tare că da, că voi fi achitat È™i că ne vom scălda iar împreună. Dar cealaltă femeie urla È™i ea È™i spunea că lăsase un coÈ™ la grefă. Enumera tot ce pusese în coÈ™. Trebuia verificat pentru că toate astea costau scump. Celălalt vecin al meu È™i maică-sa se uitau mereu unul la altul. Murmurul arabilor continua pe dedesubt. Afară, lumina a părut gata să ia cu asalt geamul. Nu mă simÈ›eam prea bine È™i aÈ™ fi vrut să plec. Zgomotul îmi făcea rău. Dar, pe de altă parte, voiam să mă mai bucur puÈ›in de prezenÈ›a Mariei. Nu È™tiu cît timp a trecut. Maria mi-a vorbit de munca ei È™i zîmbea mereu. Murmurul, strigătele, conversaÈ›iile se încruciÈ™au. Singura insuliță de tăcere era alături de mine, alcătuită de acest tinerel micuÈ› È™i de această bătrînă care se priveau unul pe altul. ÃŽncetul cu încetul au fost scoÈ™i afară toÈ›i arabii. Aproape toată lumea a tăcut de îndată ce a ieÈ™it primul. Bătrînica s-a apropiat de zăbrele È™i în aceeaÈ™i clipă un paznic a făcut semn fiului ei. El a spus: "La revedere, măicuță", si ea È™i-a trecut braÈ›ul printre două bare, ca să fluture încet È™i prelung mîna în urma lui. A plecat în timp ce un bărbat cu pălăria în mînă intra È™i-i lua locul. A fost adus un deÈ›inut È™i È™i-au vorbit cu animaÈ›ie, dar cu voce scăzută, deoarece în cameră se făcuse iar liniÈ™te. Au venit să-l ia pe vecinul meu din dreapta È™i nevastă-sa i-a spus fără să coboare tonul, ca È™i cum n-ar fi observat că nu mai era necesar să strige: "Ai grijă de tine È™i fii atent". Apoi a venit rîndul meu. Maria mi-a făcut semn că mă sărută. Am întors capul înainte de a dispărea pe ușă. Ea È™edea nemiÈ™cată, cu obrazul lipit de zăbrele, cu acelaÈ™i zîmbet răvășit È™i crispat. Mi-a scris la puÈ›in timp după această vizită. Și de atunci au început lucrurile despre care nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc. ÃŽn orice caz, nimic nu trebuie exagerat È™i mie mi-a venit mai uÈ™or decît altora. La începutul detenÈ›iei mele, totuÈ™i cel mai greu de suportat era faptul că aveam gînduri de om liber. De pildă, mi se făcea dor să fiu pe plajă È™i să cobor spre mare. ÃŽnchipuindu-mi zgomotul primelor valuri sub tălpile picioarelor, intrarea corpului în apă È™i senzaÈ›ia de libertate pe care astfel aÈ™ fi aflat-o, simÈ›eam deodată cît de apropiate erau zidurile închisorii mele. Dar asta a durat numai cîteva luni. După aceea nu mai aveam decît gînduri de prizonier. AÈ™teptam plimbarea zilnică pe care o făceam în curte sau vizita avocatului meu. Restul timpului trecea foarte uÈ™or. Atunci mi-a venit adesea în minte că, dacă aÈ™ fi fost nevoit să trăiesc în scorbura unui copac uscat fără altă ocupaÈ›ie decît să privesc culoarea cerului deasupra capului meu, încetul cu încetul m-aÈ™ fi obiÈ™nuit. AÈ™ fi aÈ™teptat trecerea stolurilor de păsări călătoare sau ciocnirea norilor aÈ™a cum aÈ™teptam aici cravatele bizare ale avocatului meu È™i asa cum, într-o altă lume, răbdam pînă sîmbăta ca să strîng în braÈ›e trupul Mariei. Ori, gîndindu-mă bine, nu eram într-un pom uscat. AlÈ›ii erau mai nenorociÈ›i decît mine. Asta era de altfel o idee de-a mamei È™i ea o repeta adesea, că pînă la urmă te obiÈ™nuieÈ™ti cu toate. Ei altminteri, nu mergeam de obicei atît de departe. Primele luni au fost grele. Dar tocmai efortul pe care a trebuit să-l fac mă ajuta să le suport. De pildă, mă chinuia dorinÈ›a de a avea o femeie. Era normal, eram tînăr. Nu mă gîndeam niciodată la Maria în special. Dar mă gîndeam atît de mult la o femeie, la femei, la toate cele pe care le cunoscusem, la toate împrejurările în care le iubisem, încît celula mea se umplea de toate chipurile È™i se popula de dorinÈ›ele mele. ÃŽntr-un sens, asta mă dezechilibra. Dar într-altul, asta făcea să treacă timpul. ÃŽn cele din urmă cîștigasem simpatia gardianului-sef care îl însoÈ›ea la ora meselor pe ajutorul de bucătar. El, cel dintîi, mi-a vorbit de femei. Mi-a spus că ăsta era primul lucru de care se plîngeau ceilalÈ›i. I-am spus că eram la fel cu ei È™i că găseam acest tratament nedrept. "Dar, mi-a spus el, tocmai de asta sînteÈ›i băgaÈ›i la închisoare." - "Cum, de asta ?" - "Păi da, libertatea, asta e. Vi se ia libertatea." Nu mă gîndisem niciodată la aÈ™a ceva. I-am dat dreptate: "E adevărat, i-am spus, altfel care ar fi pedeapsa ?" - "Da, văd că dumneata pricepi cum stau lucrurile. CeilalÈ›i, nu. Dar în cele din urmă se uÈ™urează singuri." Apoi paznicul a plecat. Au mai fost de asemenea È›igările. Cînd am intrat la închisoare, mi s-a luat cureaua, È™ireturile de la pantofi, cravata È™i tot ce aveam în buzunare, în special È›igările. Cînd am ajuns în celulă, am cerut să mi le dea îndărăt. Dar mi s-a spus că e interzis. Primele zile au fost foarte grele. Poate că asta m-a deprimat cel mai mult. Sugeam aÈ™chii de lemn, pe care le smulgeam din scîndura patului. Aveam toată ziua o greață continuă. Nu înÈ›elegeam de ce eram lipsit de acest lucru, care nu făcea nici un rău nimănui. Mai tîrziu am înÈ›eles că È™i asta făcea parte din pedeapsă. Dar în acel moment mă È™i obiÈ™nuisem să nu mai fumez È™i această pedeapsă nu mai exista pentru mine. ÃŽn afara acestor neplăceri, nu eram prea nenorocit. Toată dificultatea era, încă o dată, cum să-mi omor timpul. Am terminat definitiv cu plictiseala din momentul în care am învățat să-mi amintesc. ÃŽncepeam uneori să mă gîndesc la camera mea È™i, în închipuire, plecam dintr-un colÈ› ca să ajung din nou la el, enumerînd în minte tot ce se găsea în drumul meu. La început, terminam repede. Dar de fiecare dată cînd o luam de la început, dura ceva mai mult. Fiindcă îmi aminteam de fiecare mobilă È™i, pentru fiecare mobilă, de fiecare obiect care se afla pe ea È™i, pentru fiecare obiect, de toate detaliile înseÈ™i È™i pentru detaliile înseÈ™i, o incrustaÈ›ie, o crăpătură sau o margine È™tirbită, de culoarea sau de consistenÈ›a lor. ÃŽn acelaÈ™i timp, încercam să nu pierd È™irul inventarului meu, să fac o enumerare completă. AÈ™a încît, după cîteva săptămîni, puteam să petrec ore întregi numai înÈ™irînd ceea ce se găsea în camera mea. Astfel, cu cît mă gîndeam mai mult, cu atît lucruri neglijate È™i uitate îmi veneau în minte. Am înÈ›eles atunci că un om care n-ar fi trăit decît o singură zi ar putea, fără greutate, să trăiască o sută de ani în închisoare. Ar avea destule amintiri ca să nu se plictisească. ÃŽntr-un sens, acesta era un avantaj. Mai era È™i somnul. La început, dormeam prost noaptea È™i deloc ziua. Cu timpul, nopÈ›ile mele au devenit mai bune È™i am putut să dorm È™i ziua. Pot să spun că, în ultimele luni, dormeam între È™aisprezece È™i optsprezece ore pe zi. ÃŽmi rămîneau astfel È™ase ore de omorît cu mesele, nevoile fizice, amintirile È™i povestea cehului. ÃŽntre mindirul meu È™i scîndura patului găsisem, într-adevăr, o bucată veche de ziar aproape lipită de pînză, îngălbenită È™i subÈ›iată. Povestea unui fapt divers al cărui început lipsea, dar care trebuie să se fi petrecut în Cehoslovacia, un om plecase dintr-un sat ceh ca să facă avere. După douăzeci si cinci de ani, bogat, se întorsese cu nevasta È™i copilul. Maică-sa È›inea un han cu sora lui în satul natal. Ca să le facă o surpriză, el lăsase nevasta È™i copilul la un alt han È™i se dusese la maică-sa care nu-l recunoscuse cînd intrase. ÃŽn glumă, a avut ideea să ia o cameră. Le arătase că are bani. Noaptea, mama È™i sora lui îl asasinaseră cu lovituri de ciocan ca să-l jefuiască È™i îi aruncaseră trupul în rîu. DimineaÈ›a nevasta venise, dăduse în vileag identitatea călătorului. Mama se spînzurase. Sora se aruncase în fîntînă. Cred că am citit această poveste de mii de ori. Pe de o parte era neverosimilă. Pe de alta, era firească. ÃŽn orice caz, eram de părere că drumeÈ›ul o cam meritase È™i că nu trebuie niciodată să te prefaci. Astfel, cu orele de somn, amintirile, lectura faptului meu divers È™i alternanÈ›a luminii cu întunericul, timpul a trecut. Citisem ce-i drept undeva că în închisoare în cele din urmă pierzi noÈ›iunea timpului. Dar aceasta nu avea mare înÈ›eles pentru mine. N-am înÈ›eles în ce măsură zilele puteau să fie în acelaÈ™i timp lungi È™i scurte. Lungi de trăit, fără îndoială, dar atît de lungite încît în cele din urmă se revărsau unele asupra altora. ÃŽÈ™i pierdeau numele. Cuvintele ieri È™i mîine erau singurele care își păstrau pentru mine un sens. Cînd, într-o zi, paznicul mi-a zis că eram acolo de cinci luni, l-am crezut, dar nu l-am înÈ›eles. Pentru mine, era mereu aceeaÈ™i zi care se desfășura în celulă È™i acelaÈ™i È›el pe care îl urmăream. ÃŽn ziua aceea, după plecarea paznicului, m-am privit în gamela mea de tablă. Mi s-a părut că figura mea rămînea serioasă chiar cînd încercam să-i zîmbesc. Am fluturat-o pe dinaintea ochilor. Am zîmbit, dar ea a păstrat aceeaÈ™i expresie severă È™i tristă. Ziua se sfîrÈ™ea È™i venea ceasul despre care nu vreau să vorbesc, ceasul fără nume, ceasul în care zgomotele serii urcau de la toate etajele închisorii într-un cortegiu de liniÈ™te. M-am apropiat de lucarnă È™i în lumina tîrzie mi-am contemplat încă o dată chipul. Era tot serios È™i ce e de mirare, de vreme ce în acel moment eram È™i eu la fel ? Dar în acelaÈ™i timp, È™i asta pentru prima oară de luni de zile, am auzit distinct sunetul vocii mele. Am recunoscut-o ca fiind aceea care răsuna de multe zile în urechile mele È™i am înÈ›eles că în tot acest timp vorbisem singur. Mi-am adus atunci aminte de ceea ce spunea infirmiera la înmormîntarea mamei. Nu, nu există nici o scăpare È™i nimeni nu-È™i poate închipui ce sînt serile la închisoare. III Pot să spun că în fond vara a luat foarte repede locul primăverii. Știam că o dată cu apariÈ›ia primelor călduri va interveni ceva nou pentru mine. Procesul meu era programat pentru ultima sesiune a curÈ›ii cu juraÈ›i È™i această sesiune se termina la sfîrÈ™itul lunii iunie. Dezbaterile au început concomitent cu dogoarea soarelui de afară. Avocatul mă asigurase că nu vor dura mai mult de două sau trei zile. "De altfel, adăugase el, curtea îi va da zor pentru că procesul dumitale nu e cel mai important din această sesiune. E un patricid care va fi judecat imediat după asta." La ora È™apte jumătate dimineaÈ›a, au venit să mă ia È™i duba m-a transportat la Palatul de JustiÈ›ie. Cei doi jandarmi m-au dus într-o cămăruță în care era răcoare. Am aÈ™teptat cu toÈ›ii aÈ™ezaÈ›i lîngă o ușă îndărătul căreia se auzeau voci, chemări, zgomote de scaune È™i un întreg talmeÈ™-balmeÈ™ care mi-a amintit de acele petreceri de cartier cînd, după concert, se pregăteÈ™te sala pentru dans. Jandarmii mi-au spus că trebuie să aÈ™teptăm Curtea si unul dintre ei mi-a oferit o È›igară pe care am refuzat-o. El m-a întrebat îndată după aceea "dacă am trac". Am răspuns că nu. Și, într-un sens, chiar mă interesa să văd un proces. N-avusesem niciodată ocazia în viață: "Da, a spus al doilea jandarm, dar pînă la sfîrÈ™it te oboseÈ™te". PuÈ›in după aceea, o scurtă sonerie a răsunat în cameră. Atunci mi-au scos cătuÈ™ele. Au deschis uÈ™a È™i m-au dus în boxa acuzaÈ›ilor. Sala era plină pînă la refuz. DeÈ™i storurile erau lăsate, soarele se infiltra pe alocuri si aerul era chiar de pe acum înăbuÈ™itor. Lăsaseră geamurile închise. ÃŽn acel moment am văzut un È™ir de chipuri în faÈ›a mea. Toate mă priveau : am înÈ›eles că erau juraÈ›ii. Dar nu pot să spun ce îi deosebea pe unii de alÈ›ii. O singură impresie mă stăpînea: mă aflam în faÈ›a unei banchete de tramvai È™i toÈ›i aceÈ™ti călători anonimi îl spionau pe noul venit ca să descopere aspectele lui ridicole. Știu bine că era o idee stupidă de vreme ce nu ridicolul îl căutau ei aici, ci crima. TotuÈ™i deosebirea nu e mare È™i, oricum, aceasta-i ideea care mi-a venit. Eram cam zăpăcit de toată lumea asta adunată în această sală închisă. M-am uitat la tribunal, dar n-am deosebit nici un chip. Cred într-adevăr că la început nu-mi dădusem seama că toată această lume se înghesuia ca să mă vadă. De obicei, oamenii nu se ocupau de persoana mea. Mi-a trebuit un efort ca să înÈ›eleg că eu eram cauza întregii agitaÈ›ii. I-am spus jandarmului: "Ce de lume !" El mi-a răspuns că era din pricina ziarelor È™i mi-a arătat un grup care se afla la masă, sub banca juraÈ›ilor. Mi-a spus : "Uite-le". Am întrebat: "Pe cine ?" È™i el a repetat: "Ziarele." ÃŽl cunoÈ™tea pe un ziarist care tocmai în acest moment l-a zărit È™i s-a îndreptat spre noi. Era un om în vîrstă, simpatic, cu obrazul uÈ™or crispat. I-a strîns mîna jandarmului cu multă căldură. Am băgat de seamă în acel moment că toată lumea se întîlnea, se interpela, făcea conversaÈ›ie, ca într-un club în care eÈ™ti încîntat să te regăseÈ™ti cu oamenii din acelaÈ™i cerc. Mi-am explicat totodată È™i ciudata impresie pe care o aveam că sînt de prisos, aproape un intrus. TotuÈ™i, ziaristul mi s-a adresat zîmbind. Mi-a spus că speră să meargă totul bine pentru mine. I-am mulÈ›umit È™i el a adăugat: "ȘtiÈ›i, am dat oarecare proporÈ›ii cazului dumneavoastră. Vara e un sezon mort pentru ziare. Și numai povestea dumneavoastră È™i a patricidului prezintă oarecare interes." Mi-a arătat pe urmă, în grupul de care tocmai se dezlipise, un omuleÈ› care semăna cu o nevăstuică îndopată, cu ochelari mari în ramă neagră. Mi-a spus că era trimisul special al unui ziar din Paris: "N-a venit pentru dumneavoastră, de altfel. Dar cum e însărcinat să urmărească procesul patricidului, i s-a cerut să transmită È™i cazul dumneavoastră cu acelaÈ™i prilej." Și de astă dată era cît pe ce să-i mulÈ›umesc. Dar m-am gîndit că ar fi ridicol. A fluturat amical mînâ spre mine È™i a plecat. Am mai aÈ™teptat cîteva minute. Avocatul meu a sosit, în robă, înconjurat de mulÈ›i alÈ›i confraÈ›i. S-a dus la ziariÈ™ti, le-a dat mîna. Ei au glumit, au rîs È™i părea că se simt foarte bine, pînă în momentul cînd soneria a răsunat la masa juraÈ›ilor. Toată lumea È™i-a reluat locul. Avocatul a venit la mine, mi-a strîns mîna È™i m-a sfătuit să răspund scurt la întrebările care mi se vor pune, să nu iau iniÈ›iative È™i să las în seama lui restul. ÃŽn stînga, am auzit zgomotul unui scaun tras îndărăt È™i am văzut un om înalt, slab, îmbrăcat în roÈ™u, purtînd lor-nion, care se aÈ™eza aranjîndu-È™i cu grijă roba. Era procurorul. Un aprod a anunÈ›at Curtea. ÃŽn aceeaÈ™i clipă, două ventilatoare mari au început să uruie. Trei judecători, doi în negru, al treilea în roÈ™u, au intrat purtînd dosare È™i s-au îndreptat repede spre tribuna care domina sala. Omul în robă roÈ™ie s-a aÈ™ezat în fotoliul din mijloc, È™i-a pus în faÈ›a lui pe masă toca, È™i-a È™ters capul mic È™i chel cu batista È™i a declarat deschisă È™edinÈ›a. ZiariÈ™tii È›ineau stilourile pregătite. Aveau toÈ›i acelaÈ™i aer indiferent È™i cam zeflemitor. TotuÈ™i, unul dintre ei, mult mai tînăr, într-o haină de flanelă cenuÈ™ie, cu cravată albastră, lăsase stiloul în faÈ›a lui pe masă È™i se uita la mine. Pe chipul lui puÈ›in asimetric nu distingeam decît doi ochi de culoare deschisă, care mă examinau atent, fără să exprime ceva care să poată fi definit. Și am avut impresia ciudată că sînt privit de mine însumi. Poate din pricina asta È™i, de asemenea, poate din pricină că nu cunoÈ™team obiceiurile locului, nu am înÈ›eles prea bine tot ce s-a întîmplat după aceea, tragerea la sorÈ›i a juraÈ›ilor, întrebările puse de preÈ™edinte avocatului, procurorului È™i juriului (de fiecare dată, toate capetele juraÈ›ilor se întorceau în acelaÈ™i timp spre curte), o lectură rapidă a actului de acuzare în care recunoÈ™team nume de locuri È™i de persoane È™i din nou întrebări puse avocatului meu. Dar preÈ™edintele a spus că avea să procedeze la apelul martorilor. Aprodul a citit o listă de nume care mi-au atras atenÈ›ia. Din mijlocul acestui public, pînă atunci inform, am văzut ridicîndu-se unul cîte unul, ca să dispară apoi pe o ușă laterală, directorul È™i portarul azilului, bătrînul Thomas Pérez, Raymond, Masson, Salamano, Maria. Aceasta mi-a făcut un mic semn nelipsit de îngrijorare. ÃŽncă mă mai miram că nu-i văzusem mai dinainte cînd, la apelul numelui său, ultimul, Céleste, s-a ridicat. Am recunoscut-o lîngă el pe femeiuÈ™că de la restaurant cu jacheta È™i cu aerul ei precis È™i hotărît .Se uita la mine cu mare atenÈ›ie. Dar n-am avut timp să mă gîndesc, pentru că preÈ™edintele a luat cuvîntul. A spus că adevăratele dezbateri aveau să înceapă È™i că socoteÈ™te inutil să recomande publicului să fie calm. După cît spunea, el era aici ca să conducă fără părtinire dezbaterile unui caz pe care voia să-l cîntărească în mod obiectiv. SentinÈ›a dată de juriu va fi luată într-un spirit de dreptate È™i, în orice caz, va ordona evacuarea sălii la cel mai mic incident. Căldura creÈ™tea È™i vedeam lumea în sală făcîndu-È™i vînt cu ziare. Asta producea un foÈ™net continuu de hîrtie È™ifonată. PreÈ™edintele a făcut un semn È™i aprodul a adus trei evantaie de pai împletit pe care cei trei judecători le-au pus imediat în miÈ™care. Interogatoriul meu a început de îndată. PreÈ™edintele m-a chestionat calm È™i chiar, mi s-a părut, cu o nuanță de cordialitate. M-a pus iar să-mi declin identitatea È™i, deÈ™i asta mă irita, m-am gîndit că în fond era destul de firesc, pentru că ar fi foarte grav să fie judecat un om în locul altuia. Apoi, preÈ™edintele a reluat povestea celor făptuite de mine, adresîndu-mi-se după fiecare frază cu întrebarea: "AÈ™a e, nu-i aÈ™a ?" De fiecare dată am răspuns: "Da, domnule preÈ™edinte", aÈ™a cum mă învățase avocatul meu. Asta a durat mult, pentru că expunerea preÈ™edintelui era foarte amănunÈ›ită.ÃŽn tot acest răstimp, ziariÈ™tii scriau. SimÈ›eam asupră-mi privirea celui mai tînăr dintre ei È™i a femeiuÈ™tii automat. Bancheta de tramvai se întorsese în întregime spre preÈ™edinte. Acesta a tuÈ™it, a frunzărit dosarul È™i s-a întors spre mine, făcîndu-È™i vînt cu evantaiul. Mi-a spus că trebuia să atingă acum unele probleme aparent fără legătură cu procesul, dar care poate îl priveau de foarte aproape. Am înÈ›eles că iar o să vorbească de mama È™i în acelaÈ™i timp am simÈ›it ce tare mă plictisea acest lucru. M-a întrebat de ce o dusesem pe mama la azil. Am răspuns că n-aveam bani ca s-o întreÈ›in È™i s-o îngrijesc. El m-a întrebat dacă suferisem din această cauză È™i eu am răspuns că nici mama nici eu nu mai aÈ™teptam nimic unul de la altul, nici de la altcineva de altfel È™i că ne obiÈ™nuisem amîndoi cu viaÈ›a noastră nouă. PreÈ™edintele a spus atunci că nu voia să insiste asupra acestui punct È™i l-a întrebat pe procuror dacă nu avea să-mi pună vreo altă întrebare. Acesta È™edea cu spatele pe jumătate întors la mine È™i, fără să mă privească, a declarat că ar dori, cu permisiunea preÈ™edintelui, să È™tie dacă mă întorsesem singur la izvor cu intenÈ›ia de a-l ucide pe arab. "Nu", am spus. "Atunci de ce era înarmat È™i de ce să se întoarcă tocmai în acel loc ?" Am spus că era o întîmplare. Și procurorul a precizat cu o nuanță amenințătoare: "Atît, deocamdată". Totul după aceea a fost cam tulbure, cel puÈ›in pentru mine. Dar după cîteva conciliabule, preÈ™edintele a declarat că È™edinÈ›a se ridică È™i se reia după-masă pentru audierea martorilor. N-am avut timp să mă gîndesc. Am fost scos, urcat în dubă È™i dus la închisoare, unde am mîncat. După foarte puÈ›in timp, atîta cît să-mi dau seama că sînt obosit, au venit iar să mă ia; totul a început din nou È™i m-am aflat în aceeaÈ™i sală, în faÈ›a aceloraÈ™i chipuri. Numai căldura era mult mai mare È™i, ca prin minune, fiecare jurat, procurorul, avocatul meu È™i cîțiva ziariÈ™ti erau È™i ei înarmaÈ›i cu evantaie de pai. Tînărul ziarist È™i femeiuÈ™ca erau È™i ei acolo. Dar ei nu-È™i făceau vînt È™i se uitau iar la mine tot fără un cuvînt. Mi-am È™ters sudoarea care-mi acoperea faÈ›a È™i am devenit întrucîtva conÈ™tient de locul în care mă aflam È™i de mine însumi abia cînd am auzit că e chemat directorul azilului. A fost întrebat dacă mama se plîngea de mine È™i el a spus că da, dar că asta era într-un fel mania pensionarilor lui, să se plîngă de rudele lor. PreÈ™edintele i-a cerut să precizeze dacă ea îmi reproÈ™a că o trimisesem la azil È™i directorul a spus iar: "Da". Dar de astă dată n-a mai adăugat nimic. La altă întrebare, a răspuns că fusese surprins de calmul meu în ziua înmormîntării. A fost întrebat ce înÈ›elege prin calm. Directorul s-a uitat atunci la boturile pantofilor lui È™i a spus că nu voisem s-o văd pe mama, nu plînsesem deloc È™i plecasem îndată după înmormîntare, fără să mă reculeg la mormîntul ei. ÃŽncă un lucru îl surprinsese: un dricar îi spusese că nu È™tiam ce vîrstă are mama. A fost un moment de tăcere È™i preÈ™edintele l-a întrebat dacă era sigur că despre mine vorbise. Cum directorul nu înÈ›elegea întrebarea, i-a spus : "AÈ™a e legea". Apoi preÈ™edintele l-a întrebat pe avocatul general dacă n-are de pus întrebări martorului È™i procurorul a exclamat : "O, nu, e destul", cu o asemenea izbucnire È™i cu o asemenea privire triumfătoare în direcÈ›ia mea încît, pentru prima oară de ani de zile, am simÈ›it nevoia stupidă să plîng pentru că mi-am dat seama cît de mult mă urau toÈ›i aceÈ™ti oameni. După ce a întrebat juriul È™i pe avocatul meu dacă aveau întrebări de pus, preÈ™edintele l-a ascultat pe portar. Și cu el, ca È™i cu ceilalÈ›i, s-a repetat acelaÈ™i ceremonial. Sosind, portarul s-a uitat la mine È™i È™i-a ferit privirea. A răspuns la întrebările care i se puneau. A spus că nu voisem s-o văd pe mama, că fumasem, că dormisem È™i că băusem cafea cu lapte. Am simÈ›it atunci ceva care revolta toată sala È™i, pentru prima oară, am înÈ›eles că sînt vinovat. Portarul a fost pus să repete povestea cafelei cu lapte È™i aceea a È›igării. Procurorul general m-a privit cu o sclipire ironică în ochi. ÃŽn acel moment, avocatul meu l-a întrebat pe portar dacă el nu fumase împreună cu mine. Dar procurorul s-a ridicat cu violență împotriva acestei întrebări: "Cine e criminalul aici È™i ce metodă-i asta de a jigni martorii acuzării pentru a minimaliza mărturiile, care nu rămîn mai puÈ›in zdrobitoare!" Cu toate astea, preÈ™edintele i-a cerut portarului să răspundă la întrebare. Bătrînul a răspuns stingherit: "Știu bine că am greÈ™it. Dar n-am îndrăznit să refuz È›igara pe care domnul mi-a oferit-o." ÃŽn ultimă instanță, am fost întrebat dacă n-aveam nimic de adăugat. "Nimic, am răspuns, decît că martorul are dreptate. E adevărat că i-am oferit o È›igară." Portarul s-a uitat atunci la mine cam mirat È™i cu un fel de recunoÈ™tință. A ezitat, apoi a spus că el îmi oferise cafeaua cu lapte. Avocatul meu a triumfat zgomotos È™i a declarat că juraÈ›ii vor aprecia. Dar procurorul a tunat deasupra capetelor noastre È™i a spus: "Da, domnii juraÈ›i vor aprecia. Și vor conclude că un străin putea să-i ofere o cafea, dar că un fiu trebuia s-o refuze în faÈ›a corpului neînsufleÈ›it al celei care-l adusese pe lume." Portarul s-a întors la locul lui. Cînd a venit rîndul lui Thomas Pérez, un aprod a trebuit să-l sprijine pînă la bară. Pérez a spus că el a cunoscut-o bine pe mama È™i că pe mine nu mă văzuse decît o singură dată, în ziua înmormîntării. A fost întrebat ce făcusem în ziua aceea È™i a răspuns: "ȘtiÈ›i, eu însumi eram prea îndurerat. Atunci n-am văzut nimic. Durerea mă împiedica să văd. Pentru că era pentru mine o foarte mare durere. Și chiar am leÈ™inat. Atunci, n-am putut să-l văd pe domnul." Procurorul general l-a întrebat dacă, cel puÈ›in, mă văzuse plîngînd. Pérez a spus că nu. Procurorul a spus atunci la rîndul lui: "Domnii juraÈ›i vor aprecia." Dar avocatul meu s-a supărat. El l-a întrebat pe Pérez, pe un ton care mi s-a părut exagerat, "dacă văzuse că nu plîng". Pérez a spus: "Nu". Publicul a rîs. Și avocatul meu, suflecîndu-È™i o mînecă a spus pe un ton peremptoriu : "Iată imaginea însăși a acestui proces. Totul e adevărat È™i nimic nu e adevărat " .Procurorul era încruntat È™i împungea cu un creion titlurile dosarelor lui. După cinci minute de pauză în timpul cărora avocatul meu mi-a spus că totul mergea cum nu se poate mai bine, a fost audiat Céleste, care era citat de apărare. Apărarea eram eu. Céleste arunca din cînd în cînd cîte o privire înspre mine È™i învîrtea în mînă o pălărie de pai. Purta costumul nou pe care-l punea ca să meargă cu mine uneori duminica la cursele de cai. Dar cred că nu putuse să-È™i pună È™i gulerul, pentru că avea numai un nasture de alamă care-i È›inea încheiată cămaÈ™a. A fost întrebat dacă eram clientul lui È™i a spus: "Da, dar eram È™i prieteni"; ce credea despre mine, È™i el a răspuns că sînt un adevărat bărbat; ce înÈ›elege prin aceasta, È™i el a declarat că toată lumea È™tie ce vrea să zică asta; dacă a observat că eram o fire închisă, È™i el a recunoscut numai că nu vorbeam fără rost. Pocurorul general l-a întrebat dacă-i plăteam regulat masa. Céleste a rîs È™i a declarat: "Astea erau mici amănunte între noi". A mai fost întrebat ce crede despre crima mea. El a pus atunci mîinile pe bară È™i se vedea că pregătise ceva. A spus: "Eu cred că e o mare nenorocire. O nenorocire, toată lumea È™tie ce e asta. Te lasă fără apărare. Ei, bine! Eu cred că e o nenorocire." Avea de gînd să continue, dar preÈ™edintele i-a spus că e destul È™i că-i mulÈ›umeÈ™te. Atunci Céleste a rămas puÈ›in descumpănit. Dar a declarat că mai voia să vorbească. I s-a cerut să fie scurt. A repetat iar că e o nenorocire. Și preÈ™edintele i-a spus: "Da, am înÈ›eles. Dar noi sîntem aici tocmai ca să judecăm nenorociri de acest fel. Vă mulÈ›umim." Ca È™i cum ar fi ajuns la capătul È™tiinÈ›ei È™i bunăvoinÈ›ei lui, Céleste s-a întors atunci spre mine. Mi s-a părut că ochii îi erau plini de lacrimi È™i că buzele îi tremurau. Părea să mă întrebe ce poate să mai facă. Cît despre mine, eu n-am spus nimic, n-am făcut nici un gest, dar pentru prima oară în viata mea aÈ™ fi vrut să îmbrățiÈ™ez un bărbat. PreÈ™edintele l-a poftit să plece de la bară. Céleste s-a dus să se aÈ™eze în pretoriu. Tot restul È™edinÈ›ei a stat acolo, puÈ›in aplecat înainte, cu coatele pe genunchi, cu panamaua în mîini, ascultînd tot ce se spune. A intrat Maria. ÃŽÈ™i pusese pălăria È™i era tot frumoasă. Dar mie îmi plăcea mai mult cu părul liber. Din locul unde eram, ghiceam povara uÈ™oară a sînilor ei È™i recunoÈ™team buza de jos întotdeauna puÈ›in umflată. Părea foarte nervoasă. Imediat a fost întrebată de cînd mă cunoÈ™tea. Ea a indicat perioada cînd lucra la noi. PreÈ™edintele a vrut să È™tie care erau relaÈ›iile ei cu mine. Ea a spus că e prietena mea. La altă întrebare, a răspuns că e adevărat că trebuia să se mărite cu mine. Procurorul care răsfoia un dosar a întrebat-o brusc de cînd data legătura noastră. Ea a spus data. Procurorul a atras atenÈ›ia cu un aer indiferent că i se pare că era a doua zi după moartea mamei. Apoi a spus cu o oarecare ironie că nu ar voi să insiste asupra unei situaÈ›ii delicate, că înÈ›elegea scrupulele Mariei, dar (È™i aici vocea lui s-a făcut mai aspră) că datoria lui cerea să se ridice deasupra convenienÈ›elor. I-a cerut Mariei să rezume această zi în care o cunoscusem. Maria nu voia să vorbească dar, la insistenÈ›a procurorului, a povestit baia noastră, cinematograful È™i întoarcerea la mine acasă. Procurorul general a spus că, în urma declaraÈ›iilor Mariei din timpul instrucÈ›iei, el consultase programele cinematografelor la acea dată. A adăugat că Maria însăși va spune ce film se dădea atunci. Cu o voce aproape stinsă, într-adevăr, ea a spus că era un film cu Fernandel. O liniÈ™te desăvîrÈ™ită s-a făcut în sală cînd a terminat. Procurorul s-a ridicat atunci foarte grav È™i, cu o voce care mi s-a părut cu adevărat emoÈ›ionată, cu degetul îndreptat spre mine, a articulat rar: "Domnilor juraÈ›i, a doua zi după înmormîntarea mamei sale, acest om făcea baie în mare, începea o legătură nelegitimă È™i se ducea să rîdă la un film comic. Nu mai am nimic să vă spun." S-a aÈ™ezat tot într-o tăcere desăvîrÈ™ită. Dar, deodată, Maria a izbucnit în plîns, a spus că nu era aÈ™a, că era altfel, că o puneau să spună tocmai pe dos decît gîndea, că ea mă cunoÈ™tea bine si că nu făcusem nimic rău. Dar aprodul, la un semn al preÈ™edintelui, a luat-o de acolo È™i È™edinÈ›a a continuat. După aceea abia l-au mai ascultat pe Masson, care a declarat că sînt un om cinstit "È™i că ar spune chiar mai mult, sînt un om cumsecade." Abia l-au mai ascultat pe Salamano cînd a amintit că mă purtasem bine cu cîinele lui È™i, cînd a răspuns la o întrebare despre mama È™i mine, spunînd că eu n-aveam nimic să-i spun mamei È™i că o dusesem la azil din această pricină. "Trebuie să înÈ›elegem, spunea Salamano, trebuie să înÈ›elegem." Dar nimeni nu părea să înÈ›eleagă. A fost scos afară. Apoi a venit rîndul lui Raymond, care era ultimul martor. Raymond mi-a făcut discret semn cu mîna È™i a spus imediat că sînt nevinovat. Dar preÈ™edintele a declarat că nu i se cereau aprecieri, ci fapte. L-a invitat să aÈ™tepte întrebările înainte de a răspunde. I s-a cerut să precizeze relaÈ›iile lui cu victima. Raymond a profitat de ocazie ca să spună că aceasta din urmă pe el îl ura de cînd o pălmuise pe soră-sa. PreÈ™edintele l-a întrebat totuÈ™i dacă victima nu avea motive să mă urască. Raymond a spus că prezenÈ›a mea pe plajă se datora unei întîmplări. Procurorul l-a întrebat atunci cum se face că scrisoarea care era la originea dramei fusese scrisă de mine. Raymond a răspuns că era o întîmplare. Procurorul a replicat că întîmplarea avea prea multe păcate pe conÈ™tiință în această istorie. El a vrut să È™tie dacă din întîmplare nu intervenisem cînd Raymond o pălmuise pe amanta lui, din întîmplare îi servisem de martor la comisariat, dacă tot din întîmplare declaraÈ›iile mele cu ocazia acestei mărturii se dovediseră a fi de pură complezentă. ÃŽn încheiere, l-a întrebat pe Raymond care sînt mijloacele lui de existență È™i, cum acesta din urmă răspundea: "Magaziner", procurorul general a declarat juraÈ›ilor că de notorietate martorul exercita profesiunea de peÈ™te. Eu eram complicele È™i prietenul lui. Era vorba de o dramă sordidă, de cea mai joasă specie, agravată de faptul că era vorba de un monstru moral. Raymond a vrut să se apere È™i avocatul meu a protestat, dar li s-a spus că trebuie să-l lase pe procuror să termine. Acesta a spus: "Nu mai am mare lucru de adăugat. Era prietenul dumneavoastră ?" l-a întrebat pe Raymond. "Da, a spus acesta, era amicul meu." Avocatul general mi-a pus atunci aceeaÈ™i întrebare È™i eu m-am uitat la Raymond care nu mi-a ocolit privirea. Am răspuns: "Da". Procurorul s-a întors atunci spre juriu È™i a declarat: "AcelaÈ™i om care a doua zi după moartea mamei sale se deda celui mai ruÈ™inos desfrîu a ucis pentru motive uÈ™uratice si pentru a pune capăt unei istorii incalificabile de moravuri"'. Apoi s-a aÈ™ezat. Dar avocatul meu, la capătul răbdării, a exclamat ridicind braÈ›ele, aÈ™a încît mînecile căzîndu-i au descoperit cutele unei cămăși apretate: "Mă rog, e acuzat că È™i-a îngropat mama sau pentru că a ucis un om ?" Publicul a rîs. Dar procurorul s-a ridicat iar, s-a învăluit în roba lui È™i a declarat că trebuia să ai candoarea onorabilului apărător ca să nu simÈ›i că există între aceste două È™iruri de fapte o legătură profundă, patetică, esenÈ›ială: "Da, a exclamat el cu putere, îl acuz pe acest om de faptul că È™i-a înmormîntat mama cu un suflet de criminal". Această declaraÈ›ie a părut să producă un efect considerabil asupra publicului! Avocatul meu a dat din umeri È™i È™i-a È™ters sudoarea de pe frunte. Dar el însuÈ™i părea tulburat È™i am înÈ›eles că lucrurile mergeau prost pentru mine. ȘedinÈ›a a fost suspendată. IeÈ™ind din Palatul de JustiÈ›ie ca să mă urc în maÈ™ină, am recunoscut o clipă mirosul È™i culoarea serii de vară. ÃŽn întunericul închisorii mele călătoare, am regăsit unul cîte unul, ca din adîncul oboselii mele, toate zgomotele cunoscute ale unui oraÈ™ pe care-l iubeam È™i al unui ceas anume în care mi se întîmpla să mă simt împăcat. Strigătele vînzătorilor de ziare în aerul dezmorÈ›it, ultimele păsări în scuar, strigătele vînzătorilor de sandviÈ™uri, tînguielile tramvaielor la cotiturile povîrnite ale oraÈ™ului È™i acest zvon al cerului înainte ca noaptea să se aplece deasupra portului, toate acestea alcătuiau pentru mine un itinerar de orb, pe care-l È™tiam prea bine înainte de a intra la închisoare. Da, acesta era ceasul în care, trecuse foarte mult de-atunci, mă simÈ›eam împăcat. Pe atunci mă aÈ™tepta întotdeauna un somn uÈ™or È™i fără vise. Și totuÈ™i, ceva se schimbase de vreme ce, o dată cu aÈ™teptarea zilei de mîine, am aflat, la întoarcere, celula mea. Ca È™i cum drumurile cunoscute; desenate pe cerurile de vară puteau tot atît de bine să ducă la închisoare ca È™i la somnul nevinovat. IV Chiar È™i pe banca acuzării e întotdeauna interesant să auzi vorbindu-se despre tine. ÃŽn timpul pledoariilor procurorului È™i ale avocatului meu, pot să spun că s-a vorbit mult despre mine È™i poate mai mult despre mine decît despre crima mea. Erau ele oare atît de diferite, de altfel, aceste pledoarii ? Avocatul ridica braÈ›ele È™i recunoÈ™tea vina, dar cu scuze. Procurorul întindea mîinile È™i denunÈ›a vina, dar fără scuze. Un lucru totuÈ™i mă cam stingherea, în ciuda preocupărilor mele, eram uneori tentat să intervin È™i avocatul îmi spunea atunci: "Taci din gură, e mai bine pentru cauza dumitale". ÃŽntr-un fel, cauza mea părea să fie tratată în afara mea. Totul se desfășura fără intervenÈ›ia mea. Soarta mea se hotăra fără să mi se ceară părerea. Din cînd în cînd, îmi venea să întrerup pe toată lumea È™i să spun: "TotuÈ™i, cine e acuzatul ? E important să fii acuzatul. Și eu am ceva de spus!" Dar gîndindu-mă bine, n-aveam nimic de spus. De altfel trebuie să recunosc că interesul pe care È›i-l trezeÈ™te faptul de a da de lucru oamenilor nu durează prea mult. De exemplu, pledoaria procurorului m-a obosit foarte repede. Numai anumite fragmente, gesturi sau tirade întregi, dar desprinse din ansamblu, m-au izbit sau mi-au trezit interesul. Fondul raÈ›ionamentului său, dacă am înÈ›eles bine, era că premeditasem crima. Cel puÈ›in, asta a încercat să demonstreze. Cum spunea chiar el: "Voi face proba, domnilor, È™i o voi face de două ori. ÃŽn orbitoarea limpezime a faptelor mai întîi È™i pe urmă în lumina sumbră pe care mi-o va furniza psihologia acestui suflet criminal." A rezumat faptele începînd cu moartea mamei. A reamintit insensibilitatea mea, neÈ™tiinÈ›a în care eram în ceea ce priveÈ™te vîrsta mamei, baia de a doua zi cu o femeie, cinematograful, Fernandel si în sfîrÈ™it întoarcerea acasă cu Maria. Mi-a trebuit atunci un timp pînă să înÈ›eleg, pentru că zicea "amanta lui" si, pentru mine, ea era Maria. Pe urmă a ajuns la povestea cu Raymond. Am găsit că felul lui de a privi întîmplările nu era lipsit de claritate. Ceea ce spunea era plauzibil. Scrisesem scrisoarea de acord cu Raymond ca s-o atrag pe amanta lui si să o las pradă unui om de o "moralitate dubioasă", care a bătut-o. ÃŽi provocasem pe plajă pe adversarii lui Raymond. Acesta fusese rănit. ÃŽi cerusem revolverul. Mă întorsesem singur ca să fac uz de el. ÃŽl omorîsem pe arab, aÈ™a cum plănuisem. AÈ™teptasem un timp. Si apoi, "ca să fiu sigur că treaba era bine făcută", trăsesem încă patru gloanÈ›e, fără grabă, la sigur, oarecum cu chibzuială. "Asta e, domnilor, a spus procurorul general. Am reconstituit în faÈ›a dumneavoastră È™irul evenimentelor care l-au făcut pe acest om să ucidă în plină cunoÈ™tință de cauză". Insist asupra acestui lucru, a spus el. Pentru că nu e vorba aici de un asasinat obiÈ™nuit, de un gest necugetat pe care l-aÈ›i putea socoti atenuat de împrejurări. Acest om, domnilor, acest om este inteligent. L-au auzit, nu-i aÈ™a ? Știe să răspundă. CunoaÈ™te valoarea cuvintelor. Și nu se poate spune că a acÈ›ionat fără să-È™i dea seama de ceea ce face. Eu ascultam È™i pricepeam că mă socoteau inteligent. Dar nu înÈ›elegeam bine cum calitățile unui om obiÈ™nuit puteau deveni acuzaÈ›ii zdrobitoare împotriva unui vinovat. Cel puÈ›in, asta a fost ceea ce m-a izbit È™i nu l-am mai ascultat pe procuror pînă în momentul cînd l-am auzit spunînd: "A arătat măcar vreodată că regretă ? Niciodată, domnilor. Nici măcar o singură dată în cursul instrucÈ›iei acest om n-a părut tulburat de crima lui abominabilă." ÃŽn acel moment s-a întors spre mine È™i m-a arătat cu degetul, continuînd să mă acuze fără ca în realitate eu să înÈ›eleg bine de ce. Fără îndoială, nu mă puteam împiedica să nu recunosc că are dreptate. Nu regretam prea mult fapta mea. Dar atîta înverÈ™unare mă mira. AÈ™ fi vrut să încerc să-i explic amical, aproape cu afecÈ›iune, că eu nu fusesem niciodată în stare să regret ceva cu adevărat. Eram întotdeauna prins de ceea ce avea să vină, de ziua de azi sau de cea de mîme. Dar, fireÈ™te, în situaÈ›ia în care fusesem pus, nu puteam vorbi nimănui pe acest ton. N-aveam dreptul să mă arăt afectuos, să am bunăvoință. Și am încercat, în continuare, să mai ascult, pentru că procurorul a început să vorbească de sufletul meu. Zicea că se aplecase asupra lui È™i că nu găsise nimic, "domnilor juraÈ›i". Zicea că într-adevăr eu nu aveam deloc suflet È™i nimic omenesc È™i că nici unul din principiile morale care ocrotesc inima omului nu-mi era accesibil. "Fără îndoială, adăugă el, noi nu putem să-i reproșăm acest lucru. Nu putem să ne plîngem că-i lipseÈ™te ceea ce nu poate dobîndi. Dar cînd este vorba de această curte, virtutea cu desăvîrÈ™ire negativă a toleranÈ›ei trebuie să se preschimbe într-aceea mai puÈ›in uÈ™oară, dar mai nobilă, a dreptății. Cu atît mai mult, cu cît lipsa de suflet aÈ™a cum ni se dezvăluie ea la acest om devine o prăpastie în care societatea se poate prăbuÈ™i." Atunci a vorbit despre atitudinea mea față de mama. A repetat ceea ce spusese în timpul dezbaterilor. Dar a vorbit mai mult decît despre crima mea, atît de mult că, în cele din urmă, n-ara mai simÈ›it altceva decît căldura acelei dimineÈ›i. Cel puÈ›in pînă în momentul în care procurorul general s-a oprit È™i, după un moment de tăcere, a reluat cu o voce foarte scăzută È™i foarte tulburată: "Tot această Curte, domnilor, va judeca mîine cea mai abominabilă crimă: asasinarea unui tată". După părerea lui, imaginaÈ›ia se dădea bătută în faÈ›a acestei crime atroce. ÃŽndrăznea să spere că justiÈ›ia oamenilor o va pedepsi fără È™ovăire. Dar nu se temea s-o spună, oroarea pe care i-o inspira această crimă pălea aproape în faÈ›a aceleia pe care o resimÈ›ea în faÈ›a insensibilității mele. Tot după părerea lui, un om care o ucide moralmente pe mama lui se excludea din societatea oamenilor, ca È™i acela care ridică o mînă ucigașă asupra celui ce-i dăduse viaÈ›a. ÃŽn orice caz, primul pregătea fapta celui de-al doilea, le anunÈ›a, într-un fel, È™i le justifica. "Sînt convins, domnilor, a adăugat el ridicînd vocea, că nu veÈ›i socoti opinia mea prea îndrăzneață, dacă voi spune că omul care stă pe această bancă e vinovat si de crima pe care această curte va trebui s-o judece mîine. Trebuie pedepsit în consecință." Aici procurorul È™i-a È™ters faÈ›a lucind de sudoare. A spus în sfirÈ™it că datoria lui era dureroasă, dar că o va împlini cu fermitate. A declarat că eu n-aveam nimic de-a face cu o societate ale cărei reguli esenÈ›iale le nesocoteam È™i că nu puteam să fac apel la această inimă umană, ale cărei reacÈ›ii elementare îmi erau necunoscute. "Vă cer capul acestui om, a spus el, È™i vi-l cer cu inima uÈ™oară. Deoarece, dacă mi s-a mai întîmplat în cursul carierei mele destul de îndelungate să cer pedepse capitale, n-am simÈ›it niciodată atît de mult ca astăzi această îndatorire compensată, răscumpărată, luminată de conÈ™tiinÈ›a unui comandament imperios È™i sfînt È™i de oroarea pe care o simt în faÈ›a unui chip omenesc pe care nu citesc altceva decît monstruozitate. După ce s-a aÈ™ezat procurorul, a urmat un moment destul de lung de tăcere. ÃŽn ce mă priveÈ™te, eu eram zăpăcit de căldură si mirare. PreÈ™edintele a tuÈ™it puÈ›in È™i pe un ton foarte scăzut m-a întrebat dacă nu aveam ceva de adăugat. M-am ridicat È™i cum voiam să vorbesc, am spus, puÈ›in la întîmplare, de altfel, că nu avusesem intenÈ›ia să-l ucid pe arab. PreÈ™edintele a răspuns că asta era o afirmaÈ›ie, că deocamdată nu prea înÈ›elegea sistemul meu de apărare È™i că ar fi fericit, înainte de a-l asculta pe avocatul meu, să mă facă să precizez motivele care inspiraseră fapta mea. Am spus repede, încurcînd puÈ›in cuvintele È™i dîndu-mi seama că sînt ridicol, că din pricina soarelui. S-au auzit rîsete în sală. Avocatul meu a dat din umeri È™i imediat după aceea i s-a dat cuvîntul. Dar el a declarat că e tîrziu, că avea de vorbit cîteva ceasuri È™i că cere reluarea È™edinÈ›ei după-amiază. Curtea a fost de acord. După-amiază, marile ventilatoare răscoleau fără încetare aerul încins al sălii È™i micile evantaie multicolore ale juraÈ›ilor se agitau toate în acelaÈ™i sens. Pledoaria avocatului meu mi se părea că nu va lua niciodată sfîrÈ™it. La un moment dat, totuÈ™i, l-am ascultat pentru că zicea': "E adevărat că eu am ucis"'. Apoi a continuat pe acest ton, spunînd: "Eu" de fiecare dată cînd vorbea despre mine. Eram foarte mirat M-am aplecat spre unul dintre jandarmi È™i l-am întrebat de ce. Mi-a spus să tac È™i, după o clipă, a adăugat: "ToÈ›i avocaÈ›ii fac la fel". Eu însă m-am gîndit că în felul acesta mă îndepărta È™i mai mult de fapta mea, mă reducea la zero È™i, într-un anume sens, mi se substituia. Dar cred că eram atunci foarte departe de sala tribunalului. De altfel avocatul meu mi s-a părut ridicol. A pledat foarte repede È™i pe urmă a È™i vorbit despre sufletul meu. Dar mi s-a părut că avea mult mai puÈ›in talent decît procurorul. "Și eu, a spus el, m-am aplecat asupra acestui suflet, dar, contrar eminentului reprezentant al ministerului public, am găsit ceva È™i pot să spun că am citit în el ca într-o carte deschisă". Citise că eram un om cinstit, un muncitor conÈ™tiincios, neobosit, devotat firmei care-l folosea, iubit de toÈ›i È™i plin de compătimire față de suferinÈ›ele altuia. Pentru el eram un fiu model care-È™i întreÈ›inuse mama atît cît putuse. ÃŽn cele din urmă sperasem că o casă de odihnă i-ar da bătrînei confortul pe care mijloacele mele nu-mi îngăduiau să i-l procur. "Mă mir, domnilor, a adăugat el, că s-a făcut atîta zgomot în jurul acestui azil. Pentru că, în sfîrÈ™it, dacă ar trebui să aducem o dovadă în ceea ce priveÈ™te utilitatea È™i generozitatea unor asemenea instituÈ›ii, ar trebui neapărat să spunem că statul însuÈ™i le subvenÈ›ionează." Numai că el n-a vorbit de înmormîntare È™i eu am simÈ›it că asta constituie o lipsă în pledoaria lui. Dar din pricina tuturor acestor fraze lungi, a tuturor acestor zile È™i a acestor ore interminabile în cursul cărora se vorbise de sufletul meu, am avut impresia că totul devenea o apă incoloră în care simÈ›eam că mă cuprinde ameÈ›eala. Despre sfîrÈ™itul È™edinÈ›ei, îmi aduc aminte numai că, în timp ce avocatul meu continua să vorbească, a răsunat pînă la mine, străbătînd tot spaÈ›iul sălilor È™i pretoriilor, trompeta unui vînzător de îngheÈ›ată. M-au năpădit amintirile unei vieÈ›i care nu-mi mai aparÈ›inea, dar în care aflasem cele mai sărace È™i mai durabile bucurii: miresme de vară, cartierul care-mi plăcea, un anumit cer de seară, rîsul È™i rochiile Mariei. Tot ce făceam de prisos în acest loc mi s-a urcat atunci ca un nod în gît È™i n-am mai avut decît o grijă, să se termine o dată È™i să mă întorc în celula mea ca să dorm. Abia dacă l-am ascultat pe avocatul meu exclamînd, în încheiere, că juraÈ›ii n-or să vrea să trimită la moarte un lucrător cinstit, pierdut de o clipă de rătăcire È™i cerînd circumstanÈ›e atenuante pentru o crimă al cărui veÈ™nic regret îl È™i tîram după mine ca pe cea mai sigură pedeapsă a mea. Curtea a suspendat È™edinÈ›a È™i avocatul s-a aÈ™ezat sfîrÈ™it de oboseală. Dar colegii lui au venit să-i strîngă mîna. Am auzit: "Minunat, dragă". Unul dintre ei m-a luat chiar drept martor : "Ce zici ?" mi-a spus el. Am aprobat, dar complimentul meu nu era sincer, pentru că eram prea obosit. TotuÈ™i, afară ziua se apropia de sfîrÈ™it È™i căldura nu mai era atît de mare. După cîteva zgomote care ajungeau pînă la mine din stradă, ghiceam farmecul serii. Noi eram aici, cu toÈ›ii, în aÈ™teptare. Și ceea ce aÈ™teptam împreună nu mă privea decît pe mine. M-am uitat iar în sală. Totul era ca în prima zi. Am întîlnit privirea ziaristului cu haina cenuÈ™ie È™i a femeii-automat. Asta m-a făcut să mă gîndesc că n-o căutasem cu privirea pe Maria în tot timpul procesului. N-o uitasem, dar eram foarte ocupat. Am văzut-o între Céleste È™i Raymond. Ea mi-a făcut discret cu mîna, ca È™i cum ar fi spus: "ÃŽn sfîrÈ™it", È™i am văzut faÈ›a ei uÈ™or neliniÈ™tită care-mi zîmbea. Dar îmi simÈ›eam inima ferecată È™i nici n-am putut să răspund zîmbetului ei. Curtea a intrat din nou. Foarte repede li s-a citit juraÈ›ilor o serie de întrebări. Am auzit "vinovat de crimă"... "premeditare"... "circumstanÈ›e atenuante". JuraÈ›ii au ieÈ™it È™i eu am fost dus în cămăruÈ›a în care mai aÈ™teptasem. Avocatul a venit la mine: era foarte volubil È™i mi-a vorbit cu mai multă încredere È™i cordialitate ca niciodată. Credea că totul va merge È™i că voi scăpa cu cîțiva ani de închisoare sau de ocnă. L-am întrebat dacă erau È™anse de casare în cazul unei sentinÈ›e defavorabile. El mi-a spus că nu. Tactica lui fusese să nu depună concluzii scrise, ca să nu indispună juriul. Mi-a explicat că nu se casa o sentință ca asta, fără motiv. Asta mi s-a părut evident È™i i-am dat dreptate. Privind lucrurile la rece, era cît se poate de firesc. Altminteri, ar fi prea multe hîrÈ›oage inutile. "ÃŽn orice caz, mi-a spus avocatul meu, mai avem È™i recursul. Dar sînt convins că sentinÈ›a va fi favorabilă." Am aÈ™teptat foarte mult, aproape trei sferturi de oră, cred. După aceea, s-a auzit o sonerie. Avocatul a plecat spunîndu-mi: "PreÈ™edintele juriului are să citească răspunsurile. Nu te vor duce în sală decît la citirea sentinÈ›ei." S-au auzit uÈ™i trîntite . Fugeau oameni pe niÈ™te scări despre care nu È™tiam dacă sînt aproape sau departe. Apoi am auzit o voce înăbuÈ™ită citind ceva în sală. Cînd a răsunat iar soneria, cînd uÈ™a boxei s-a deschis, a urcat spre mine tăcerea sălii, tăcerea È™i această ciudată senzaÈ›ie pe care am avut-o cînd am constatat că tînărul ziarist îmi ocoleÈ™te privirea. Nu m-am uitat în partea în care se afla Maria. N-am avut timp pentru că preÈ™edintele mi-a spus repede È™i într-o formă ciudată că mi se va tăia capul într-o piață publică în numele poporului francez. Mi s-a părut atunci că înÈ›eleg sentimentul pe care-l citeam pe toate chipurile. Sînt convins că era respect. Jandarmii erau foarte blînzi cu mine. Avocatul È™i-a pus mîna pe mîna mea. Eu nu mă gîndeam la nimic. Dar preÈ™edintele m-a întrebat dacă n-aveam nimic de adăugat. M-am gîndit puÈ›in. Am spus: "Nu". Atunci m-au scos afară. V Pentru a treia oară am refuzat să-l primesc pe preot. N-am să-i spun nimic, n-am chef să vorbesc, o să-l văd È™i aÈ™a destul de curînd. ÃŽn acest moment nu mă interesează altceva decît să scap din angrenajul mecanismului, să È™tiu dacă inevitabilul poate avea o ieÈ™ire. Mi-au dat altă celulă. Din ea, cînd stau întins, văd cerul si nimic altceva. ÃŽmi petrec zilele privind pe faÈ›a lui declinul culorilor care preface ziua în noapte. Lungit, îmi pun mîinile sub cap È™i aÈ™tept. M-am întrebat poate de zeci de ori dacă există precedente de condamnaÈ›i la moarte care să fi scăpat mecanismului implacabil, să fi dispărut înainte de execuÈ›ie, să fi rupt cordoanele poliÈ›iÈ™tilor. ÃŽmi reproÈ™am atunci că nu acordasem destulă atenÈ›ie poveÈ™tilor despre execuÈ›ii. Ar trebui să ne interesăm întotdeauna de aceste probleme. Nu se È™tie niciodată ce se poate întîmpla. Ca toată lumea, citisem asemenea relatări prin ziare. Dar existau cu siguranță lucrări de specialitate pe care n-avusesem niciodată curiozitatea să le consult. Acolo, poate, aÈ™ fi găsit poveÈ™ti cu evadări. AÈ™ fi aflat că, într-un caz cel puÈ›in, roata se oprise, că în această premeditare irezistibilă, întîmplarea È™i norocul, o singură dată numai, schimbaseră ceva. O singură dată ! ÃŽntr-un sens, cred că asta mi-ar fi fost de-ajuns. Inima mea ar fi făcut restul. Ziarele vorbeau adesea de o datorie față de societate. Trebuia, după ele, s-o plăteÈ™ti. Dar acest lucru nu vorbeÈ™te imaginaÈ›iei. Importanță avea numai o posibilitate de evadare, un salt în afara ritualului implacabil, o încercare iraÈ›ională care să ofere toate È™ansele speranÈ›ei. FireÈ™te, speranță însemna să fii doborît la coltul unei străzi, în plină goana, È™i de un glonÈ› în zbor. Dar gîndindu-mă bine la toate, nimic nu-mi îngăduia acest lux, totul ni-l interzicea, mecanismul mă lua iar în stăpînirea lui. ÃŽn ciuda bunăvoinÈ›ei pe care o aveam, nu puteam să accept această certitudine insolentă. Pentru că, în sfîrÈ™it, era o disproporÈ›ie ridicolă între sentinÈ›a care o provocase È™i desfășurarea ei imperturbabilă din clipa în care această sentință fusese pronunÈ›ată. Faptul că sentinÈ›a fusese citită la orele douăzeci mai degrabă decît la orele È™aptesprezece, faptul că ea ar fi putut fi cu totul alta, că ea fusese dată de oameni care schimbă rufele, că fusese dată în numele unei noÈ›iuni atît de imprecise ca poporul francez (sau german sau chinez), mi se părea că toate acestea È™tirbeau mult seriozitatea unei asemenea hotărîri. TotuÈ™i, eram nevoit să recunosc că din secunda în care fusese luată, efectele ei deveniseră tot atît de sigure È™i de serioase ca prezenÈ›a acestui zid de-a lungul căruia îmi striveam trupul. Mi-am amintit, în acele momente, de o poveste pe care mama mi-o povestea în legătură cu tata. Eu nu-l cunoscusem. Nu È™tiam nimic precis despre acest om decît, poate, ceea ce-mi spunea atunci mama : se dusese să asiste la execuÈ›ia unui asasin. Era bolnav numai la gîndul de a se duce. O făcuse totuÈ™i È™i, la întoarcere, vomitase aproape toată dimineaÈ›a. Tata mă dezgusta puÈ›in pe atunci. Acum înÈ›elegeam, era atît de firesc. Cum de nu observasem că nimic nu era mai important decît o execuÈ›ie capitală È™i că, pe scurt, era singurul lucru cu adevărat interesant pentru un om! Dacă voi ieÈ™i vreodată din această închisoare, mă voi duce să văd toate execuÈ›iile capitale. GreÈ™eam, cred, gîndindu-mă la această posibilitate. Pentru că la gîndul de a mă vedea liber într-o zi, în zori, îndărătul unui cordon de poliÈ›iÈ™ti, de partea cealaltă într-un fel, la gîndul de a fi spectatorul care vine să privească si care va putea vărsa după aceea un val de bucurie otrăvită îmi năpădea inima. Dar nu era înÈ›elept din partea mea. GreÈ™eam lăsîndu-mă tîrît astfel de asemenea presupuneri pentru că în clipa următoare îmi era atît de frig, încît mă ghemuiam sub pătură. ÃŽmi clănțăneau dinÈ›ii fără să mă pot stăpîni. Dar, fireÈ™te, nu poÈ›i să fii întotdeauna înÈ›elept. Alteori, de pildă, făceam proiecte de legi. Reformam pedepsele. Observasem că esenÈ›ial e să dai o È™ansă condamnatului. Una singură la mie, atîta ajungea ca să aranjezi o mulÈ›ime de lucruri. Astfel mi se părea că s-ar putea găsi o combinaÈ›ie chimică a cărei absorbÈ›ie să ucidă pacientul (gîndeam: pacientul) în nouă cazuri din zece. El ar È™ti acest lucru, asta era condiÈ›ia. Deoarece, gîndindu-mă bine, privind lucrurile cu calm, constatam că partea proastă a ghilotinei era că nu-È›i lăsa nici o È™ansă, absolut nici una. O dată pentru totdeauna, pe scurt, moartea pacientului fusese hotărîtă. Era o afacere clasată, o combinaÈ›ie definitivă, un acord încheiat È™i asupra căruia nu mai era chip să revii. Dacă, prin absurd, lovitura dădea greÈ™, urma s-o luăm de la început. ÃŽn consecință, penibil era faptul că victima trebuia să dorească tocmai buna funcÈ›ionare a maÈ™inii. Spun că aceasta era partea proastă. E adevărat, într-un sens. Dar, în alt sens, eram nevoit să recunosc că tot secretul unei bune organizări aici era. Pe scurt, condamnatul era obligat să colaboreze moralmente. Era în interesul său ca totul să decurgă fără nici o complicaÈ›ie. Eram de asemenea nevoit să constat că pîna atunci avusesem asupra acestor probleme idei care nu erau îndreptățite. Mult timp am crezut - È™i nu È™tiu de ce - că pentru a merge la ghilotină trebuie să urci pe eÈ™afod, să urci trepte. Cred că era din pricina RevoluÈ›iei din 1789, vreau să zic din pricina a tot ceea ce mă învățaseră sau mă făcuseră alÈ›ii să văd în aceste probleme. Dar într-o dimineață mi-am amintit de o fotografie publicată de ziare cu ocazia unei execuÈ›ii care a făcut vîlvă. ÃŽn realitate, maÈ™ina era aÈ™ezată direct pe pămînt, în modul cel mai simplu din lume. Era mult mai îngustă decît credeam. Era destul de curios că nu-mi dădusem seama de asta mai dinainte. MaÈ™ina aceea din fotografie mă impresionase prin aspectul ei de operă de precizie, bine finisată È™i strălucitoare. ÃŽÈ›i faci întotdeauna idei exagerate despre ceea ce nu cunoÈ™ti. Eram nevoit să constat că, dimpotrivă, totul era simplu : maÈ™ina este la acelaÈ™i nivel cu omul care se îndreaptă spre ea. Ai merge spre ea aÈ™a cum ai merge în întîmpinarea unui om. Și asta era de asemenea penibil. Urcarea pe eÈ™afod, ascensiunea în plin cer, imaginaÈ›ia găsea în acest caz de ce să se agate. Dar aici, mecanismul strivea totul: erai ucis cu discreÈ›ie, cu puÈ›ină ruÈ™ine È™i multă precizie. Mai erau două lucruri la care mă gîndeam mereu: zorile È™i recursul meu. Mă stăpîneam totuÈ™i È™i încercam să nu mă mai gîndesc. Mă culcam, priveam cerul, mă străduiam să-mi concentrez atenÈ›ia asupra lui. Căpăta culoarea verde, era seară. Mai făceam un efort ca să mă gîndesc la altceva. ÃŽmi ascultam inima. Nu puteam să-mi închipui că zgomotul acesta care mă însoÈ›ea de atîta vreme ar fi putut vreodată să înceteze. N-am avut niciodată cu adevărat imaginaÈ›ie. ÃŽncercam totuÈ™i să-mi închipui o anumită secundă în care bătaia acestei inimi nu se va prelungi în mintea mea. Dar în zadar. Zorile sau recursul meu erau aici. ÃŽn cele din urmă îmi spuneam că cel mai înÈ›elept ar fi să nu mă mai ostenesc degeaba. ÃŽn zori veneau, È™tiam. Pe scurt, mi-am petrecut nopÈ›ile aÈ™teptînd aceste zori. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu luat prin surprindere. Cînd mi se întimplă ceva, prefer să fiu de Față. De aceea, în cele din urmă n-am mai dormit decît puÈ›in ziua È™i, de-a lungul nopÈ›ilor, am aÈ™teptat răbdător ca lumina să se arate pe sticla cerului. Cel mai greu era ceasul incert în care È™tiam că el acÈ›ionează de obicei. Miezul nopÈ›ii o dată trecut, aÈ™teptam È™i pîndeam. Niciodată urechea mea nu percepuse atîtea zgomote, nu distinsese sunete atît de neînsemnate. Pot să spun, de altfel, că, într-un anumit fel, am avut noroc în toată această perioadă, de vreme ce n-am auzit niciodată un pas. Mama spunea adesea că nu eÈ™ti niciodată pe deplin nenorocit. ÃŽi dădeam dreptate în închisoare, cînd cerul se colora È™i cînd o zi nouă se strecura în celula mea. Pentru că, tot atît de bine, aÈ™ fi putut auzi paÈ™i È™i inima mea ar fi putut să plesnească. Chiar dacă cel mai mic foÈ™net mă făcea să mă reped la ușă, chiar dacă, cu urechea lipită de lemn, aÈ™teptam nebuneÈ™te pînă ce auzeam propria mea respiraÈ›ie, speriat să constat că e răguÈ™ită È™i asemănătoare unui horcăit de cîine, pînă la sfîrÈ™it inima nu plesnea È™i eu mai cîștigasem douăzeci È™i patru de ore. ÃŽn timpul zilei, eram ocupat cu recursul. Cred că am profitat cel mai mult de pe urma acestei idei. ÃŽmi calculam efectele È™i obÈ›ineam din gîndurile mele cel mai mare randament. Presupuneam întotdeauna cazul cel mai rău: recursul meu era respins. "AÈ™adar voi muri." Mai repede decît alÈ›ii, era evident. Dar toată lumea È™tie că viaÈ›a nu merită să fie trăită. ÃŽn fond, eu nu ignoram faptul că a muri la treizeci de ani sau la È™aptezeci de ani nu are importantă deoarece, în mod firesc ,în ambele cazuri, alÈ›i bărbaÈ›i È™i alte femei vor trăi, È™i asta timp de mii de ani. Nimic nu era mai limpede, pe scurt. Tot eu muream, fie acum, fie peste douăzeci de ani, È™i clipa aceea mă stingherea puÈ›in în raÈ›ionamentul meu ,acest gol teribil pe care-l simÈ›eam în mine la gîndul a douăzeci de ani de viață care va să vie. Dar n-aveam decît să-l înăbuÈ™, închipuindu-mi ce ar fi gîndurile mele peste douăzeci de ani, cînd va trebui totuÈ™i să ajung acolo. Devreme ce murim, cum È™i cînd n-are importanță, e evident. Deci (È™i greu e să nu pierzi din vedere tot ceea ce acest "deci" reprezenta ca raÈ›ionament), deci, trebuia să accept respingerea recursului meu. Atunci, numai atunci aveam, ca să zic aÈ™a, dreptul, îmi îngăduiam într-un fel, să arborez cea de-a doua ipoteză: eram graÈ›iat. Penibil era că trebuia să-mi stăpînesc acest elan aprig al sîngelui È™i al trupului care-mi frigea ochii cu o bucurie nebunească. Trebuia să mă străduiesc să înăbuÈ™ acest È›ipăt, să-l controlez. Trebuia să fiu chiar È™i în această ipostază, firesc, ca să fac mai plauzibilă resemnarea mea din prima ipoteză. Ori de cîte ori reuÈ™eam, cîștigam un ceas de liniÈ™te. Asta, totuÈ™i, era de luat în consideraÈ›ie. ÃŽntr-un asemenea moment am refuzat încă o dată să-l primesc pe preot. Ședeam culcat È™i ghiceam apropierea serii de vară după o oarecare paloare a cerului. Tocmai respinseseră recursul meu È™i puteam să-mi aud undele sîngelui circulînd normal prin trup. N-aveam nevoie să văd preotul. Pentru prima oară după multă vreme, m-am gîndit la Maria. De mult nu-mi mai scria. ÃŽn seara aceea m-am gîndit È™i mi-am spus că poate se plictisise să mai fie iubita unui condamnat la moarte. Asemenea lucruri se întîmplă. Cum aÈ™ fi putut să È™tiu, cînd, în afara trupurilor noastre acuma despărÈ›ite, nimic nu ne lega È™i nu ne amintea unul altuia. Din acest moment de altfel, amintirea Mariei mi-ar fi fost indiferentă. Moartă, nu m-ar mai fi interesat. Găseam asta firesc, aÈ™a cum înÈ›elegeam foarte bine ca oamenii să mă uite după moartea mea. Nu mai aveau nimic de-a face cu mine. Nici nu puteam măcar să spun că era trist să te gîndeÈ™ti la asta. Exact în acest moment a intrat preotul. Cînd l-am văzut, m-a scuturat un fior. El a băgat de seamă È™i mi-a spus să nu mă sperii. I-am spus că el venea de obicei în alt moment. Mi-a răspuns că era o vizită prietenească È™i n-avea nimic de-a face cu recursul meu despre care nu È™tia nimic. S-a aÈ™ezat pe pat È™i m-a poftit să mă aÈ™ez lîngă el.Am refuzat. Găseam totuÈ™i că are o înfățiÈ™are foarte blîndă. A stat un timp jos, cu braÈ›ele pe genunchi, cu capul plecat, privindu-È™i mîinile. Erau fine si muÈ™chiuloase, mă făceau să mă gîndesc la două fiare agile. Și le-a frecat încet una de alta. Apoi a rămas aÈ™a, cu capul mereu plecat, atît de multă vreme, încît eu am avut o clipă impresia că-l uitasem. Dar È™i-a ridicat brusc capul si m-a privit drept în față : "De ce, mi-a spus el, refuzi să mă primeÈ™ti ?" Am răspuns că nu cred în Dumnezeu. A voit să È™tie daca sînt sigur de asta È™i am spus că nu aveam îndoieli asupra acelui lucru: asta mi se părea o problemă fără importantă. El s-a lăsat atunci pe spate È™i s-a sprijinit de perete punîndu-È™i palmele pe coapse. Aproape fără să pară că-mi vorbeÈ™te, mi-a atras atenÈ›ia că uneori erai sigur de ceva È™i, în realitate, nu erai. Eu nu spuneam nimic. El s-a uitat la mine È™i m-a întrebat: "Ce părere ai ?" I-am răspuns că e posibil. ÃŽn orice caz, eu poate nu eram sigur de ceea ce mă interesează cu adevărat, dar È™tiam precis ceea ce nu mă interesează. Și tocmai lucrul despre care-mi vorbea el nu mă interesa. Și-a întors privirea de la mine È™i, tot fără să-È™i schimbe poziÈ›ia, m-a întrebat dacă nu vorbeam astfel din prea mare disperare. I-am explicat că nu eram disperat. Mi-era numai frică, asta era firesc. "Dumnezeu te-ar ajuta atunci, a observat el. ToÈ›i cei pe care i-am cunoscut în situaÈ›ia dumitale se întorceau spre El". Eu am convenit că acesta era dreptul lor. Asta dovedea de asemenea că ei aveau timp. Cît despre mine, eu nu voiam să fiu ajutat È™i îmi lipsea tocmai timpul ca să mă interesez de ceea ce nu mă interesa. Atunci mîinile lui au avut un gest de enervare, dar s-a stăpînit È™i È™i-a aranjat cutele sutanei. După ce a terminat, mi s-a adresat numindu-mă "prietene": dacă îmi vorbea astfel nu o făcea din pricină că eram condamnat la moarte; după părerea lui, toÈ›i eram condamnaÈ›i la moarte. Dar l-am întrerupt spunîndu-i că nu e acelaÈ™i lucru È™i că, de altfel, nu putea să fie, în nici un caz, o consolare. Desigur, a recunoscut el. "Dar vei muri mai tîrziu dacă nu vei muri azi. AceeaÈ™i problemă se va pune atunci. Cum vei întîmpina această grea încercare ?" Am răspuns că o voi întîmpina exact cum o întîmpin acum. El s-a ridicat în picioare la aceste cuvinte È™i m-a privit drept în ochi. Era un joc pe care-l cunoÈ™team bine. Mă distram aÈ™a adesea cu Emmanuel sau cu Céleste È™i, în general, ei coborau întîi ochii. Preotul cunoÈ™tea È™i el bine acest joc, mi-am dat seama imediat: privirea lui nu È™ovăia. Și nici vocea nu i-a È™ovăit cînd mi-a spus: "N-ai aÈ™adar nici o speranță È™i trăieÈ™ti cu gîndul că vei muri cu totul ?" "Da", am răspuns. Atunci a lăsat capul în jos È™i s-a aÈ™ezat la loc. Mi-a spus că mă compătimeÈ™te. Socotea asta imposibil de suportat pentru un om. ÃŽn ce mă priveÈ™te, am simÈ›it numai că începe să mă plictisească. M-am întors la recursul meu si m-am dus sub lucarnă. Mă sprijineam cu umărul de zid. Fără să-l urmăresc cu atenÈ›ie, am auzit că începea iar să-mi pună întrebări. Vorbea cu o voce neliniÈ™tită È™i insistentă. Am înÈ›eles că era emoÈ›ionat È™i l-am ascultat mai atent. Era convins, spunea el, că recursul meu va fi admis, dar purtam povara unui păcat de care trebuia să mă eliberez. După el, justiÈ›ia oamenilor era nimic, iar justiÈ›ia lui Dumnezeu era totul. I-am atras atenÈ›ia că cea dintîi mă condamnase. Mi-a răspuns că, în felul acesta, ea nu-mi spălase păcatul. I-am spus că nu È™tiam ce este păcatul. Mi se spusese numai că eram vinovat. Eram vinovat, plăteam, nu mi se putea cere nimic mai mult. ÃŽn clipa aceea ei s-a ridicat iar în picioare È™i m-am gîndit că în această celulă atît de strîmtă, dacă voia să se miÈ™te, n-avea de ales. Trebuia să se aÈ™eze sau să se scoale în picioare. Þineam ochii aÈ›intiÈ›i în pămînt. A făcut un pas spre mine È™i s-a oprit, ca si cum n-ar fi îndrăznit să se apropie. Privea cerul printre zăbrele. "Te înÈ™eli, fiule, mi-a spus, È›i s-ar putea cere mai mult. Þi se va cere, poate." - "Și ce anume ?" - "Þi s-ar putea cere să vezi." - "Să văd, ce ?" Preotul s-a uitat în jurul lui È™i a răspuns cu o voce care mi se părea deodată foarte obosită : "Din toate aceste pietre picura durere, o È™tiu prea bine. Nu le-am privit niciodată fără tulburare. Dar în fundul sufletului È™tiu că cei mai păcătoÈ™i dintre voi au văzut ieÈ™ind din întunericul lor un chip dumnezeiesc. Acest chip È›i se cere să-l vezi." M-am enervat puÈ›in. I-am spus că erau luni de cînd priveam aceste ziduri. Nu era nimic È™i nimeni pe lume pe care să-l cunosc mai bine. Poate, e mult de atunci, am căutat aici un chip. Dar acest chip avea culoarea soarelui È™i flacăra dorinÈ›ei : era acela al Mariei. ÃŽl căutasem în zadar. Acum se sfîrÈ™ise. Și în orice caz, nu văzusem apărînd nimic din sudoarea pietrei. Preotul m-a privit cu un soi de tristeÈ›e. Stăteam acum cu tot spatele sprijinit de zid È™i lumina zilei mi se scurgea pe frunte. El a spus cîteva cuvinte pe care nu le-am auzit È™i m-a întrebat foarte repede dacă îi dau voie să mă îmbrățiÈ™eze. "Nu", am răspuns. El s-a întors È™i s-a îndreptat spre peretele peste care È™i-a trecut încet mîna: "IubeÈ™ti deci atît de mult acest pâmînt ?" a È™optit. Eu n-am răspuns. A rămas aÈ™a mult timp, cu spatele la mine. PrezenÈ›a lui mă stingherea si mă irita. Eram gata să-i spun să plece, să mă lase singur, cînd a exclamat deodată cu un soi de furie, întorcîndu-se spre mine: "Nu, nu pot să te cred. Sînt sigur că È›i s-a întîmplat să doreÈ™ti o altă viață." I-am răspuns că bineînÈ›eles, dar asta nu avea mai multă importantă ca a dori de pildă să fii bogat, să înoÈ›i foarte repede sau să ai o gură mai frumoasă. Era de acelaÈ™i ordin. Dar el m-a oprit È™i voia să È™tie cum vedeam eu această viață. Atunci am strigat: "O viață în care aÈ™ putea să-mi amintesc de aceasta de aici" È™i pe loc i-am spus că mă săturasem. Ar mai fi vrut să-mi vorbească, dar eu m-am apropiat de el È™i am încercat să-i explic pentru ultima oară ca nu-mi mai rămînea decît puÈ›in timp. Nu voiam să-l pierd cu Dumnezeu. A încercat să schimbe subiectul, întrebîndu-mă de ce-i spuneam "domnule" È™i nu "părinte". Asta m-a enervat È™i i-am răspuns că nu era părintele meu: era de partea celorlalÈ›i. - Nu, fiule, a spus el punîndu-mi mîna pe umăr. Sînt cu tine. Dar nu poÈ›i să È™tii asta pentru că È›i-e sufletul orbit. Mă voi ruga pentru tine. Atunci, nu È™tiu de ce, s-a rupt ceva în mine. Am început să urlu din toate puterile, l-am insultat È™i i-am spus să nu se roage. ÃŽl apucasem de gulerul sutanei. ÃŽmi vărsăm asupra lui tot focul inimii în scăpărări amestecate cu bucurie È™i furie. Avea o înfățiÈ™are atît de sigură de el, nu-i asa ? TotuÈ™i, nici una din certitudinile lui nu făcea cît un fir de păr din capul unei femei. Nici nu era măcar sigur că e în viață de vreme ce trăia ca un mort. Pe cînd eu parcă aveam mîinile goale. Dar eram sigur de mine, sigur de orice, mai sigur decît el, sigur de viaÈ›a mea È™i de moartea ce avea să vie. Da, n-aveam decît atît. Dar cel puÈ›in stăpîneam acest adevăr tot atît cît mă stăpînea È™i el pe mine. Avusesem dreptate, mai aveam încă dreptate, aveam întotdeauna dreptate. Trăisem într-un fel È™i aÈ™ fi putut trăi într-alt fel. Făcusem ceva È™i nu făcusem altceva. Nu făcusem un lucru, dar făcusem altul. Ei È™i ? Era ca È™i cum aÈ™teptasem tot timpul această clipă È™i aceÈ™ti zori în care voi da socoteală. Nimic, nimic nu avea importanță È™i È™tiam bine de ce. Și el È™tia de ce. Din străfundul viitorului meu, în tot timpul acestei vieÈ›i absurde pe care o dusesem, un suflu obscur urca spre mine străbătînd anii care încă nu veniseră È™i acest suflu egaliza în drumul lui tot ceea ce mi se propunea atunci, în anii nu cu mult mai reali pe care-i trăiam. Ce importanță avea pentru mine moartea celorlalÈ›i, dragostea de mamă, ce importanță avea Dumnezeul preotului, vieÈ›ile pe care le alegem, destinele pe care le alegem, cînd un singur destin trebuia să mă aleagă pe mine însumi È™i o dată cu mine miliarde de privilegiaÈ›i care, ca È™i el, se considerau fraÈ›ii mei. ÃŽnÈ›elegea el oare ? Toată lumea era privilegiată. Nu erau decît privilegiaÈ›i. CeilalÈ›i, de asemenea, vor fi condamnaÈ›i într-o zi. Și el va fi condamnat. Ce importanță avea dacă, acuzat de crimă, era executat pentru că nu plînsese la înmormîntarea mamei sale ? Cîinele lui Salamano tăcea tot atît cît nevastă-sa. FemeiuÈ™ca-automat era la fel de vinovată ca È™i parizianca pe care Masson o luase de nevastă sau la fel ca Maria, care voia ca eu s-o iau de nevastă. Ce importanță avea faptul că Raymond era amicul meu, ca È™i Céleste, care valora mai mult decît el ? Ce importanță avea faptul că Maria întindea astăzi gura unui alt Meursault ? ÃŽnÈ›elegea el oare acest condamnat È™i că din străfundul viitorului meu... Mă înnecam urlînd toate astea. Dar paznicii îmi È™i smulseseră preotul din mîini È™i mă ameninÈ›au. TotuÈ™i, el i-a liniÈ™tit si m-a privit un timp în tăcere. Avea ochii plini de lacrimi. S-a întors È™i a dispărut. După plecarea lui m-am calmat. Eram epuizat È™i m-am trîntit pe pat. Cred că am dormit, pentru că m-am trezit cu stelele în față. Zgomotele cîmpiei urcau pînă la mine. Miresme de noapte, de pămînt È™i de sare îmi răcoreau tîmplele. ÃŽncîntătoarea pace a acestei veri adormite pătrundea în mine ca o maree. ÃŽn acel moment È™i la capătul nopÈ›ii, sirenele au început să urle. Ele anunÈ›au plecări spre o lume care acum îmi era de-a pururi indiferentă. Pentru prima oară, după foarte multă vreme, m-am gîndit la mama. Mi s-a părut că înÈ›eleg de ce la sfîrÈ™itul vieÈ›ii își luase un "logodnic", de ce se jucase iar de-a începutul. Acolo, acolo, de asemenea, în jurul acestui azil în care vieÈ›ile se sting, seara era un fel de răgaz melancolic. Atît de aproape de moarte, mama trebuie să se fi simÈ›it eliberată È™i pregătită să trăiască iar totul de la început. Nimeni, nimeni n-avea dreptul s-o plîngă. Și eu, la rîndul meu, m-am simÈ›it gata să trăiesc iar totul de la început. Ca È™i cum această furie m-ar fi izbăvit de tot răul, m-ar fi golit de speranță, în faÈ›a acestei nopÈ›i încărcate de semne È™i de stele, mă deschideam pentru prima oară tandrei indiferenÈ›e a lumii. SimÈ›ind-o atît de asemănătoare mie, atît de frățească în sfîrÈ™it, mi-am dat seama că fusesem fericit È™i că mai eram. Pentru ca totul să se consume, pentru ca să mă simt mai puÈ›in singur, nu-mi mai rămînea decît să doresc în ziua execuÈ›iei mele mulÈ›i spectatori care să mă întîmpine cu strigăte de ură. ----------------------------- |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy