...o talangă îmi aduce aminte de trecerea timpului...o fântână cu cumpăna putrezită de vreme într-un iz de iarbă proaspăt cosită îmi arată undeva în spate ultima brazdă...gata, s-a teminat...acum merg prin otavă pană la brâu...sunt singur dar singurătatea mea nu mă apasă...mă gândesc chiar că dacă aș fi cu cineva, aș fi și mai singur...dar știu că nu e adevărat...ostenit mă culc pe spate și firele pământului mă ascund...aici, jos e mult mai liniște...ciudat de liniște...incomod de linișhte...rezist tentației de a o lua la fugă strigând: heeeeeeei! Liniștește-te...așa...uite cerul! Și norii...și mâinile astea două! Acum parcă mi-e mai ușor să mă simt pământ...eu sunt tot ce e în spatele meu...eu sunt tot pamântul ce-l am în spate...apoi începe visarea...cred că m-am săturat de visare...simțurile mi se ascut, încep să înțeleg graiul gâzelor și adierea vântului, zborul păsărilor și curgerea apelor, tăria munților și durerea copacilor, înaltul cerului și...rătăcirea omului...uit de mine...

A, și încă ceva: soarele ce-l aveam în față s-a ascuns după o floare de mac...se duce și el să se facă pamânt...

Q