Printesa Castanie-dsoara dimpotriva
Printesa Papadie-eu

Și iată-le pe prințese în grădina vrăjitoarei privind la cei doi prinți și așteptând să sune surlele de nuntă. Când-colo, se-auzi vocea țiuită a vrăjitoarei:

Ia te uita, fetelor
Aveți câte-un prințișor!
Ce-ați cătat ați căpătat
Ohoooo, cu vârf și îndesat! (aici vrăjitoarea făcu cu ochiul, ceea ce, din partea unei vrăjitoare, nu e un semn bun).
Să nici nu vă mai zăresc
Până nu mă răzgândesc!
Hait!

Păpădia îți aranjă părul în vânt cu ochii la cei doi și mai spuse
-O, sigur, nu vrem să vă deranjăm. Vă mulțumesc, doamnă a pădurilor (de mult timp hotărâse că așa ar fi politically correct să-i spui Mumei Padurii, dar n-avusese ocazia să încerce).
Castania zise doar:
-Și cu asta, basta! Hai!”

In căpșorul prințeselor o învălmășeală de gânduri și nedumeriri. Deși apăruti din senin, înțelegem că nu au avut timp să facă prea multe pregătiri, dar să vină ei fără nimic? O floare măcar? Ce să mai spunem de un inel!! Și unde-i calul alb? El nu lipsește din nici o poveste.

- Blondino, chiquita, zise atunci Prințul-din-creanga-cu-flori-rosii, dă-mi voie să-ți ofer brațul! Avea o voce un pic guturală (cam studiată) și o privire furișată pe sub sprâncene negre și dese. Þi-a mai spus cineva vreodată că ești ca o lumină diafană? Ființa ta întreagă de chin și bucurie, nu trebuie să-mi fie, ah! O să-mi fie dragă!
- Prințe, cred că exagerați ca să îmi faceți plăcere, spuse sfioasa Păpădia (vai, servitoarea care le crescuse nu le învățase nimic despre prinți și priviri). Însăși intenția aceasta îmi atinge adâncul inimii.
- De-asta i se zice Păpădie, deșteptule! strigă de colo Castania, înciudată că ÎNCÃ nu fusese observată. Și, te rog, ia creanga de pe sora-mea – două prințese ca noi, după ce am străbătut lumea și am învins-o pe vrăjitoarea cea rea, ne putem descurca să ieșim pe poartă și fără prețiosul dumitale ajutor de prinț din flori! Si cu asta basta!
- Oooooo, forță a furtunii și vrajă a pădurii! Diana, trebuie să fii Diana - frumoasa și periculoasa zeiță a vânătorii! șopti Prințul-din-creanga-de-măr-alb zâmbind din ochii albaștri și limpezi. Să mă văd transformat în cerb, de săgețile tale nu m-aș feri!
- Prințesa Castanie, se prezentă Castania, scuturând buclele (marea ei mandrie) de teamă că nu fusese încă observată bogația lor.

‘Hmm uită-te la ea cum își dă în petec tocmai acum. Așa face mereu, parcă văd că ar vrea să îl aibă și pe al meu.’ Își trecu sfios degetele prin părul auriu străveziu și se prezentă cu o plecăciune grațioasă:
-Cu sfială mă prezint: Prințesa Păpădie. Voi fiind...?
Prințesele tăceau, convinse că numele prinților vor fi cele care le vor lămuri într-o clipită care căruia îi e sortită.
- Roger, rosti cel ieșit din creanga cu flori roșii, mi se spune.
- Albert, se prezentă celălalt.

Prințesele se luară deoparte.
- Auzi, spuse Castania, credeam că îi găsim, ne căsătorim și cu asta basta!
- Nici eu nu mă așteptam să nu le fie scris în frunte clar ce și cine sunt. Teamă mi-e că vrăjitoarea ne-a făcut-o !
- Ei, găsim noi ac de rimele ei. Îi supunem la probe și ne dăm seama, cât ai zice “voila!”. Acum însă, mai avem o problema: dacă ei nu au nici un cal și noi avem doar unul, ce facem?
-Cu adevărat o problemă ce trebuie rezolvată fără întârziere. E drum lung până la împărăție Eu zic că ... hmm ...ar fi timpul să îi punem la încercare. Noi am făcut ce a fost mai greu până acum, de aici ne bazăm pe spiritul de orientare de care speța bărbătească e atât de mândră. E timpul să ne afișăm zâmbetele de îngerași pufoși.
-Doar suntem niște domnițe la ananghie, o completă cealaltă.
-Bună idee. Eu o să și plâng un pic să vedem cum rezistă la factorul ‘lacrimi’.

-Rogeeeer, Roger dragul meu... flutură din gene Păpădia.

......

[-asta o punem? Ce zici?
-mai bine în episodul următor
-a, da, să nu ne grabim că doar vrem și noi cel puțin 3000 de episoade]