Întâlnirea din vis
Era o noapte cu ceață lăptoasă. Lucrurile începeau să coboare în umbră deasă și-n noapte cu fire de somn. Se lungea înserarea peste umerii soarelui. „Cine știe ce se ascunde dincolo de noapte?”, se-ntrebă Ave. „Numai întunericul pătrunde atât de adânc. Cum se poate trăi fără lumină?”
Vântul adia, prin puținele frunze rămase, un foșnet cu fior de spaimă. Ave nu reacționă. Stătea, la fel de calm, în fața ferestrei larg deschise și aștepta să cadă o stea. I se părea că cerul coborâse spre el și-i apăsa pieptul. Nu se sufocă; doar o lumină puternică părea să-i întunece și mai mult vederea. Închise ochii și clătină dezmeticit din cap. Trase adânc aer în piept, puse un semn în dreptul astrului la care rămăsese și se întoarse spre cameră. Nu se mai gândi că harta cerului s-ar putea să se schimbe. „Oricum, stelele noastre rămân tot acolo. Ș-apoi, de la o zi la alta nu se poate să nu-mi recunosc cerul!”.
Se trânti pe pat și-ncercă să nu se mai gândească la nimic. Frânturi se zbăteau sub tâmpla-i obosită, flashuri de memorie, amintiri, bucurii și neîmpliniri. Perna i se părea mare, ca o lebădă albă, unduindu-se sub greutatea valului. „Capul ar trebui pus numai pe iarbă, să auzim inima pământului. Oasele au întotdeauna povești frumoase. Au dus atâtea într-o viață, că li s-a făcut frig. Să ne-acoperim trupul cu frunze...”. Închise fereastra și trase plapuma moale peste el. Întunericul îi dădea o stare de neliniște. Era singur și toate i se păreau atât de departe. Își ridică un braț, să-și contemple degetele. Le numără încet, până la 5, apoi îndărăt. Luna adormise după vreun nor, de vreme ce totul se scufunda în negru. Tresări: „Dac-a fost furată? Poate vârcolacii, poate zeii... Poate noi!? Bucățile noastre de cer se-nnorează”, mai apucă să-și zică și închise ochii.
Somnul îl cuceri repede și o vreme nu schiță nici un gest. Dormea cuminte, ca un prunc proaspăt hrănit și îmbăiat. Copiii au în fiecare noapte întâlnire cu stelele. Nu le pot lăsa să strălucească singure și-atunci se pierd în discuții despre lumină. Așa se întâmpla cu el, cel mai copil dintre oameni. Între timp luna se trezise și mângâia cu raza ei străpungătoare chipul lui Ave, blând și liniștit. Poate ea fusese cea care-i adusese visul. Începu să surâdă, apoi se mișcă, oarecum agitat.
Era o umbră albă, fără chip, fără contururi, o pată de culoare, veselă:
– De ce dormi?, l-a întrebat.
– Se pare că-s obosit. Probabil munca, răspunse Ave, a cărui față și-o recunoscu imediat. Erau singurele lucruri descifrabile: un om și un bulgăre de lumină.
– Ce-ai făcut azi?
– Ca de obicei, aceeași tevatură, monotonie...
– De ce faci asta?
– Ca să câștig bani!
– Și cu banii?
– Trăiesc, mănânc, mă distrez.
– Banii te fac pe tine să trăiești?
– Și banii.
– Altceva?
– Faptul că muncesc. E un mod de a exista.
– Atât?
– Gândul, probabil... Da, gândul!
– Nimic altceva?
– Păi...
Căzu pe gândul de care tocmai pomenise. Ce mai avea? „În fond, dacă ai bani, poți cumpăra și suflete. Uneori chiar ieftin”.
– Nimic, răspunse hotărât.
– Destul de trist trebuie să fie la tine-n suflet. De ce ești singur?
– E ceea ce-mi doresc. Mă simt mai Unul.
– Și totuși, uneori tremuri, de multe ori ți-e frig. Ce-ai zice de-o femeie?
– Nu! Ar fi prea costisitor... În fond ce vrei? Cine ești?
– Nu contează.
Orizontul se înnegri. Nu se mai distingea nimic. Și totuși, Ave se simțea încă acolo. „Hei!!!”. Răspunse ecoul: „Heeei!”. Se întoarse, numai că era complet dezorientat. Îl cuprinse spaima. Mersese prea departe în vis, încât avea impresia că se rătăcise. I se părea că nu mai e visul lui, că intrase într-un vis al universului. Încercă să caute ceva, să facă lumină. Schiță gestul de a pipăi, însă mâinile nu-i puteau atinge corpul. Treceau prin el, neîntrerupte ramuri. Tremura. Groaza îi invadase sufletul, iar în momentul în care își îndrepta palmele spre inimă, s-o strângă până-i va curge tot sângele, se trezi într-o baie de transpirație. Se repezi să-și caute chipul. Îl atinse și zâmbi într-o ușurare deplină. Se mângâie cu dor pe obraji, își trecu mâna prin păr, își cuprinse brațele într-o dragoste narcisistă. Realiză însă că e același întuneric ca-n vis. Probabil că luna ațipise din nou. Aprinse veioza și privi ceasul. Era cu puțin trecut de ora 1. „Or fi ceasurile rele!”, își mai zise și se adânci din nou între rânduri de somn.
Când trebui să se trezească, i se păru că abia își reluă odihna. Era deja trecut de 7, încât nu mai avu răgazul, așa cum îi plăcea, să mai trândăvească încă un sfert de oră. Aruncă pijamaua cât colo, deschise geamul și se repezi la baie. Se spălă pe față în grabă, își curăță dinții și abia apoi observă că barba îi crescuse spinos. Își trecu palmele ude peste fața țepoasă, se mai privi încă o dată și dădu, a lehamite, din mână. „Risc să nu mai mănânc. Mai bine nu mă rad în dimineața asta”.
Aprinse aragazul și puse ibricul pentru ceai. Deschise frigiderul și admiră înghețata priveliște. Ochii i se opriră asupra unei cutii cu brânză topită, pe care o scoase și o aruncă pe masă. Mai luă două ouă și trânti ușa frigiderului cu piciorul. Deschise radioul: „Vremea se află în continuare într-un proces de răcire accentuată. În partea de nord și nord-est a țării va predomina ceața. Vântul va bate slab, din direcția sud, sud-est, cu viteze medii de până la...”. Era agitat. Închise aparatul, sparse ouăle și începu, nervos, să le bată. „N-am dormit tocmai bine”, se mai confesă înainte de a pune farfuria pe masă. S-a oprit brusc, a așezat tigaia pe celălalt ochi al aragazului și a început să prelingă ultimele picături de ulei de pe fundul unei sticle. Faptul că trebuia să stea acolo, cu mâna ridicată, așteptând să curgă întreg conținutul, îl făcu și mai neliniștit. Privi ceasul și constată că nu e așa de târziu pe cât credea. Asta însă nu-l liniști cu nimic. „Va trebui să cumpăr ulei și pâine”, își zise, văzând ultimul colț existent. Nu-i plăcea să facă cumpărături. Se simțea, oarecum, sclavul vânzătorilor, iar nu rara impolitețe a acestora îi crea o stare de nervi în care nici măcar el nu se mai recunoștea. Aruncă sticla, mai bătu de câteva ori în farfurie și vărsă conținutul în tigaie. Alergă apoi în cameră să facă patul. Mișcările se succedau cu o repeziciune alarmantă. Chestiunea îmbrăcatului nu i se păru una tocmai urgentă.
Reveni în bucătărie, aruncă un pliculeț în apa clocotindă și întoarse omleta. Dezveli o bucățică de brânză topită, o puse în farfurie și-și servi ceaiul. Înghițea aproape fără să mestece și, bineînțeles că, la prima sorbitură, simți că se frige. Aruncă la coș îngurgitura și se repezi să bea o gură de apă rece. „S-a dus un rând de smalț”, borborosi, întorcându-se la masă. Îi plăcea să vorbească singur, să se bucure, să se mustre, să-și împartă singurătatea în două.
Termină la fel de repede cum începuse, își îmbrăcă hainele, apucă geanta și țâșni pe ușă afară. Încuie, coborî un etaj și-și aminti că uitase gazul aprins. Aruncă geanta lângă perete și, din trei pași urcă scările până în fața ușii. Deschise, roti butoanele aragazului, aruncă vasele în chiuvetă și se repezi spre ieșire.
Uimirea-i fu mare când nu-și mai găsi servieta la locul unde, atât de în grabă, o lăsase. Își roti ochii în jur. Nici o ființă, nici o urmă de geantă. Se scotoci prin buzunare și găsi o bancnotă. „Bine măcar că am bani de bilet”. Abia în autobuz își mai reveni. Era înghesuială, însă el era mai liber ca păsările cerului. Rememoră acțiunile și se mulțumi să exclame: „Ce zi!”. Își aminti de visul pe care-l trezise în miez de noapte: „În mod sigur a fost un diavol. Cum știu să se mai albească!”.
Cel mai mult îl deranja faptul că urma să facă nenumărate drumuri la poliție, să-și declare actele pierdute, să completeze formulare după formulare, să aștepte la cozi interminabile, să asculte injurii și vorbe de mahala...
Autobuzul opri chiar în fața firmei. Ajută o femeie în vârstă să coboare și nici măcar nu-i mai răspunse la mulțumiri: „Să-ți dea Dumnezeu sănătate, maică!”.
„Ave, Ave!”, își auzi, de prin toate colțurile biroului, colegii. Se mulțumi să bâiguie un „Salut” colectiv. Îl durea capul și se simțea nervos. „Să scap odată de ziua asta nenorocită!”, se liniști, ridicând storul ferestrei din stânga mesei de lucru.
Porni calculatorul și aștepta, privind dincolo de monitor, într-o căutare de himere. Un sunet strident îi spulberă reveria: se detectase un virus.
– Cine mi-a umblat la calculator?, urlă din străfunduri, într-o furie nestăpânită. Se lăsă o liniște rece și aspră. Nu mai avusese niciodată asemenea ieșiri, iar pentru colegi era un șoc să-l vadă nervos. Era cel mai spiritual și mai bine dispus dintre toți. Poate de aceea-l porecliseră „Burlacul vesel”. Sesizaseră schimbarea lui, pe care și-o doreau de moment, în clipa în care a intrat. Prea nu s-a legat de nimeni, iar salutu-i caracteristic de „Salutare neică și noroc!” se transformă într-un searbăd mormăit.
– Eu, se auzi timid un glas din spatele lui. Era Mada, pe cât de încurcată, pe atât de speriată. Se întoarse încruntat și-i văzu ochii blânzi, implorând iertare. Fruntea i se descreți brusc, deschise ochii larg, ca s-o cuprindă în toată stânjeneala ei. Rămase mut, privind-o într-o tăcere părtașă iertării pe care-o cerea. Perechi de ochi se întorceau, pe rând, să vadă continuarea micii altercații. Nu se mai auzea nici măcar un clăpăit de tastă. Se oprise parcă și instalația de aclimatizare, și timpul, și spațiul. Priveliștea de marmură apăsa greu. Simțind încărcătura momentului, Ave întrebă:
– Și de ce nu ți-ai verificat discheta? Știi bine cum colcăie viermișorii de când cu Internetul ăsta!?
– M-am grăbit. Era o urgență! Iartă-mă!
Ar fi vrut să rămână așa, întors spre ea, s-o contemple în toată frumusețea. „Doamne, de unde-a coborât? Când ai făcut-o și mie nu mi-ai spus?”. Erau colegi de câteva luni, dar niciodată nu-i apăruse atât de minunată. Genele-i lungi și negre, părul ondulat vărsându-i-se peste umeri, ochii adânci și albaștri, năsucul mic și puțin cârn, adulmecând văzduhul și cerul întreg. Așa, vinovată, căpăta o aură de sfântă, de înger ce implora să i se dea aripile îndărăt. Și el, demiurgul, consfinți:
– Bine, bine!
Se întoarse brusc, nevrând să lase deloc impresia unei rătăciri în sentimente. Nu și-a dat seama cât timp a admirat-o. Destul că, până la prânz, parfumul ei îi acapară toate simțurile. Nu s-a mai întors, dar și-a potrivit monitorul încât s-o poată oglindi. Tasta, din când în când, anevoie, apoi rămânea privind-o, simulând căutarea unor soluții la problemele ivite. Se dezmetici din peregrinarea asta între două planuri abia în momentul când își văzu colegii ridicându-se să ia pauza de prânz. Răceala lui produsese o oarecare distanță, că nici unul nu se mai înghesui să-l invite la masă. Erau încă nedumeriți și nu intenționau să riște o nouă izbucnire vulcanică. „Meseria asta te face parcă mai cumpătat”, se gândi Ave, urmărindu-i pe toți cum treceau, mulțumindu-se să-l privească cu coada ochiului.
– Sper că nu eu..., se auzi un glas pe care, de dimineață îl auzea vâjâindu-i în urechi.
– Nu, nu!, se grăbi Ave să-i răspundă femeii, care tocmai închidea calculatorul. Am avut o dimineață mai dificilă. S-a întâmplat să-mi vărs oful pe tine. Îmi cer scuze și, ca să-mi demonstrezi că le accepți, te invit diseară la cină.
Vorbele au curs repede, fără el, dintr-o dorință de a o strânge în brațe. „Ce-mi veni? Se întâmplă ceva!”. Orice se întâmpla, era prea târziu să mai poată interveni.
– Îmi pare rău. Am oră de aerobic!
– Și cât durează o oră acolo?
Surâsul ei o făcu mult mai frumoasă. Buzele-i pline, cărnoase îl ispiteau ca un fruct zemos și moale. Totul era natural, în afară de genele pe care rimelul le punea mai bine în valoare.
– De obicei, 60 de minute. Între 7 și 8.
– Și crezi că o cină la ora 8 nu e potrivită?
– Ba da, dar...
– De unde te iau?
– Știi...
– Virusul nu iartă, îi spuse el, privind-o șugubăț.
– Bine, în față la „Body”, la 8.
– I will be there!
Asta a fost tot. Când se dezmetici își dădu seama că era singur. Închise calculatorul, dar i se păru că, pe monitor, imaginea ei persista. Întinse mâna să-l șteargă, dar se opri din avântul mișcării și-și frecă ochii. Imaginea nu era decât în el. Durerea de cap părea că-l părăsise, însă o liniște netrebnică o înlocuise. Se căută prin buzunare, dar nu găsi decât ceva mărunțiș. Îi furaseră toți banii. Era nevoit să scoată ceva de la banca la care, cu doar câteva zile înainte depusese. „To be or not to be! Ce-o fi cu engleza asta că ne intră așa ușor în casă? Auzi, la ‘Body’, parcă nu putea să i se spună ‘Trup’. Sau ‘Trup și suflet’? Mă rog. La ‘Body’!”.
Renunță la prânz și se îndreptă spre bancă. Norocul lui era că avea o cunoștință și reuși să evite aglomerația. Coada era, în majoritate, formată din bătrâni. „Săracii, strâng să aibă de înmormântare. Ce vremuri! Să n-ai siguranța unui loc în care să-ți odihnești oasele. Dacă n-ai bani te lasă să putrezești într-o margine de lume, să muște câinii și să ciugulească corbii din carnea de pe tine!”.
Până la terminarea zilei de muncă nu s-a mai întâmplat nimic interesant. Ave s-a liniștit și a reluat, serios, lucrul. Era cufundat în programul zilnic când i se semnală faptul că a primit un mesaj. Colegii se pregăteau să plece, așa că nu se grăbi să-l citească, străduindu-se să termine mai repede ceea ce începuse. Odată isprăvită treaba, înainte de a pleca, găsi răgazul să-și verifice poșta: „Sper că nu m-ai uitat!”. Se întoarse mecanic, dar Mada nu mai era acolo. Zâmbi, își puse lucrurile în ordine și ieși fericit.
Bucuria mai mare îl aștepta acasă, în fața ușii, unde-și găsi, într-o pungă murdară și unsuroasă, actele. O ridică și, inconștient, dădu s-o sărute. Mirosul îl opri la distanță, așa că se mulțumi c-o strângere la piept. Plasticul acela era pentru el ca un copil întors acasă. „Parcă m-aș fi redescoperit. Ce prostie să nu exiști decât cu bucata asta de hârtie!”, își mai zise și răsuci cheia în broască.

Mada se grăbi să ajungă acasă, să se îmbrace pentru cină și să-și ia echipamentul, ca să ajungă în timp util la antrenament. „O să-mi las treningul la sală”, găsi ea soluție la problema care o frământa de când a plecat de la slujbă. A ezitat să accepte invitația, gândindu-se încă la prietenul ei. De mult relația lor șchiopăta și hotărâseră că e mai bine să se despartă. Fiecare însă mai păstra rădăcinile a ceea ce fusese începutul. Întotdeauna o aștepta la ieșirea din sala de sport și se plimbau prin parc, atenți la sunete și culoare. Până într-o zi, când lipsa lui la întâlnirea de suflet o îngrijoră. În cămin îl găsi prea ocupat cu o colegă de facultate, studiind probabil anatomia, după felul sumar în care îi găsi îmbrăcați. A avut, cel puțin, bunul simț să nu caute explicații puerile și banale.
De atunci trecuse aproape o lună și abia ieri, cu o zi înainte de întâmplarea de la birou, găsi acasă o scrisoare: „Îngerașul meu, îmi cer scuze că-ți spun încă așa, dar... Știi ce-a fost, numai că nopțile nu sunt aceleași fără tine. Sunt singur și nu pot să uit amintirile noastre, făcute din plămadă de sânge și tăcere. Nu-ți cer nimic și aș fi ipocrit (sau poate laș?) dacă ți-aș implora iertarea. Viața ne va oferi, fiecăruia, alte clipe și alți oameni. Știu însă că ceea ce am clădit împreună n-a fost din nisip. N-o să te caut și nu mă mai căuta. Eu n-o merit. Ești prea mult pentru mine și, uneori, mă-nspăimânt de-atâta bunătate și frumusețe și mă-ntorc pe pământ, între muritoare. Sunt convins că m-ai iertat și că vei plânge după rândurile mele. N-am vrut asta. Am vrut să știi că sunt cel pe care l-ai cunoscut și iubit și nu cel care, acum, cu cenușă în cap, îți scrie. Pe curând, în ceruri!”.
Nu se semna. Probabil nu-i vedea rostul. Bineînțeles că a plâns, dar n-a sărutat scrisoarea, așa cum făcuse cu atâtea. Prima flacără se stinse, numai jarul mai mocnea necald. A fost tentată să-l sune, să-l caute, să-i cadă în brațe. El o va aștepta, se vor plimba și vor iubi, împreună, frunzele. Numai că celălalt din ea umbrea încercarea de lumină ce dădea să izvorască: „Ai atâta demnitate! Urmează-ți viața! Gândește-te că ești tânără și frumoasă!”.
Întâmplarea de la serviciu o făcu să amâne orice inițiativă în legătură cu Sharpe, fostul ei prieten. „Ce bine că m-am oprit!”, își zise Mada, văzând scrisoarea pe masă, în camera ei. Stătea în gazdă, așa că, înainte de plecare, lăsă un bilet: „O să vin mai târziu. Dacă nu apar până la 10, nu mă mai așteptați. Rămân la o colegă. Mada”.

Ave își rase barba, își puse costumul cel mai bun și cânta în fața oglinzii. Îndreptă o șuviță care-i părea rebelă, își aranjă cravata și făcu o piruetă până în mijlocul camerei. Ochii i se opriseră pe iconița ce stătea agățată pe perete. Din unghiul acela, i se păru că Iisus nu are cap. Se îndreptă spre ea și o privi curios: capul era lăsat aplecat pe umărul drept, înspre tâlharul mântuit, într-o linie cu brațul întins. „Păcat; era mult mai interesant fără cap”, își zise și făcu o cruce. Ieși, cu gândul să apuce să cumpere și un buchet de flori. „N-o fi prea demodat? Nu! Sigur nu!”
Luminile orașului străluceau plin și colorat. Ceața s-a mai ridicat, iar vântul s-a ascuns între crengi. La ora stabilită, Mada ieși și se scuză pentru încă 10 minute. „Vreau să fac un duș. Te superi?”. „Dacă e pentru mine, nu!”, zise Ave și-i întinse florile. „Bineînțeles!”, răspunse ea, schițând o bezea din vârful buzelor. Rămase singur, cu inima-i caldă și zâmbitoare. Își frământă degetele spunându-și: „Fii natural!”.
Schița variante posibile de răspuns, țesea planuri, toate în fracțiuni de gând fulgerânde. Nu dură mult și-i apăru în față, întocmai ca Afrodita din spuma mării, purtând în brațe buchetul pe care-l primise. „Ce poate face o femeie!”, își zise el privind la trandafirii care, în brațele-i gingașe, păreau mult mai frumoși. „E sigur că visul nu mi-a fost întâmplător”.
Aleseseră un local liniștit, unde nu se fuma și unde muzica izvora ca un râu de liniște. Atmosfera era degajată, iar lămpile împrăștiau o lumină difuză. Timpul le mușca hapsân din viață, minut după minut. Abia când auziseră ceasul bătând ora 10 de seară realizaseră că era deja târziu. Au glumit, au mâncat și-au ciocnit câteva pahare cu vin, atâta cât să le dea amândurora o dispoziție de invidiat.
Ceața se ridicase, iar luna se-mprăștia uniform pe pământ. Vântul adia, spunând povești printre ramuri golașe. Mada îl prinse de braț și-l rugă s-o conducă până la o colegă de-a lor.
– Vii la mine. Nici nu se pune problema, insistă el, luând-o în partea opusă. Tergiversară în stradă, negociară și, până la urmă, ca să nu rănească orgoliul masculin, Mada acceptă invitația.
Merseseră pe jos, deși drumul nu era tocmai scurt. Traversaseră un părculeț și rătăciseră o vreme printre blocuri. Se amuzau de numele străzilor, își construiau sau cumpărau case frumoase și mari. Timpul părea să uite de ei, în jocul bătrân al dragostei. Când simțiră că tălpile li se îngreunează, hotărâră să nu mai facă nici un popas.
La miezul nopții au mai ciocnit un pahar, la flacăra unei lumânări pe care, cu greu, Ave o găsise într-un colț de sertar. Își serbaseră revelionul, noutatea unei alte zile a lor. Îi dădu o cămașă de-a lui, lungă, iar cât timp ea se schimba în baie, el făcu patul și fotoliul. Când apăru în ușa camerei rămase o clipă pironit. Cămașa nu era atât de lungă încât să acopere frumoasele-i picioare. Scăpă un „Doamne!” și-o simți zâmbind. „Întotdeauna femeilor le face plăcere să fie admirate!”, își zise, încă buimăcit, mergând spre baie. Lăsase plapumele întinse, atât pe fotoliu, cât și pe pat, cu câte un colț îndoit, invitând la reverie. Când se întoarse, Mada era în pat, pe burtă, și răsfoia o carte. Colțul plapumei de pe fotoliu era îndreptat; ea intrase în pat pe partea oferită, însă nu uită să îndoaie colțul opus.
Ave se făcu că nu observă acest mic amănunt și se mulțumi să vină lângă ea, întrebând-o:
– Ce citești? Mada închise cartea și o ascunse la spate. Se uită în ochii lui:
– Pe tine! Amândurora le izvorau fântâni de lumină. Sufletele se revărsau într-un balet al stelelor. Își întinse mâna și și-o prelinse prin părul ei bogat. Îi atinse fața de căprioară, purtându-și degetele ușor, într-un înconjur fără sfârșit. O văzu închizând, încet, ochii. Genele mari se uneau, devenind parcă mai lungi. Se apropie și-i sărută fruntea, bărbia, apoi, rând pe rând, pleoapele. Era rugăciunea pe care o făcea inimii, cruce de început a iertării. Atinse vârful nasului și ajunse, într-un ocol, la buze. Gura se întredeschise umedă, iar sărutul fu tandru și mângâietor. Și-au atins apoi obrajii, într-o îmbrățișare pătimașă, întreruptă de-o lacrimă scursă din colțul ochiului ei. Ave a oprit-o cu vârful inimii, simțindu-i sarea durerii.
– De ce?
– Iartă-mă! Nu pot. Am un... prieten.
Ultima propoziție căzu ca un verdict final. Pentru el părea că toată construcția se năruie, că aripile visului fuseseră din ceară, iar soarele apăruse mult prea curând. Se întinse privind la albul tavanului. Închise ochii și surâse amar. „Cred că m-am îndrăgostit!”, își traduse colțurile gurii îndreptate forțat, spre zâmbet. Când deschise ochii o văzu întoarsă spre el. Din pumnul strâns într-o smochinare de suflet, desprinse un deget și i-l așeză peste buze. Simțea că vrea să-i spună ceva, numai că ea trebuia să prelungească tăcerea. Vroia să-și limpezească tulburimea inimii, să se gândească la ceea ce face.
– De fapt nu mai am un prieten. Am avut până de curând. Știi cum e...
– Nu, nu știu, îngăimă încurcat Ave. Ești prima mea femeie!
Mada simți că nu mai are rost să spună nimic. Îl privi cu ochii ei rotunzi și încărcați de cer senin. Își apropie buzele de buzele lui, însă amândouă gurile erau uscate și fără gust.
– E mai bine să te lămurești singură, îi mai spuse și-o sărută pe frunte. Noapte bună!
Trecu pe fotoliu și simți că-i e mult prea rece. Un fior de frig sau de nepace îi traversă șira spinării. Se încolăci sub plapumă, strângându-se ca pruncul în pântecul mamei. „Doamne, nu mă lăsa să ies în lume! Lasă-mă acolo, în pântecul tău!”.
Adormiră amândoi năpădiți de gânduri. Nici unul nu s-a mai trezit până dimineață, numai că lui Ave i se arătase din nou, în vis, bulgărele:
– Ce mai faci? Cum e? Tot obosit?
– Ești obraznic! Sau obraznică?
– Cum vrei. Mi-e totuna. Nu-i așa că ți-e frig?
– Nu!
– De ce minți? Tu nu știai să minți. Sau crezi că dragostea te-a învățat asta?
– Nu i-am făcut nimic. Jur!
– Hai să ne gândim ce s-ar fi-ntâmplat dacă...
– Bine, bine... Poate era altceva. Poate că-mi era mai cald.
– Și de ce nu treci lângă ea?
– Nu pot să-i influențez decizia. N-am dreptul ăsta!
– De ce ai chemat-o la tine?
– Nu cunoaștem situația.
– Nu-i o scuză!
– Mai lasă-mă-n pace!
– Bine...
Explozia de întuneric îl făcu să deschidă, speriat, ochii. Afară era ziuă. Ceața se ridicase de tot, încet, și se dispersase prin colțurile cerului. Patul era făcut, iar prezența femeii nu era amintită decât de batista ei, care-i ștersese sudoarea. Încercă să se arunce din nou în vis, dar lumina îi bătea în ochi, spunându-i să-și urmeze timpul. I se păru că aude sunetul dușului în baie și se ridică, tentat să arunce-o privire prin gaura cheii, ca un puștan neliniștit. Se rușină de gândul său și se întoarse spre fereastră. Pe noptiera de lângă pat era un bilet. Atunci realiză că sunetul apei era într-o fantasmagorie de dimineață, într-un vis ascuns al minții. Apucă scrisoarea și-o deschise tremurând: „Ce noapte frumoasă! Stelele bat în fereastra ta, cerându-mi să le las să intre în sufletul nostru. N-am vrut să le deschid, dar au insistat. Ferestrele mele par că se luminează. Și totuși, un înger negru se proptește în fața lor, încercând să-ntunece stelele. Trezește-te și alungă-l. Vino și strânge-mă-n brațe, ca sufletele noastre să fie lumină. Nu mă lăsa pradă străinului fără nume. Te-aștept la capătul celălalt, dincolo de fereastră. Nu uita ce ne-a unit: un virus. Sunt steaua ta! Ajută-mă să nu cad!”.
Pe cer astrele au apus. Mada plecase și ea în zori. „Chiar e o stea, dac-a plecat așa devreme. Probabil că n-a vrut s-o vadă vecinii. Gura lumii și sacul spart...”.
În bucătărie vasele fuseseră spălate, iar micul dejun îl aștepta proaspăt. Îi plăcea să fie alintat și mâncă cu o poftă de fericire strălucindu-i pe chip. Nu se gândea decât la întâlnirea lor. „Îi voi trimite un mesaj încărcat de dragoste și vom trăi iubirea neîmpărtășită de astă-noapte. Iar după servici...”.
Termină de mâncat și spălă farfuria, ca un copil cuminte ce se vroia. Ieșise din bloc fluierând și jucându-se cu legătura de chei. Inima îi bătea mai tare, Amor nu greșise ținta. Salută copacii pe care, cu o zi înainte nici măcar nu-i văzuse. „Ce dihanie și sufletul ăsta. Cum îți pregătește neastâmpărul, cum te alunecă printre întâmplări neprevăzute”. Când coborî din autobuz, ca un gest reflex își îndreptă cravata. Biroul i se păru întunecos.
– Ave, Ave!, se auziră câteva voci mai îndrăznețe.
– Salutare neică și noroc!, le răspunse acesta surâzând.
Numai două calculatoare nu fuseseră pornite, unul în spatele celuilalt, în colțul din dreapta al încăperii. N-a întrebat nimic despre Mada. „Ar intra prea repede la bănuieli, și o relație cu o colegă de servici... S-o fi dus mai întâi pe acasă și întârzie”. Se așeză și începu să butoneze: „Am venit! Niciodată și nimeni nu-ți va mai umbri frumusețea. Îngerul cel negru a plecat în pământul lui greu. Noi o vom lua în cealaltă parte, spre cer. Vom urca ușor, rază după rază, vom zbura deasupra inimii universului, suspinând iubirii noastre curate. Te-am purtat în mine cu o sfințenie de copil. N-am atins trup de femeie să mă dau, întreg, ție. Mi-am ținut legământul față de mine și față de sfinții mei. Nu mai rămâne decât să începem ceea ce trebuia început din prima clipă în care mi-ai călcat în priviri. Vom pleca de pe pământ, azi la ora...”.
Monotonia ticăitului tastaturilor fu întreruptă de o voce:
– Unde o fi Mada? Niciodată n-a întârziat atâta!
Ave se făcu mic, simțindu-se, într-un fel, vinovat.
– Mă duc s-o sun. Poate-i bolnavă.
Nu se putu abține să n-o urmărească cu privirea. Prin peretele de sticlă o vedea pe colega lui, neliniștită, la telefon. Așteptă cu sufletul la gură să vadă ce se-ntâmplă.
– Ceva nu e-n regulă. Gazda ei îmi spune că astă noapte n-a dormit acasă. Printr-un bilet a transmis că, dacă va întârzia, înnoptează la mine!
Ave se ridică fulgerător și lăsă ușa să se trântească în urma lui. Era hotărât s-o caute și s-o găsească. Trebuia să înceapă cu drumul de la el la firmă. Opri un taxi și-i indică propria adresă. În fața blocului văzu o pată roșie. Inima i se strânse într-o încorsetare de trup. Simți o slăbiciune înmuindu-i picioarele. Cu o sforțare, se îndreptă spre pâlcul de copaci din spatele blocului. Intuiția nu-l înșelase. Două cadavre zăceau îmbrățișate, într-o baltă de sânge. Un el și-o ea, ca primii oameni. El ținea încă în mână un bilet: „N-am vrut decât să-ți gust inima. Păcat că n-o să ne-ntâlnim în ceruri!”. Poșeta ei era aruncată între doi brazi, semn că fusese o-ncăierare. I se deschise și tot conținutul era împrăștiat în jur. Între două coperte, deschis, stătea buletinul. Din poză, Mada surâdea veselă. În cealaltă copertă era o oglindă, în care se răsfrângeau datele de identitate. Ave se aplecă și citi: „A-D-A-M”. Îl închise speriat. „Nici măcar n-am apucat să-i dau mărul!”.