…A venit o vreme când Omul și-a dat seama, sub arcul teșit al craniului antropoid, că există putere în unire. Cum marea majoritate a celor care îi mâncau pe oameni erau mai mari și mai colțoși, omul învățase că adunați grămadă – lăsând pe cei „nefolositori” mai la margine – rezistau atacurilor colțoase pierzându-i eventual pe aceștia, propria lui persoană rămânând însă întreagă și nevătămată. Pierderea era grea, desigur, „nefolositorii” putând potoli foamea co-părtașilor la haită în clipe de restriște, dar suportabilă atâta timp cât nu se număra el însuși printre acei ziși nefolositori…

Desigur, acest obicei de a se aduna grămadă nu a venit din mintea lui destul de îngustă pe acele vremuri scufundate în bezna ne-științei, nici nu a venit ca o sclipire genială de la copacul la care se mai închina din când în când. Obiceiul dovedește mai degrabă spiritul incipient de observație al ființei care până în acel moment descoperise, poate prin propria-i genialitate, alături de alte maimuțe cu coadă sau fără, că fuga este rușinoasă - dar extrem de sănătoasă. Deci, obiceiul de a se aduna în turme fusese inventat, ba chiar perfecționat, de către alte animale, care au rămas totuși până în zilele noastre să pască blând în patru picioare. De ce omul a supraviețuit și chiar evoluat, este una din marile mistere ale Lumii (nereligioase) și face obiectul altei prelegeri.

Dar omul nu numai că nu stă în patru picioare și paște, dar nu este nici măcar blând. Așa că observatorul de uman a mai observat ceva: că și colțoșii neblânzi se adună în haită când vor să mănânce nefolositorii altora mai puternici, în loc să și-i mănânce pe cei proprii. Deci, omul a observat că haita este ceva bun și s-a bucurat. De ce oamenii continuă să-si mănânce semenii nefolositori, și mai ales de ce se mănâncă între ei inșiși, va face obiectul altei prelegeri.

Cu vremea, în timp ce arcada frontală dispărea în favoarea unei frunți tembele, cum o numește atât de inspirat Poetul, obiceiul de a se aduna în ceată/haită/turmă a evoluat. Acum că subiectul nostru întâlnea tot mai des alte haite de umani care îl vânau pentru a-i lua rădăcinile comestibile, femeile, copiii, etc, ori pur și simplu pentru oala comună (descoperiseră între timp focul), certitudinea că unirea în număr face puterea s-a înrădăcinat pentru totdeauna. Dovadă că a rezistat pâna și pe timpul Lăpușneanului, care afirma „proști, dar mulți”. Dacă nu cumva, „mulți, dar proști”?…

Să revenim. Deci, omul a pornit încrezător pe acest drum greu al evoluției comunitare. Discipolii lui Darwin și sfinții părinți explică diferit această evoluție, deși ea urmează aceleași trepte: de la familie, această „celulă de bază a societății” cum o numea plastic filosoful care explica științific necesitatea gulagurilor, până la națiuni și conglomerate de națiuni numite „state”, unite sau doar în conflinct. De ce, în ciuda acestei evoluții mărețe, oamenii adunați în comunități sunt considerați în continuare „turmă”, va fi explicat cu altă ocazie.

Așadar, omul a constat că dacă nu îl ține unit un sentiment de apartenență la o cumunitate, dispare. Vine Lupu’ și îl mănâncă; sau, vine vecinul și-l jefuiește; sau, își uită originea și tradițiile, devenind altcineva… Acest sentiment i-a făcut pe oameni să se țină aproape unul de celălalt în fața tăvălugului istoriei, numit când „barbari”, când „păgâni”, când „Atila-Biciul”, când „progrom’, când pur și simplu „globalizare”. Unii oameni au avut norocul să găsească sprijin în cineva Sus-Pus, care i-a declarat „poporul ales”, ajutându-i astfel să supraviețuiască oriunde și oricui. Alții au găsit semnificația cuvântului „Faterland”, lucru care i-a ajutat nu numai să reziste în fața haitelor străine uniți, ba chiar să „hăituiască” la rândul lor pe alții… Iar alții s-au tras uniți pe sub poale de codru sau pe plaiuri de munte, cu câte o mioriță pe lângă ei, povestindu-și doine pe la foc de tabără și punându-și încrederea în Dumnezeul la care se inchinau cuviincioși…

Nota Redactorului:

Poalele de codru au dispărut sub topoare frățești, plaiurile de munte sunt roase până la stâncă de tălpile turiștilor, miorița am mâncat-o, doinele le uităm, lui Dumnezeu ne închinăm cu tot mai puțină cuviință, Cel Sus-Pus nu-și mai alege nici un nou popor, Motherland – pre limba noastră zisă „Þara Mumă” sau doar Patrie – e departe, iar tăvălugul este călare pe noi. Nu avem pe nimeni să ne apere în fața acestui tăvălug decât pe noi înșine. Dacă în acest ceas al doisprezecelea nu găsim tăria să ne adunăm grămadă, considerându-ne unul folositor altuia și punând pe cei slabi si plăpânzi – viitorul nostru, de fapt – la mijloc, pentru mai buna lor protecție, pierim ca naționalitate română. Și atunci un urmaș al profesorului Escu va încerca să explice într-o prelegere – ascultată, poate, dar nu în românește - de ce o astfel de dispariție se poate justifica științific.

Nici nu îi va fi greu să o facă. Până și ierbivorele blânde în patru picioare se adună grămadă pentru a supraviețui.