Uitasem cum arata strazile inainte de ora opt dimineata, vazute altfel decât din fereastra deschisa sau din balcon printre frunzisul albinos imbatrânit. Pe drumul scurt, vreo trei sute de metri, pâna la privatizatul cu Apa minerala, primesc in plin racoreala lor curata. Strada ma lecuieste de simptomele astmatice care, noaptea, ma faceau sa schimb zeci de pozitii fanteziste bune de reprodus pe ultima pagina a ziarului, sa incing patul, sa-l fac de nesuportat. Structurile de blocuri, cu spatii de ferestre goale spre viitoarele odai in care deocamdata creste iarba si musetelul, sunt intretesute de bârne pe care femeile au pus la uscat rufe, lenjerie, si le-au lasat peste noapte intocmai ca-n tara lui Dracula...Un cearceaf fin, in dungi orizontale albe-rosii cu puzderie de stelute albe in cinci colturi pe fond bleumarin, se umfla urmarind tramvaiul pe care l-am luat pentru o singura statie. Cvartalul de blocuri e pazit doar de câinii flocosi, rai de foame. Drumul spre liceul meu, Matei Basarab, trece acum drept prin santierul lor. ¥iganii depoziteaza acolo fiare, care noaptea devin capcane sinistre. Acolo am gasit si poarta de la curtea noastra, scoasa din balamale intr-o zi nu se stie de cine. Locul viran era curmat abrupt de afisele colorate ale teatrului evreiesc, lipite pe panouri de santier. Teatrul e intr-adevar nelalocul lui, nu-i de mirare ca in ziare la Programul teatrelor ai sa-l gasesti mai pe la coada...

Autobuzul abia plecat se si opreste cu scrâsnet infernal intre statii. çn virtutea inertiei fata din fata mea imi arunca pletele brune in ochi. Se deschide doar o usa. Stati asa ca nu-i statie! striga de pe scara uriasul care parca a luat tot aerul. Va rog sa prezentati biletele sau abonamentele. Nu poti sa cobori ca din trenul cu nasul, la care navetistii trag semnalul de alarma in plin câmp, ca sa-i lase, vorba ceea, trenu-n poarta casei. Din autobuz ii da jos numaidecât pe unii care n-au vazut taxatorul.
De la gara, traseul autobuzului golit continua, cu câmpul chel ca-n palma de-o parte si de alta. Acolo era capul stiut al liniei. Cei din comunele suburbane isi fac loc cu greu, lor si sacilor de pâine.
-Duceti, fir-ati ai dracului, toata pâinea la tara in loc sa dati voi la oras! incepe sa vocifereze in surdina un orasean domn bine. çn jurul lui se face deodata gol. Ramâne doar un batrân pazindu-si sacul intre picioarele incaltate in adidasi jegosi. Dupa vreun minut si mai bine, parca n-ar fi raspuns la ce spusese domnul, incepe sa vorbeasca:
-Eu n-am vazut sa se faca grâu la oras. Daca grâu’ se face la tara, atunci a noastra-i si pâinea.
-Hai domn’e, ca ma faceti sa...Mata-mi spui mie din astea, când in România vin strainii sa faca pâine?
-...
-N-am crezut dom’le, c-o s-ajung sa manânc pâine de la turc.
-Da’ aia nu-i pâine, sa ma iertati.
-Cum, dom’le, nu-i pâine? Când o iau calda de la Cuptor manânc una-ntreaga pân-acasa.
-Calda, da...Da’ pâinea mai trebuie sa fie buna si-a doua zi.
-A doua zi? Ma duc si iau alta.
-Mata te duci, da’ noi nu putem sa venim in fiecare zi la oras. Noi am luat acuma pâine pe-o saptamâna.
Autobuzul intoarce scrâsnind din burduf, in fata cladirii mici galbene cu aer inconfundabil de scoala. Doua fete de doispe-treispe ani stau agatate de stâlpul de fier care probabil a fost odata poarta, si fumeaza.
-Duce-v-ati dracu la scoala, nu vi-e rusine? La scoala, la biserica! racneste o batrâna de pe banca din spate. Una din fete se frânge din mijloc ca o coarda elastica, aratând numai o clipa semiluna de piele bronzata dintre bluza si pantaloni, ia din drum un adidas si arunca cu el prin usa deschisa pe cauciucul incins al autobuzului. Imediat coboara soferul, un balaoaches de peste-o suta de kile, si incepe sa depene o gângaveala de cretin, facându-se inteles cu gesturi largi din aripi. Aranjeaza pentru diseara, când termina cursele vine-aici la curve, lamureste pe un ton absent batrâna. Sa te faci dumneata maica catolica, eu sunt barbat! urla prin usa soferul.
-Da sculati-va nene sa-mi dati loc, scula-v-ar moartea de-aici, ca am saptescinci de ani si-s gravida…incepe sa tipe in autobuz alta figura, care pân-atunci parca dormise. Ma-ntorc pe jumatte, doar cât s-o vad pe fata de pe burduf, care, dupa trupul imbracat in tricou mulat cu model de strasuri pe sâni, pare sa aiba vreo saispe ani, dupa fata slutita de-un par vopsit blond poate sa aiba si treizeci. Toata lumea tace, fata se trânteste pe jos pe burduful autobuzului, sprijinita de tabla curbata. çsi leapada cu zgomot sabotii, isi intinde de-a latul culoarului de trecere cracii incinsi cu bratari. Striga spre coada masinii ceva in romanes, din care nu se-ntelege decât vorba bricheta, si intr-adevar o bricheta zboara prin aer spre ea. Scoate din sân o tigara, o aprinde (scuturând bine, doar gazul e pe sfârsite) si incepe sa traga.
-Chiar nu va mai puteti abtine nici in masina? vocifereaza sotto voce o doamna trecuta, inconjurata de sacose de piata.
-Mi-a zis doctoru’ ca la copil nu face bine! Da’ mai bine trag tigara decât aurolac, nu mamaie?
-Cum oti putea, mama, sa glumiti asa despre un copil?
-Ce, crezi ca glumesc? Fata sare-n picioare ca impinsa de un arc, isi ridica tricoul si trage de fusta de blugi in jos. Na! sunt in trei luni, nu se vede-asa tare! Doamna isi face cruce.

Pentru a vedea lucrurile cum trebuie, probabil totul va trebui sa se intoarca la 180 de grade; sa-l vad de exemplu pe Anton târându-se pe tavan, pe mama (care inca se uita la telenovele, desi a trecut de miezul noptii) cu ochelarii atârnati de degetele deformate de la picioare, pe Suzana cu coada-n jos si sângele coborât in fata...Un singur reper trebuia sa ramâna neintors, eu la care trebuie sa raportez totul. çmi aprind o tigara, punând capul fara fosfor aprins la filtru, o sting de tavanul rece când a inceput sa ma arda la degetul al doilea al piciorului drept, incalecat peste cel gros...Umplu si apa rece din pahar in robinet, uitând ca am berea, si incep sa rasfoiesc incet dosarul care se apropie de inceput. Ma imbrac ca in transa, o las pe mama adormita in sufragerie cu televizorul zumzaind si o pornesc prin orasul cu cerul albastrui strabatut de capilarele liniilor de tramvai, pe care vagoanele trec goale, dar nu ma pot aseza pe un scaun, fiindca masa mea inmultita cu zece m-ar rasturna imediat pe solul ca o oglinda.

De obicei in atmosfera olfactiva si sonora a cafelei care se toarce la filtru, frazele incepeau dupa câteva minute sa se lege. Trebuia sa fie si tigara aprinsa pe stomacul gol. çn Germania, la care ma surprind revenind obsedant, incercasem sa ma las de amândoua, tigarile scumpe, cafeaua Pischwasser (pentru cafea ar fi trebuit sa ma refugiez in micile magazine turcesti, cu ornamente orientale sunatoare, cu bile de arama la pragul de sus al usii, care la fiecare curent de aer se ciocneau cu sunet ascutit de clopot. Clientii care se cunosteau intre ei incepeau la aparitia mea, prea blond totusi pentru locul acela, sa se uite banuitor). O data rezolvata problema lipsei de tigari, ma simt in stare sa indur si revolta muta a lui Suzy si Figaro, care nu mai manânca bobite de saizeci de mii kilogramul. ¥igara vârâta in gura alternativ cu pixul poate sa fie un leac bun pentru alungarea tristetii metafizice, in sâmbata cu prognoza suie (la radio se anunta vreme instabila, afara e deocamdata o dimineata superba de primavara) dar cu siguranta pentru dantura mea nu pot sa fie un leac. Frunzele dudului isi misca incet pe foaia prafuita umbra jucata de vânt, ca niste ochi care m-ar citi meditând la câte-o idee. Ma stramut la televizor si chiar adorm, pe când unchi-meu, pe canapeaua din sufragerie, doarme si el horcaind. Du-te draga si-ti ia niste apa! se adreseaza mama unuia dintre noi, si el se simte imediat vizat: Ce draga, iar esti nervoasa? rosteste cu dictia ingalata de somnul medicamentos. Din tabletele lui insirate pe frigider, niciodata nu reusesc sa retin ce ar fi trebuit sa-mi administrez in noptile de insomnie. Asta pare sa fie ultima insusire pe care unchi-meu a dobândit-o de la mama-sa Aurica. Cu punga de medicamente dupa ea (dar medicamente care in nici un caz nu-i erau inutile, nici nu-i stricasera sanatatea), la saptezeci si...de ani bunica mea s-a apucat sa voiajeze la celalalt capat al lumii, sa rezolve problema mostenirii unei surori raposata la Campinas, intr-un orasel de lânga Sao Paulo (E oras in toata legea, se apropie si el de milion, ma trage de mâneca Anton...) Despre sora asta a bunicii se raspândise in Tiha vestea ca murise, se prabusise cu avionul, in 1945 când a plecat in Germania cu sotul, inginerul de drumuri. Pe urma, stii si tu unde si-au gasit adapost o multime de nazisti si specialisti aflati in gratiile lor. Brazilia, cel putin, stiu ca a adoptat din cauza lor germana ca pe a doua limba.

çn camera de lucru, valize uriase de voiaj s-au scufundat sub pat, lasând paianjenii sa se ingrase pe pielea si cataramele lor. Nu prea vad cum vor iesi de acolo peste vara valizele care ma insoteau pe când cutreieram Europa, invitat in Germania de vreo fundatie, platindu-mi deci numai drumul. Anul asta n-am reusit sa pun ban pe ban pentru iesirea la care paream sa tin atât de mult. „Iesirea” pot s-o am, free, in lumea pe care am incercat s-o incropesc. Mai am si avantajul intrarilor/iesirilor nenumarate, ca intr-un/dintr-un labirint. Ochii fiecarei fiinte pe care mi-am oprit privirea absenta, mimat-obosita, puteau fi o intrare/iesire. Tot sub patul auster, impracticabil pentru dormit, se incaleca incaltari incredibil de comode, chiar prea lejere pentru oras, o pereche de sandale din care a ramas doar talpa, saboti cu aerisire pe toate partile, pantofi de care-mi amintesc cum, in zilele când trebuia sa-i port pentru a aparea incaltat ca lumea la o ocazie, imi strângeau piciorul pâna la lacrimi si ma faceau sa nu-mi mai doresc, odata ispravit programul, decât sa ajung mai curând acasa, la gimnastica picioarelor desculte. Pâna si coturnii aceia chinuitori imbatrânisera, dar spre deosebire de incaltarile purtate ei trecusera prin asta mai mult singuri, ca niste fete batrâne, care in timp deveneau indiferente la cochetarie.