agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-05-15 | [This text should be read in romana] | Submited by
Nopti Albe
Roman sentimental Din amintirile unui visător INTIIA NOAPTE Era o noapte minunată, o noapte cum numai în tinereÈ›e pot fi nopÈ›ile, iubite cititorule. Bolta înstelată era atît de luminoasă, încît, privind-o, te întrebai fără să vrei : cum e cu putință oare, ca sub firmamentul acesta de vrajă să mai existe È™i oameni posomorîți ori cu toane ? E foarte tinerească, desigur, È™i această întrebare, iubite cititorule, deie Domnul ca ea să-È›i însenineze cit mai des sufletul ! Alunecînd însă cu gîndul la feluriÈ›i oameni îmbufnaÈ›i È™i cu toane, mi-am amintit È™i de starea mea sufletească în tot cursul acelei zile. Un sentiment ciudat de înstrăinare puse pe nesimÈ›ite stăpînire pe mine, chiar din zori. încercam senzaÈ›ia penibilă a omului însingurat care deodată se simte părăsit È™i uitat de toÈ›i. Oricine este în drept, fireÈ™te, să mă întrebe : dar cine erau aceÈ™ti „toÈ›i" ? De vreme ce, în cei opt ani de cînd locuiesc aici, la Petersburg, n-am reuÈ™it să leg aproape nici o cunoÈ™tință. Și ce rost ar avea, la ce mi-ar folosi de fapt asemenea cunoÈ™tinÈ›e, cînd, fără să fi cunoscut pe cineva direct, am ajuns să cunosc aproape tot Petersburgul ! De aceea am È™i avut impresia că mă părăsesc toÈ›i, cînd oraÈ™ul întreg s-a ridicat deodată cu tot calabalîcul, pornind într-un exod grăbit spre localitățile de vilegiatură din împrejurimile capitalei. Ingrozit la gîndul că rămîn singur, am hoinărit trei zile la rînd pe străzi, pradă unei tristeÈ›i copleÈ™itoare È™i fără a izbuti să-mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Fie că mergeam pe Bulevardul Nevski, fie că străbăteam parcul sau rătăceam de-a lungul cheiului — nu mai întîlneam acum nici un chip cunoscut, nici unul din oamenii aceia cu care mă obiÈ™nuisem a da ochii în cutare loc, la cutare oră, ani de-a rîndul. Ei nu mă cunoscuseră, desigur, dar eu îi cunoÈ™team... îi cunoÈ™team de aproape, căci le studiasem atît de bine chipurile, încît am ajuns să le admir cînd sînt voioase È™i mă simt tare abătut cînd le văd întunecate. Am ajuns chiar să leg un fel de prietenie cu un bătrînel, pe care, nu e zi de la Dumnezeu, să nu-l întîlnesc, la aceeaÈ™i oră, pe Fontanka. Are o înfățiÈ™are atît de gravă È™i e atît de cufundat în gînduri! Tot timpul mormăie ceva pe sub nas, gesticulează cu mîna stîngă, iar în dreapta È›ine un baston lung, noduros, cu măciulia aurită. Chiar È™i el m-a observat È™i manifestă față de mine o simpatie sinceră. Sînt convins că, dacă s-ar întîmpla să nu fiu la ora obiÈ™nuită È™i la locul È™tiut de pe Fontanka, l-ar cuprinde ipohondria. Iată de ce cîteodată aproape că ne È™i salutăm, mai ales cînd amîndoi sîntem în bună dispoziÈ›ie. Mai deunăzi, după ce nu ne văzusem două zile la rînd, întîlnindu-ne a treia zi, printr-o pornire spontană, duserăm involuntar mîinile la pălărie; ne oprirăm totuÈ™i la timp, stăpînindu-ne gestul È™i trecurăm cu simpatie unul pe lîngă celălalt. La fel de bine îmi sînt cunoscute È™i casele. Cînd trec pe. stradă, fiecare parcă m-ar întîmpina cu aerul că vrea să-mi iasă în cale, mă priveÈ™te cu toate ferestrele È™i doar că nu-mi spune : „Bună ziua ! Cum vă mai simÈ›iÈ›i ? Cît despre mine, mulÈ›umesc lui Dumnezeu, sînt bine sănătoasă, iar pe la începutul lunii am să mai capăt un etaj" ; sau : „Cum o duceÈ›i cu sănătatea ? Eu de mîine intru în reparaÈ›ie" ; sau : „Eram cît pe aci să pier în flăcări È™i de-ai È™ti ce spaimă am tras" etc. Printre ele — vorbesc de case — am È™i prietene mai apropiate : una are de gînd să urmeze un tratament în vara aceasta la un arhitect. Voi trece neapărat în fiecare zi pe acolo, ca nu cumva — ferească sfîntul! — s-o dea gata cu tratamentul lui. Sau, n-am să uit niciodată întâmplarea cu o căsuță foarte drăguță, de culoare roz-pal. Era o căsuță de zid, zveltă È™i cochetă, È™i mă privea cu atîta prietenie, iar la vecinele ei grosolane È™i greoaie se uita atît de semeață, încît inima-mi tresaltă de bucurie ori de cîte ori mi se întîmpla să trec pe lîngă ea. Dar săptămîna trecută, avînd drum pe acea stradă È™i aruncîndu-mi privirea spre prietena mea, o auzii căinîndu-se amarnic : „PriveÈ™te, mă vopsesc în galben!" Mizerabilii! Barbarii! Nu-i cruÈ›aseră nici coloanele, nici corniÈ™ele. Prietena mea se îngălbenise ca un canar. De supărare, simÈ›ii în gură gust de fiere È™i nici pînă acum nu mi-am găsit puteri destule ca să mai dau ochi cu sărmana mea prietenă, pe care o sluÈ›iseră în chipul cel mai stupid zugrăvind-o în Culoarea Imperiului ceresc . AÈ™adar, cititorule, cred că înÈ›elegi cam în cel fel cunosc eu tot oraÈ™ul Petersburg. Spuneam mai adineauri că trei zile la rînd m-a chinuit acea stranie neliniÈ™te, pînă cînd să-mi dau seama de pricinile ei. Hai să zicem pe stradă n-aveam cum să mă simt bine (lipseÈ™te unul, nu mai apare altul, unde o fi cutare ?) — dar nici acasă nu mă simÈ›eam în apele mele. Două seri m-am perpelit ca pe jăratec, să aflu ce nu-mi vine la socoteală în ungherul meu ? De ce acum mă simt atît de stingher acolo? È™i cu o privire nedumerită cercetam pereÈ›ii verzui, afumaÈ›i, tavanul acoperit de păienjeniÈ™ul pe care Matriona îl ocrotea cu deosebit succes, întregul mobilier, fiecare scaun în parte, dacă nu cumva aici e buba ? (Căci la mine în casă, chiar dacă un singur scaun nu stă pe locul unde-l È™tiam ieri, îmi pierd îndată tot echilibrul sufletesc È™i nu mai sînt în stare să-mi aflu locul.) ÃŽncercai să mă uit îndelung È™i fix în lumina ferestrei — zadarnic... nu-mi era cîtuÈ™i de puÈ›in mai uÈ™or ! La un moment dat, am chemat-o pe Matriona È™i am dojenit-o părinteÈ™te pentru păienjeniÈ™ È™i pentru lipsa de curățenie din casă, dar femeia m-a privit foarte nedumerită È™i a plecat fără să spună un cuvînt, iar pînzele de păianjen au rămas pînă azi în acelaÈ™i loc. In sfîrÈ™it, de abia în dimineaÈ›a aceasta am izbutit să-mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Asta-i, va să zică ! Pur È™i simplu ei toÈ›i fug de mine; din cauza mea, deci, o È™terg din oraÈ™, se cărăbănesc la vile. IertaÈ›i-mi expresia aceasta vulgară, dar acum, drept să spun, chiar că nu-mi arde de fineÈ›uri stilistice... nu-mi arde de loc, pentru că e cert că tot ce există în Petersburg fie că a plecat, fie că o să plece cît de curînd în vilegiatură; pentru că în oricare domn onorabil, cu înfățiÈ™area gravă, ce tocmeÈ™te un birjar, sînt dispus să văd îndată un venerabil cap de familie, care, după obiÈ™nuitele-i îndeletniciri de serviciu, se grăbeÈ™te, fără să-È™i ia bagaje cu el, să ajungă în sînul familiei sale instalată în vreo vilă; pentru că orice trecător părea acum să aibă o înfățiÈ™are cu totul aparte, vrînd parcă să spună fiecărui nou întîlnit : „Noi, domnilor, nu sîntem aici decît aÈ™a, în trecere, iar cel mult peste două ore sîntem plecaÈ›i în vilegiatură". De se-ntîmplă să se deschidă o fereastră în geamul căreia mai întîi ciocăniseră niÈ™te degeÈ›ele subÈ›iri È™i albe ca neaua, È™i să apară căpÈ™orul unei fetiÈ›e drăgălaÈ™e, care strigă după vînzătorul de ghivece cu flori — nu-mi închipui altceva decît că florile nu se cumpără numai aÈ™a, ca o încîntare de primăvară sau pentru primenirea aerului unui apartament sufocant de oraÈ™, ci pentru că, peste foarte puÈ›in timp, cu toÈ›ii se vor muta la vilă, ducînd cu ei acolo È™i florile. Mai mult decît atît, în statornica mea năzuință de a descoperi mereu noi particularități È™i indicii de un anumit gen, obÈ›inusem atîtea succese remarcabile, încît constatai cu satisfacÈ›ie că ajunsesem să ghicesc fără greÈ™, numai după înfățiÈ™area pietonilor, în ce vilă locuieÈ™te fiecare. Locuitorii ostroavelor Kamennîi È™i Aptekarski, sau cei de pe È™oseaua Peterhof se deosebeau prin distincÈ›ia studiată a manierelor, prin eleganÈ›a hainelor de vară È™i prin luxoasele trăsuri cu care veneau în oraÈ™. Cei din Pargolovo È™i de mai departe „impuneau" de la prima vedere prin simÈ›ul măsurii È™i prin seriozitate; vizitatorul ostrovului Krestovski sărea în ochi prin voioÈ™ia lui pe care nimic nu o putea tulbura. Și, lucru curios, fie că mi se întîmpla să întîlnesc vreun convoi lung de căruÈ›aÈ™i, cu hățurile în mîini, pășind agale pe lîngă căruÈ›ele încărcate vîrf cu calabalîc (mese, scaune, divane turceÈ™ti ori neturceÈ™ti È™i felurite lucruri gospodăreÈ™ti trîntite claie peste grămadă), deasupra cărora trona — uneori chiar în vîrful grămezii de boarfe — cîte o bucătăreasă sfrijită, păzitoare zeloasă a avutului boieresc; fie că urmăream îndelung cu privirea luntrile greu încărcate cu tot felul de obiecte casnice, lunecînd agale pe Neva sau pe Fontanka, pînă către pîrîul Ciornaia sau către ostroave — în imaginaÈ›ia mea, căruÈ›ele È™i luntrile se înzeceau, se însuteau È™i mi se părea de fiecare dată că totul s-a urnit din loc È™i a pornit la drum, mi se părea că totul începe să se mute, în caravane întregi, pe la vile; că Petersburgul e ameninÈ›at să ajungă un imens pustiu, aÈ™a încît, pînă la urmă, mi se făcea tare ruÈ™ine, mă simÈ›eam jignit personal È™i începea să mă roadă tristeÈ›ea, pentru că numai eu nu aveam unde È™i de ce să plec în vilegiatură. AÈ™ fi fost gata să mă urc în oricare din aceste căruÈ›e È™i să însoÈ›esc bucuros orice domn cu înfățiÈ™are respectabilă, care ar fi tocmit o birjă ; dar nimeni, absolut nimeni nu mă invita ; ca È™i cum m-ar fi uitat cu toÈ›ii, ca È™i cum aÈ™ fi fost într-adevăr un străin pentru ei! Am rătăcit astfel mult, pînă cînd — potrivit obiceiului meu — am izbutit să uit cu desăvîrÈ™ire unde mă aflu È™i m-am pomenit la marginea oraÈ™ului. Recăpătîndu-mi deodată buna dispoziÈ›ie, am trecut dincolo de barieră È™i am apucat pe drumul dintre lanuri È™i fîneÈ›e, simÈ›ind cum dispare oboseala din mădularele-mi ostenite, cum înviorarea îmi umple fiinÈ›a întreagă È™i cum o povară apăsătoare mi se ridică de pe suflet. ToÈ›i trecătorii mă priveau cu simpatie È™i doar că nu mă salutau; toÈ›i păreau cuprinÈ™i de o rară mulÈ›umire È™i toÈ›i, pînă la ultimul, fumau È›igări de foi. Eu însumi mă simÈ›eam copleÈ™it de un inexplicabil sentiment de beatitudine, ceea ce nu mi se mai întâmplase niciodată. Ca È™i cînd m-aÈ™ fi pomenit deodată undeva în Italia — atît de puternic năvălea în sufletul meu natura, uimindu-mă, împrospătînd forÈ›ele inimii mele de orășean aproape bolnav, de om aproape sufocat între zidurile oraÈ™ului. O dată cu sosirea primăverii, natura Petersburgului devine nespus de înduioșătoare; cerul își deschide belÈ™ugurile de puteri È™i rîvne, iar de jur împrejur totul dă în verde È™i se împodobeÈ™te cu fermecătoare smalÈ›uri de flori... Fără să vreau, natura îmi poartă atunci gîndul, nu È™tiu cum, la cîte o fată ofilită, plăpîndă, dintre cele la care È™i tu, cititorule, priveÈ™ti uneori cu milă, alteori cu un fel de dragoste È™i compătimire, sau pur È™i simplu nici nu o iei în seamă, dar care se întîmpla pentru cîte o clipă, deodată, ca într-o taină, să se facă nespus de frumoasă, încît tu însuÈ›i rămîi mut de încîntare È™i, fără să vrei, te întrebi : ce putere a È™tiut stîrni atîta strălucire în aceÈ™ti ochi triÈ™ti È™i îngînduraÈ›i ? Ce mister a putut aprinde bujorii aceÈ™tia în obrajii palizi È™i slăbiÈ›i ? Cine a putut să însufleÈ›ească gingaÈ™ele trăsături ale chipului ei cu atîta pasiune ? De ce tresaltă aÈ™a de tulburător acest piept ? Ce anume È™i-a revărsat puterea, viaÈ›a È™i frumuseÈ›ea pe chipul sărmanei fete, silindu-l să strălucească cu un zîmbet atît de luminos, să se învioreze de atîta voie bună, de scînteietoare seninătate ? Dacă vei privi împrejur, ca È™i cînd ai căuta pe cineva, vei înÈ›elege... Dar clipa a trecut È™i e posibil ca mîine chiar să întîlneÈ™ti din nou aceeaÈ™i privire cunoscută, adîncită în reverii È™i absentă ca È™i mai înainte, aceeaÈ™i față palidă, aceleaÈ™i miÈ™cări docile È™i timide, poate chiar regretul sau pînă È™i urmele mîhnirii È™i ale unei ucigătoare tristeÈ›i pentru rătăcirea de o clipă... Și cîtă părere de rău în sufletul tău, că s-a stins atît de repede È™i fără de speranță frumuseÈ›ea efemeră, atît de amăgitoare, dezvăluită atît de zadarnic È™i de fulgerător, irosindu-se apoi sub privirea ta uimită, încît nici s-o îndrăgeÈ™ti cu adevărat nu ai avut timp... Și totuÈ™i, noaptea care a urmat a fost pentru mine mai bună decît ziua ! Iată cum s-a întîmplat. M-am înapoiat în oraÈ™ foarte tîrziu È™i poate că trecuse de ora zece cînd mă apropiasem de casă. Trebuia să trec pe cheiul canalului, unde la ora aceea nu întîlneÈ™ti de obicei È›ipenie de om. Ce-i drept, locuiesc în partea cea mai periferică a oraÈ™ului. Mergeam cîntînd, pentru că atunci cînd sînt fericit, numaidecît încep a fredona cîte ceva, aÈ™a, pentru mine, ca oricare om fără prieteni Și fără cunoscuÈ›i apropiaÈ›i, care în momentele lui de bucurie n-au cui să-È™i deschidă sufletul È™i de aceea cîntă. Deodată însă o întîmplare cu totul neaÈ™teptată m-a scos din făgaÈ™ul obiÈ™nuit. Rezemată de balustrada cheiului, sta undeva mai la o parte o femeie; se sprijinea de grilaj È™i ar fi părut că priveÈ™te foarte atentă spre apa tulbure a canalului. Purta o pălărioară galbenă nostimă È™i o pelerină cochetă. „E o fată, nu o femeie, mi-am zis, È™i trebuie să fie negreÈ™it brunetă." Pasămite, nu-mi auzise paÈ™ii, fiindcă nu s-a clintit cînd am trecut pe lîngă ea, cu răsuflarea oprită È™i inima bătînd să-mi spargă pieptul. „Ciudat ! m-am gîndit apoi. Desigur că e absorbită de cine È™tie ce complicaÈ›ie sufletească", È™i deodată m-am oprit ca înlemnit. Mi s-a părut că aud un suspin înăbuÈ™it. Da ! nu mă înÈ™elam : fata plîngea, plîngea din ce în ce mai tare, pînă cînd izbucni în sughiÈ›uri. Dumnezeule ! am simÈ›it cum mi se strînge inima de durere. Și oricîtă sfiiciune am față de femei, în momentul acela am uitat de toate. M-am întors È™i am pornit spre ea, gata să-i strig : „Doamnă", dar aducîndu-mi aminte că în toate romanele ruseÈ™ti care zugrăvesc aÈ™a-zisa „înaltă societate" banalitatea aceasta e nelipsită, m-am oprit. Singurul lucru, de altfel, care m-a făcut să n-o rostesc. Dar în timp ce căutam un alt cuvînt, mai potrivit, fata își înfrînse durerea, mă privi È™i, recăpătîndu-È™i stăpînirea de sine, se strecură pe lîngă mine cu ochii în pămînt, de-a lungul cheiului. M-am luat numaidecît după ea, însă fata, dîndu-È™i seama de asta, părăsi cheiul, traversă strada È™i trecu pe trotuar. Nu m-am încumetat să traversez È™i eu, îmi bătea inima în piept ca la o păsărică prinsă în laÈ›. O împrejurare îmi veni atunci în ajutor. Pe trotuar, nu departe de necunoscuta mea, răsări pe neaÈ™teptate un domn vîrstnic, în frac, dar cu un mers È™ovăitor. Mergea clătinat, proptindu-se din cînd în cînd cu grijă de perete. Fata însă mergea ca săgeata, grăbită È™i sfielnică, aÈ™a cum e umbletul mai tuturor fetelor care nu doresc să accepte a fi conduse noaptea acasă È™i, fără îndoială, domnul care se clătina pe picioare n-ar fi ajuns-o nici în ruptul capului, dacă destinul meu nu i-ar fi sugerat să recurgă la anumite artificii. Brusc, fără să scoată o vorbă, el se smulse din loc È™i alergă din răsputeri ca s-o ajungă din urmă pe necunoscuta mea. Ea alerga ca vîntul, dar domnul cel ameÈ›it de băutură se apropia tot mai mult de dînsa, iată că o È™i ajunse, fata È›ipă — È™i... binecuvîntez providenÈ›a pentru admirabilul ceatlău noduros pe care de data aceea se întîmplase să-l am în mîna dreaptă. Cît ai clipi din ochi, m-am pomenit de partea cealaltă a străzii È™i pînă să apuce a-i mai spune ceva, nepoftitul domn È™i înÈ›elese că despre el este vorba È™i, luînd în consideraÈ›ie argumentul convingător din mîna mea dreaptă, se dădu la o parte, tăcut; abia după ce ne-am depărtat, hăt! începu să vocifereze, adresîndu-mi o sumedenie de vorbe tari. Cuvintele lui însă abia dacă mai ajungeau pînă la noi. -- DaÈ›i-mi mîna, i-am spus necunoscutei mele, È™i el nu va mai îndrăzni să se lege de noi. Fără să scoată o vorbă, ea îmi întinse mîna încă tremurînd de emoÈ›ie È™i de spaimă. O, nepoftitule domn ! cum te binecuvîntam în momentul acela ! Am aruncat o privire fugară asupra ei: era foarte drăguță È™i brunetă — ghicisem ; pe genele ei negre mai străluceau încă lacrimile stîrnite de spaima prin care trecuse sau de amărăciunea de mai înainte, poate — greu de spus. Dar pe buze îi înflorea un zîmbet. Mă privi È™i ea pe sub gene, roÈ™indu-se uÈ™or È™i coborîndu-È™i apoi ochii în pămînt. -- Ei, vezi ? De ce m-ai alungat adineauri ? Dacă aÈ™ fi fost lîngă dumneata, nu s-ar fi întîmplat nimic... — Dar nu te cunoÈ™team ; credeam că È™i dumneata... la fel... — Și nici acum nu mă cunoÈ™ti ? — Ba da, am apucat să te cunosc puÈ›in. Iată, de pildă, de ce tremuri ? — O, dumneata mi-ai ghicit firea chiar din prima clipă ! răspunsei eu, entuziasmat de faptul că fata pe care o È›ineam de mînă era deÈ™teaptă, ceea ce, pe lîngă frumuseÈ›e, nu strică niciodată. Da, ai ghicit de la întîia privire cu cine ai de-a face. AÈ™a este — n-am să ascund — cu femeile sînt un timid, sînt tulburat cel puÈ›in tot atît de mult cît ai fost tulburată È™i dumneata cu cîteva clipe mai înainte, cînd acest domn te-a speriat... Uite, È™i acum mai sînt parcă înfricoÈ™at. Mi se pare că e un vis, deÈ™i nici în vis nu mi se năzărise cîndva că voi ajunge să stau de vorbă cu o femeie. — Cum ? Să fie adevărat ce-mi spui ? — Crede-mă, È™i dacă mîna îmi tremură acum, aÈ™a cum bine ai observat, aceasta se datoreÈ™te faptului că încă niciodată n-a cuprins-o o mînuță atît de mică È™i de încîntătoare ca a dumitale. Nu mai È™tiu de loc cum să mă port cu femeile; adică, de fapt, nici n-am È™tiut vreodată, sînt un însingurat. Atîta tot. Nu È™tiu nici măcar cum trebuie să le vorbesc. Iată, nici în momentul acesta nu È™tiu cum să mă port mai bine. Poate că È›i-am spus vreo nerozie ? Da ? VorbeÈ™te-mi deschis ; te asigur că nu mă voi simÈ›i jignit. — Dar n-ai spus nimic, nimic rău ; dimpotrivă. Iar dacă îmi È™i ceri să fiu sinceră, aÈ™ putea să-È›i spun că femeilor nu le displace o asemenea timiditate ; È™i-n cazul că ai dori să È™tii mai mult, nici mie nu-mi displace È™i nu intenÈ›ionez să te alung de lîngă mine pînă nu ajung acasă. — O, dar felul dumitale de a vorbi cu mine, începui eu, sufocîndu-mă de fericire, va face să-mi dispară îndată timiditatea, È™i atunci... adio toate armele mele !... — Armele... dumitale ? Ce fel de arme, adică ? Uite, asta începe să nu mai fie frumos. — Iartă-mă, am greÈ™it; mi-a scăpat fără să vreau această vorbă ; dar cum îți închipui dumneata că în asemenea momente nu se naÈ™te dorinÈ›a de... — De a plăcea, nu-i aÈ™a ? — Ei da, întocmai ; dar te implor, pentru numele lui Dumnezeu, fii puÈ›in mai îndurătoare. Judecă È™i dumneata cu cine stai de vorbă. Căci, uite, am douăzeci È™i È™ase de ani È™i... n-am cunoscut niciodată pe nimeni, nici o fată. Cum aÈ™ putea, aÈ™adar, conversa în cuvinte meÈ™teÈ™ugite È™i absolut nimerite ? Sînt convins că ai prefera ca între noi totul să fie deschis, sincer... Să vezi, eu nu È™tiu să tac atunci cînd inima din mine vorbeÈ™te... Dar, în sfîrÈ™it, asta n-are nici o importanță... Mă crezi ? N-am cunoscut nici o femeie, niciodată ! Nici una ! DeÈ™i visez, în fiecare zi visez că totuÈ™i voi întîlni cîndva pe cineva... Ah, dacă ai È™ti de cîte ori m-am îndrăgostit în felul acesta !... — Cum aÈ™a ? De cine ? — De nimeni, de un ideal... de făptura care mi se va arăta în vis. în visările mele, plăsmuiesc romane întregi. O, dar nu mă cunoÈ™ti încă ! Este adevărat — nici nu se putea altfel — că am întîlnit È™i eu în viață două-trei femei, dar ce fel de femei ? dintre cele obiÈ™nuite, gospodine, aÈ™a încît... Vei pufni în rîs, poate, dacă îți voi spune că mă gîndeam uneori să intru pur È™i simplu în vorbă cu vreo aristocrată întîlnită pe stradă, fireÈ™te, cînd e neînsoÈ›ită ; să încep să-i vorbesc, desigur, timid, respectuos, dar cu toată pasiunea ; să-i spun că mă mistui de singurătate, că o rog să nu mă gonească din preajma ei, că nu È™tiu cum să fac pentru a cunoaÈ™te o femeie, măcar una ; s-o sugestionez că delicateÈ›ea de a nu respinge sfielnica rugăminte a unui om atît de nefericit ca mine intră chiar în obligaÈ›iile femeilor. Că, în sfîrÈ™it, tot ceea ce îi cer e să-mi spună doar cîteva cuvinte, oricare ar fi ele, cu înÈ›elegere È™i simpatie frățească, să nu mă alunge de la primul pas ; că o implor să mă creadă pe cuvînt, să asculte ceea ce am să-i vorbesc, să rîdă de mine dacă doreÈ™te, dar să-mi dea speranÈ›e, să-mi spună cîteva vorbe, doar cîteva vorbe, iar apoi, chiar nici să nu ne mai întîlnim niciodată, dacă È›ine la asta !... Dar văd că rîzi... De altfel, pentru asta È™i vorbesc... — Te rog să nu te superi ; rîd pentru că văd că eÈ™ti propriul dumitale duÈ™man È™i că, dacă ai fi încercat, fie chiar È™i pe stradă, reuÈ™eai fără îndoială în toate, cu cît alegi calea cea mai simplă, cu atît e mai bine... Nici o femeie cu bun-simÈ›, în afară de cazul cînd e proastă sau tare supărată în acea clipă, nu te-ar îndepărta de lîngă ea fără ofranda celor două vorbe implorate cu atîta sfioasă căldură. Dar ce spun eu ! Te-ar lua, desigur, drept un nebun. Judecasem după mine. De fapt, ce È™tiu eu despre viață È™i despre felul de-a fi È™i de-a se comporta al oamenilor ! — O, îți mulÈ›umesc, strigai eu, nici nu È™tii ce-ai făcut pentru mine în clipa asta ! — Bine, bine ! Dar ajută-mă să pricep, după ce-ai putut cunoaÈ™te că eu aÈ™ fi o astfel de femeie cu. care... mă rog, pe care dumneata ai considera-o demnă... de atenÈ›ie È™i prietenie... într-un cuvînt, nu una din acelea „obiÈ™nuite", cum le numeÈ™ti dumneata. Ce te-a îndemnat să te apropii de mine ? De ce ai făcut-o ? — De ce ? Cum, de ce ? Păi... erai singură, domnul acela prea îndrăzneÈ›, afară era noapte; vei fi de acord, cred, că era de datoria mea... — Nu. Nu atunci, ci mai înainte, acolo, cînd încă nu trecusem de partea asta ? Doar ai încercat să te apropii de mine! — Pe partea cealaltă ? Cînd încă... Drept să spun, nu È™tiu cum să răspund ; mi-e teamă... Știi, azi am fost fericit ; mergeam, cîntam; am ieÈ™it afară din oraÈ™; nu mi s-a mai întîmplat niciodată să am clipe atît de fericite. Dumneata... mi s-a părut, dar poate că greÈ™esc... Te rog să mă ierÈ›i că răscolesc... mi s-a părut că plîngeai, È™i eu... eu nu puteam să îndur asta... mi se sfîșia inima. O, Doamne ! Dar, văzîndu-te, nu-mi era îngăduit să fiu copleÈ™it de mîhnire ? Să fi săvîrÈ™it oare, într-adevăr, un păcat atît de mare, numai pentru că un sentiment frățesc de compătimire m-a îndemnat să vin lîngă dumneata ? Treci cu vederea că am spus compătimire... ei ! da, într-un cuvînt, te-am jignit oare, lăsîndu-mă pradă dorinÈ›ei de-a mă apropia de durerea dumitale ? — Gata... ajunge, nu mai continua... spuse fata, coborîndu-È™i privirea È™i strîngîndu-mi mîna. Sînt singură vinovată că am deschis discuÈ›ia ; dar mă bucură, în ceea ce te priveÈ™te, că n-ai fost pentru mine o decepÈ›ie... È™i acum, iată că am ajuns È™i acasă ; trebuie s-o apuc pe ulicioara asta ; de aici, mai am doi paÈ™i... Adio, îți mulÈ›umesc... — Dar, cum aÈ™a ? ! E posibil să... ? Să nu ne mai vedem niciodată ? E cu putință ? — Vezi, spuse fata cu un zîmbet, la început spuneai că te-ai fi mulÈ›umit numai cu două vorbe, iar acum... De altfel, nu-È›i mai spun nimic... Poate că ne vom mai întîlni... — Mîine voi veni aici, negreÈ™it, am implorat-o eu. Iartă-mă, o ! iartă-mă că îți cer... — Da, eÈ™ti nerăbdător... aproape că pretinzi... — Ascultă-mă, rogu-te, ascultă-mă ! am întrerupt-o eu. Poate că îți voi spune iarăși ceva nelalocul lui, deÈ™i n-aÈ™ dori-o... Dar... nu pot să nu vin mîine aici. Sînt un visător; trăiesc atît de puÈ›in în realitate È™i atît de rar clipe ca aceasta de acum, încît nu pot să nu le repet în reveriile mele. îți voi purta chipul în visările mele toată noaptea, o săptămînă întreagă, tot anul! De aceea spun că voi veni mîine aici, negreÈ™it, chiar în acest loc È™i la aceeaÈ™i oră, fericit de a-mi reaminti măcar de cele ce-au fost azi. Locul acesta a È™i început să-mi fie drag. Mai am eu vreo două-trei locuri asemănătoare la Petersburg. O dată m-au podidit chiar lacrimile la această aducere-aminte, exact ca pe dumneata, adineauri... Ce È™tiu eu, poate că È™i dumneata, cu zece minute în urmă, plîngeai tot din pricina unei amintiri... Te rog să nu mi-o iei în nume de rău, dar m-am lăsat în voia gîndurilor; poate că aici, în acest loc chiar, ai fost cîndva foarte, foarte fericită... — Bine, murmură fata, se prea poate să vin mîine aici, tot la ora zece. Văd că nu mai am cum să te împiedic... Uite ce este: mîine trebuie neapărat să fiu aici; să nu crezi însă cumva că îți fixez astfel o întîlnire; nicidecum, să È™tii; trebuie să fiu aici pentru mine. Și, la urma urmei, de ce nu È›i-aÈ™ spune-o deschis... n-o să se întîmple nimic dacă vii È™i dumneata; în primul rînd, ca să nu survină iarăși neplăceri de felul aceleia de astă-seară, dar să lăsăm toate astea la o parte... Pe scurt: aÈ™ dori, pur È™i simplu, să te văd... ca să-È›i spun... două vorbe... Numai că... dar nu mă vei condamna auzindu-mă vorbind astfel ? Te rog să nu-È›i închipui cumva că dau întîlniri cu atîta uÈ™urință... Nici acum n-aÈ™ fi admis-o, dacă... dar asta rămîne un secret al meu ! Cu o singură condiÈ›ie, însă... — Primesc ! Spune, spune, te rog, pentru dumneata sînt gata să fac orice... Spune totul, am exclamat în culmea fericirii, poÈ›i conta pe mine : voi fi ascultător, respectuos... mă cunoÈ™ti doar... — Tocmai de aceea, pentru că te cunosc, te È™i invit mîine, zise fata rîzînd. Te cunosc perfect. Dar, nu uita : vii numai cu o condiÈ›ie (È™i să fim înÈ›eleÈ™i — vei respecta întocmai rugămintea mea; după cum vezi, îți vorbesc deschis) să nu te îndrăgosteÈ™ti de mine... Pentru că aÈ™a ceva nu se poate, crede-mă. Să fim prieteni — da, cu cea mai mare bucurie, uite mîna mea... Dar să nu te îndrăgosteÈ™ti, te rog ! Asta nu se poate ! — Þi-o jur! strigai eu, strîngîndu-i cu ardoare mînuÈ›a întinsă... — Lasă jurămintele, È™tiu că eÈ™ti în stare să te aprinzi ca un explozibil. Nu-mi lua în nume de rău că îți vorbesc astfel. Dacă ai È™ti... Nici eu n-am pe nimeni cu care să pot schimba cîteva cuvinte sau de la care să cer un sfat. Desigur, nu pe stradă îți cauÈ›i sfătuitorii, dumneata însă eÈ™ti o excepÈ›ie. Te cunosc atît de bine, de parcă am fi prieteni de douăzeci de ani... Nu-i aÈ™a că n-o să mă trădezi ?... — Niciodată ! Ai să te convingi... Nu È™tiu însă dacă nu mor pînă mîine... de emoÈ›ia aÈ™teptării. — Incearcă să dormi mai adînc. Noapte bună ! Și È›ine minte că eu am È™i dat dovadă de încredere în dumneata. Doar ai exclamat adineauri atît de frumos : „Să fi săvîrÈ™it oare, într-adevăr, un păcat atît de mare, numai pentru că un sentiment frățesc de compătimire m-a îndemnat să vin lîngă dumneata ?" Ai spus-o cu atîta sinceritate, încît mi-ai sugerat ideea că aÈ™ putea să mă destăinui dumitale... — Pentru Dumnezeu, dar cum ? In ce fel ? — AÈ™adar, pe mîine ! Să rămînă deocamdată o taină. E È™i în avantajul dumitale oarecum; măcar de departe se va asemăna cu un roman. Poate că îți spun chiar mîine, deÈ™i tot pe atît e posibil È™i să nu-È›i spun... Va trebui să mai stăm de vorbă, să ne cunoaÈ™tem È™i mai bine... — O, în ce mă priveÈ™te, o să-È›i povestesc chiar mîine totul despre mine ! Dar ce minune se petrece cu mine, Dumnezeule ? Visez ? Pe ce lume mă aflu ? Te rog, te implor, mai spune-mi o dată: e chiar adevărat că nu eÈ™ti nemulÈ›umită, că, spre deosebire de cum ar fi făcut oricare alta, nu te-ai supărat pe mine È™i că nu m-ai îndepărtat de la bun început ? Numai două clipe, È™i m-ai făcut fericit pentru totdeauna. Da ! fericit! Cine È™tie, poate că m-ai împăcat cu mine însumi, că mi-ai spulberat îndoielile... Căci am uneori niÈ™te momente... Ei, bine, în sfîrÈ™it, mîine îți povestesc totul, vei cunoaÈ™te totul, totul! — Bine, ne-am înÈ›eles; aÈ™adar, începi dumneata... --- De abia aÈ™tept! — La revedere ! — La revedere ! Ne despărÈ›irăm. Transportat în lumea visurilor mele, am rătăcit prin oraÈ™ toată noaptea. Nu mă simÈ›eam în stare să mă întorc în bîrlogul meu. Și am fost atît de fericit... pînă a doua zi! A DOUA NOAPTE — Ei, iată că ai ajuns teafăr ! mă întîmpină ea surîzătoare, strîngîndu-mi amîndouă mîinile. — Sînt aici de două ore. Nici nu-È›i închipui ce-a fost cu mine toată ziua! — Știu, îmi închipui... dar să ne întoarcem la ale noastre. Vrei să-È›i spun de ce am venit ? Doar nu pentru a flecari amîndoi, ca ieri. De-acum încolo trebuie să fim mai înÈ›elepÈ›i. Aseară m-am gîndit mult la toate acestea. — Dar în ce fel, în ce fel crezi că am putea fi mai înÈ›elepÈ›i ? In ce mă priveÈ™te, sînt gata să fac tot ce-mi spui; crede-mă, însă, că în viaÈ›a mea nu m-am simÈ›it mai înÈ›elept ca acum. — Adevărat ? Mai întîi, te rog să nu-mi strîngi aÈ™a de tare mîinile, în al doilea rînd, îți mărturisesc sincer că toată ziua m-am gîndit numai la dumneata. — Și la ce concluzie ai ajuns ? — Am ajuns la concluzia că totul trebuie luat de la început, fiindcă, meditînd bine după despărÈ›irea noastră de aseară, mi-am dat seama că nu te cunosc încă, ba nu te cunosc chiar de loc È™i că m-am purtat ieri ca un copil, ca o fetiÈ™cană fără minte, iar singura vinovată de tot ce a urmat este inima mea bună, cu alte cuvinte, mi-am făcut din asta È™i un titlu de merit, cum se întîmplă mai întotdeauna cînd începem a ne judeca pe noi înÈ™ine. Și, de aceea, ca să-mi îndrept oarecum greÈ™eala, am hotărît să cunosc cît mai amănunÈ›it totul despre dumneata. Și cum n-am de la cine culege amănunte, nu-mi rămîne decît să te rog să-mi istoriseÈ™ti singur, dar fără să-È›i scape nimic, nimic. Ei, vorbeÈ™te-mi, dar, ce fel de om eÈ™ti ? începe mai repede, hai, spune-mi istoria vieÈ›ii dumitale. — Istoria vieÈ›ii mele ? strigai eu speriat. Istoria vieÈ›ii ?... Dar cine È›i-a spus că viaÈ›a mea ar avea o istorie... Eu n-am nici o istorie... — Atunci, cum ai putut să trăieÈ™ti, dacă n-ai È™i dumneata o istorie a dumitale ? întrebă ea surîzînd. — Uite aÈ™a, absolut fără nici un fel de istorie ! Am trăit, adică, aÈ™a, cum s-ar spune la noi, de unul singur, absolut singur — singur-cuc — înÈ›elegi cum vine asta, să trăieÈ™ti singur ? — Cum aÈ™a, singur ? Fără să vezi chip de om, absolut pe nimeni, niciodată ? — Ba da, de văzut, văd eu, cu toate acestea, sînt un însingurat. — Cum ? Dumneata nu stai de vorbă niciodată cu nimeni ? — Intr-un anumit fel, cu nimeni, aÈ™ putea spune. — Dar ce soi de făptură eÈ™ti ? LămureÈ™te-mă, te rog ! Dar ia stai, mi se pare că încep să înÈ›eleg! Cred că ai, ca È™i mine, o bunică. A mea este oarbă È™i, de cînd mă È™tiu, nu mă lasă să ies nicăieri, încît aproape că m-am dezobiÈ™nuit să vorbesc. Iar cînd cu vreo doi ani în urmă, am făcut o È™trengărie, văzînd că nu mă poate È›ine în frîu, m-a chemat lîngă ea È™i mi-a prins cu un bold rochia de-a ei, aÈ™a că de atunci stăm astfel agățate una de alta zile întregi; bunica, deÈ™i oarbă, împleteÈ™te la ciorap; iar eu, aÈ™ezată lîngă dînsa, ori cos ceva, ori îi citesc vreo carte cu glas tare; È›i se va părea foarte ciudat, poate, dar uite ! aÈ™a îmi petrec viaÈ›a de doi ani de zile, agățată de poala bunicii... — O, Dumnezeule, ce nenorocire ! Dar eu, eu n-am o astfel de bunică. — Păi, dacă nu ai o bunică, atunci cum poÈ›i sta tot timpul acasă ?... — Va să zică, vrei cu tot dinadinsul să È™tii ce fel de om sînt eu ? — Exact! Asta vreau să È™tiu ! — In sensul cel mai strict al cuvîntului ? — In sensul cel mai strict al cuvîntului! — Fie, dacă-i aÈ™a ! Poftim: eu sînt un tip. — Tip, tip ! ce fel de tip ? strigă fata, izbucnind apoi într-un hohot de rîs, de parcă un an întreg nu mai avusese prilejul să rîdă. Știi că ai haz, mă amuzi grozav! Ia să ne aÈ™ezăm pe banca asta. Pe aici nu prea umblă lumea È™i n-are cine să ne audă, aÈ™a că nu mai sta pe gînduri È™i începe odată a-mi spune povestea vieÈ›ii dumitale, pentru că n-ai să mă convingi niciodată că viaÈ›a dumitale nu are o istorie; nu È™tiu de ce vrei să mi-o tăinuieÈ™ti. In primul rînd, ce-i aia tip ? — Tip ? Tip înseamnă un ins original, un om cam... ridicol! i-am răspuns izbucnind într-o explozie de hohote, molipsit de rîsul ei copilăresc. O fire de o anumită structură... Spune-mi, È™tii ce este un visător ? — Un visător ? Ei asta-i acum, cum să nu È™tiu, cînd eu însămi sînt o visătoare. Uneori, stînd lîngă bunica, cîte È™i mai cîte nu-È›i vin în minte, te È™i miri de unde ! Și, pe nesimÈ›ite, te laÈ™i furată de gînduri, începi să visezi È™i pluteÈ™ti aÈ™a, pe aripile închipuirii, ca să ajungi uneori să te măriÈ›i cu un prinÈ› chinez... Cîteodată e È™i bine să visezi! DeÈ™i... poate că greÈ™esc, cine È™tie ! Mai ales cînd ai È™i fără asta la ce să te gîndeÈ™ti, adăugă fata, de astă dată cu un aer destul de grav. — Admirabil! De vreme ce erai pe punctul de a te mărita cu un prinÈ› chinez, sînt sigur că mă vei înÈ›elege perfect. AÈ™adar, încep... Dar ascultă : nici nu-È›i cunosc încă numele, cum te cheamă ? — In sfîrÈ™it! Bine că È›i-ai adus aminte ! — Dumnezeule ! nici prin gînd nu mi-a trecut, mă simÈ›eam bine È™i aÈ™a... — Mă cheamă... Nastenka. — Nastenka ! Numai atît ? — Atît ! Þi se pare puÈ›in, om nesățios ce eÈ™ti ! — Să mi se pară puÈ›in ? Dimpotrivă, mult, mult, foarte mult, Nastenka, suflet fermecător de bun ce eÈ™ti, dacă de la început eÈ™ti pentru mine doar Nastenka ! — Cred È™i eu ! AÈ™adar... — Ascultă dar, Nastenka, ce poveste nostimă vreau să-È›i spun. M-am aÈ™ezat lîngă ea, am arborat un aer grav, de pedant, È™i am început ca din carte. — Există, Nastenka — poate n-ai È™tiut pînă acum — există în Petersburg niÈ™te fundături destul de stranii. Pe-acolo parcă nu-È™i strecoară suliÈ›ele de aur acelaÈ™i soare care se revarsă luminos peste toÈ›i oamenii oraÈ™ului, ci-È™i împrăștie privirea un altfel de soare, un soare poruncit parcă anume pentru ungherele de care-È›i vorbesc, È™i învăluie totul într-o altfel de lumină, aparte. Prin ungherele astea, Nastenka dragă, musteÈ™te parcă o altă viață, cu totul diferită de cea care clocoteÈ™te în jurul nostru, o viață cum ar putea fi numai undeva într-o È›ară neÈ™tiută, de peste mări È™i țări, È™i nu la noi, nu în vremea noastră atît de cumpănită, mult prea serioasă È™i cumpănită. Ei bine, viaÈ›a aceasta e un amestec de ceva pur fantastic, ceva înflăcărat È™i ideal, dar totodată (vai, Nastenka !) de ceva foarte-foarte prozaic, plat È™i banal, ca să nu spun de-a dreptul trivial. — Uf, Doamne ! ce mai introducere ! îmi închipui ce-mi va fi dat să aud de aci încolo ! — Ai să auzi, dragă Nastenka, (cred că nu voi obosi niciodată să-È›i spun Nastenka !) ai să afli că în acele unghere își duc existenÈ›a niÈ™te oameni ciudaÈ›i — visătorii. Visătorul — dacă e să găsim o definiÈ›ie mai cuprinzătoare — nu este propriu-zis om, ci, cum să spun, un fel de ființă hibridă. In general, el se aciuiază undeva, într-un ungher izolat, de parcă s-ar ascunde acolo È™i de lumina zilei, iar o dată instalat astfel, e tot aÈ™a de nedezlipit de bîrlogul său ca È™i un melc, sau semănînd cel puÈ›in în această privință cu acel interesant soi de vietate care este È™i făptură, È™i casă la un loc, È™i care se numeÈ™te broască È›estoasă. De ce crezi că se complace atît de mult între cei patru pereÈ›i, zugrăviÈ›i negreÈ™it în verde, înnegriÈ›i de funingine, de fumul de È›igară È™i din care răzbate o dezolantă tristeÈ›e ? De ce oare acest individ ridicol, atunci cînd vine să-l viziteze careva dintre rarii lui cunoscuÈ›i (È™i să luăm aminte că, pînă la urmă, toÈ›i cunoscuÈ›ii îl părăsesc), de ce huhurezul acesta își întîmpină musafirul cu atîta jenă, schimbînd feÈ›e-feÈ›e, de ce se zăpăceÈ™te de parcă cu cîteva clipe înainte între cei patru pereÈ›i ai lui ar fi făptuit vreo crimă, parcă ar fi fabricat bani falÈ™i, ori ar fi comis niscai versuleÈ›e, ca să le trimită la o revistă cu o scrisoare anonimă alături, o scrisoare în care să arate că — adevăratul autor fiind mort — el, ca prieten, a socotit de-a sa datorie sacră să încredinÈ›eze tiparului stihurile celui dispărut ? De ce, spune-mi, dragă Nastenka, între cei doi oameni, gazda È™i vizitatorul, nu se poate înfiripa nici o conversaÈ›ie ? De ce nici rîsul, È™i nici o vorbă de duh nu-È™i ia zborul de pe buzele prietenului picat pe neaÈ™teptate È™l nedumerit, căruia, în alte ocazii, nu-i displac nici rîsul, nici vorbele cu haz ori discuÈ›iile despre sexul frumos È™i despre felurite alte subiecte plăcute ? De ce, oare, în fine, chiar È™i acest musafir, probabil o cunoÈ™tință recentă, care vine pentru prima oară în vizită — fiindcă a doua oară cu siguranță n-o să mai calce pe-acolo — de ce el însuÈ™i se fîstîceÈ™te în aÈ™a hal, își pierde È™irul vorbelor È™i cîteodată înmărmureÈ™te — cu toate că altminteri este foarte spiritual (presupunînd că nu este lipsit de asemenea însuÈ™iri), de ce i se întîmplă toate acestea numai privind la figura întoarsă pe dos a gazdei, care la rîndul său, a reuÈ™it să se piardă cu totul, să se încurce cu desăvîrÈ™ire, după atîtea sforțări uriaÈ™e È™i zadarnice de a sparge gheaÈ›a È™i a încropi o conversaÈ›ie cît de cit mai atractivă, ori de a arăta, la rîndul său, că nu e străin de bunele maniere ale lumii mondene, pălăvrăgind, bunăoară, despre farmecele sexului frumos, pentru ca măcar printr-un astfel de È™iretlic să-i fie pe plac bietului om, nimerit din greÈ™eală în vizită acolo unde nu îi era locul ? De ce, la un moment dat, oaspetele pune brusc mîna pe pălărie È™i se retrage în mare grabă, prefăcîndu-se că È™i-a amintit chiar atunci de o chestiune foarte urgentă — cu totul imaginară, inventată pe loc ca pretext — își sloboade, cu chiu, cu vai mîna din stăruitoarea strînsoare a mîinilor gazdei, care, în felul acesta, caută să-È™i arate regretul, încearcă să remedieze iremediabilul, să recîștige ce a pierdut ? De ce prietenul plecat atît de grăbit È™i atît de preocupat, depărtîndu-se de uÈ™a închisă în urma lui, izbucneÈ™te deodată în hohote de rîs, jurîndu-È™i în gînd să nu mai calce niciodată pragul acestui om ciudat, deÈ™i bietul om ciudat nu-i în fond decît un tînăr foarte cumsecade ; È™i, totodată, nu-È™i poate refuza nicicum imaginaÈ›iei un capriciu nevinovat : de a compara, măcar pe departe, mutra recentului său interlocutor cu înfățiÈ™area unui pisoi nepricopsit, care după ce-a fost capturat miÈ™eleÈ™te de cîțiva copii È™trengari, smucit din mînă în mînă, izbit È™i tăvălit, se refugiază, speriat È™i zăpăcit de zarva din jurul său, sub un scaun, unde mult timp după aceea, cu toată liniÈ™tea din casă, simte nevoia să se zbîrlească, să mîrîie È™i să pufnească, spălîndu-È™i cu amîndouă lăbuÈ›ele botiÈ™orul lovit, iar apoi să arunce priviri duÈ™mănoase naturii, vieÈ›ii È™i chiar bucății gustoase rămase de la prînzul stăpînilor, pe care o menajeră miloasă o păstrează pentru el? — Ascultă-mă, întrerupse Nastenka, care mă ascultase pînă atunci cu ochii uimiÈ›i È™i guriÈ›a deschisă, te rog să mă crezi că nu pricep de loc de ce s-au întîmplat toate cîte mi le-ai înÈ™irat, È™i nici nu È™tiu de ce-mi propui avalanÈ™a aceasta de întrebări pe cît de stranii, pe atît de hazlii ; sînt însă convinsă că toate astea te privesc direct È™i È›i s-au întîmplat chiar dumitale. — Exact, am răspuns eu cu aerul cel mai serios din lume. — Ei bine, dacă-i aÈ™a, te ascult mai departe, îmi spuse Nastenka, fiindcă È›in foarte mult să È™tiu cum se va sfîrÈ™i povestea. — Vrei să È™tii, Nastenka, ce făcea în ungherul său eroul nostru sau, mai bine zis, ce făceam eu, pentru că eroul întregii istorisiri sînt eu, propria È™i modesta mea persoană ; vrei să È™tii, bineînÈ›eles, din ce pricină m-a răscolit, de ce nu mi-am mai revenit o zi întreagă în fire, după neaÈ™teptata vizită a acelui prieten ? Te interesează apoi motivul pentru care am fost atît de surprins, de m-am făcut roÈ™u ca racul, cînd mi s-a deschis uÈ™a camerei ? DoreÈ™ti să afli, desigur, de ce anume n-am È™tiut să primesc aÈ™a cum se cuvine un musafir È™i, sub povara obligaÈ›iilor mele de ospitalitate, să mă prăbuÈ™esc neputincios, acoperit de ruÈ™ine ? — Ei da, da ; fireÈ™te că da ! răspunse Nastenka. Am însă o rugăminte: È™tii să povesteÈ™ti admirabil, dar nu s-ar putea totuÈ™i să foloseÈ™ti un limbaj mai puÈ›in frumos, ca să nu pară că vorbeÈ™ti aÈ™a... ca din carte ! — Nastenka ! am rostit eu cu vocea gravă È™i severă, abia stăpînindu-mi rîsul, dragă Nastenka, È™tiu că povestesc frumos, dar altfel nu pot, iartă-mă. Acum, draga mea Nastenka, mă simt aidoma spiritului regelui Solomon, care a stat o mie de ani într-un ulcior, sub È™apte peceÈ›i, dar de pe care, în sfîrÈ™it, s-au ridicat, una cîte una, cele È™apte peceÈ›i. Acum, scumpa mea Nastenka, cînd ne-am reîntîlnit după o despărÈ›ire atît de lungă — căci eu te cunosc de mult, fiindcă de mult căutam pe cineva È™i cel mai bun semn că tocmai pe dumneata te căutam e că ne-a fost sortit să ne întîlnim... în mintea mea s-au deschis o mie de supape È™i trebuie să mă revărs printr-un È™uvoi de cuvinte, căci altfel mă înăbuÈ™. AÈ™adar, te rog să nu mă întrerupi, Nastenka, ci să mă asculÈ›i cu răbdare, cuminte, căci altfel nu mai spun nimic. — Nu, nu, nu ! asta în nici un caz ! te rog să continui. Nu mai scot nici o vorbă. — AÈ™adar, există o oră din zi, buna mea prietenă Nastenka, o oră care mă încîntă cel mai mult. E ora la care, de obicei, se încheie aproape toate grijile mari, îndatoririle de serviciu È™i toate obligaÈ›iile zilei È™i cînd toÈ›i se grăbesc spre casele lor, pentru a lua prînzul È™i a se odihni, iar în drum spre casă scornesc tot felul de îndeletniciri vesele pentru seara ori noaptea care urmează, adică pentru restul timpului disponibil. La ora aceea È™i eroul nostru — pentru că, permite-mi, Nastenka, să povestesc la modul impersonal, întrucît m-aÈ™ simÈ›i tare stînjenit s-o fac la persoana întîi — la ora aceea È™i eroul nostru, ziceam, care, È™i el, ca mulÈ›i alÈ›ii, avea o ocupaÈ›ie, pășeÈ™te în urma altora. Pe faÈ›a lui palidă, puÈ›in obosită, rătăcesc licăririle unei desfătări ciudate. PriveÈ™te emoÈ›ionat vîlvoarea crepusculară care se stinge lent pe cerul rece al Petersburgului. Cînd spun priveÈ™te, greÈ™esc; cuvîntul priveÈ™te este prea puÈ›in potrivit, mai curînd aÈ™ zice contemplă, cu un aer puÈ›in absent, cu expresia omului cam obosit sau ale cărui gînduri sînt atrase de altceva, mai interesant, care nu-i îngăduie decît în treacăt È™i aproape involuntar să cuprindă în disponibilitățile lui de timp lumea înconjurătoare. Este mulÈ›umit de a fi scăpat pînă a doua zi de plictiseala treburilor cotidiene È™i se bucură ca un È™colar scutit de a mai întîrzia la pupitru, spre a se reîntoarce la jocurile dragi È™i È™trengăriile care îl aÈ™teaptă. Dacă l-ai privi cu oarecare discreÈ›ie în acest moment, dragă Nastenka, ai observa numaidecît că firicelul său de bucurie strecurase prin nervii lui slabi È™i prin liniÈ™tea bolnăvicioasei sale fantezii ceva plăcut È™i înviorător. Iată-l preocupat de ceva... Crezi că se gîndeÈ™te la masa ce-l aÈ™teaptă ? Sau cum își va petrece seara ? La cine se uită oare ? Nu cumva la domnul acela cu È›inută impozantă care a salutat-o atît de ceremonios pe doamna din luxosul cupeu cu cai sprinteni, ce-a trecut adineauri pe lîngă el ? Nu, Nastenka, nu-i pasă lui acum de toate aceste nimicuri! Acum se simte bogat, pentru că își are viaÈ›a lui cu totul aparte! E atît de bogat dintr-o dată, încît È™i ultima rază a asfinÈ›itului de soare nu în zadar i-a strălucit cu atîta sprintenă veselie pe față, stîrnind în inima lui înfierbîntată un roi întreg de impresii. Abia dacă mai ia în seamă drumul, de-a lungul căruia altădată cele mai mărunte lucruri puteau să-l uimească. Acum, „zeiÈ›a fanteziei" (dacă l-ai citit pe Jukovski, dragă Nastenka) a È›esut, cu mîna-i capricioasă, urzeală de aur È™i a prins a-i desfășura prin faÈ›a ochilor horbote măiestrite dintr-o altfel de viață, cu totul bizară, ba poate — cine È™tie ? — l-a săltat cu miraculoasele-i puteri de pe acest splendid trotuar de granit, pe care merge spre casă, într-al È™aptelea cer de cleÈ™tar. Incearcă să-l opreÈ™ti, întrebîndu-l pe neaÈ™teptate : unde se află, pe ce străzi a trecut ? È™i nu-È™i va aminti nimic — nici pe unde a mers, nici unde se află acum, ci, roÈ™indu-se de ciudă, va bîigui mai mult ca sigur ceva pentru salvarea aparenÈ›elor. Vei pricepe, prin urmare, de ce a tresărit atît de tare, încît doar că n-a È›ipat, privind cu sfială de jur împrejur, cînd o bătrînică foarte venerabilă l-a oprit politicoasă în mijlocul trotuarului, să-l întrebe de-o stradă pe care n-o mai nimerea. Incruntîndu-se supărat, el porneÈ™te apoi mai departe, fără să observe zîmbetele cîte unui trecător întîlnit, care se opreÈ™te din drum uitîndu-se după el, ori pe fetiÈ›a aceea care s-a ferit cu teamă dinaintea lui, făcîndu-i loc să treacă, ca imediat după aceea să izbucnească într-un rîs zglobiu, uitîndu-se cu ochi mari de copil în ochii lui visători È™i urmărindu-i gesticulaÈ›ia. Și tot aceeaÈ™i zeiță a fanteziei, din zborul ei sprinÈ›ar, a adunat în acelaÈ™i năvod vrăjit È™i pe bătrînică, È™i pe trecătorii curioÈ™i, È™i pe fetiÈ›a numai bucle È™i zîmbet, È™i pe barcagiii care cinau în bărcile lor ce împînzesc Fontanka (să presupunem că tocmai pe acolo trece eroul nostru) ; i-a prins șăgalnic pe toÈ›i È™i totul în ghergheful ei, ca pe niÈ™te muÈ™te în păienjeniÈ™ — È™i, cu întreg tezaurul acesta, visătorul nostru a pătruns în vizuina sa tihnită, s-a aÈ™ezat la masă, a prînzit È™i nu s-a trezit din reverie decît după ce îngîndurata È™i veÈ™nic posaca Matriona, care îl servea, strînsese totul de pe masă È™i-i întinsese pipa ; abia atunci s-a trezit, dumerindu-se mirat că luase masa, deÈ™i habar n-avea cînd È™i cum se întîmplase asta. De mult se strecurase în odaie întunericul; de mult sufletul lui vîslea pustiu È™i trist ; o împărăție întreagă de închipuiri se năruia în jur, dispărea fără urmă, fără zgomot, ca un vis din care el însuÈ™i nu-È™i mai amintea nimic. Dar iată că o senzaÈ›ie vagă face să i se strîngă È™i să-i palpite uÈ™or inima ; ceva ispititor, ca o nouă dorință, îi răvășeÈ™te È™i-i tulbură închipuirea, strîngînd acolo un roi întreg de fantome necunoscute încă. In odăiÈ›a lui domneÈ™te liniÈ™tea, singurătatea, È™i o lene dezmierdătoare îi încîntă imaginaÈ›ia; ea se aprinde uÈ™or, dă puÈ›in cîte puÈ›in în clocot, întocmai ca apa din ceainicul bătrînei Matriona, care deretică nepăsătoare alături, în bucătărie, pregătindu-È™i, ca de obicei, cafeaua. Iată, paÈ™ii închipuirii taie încetul cu încetul drum prin neliniÈ™tile lui È™i cartea luată din raft, la întîmplare È™i fără scop, alunecă din mîinile visătorului nostru, mai înainte ca el să fi ajuns cu lectura măcar la a treia pagină. Și iarăși fantezia e avidă, căutătoare, È™i iarăși în gîndurile lui apare o lume nouă, cu o altă viață, încărcată de farmec, îi împresoară inima cu planuri din ce în ce mai strălucitoare. Un nou vis — o nouă fericire ! O nouă doză de rafinată È™i voluptoasă otravă ! Ce-i pasă lui de viaÈ›a reală, de viaÈ›a noastră ! După înÈ™elătoarea sa părere, noi — eu È™i cu dumneata, Nastenka — trăim într-o molatecă lenevie, mult prea lent, cuprinÈ™i parcă de inerÈ›ie ! După credinÈ›a sa, noi toÈ›i sîntem atît de nemulÈ›umiÈ›i de soarta noastră, încît ne e silă de viață ! Și, într-adevăr, priveÈ™te, priveÈ™te realitatea din jurul nostru : totul pare la prima vedere rece, mohorît È™i atît de sumbru... „Sărmanii !" ne compătimeÈ™te în gînd visătorul meu. Și nici nu e de mirare că-l încearcă asemenea gînduri. Pe cîtă vreme, mută-È›i ochii către aceste fantome vrăjite, care se adună cu atîtea drăgălășenii È™i capricii, de pretutindeni, puzderie sub fruntea lui, ca într-un tablou răpitor, plin de însufleÈ›ire, unde pe primul plan, primul personaj, desigur, este chiar el însuÈ™i, visătorul nostru, preÈ›ioasa-i persoană. Observă ce varietate de întîmplări, ce roi nesfîrÈ™it de visuri ameÈ›itoare ! Mă vei întreba, poate, la ce visează ? Dar ce rost ar avea o asemenea întrebare ? Visează la toate... la menirea poetului necunoscut, încununat mai tîrziu de lauri; la prietenia cu Hoffinann, la noaptea sfîntului Bartolomeu ; la Diana Vernon, la rolul eroic al lui Ivan Vasilievici cel Groaznic în cucerirea banatului tătărăsc al Kazanului ; la Clara Mowbray ; la Eufia Dens; la Soborul prelaÈ›ilor care l-au judecat pe Jan Hus ; la răscoala morÈ›ilor din Rohert (îți aminteÈ™ti muzica, are un iz de cimitir !) ; la Minna È™i Brenda; la lupta de la Berezina ; la lectura acelui poem din casa contesei V D ; la Danton ; Cleopatra e i suoi amanÈ›i, la căsuÈ›a din Kolomna ; la un cămin al său, alături de o ființă dragă, care, într-o seară de iarnă, deschizînd guriÈ›a È™i ochiÈ™orii, să-l asculte, aÈ™a cum mă asculÈ›i dumneata acum pe mine, o ! îngeraÈ™ul meu... Nu, Nastenka, ce-i pasă lui ? Cufundat într-o mreajă de leneÈ™e voluptăți, nu-i pasă de loc de acea viață după care noi tînjim atîta. O astfel de viață i se pare săracă, meschină, neprevăzînd că-i poate veni È™i lui odată sorocul, ceasul nefast cînd — pentru o singură zi din această viață, jalnică È™i meschină — să-È™i dăruiască toÈ›i anii săi fantastici, ba chiar să-i dăruiască nu pentru vreo bucurie È™i nici pentru fericire, ci dintr-o istovitoare sfîrÈ™eală, în ceasul acela de tristeÈ›e, de regret È™i de nemărginită amărăciune, cînd nu va mai sta să aleagă. Dar atîta timp cît n-a sosit încă momentul acela cumplit, el nu doreÈ™te nimic, pentru că este mai presus de dorinÈ›i, pentru că musteÈ™te de toate primăverile, pentru că soarbe mereu din preaplinul propriei sale fiinÈ›e, pentru că el însuÈ™i este meÈ™terul-faur al vieÈ›ii sale, pe care o creează singur, clipă cu clipă, È™i mereu în alte forme, după vrerea inimii È™i bunul său plac. Și doar, atît de lesne, atît de firesc se înfiripă în el această lume de basm, o lume a fanteziei! Parcă nici n-ar fi vorba de niÈ™te năluciri! Și, zău, uneori este gata să creadă că viaÈ›a aceasta de fantome nu-i o simplă surescitare a cine È™tie cărui simÈ› înaripat, că nu-i doar un miraj, doar o biată amăgire a imaginaÈ›iei exaltate, ci că toate există aievea, sînt reale, palpabile, vii! De ce atunci, spune-mi, Nastenka, de ce totuÈ™i atunci, în asemenea clipe, i se taie respiraÈ›ia ? De ce dintr-o dată, ca prin farmec, ca printr-un tainic joc al hazardului, pulsul începe să-i bată mai repede, din ochii visătorului țîșnesc lacrimi, obrajii lui palizi, umeziÈ›i de plîns se aprind, È™i toată fiinÈ›a i se umple de o năvalnică bucurie ? De ce oare nopÈ›i întregi de nesomn se scurg ca o clipă, scăldate într-o bucurie È™i o fericire de nesecat, iar cînd zorile trandafirii își trimit primele raze, revărsîndu-se în odaia sumbră È™i învăluind-o cu draperii fantastice de lumină îndoielnică, cum se întîmplă la noi la Petersburg, visătorul nostru vlăguit, stors de puteri, se aruncă în pat È™i adoarme în voia spiritului său bolnav, zguduit de extaz, ci un fel de durere copleÈ™itor de dulce în inimă. Da, Nastenka, te laÈ™i amăgită È™i tu, bănuind fără să vrei că sufletul îi e tulburat de o pasiune adevărată, reală, că în imaterialele, etericele lui visări există ceva viu, ceva palpabil! Și de fapt, ce amăgire ! Căci iată, de pildă, în inima lui s-a revărsat, ca un năvalnic torent al fericirii, dragostea, cu dulcile ei chinuri... E de ajuns să-l priveÈ™ti, ca să nu mai ai nici o îndoială. Vei crede, oare, dragă Nastenka, privindu-l, că el n-a cunoscut-o niciodată pe iubita visurilor sale fantastice ? Socoti oare cu putință ca el să n-o fi văzut decît acolo, în ademenitoarele sale himere, ca o astfel de pasiune să fi avut întruchipare numai în vis ? Oare nu este adevărat că ei au trecut braÈ› la braÈ›, de-a lungul atîtor ani ai primei lor tinereÈ›i, prin străzi È™i anotimpuri — singuri, în doi, nepăsători față de lumea întreagă È™i împletindu-È™i fiecare universul său propriu, propria sa viață cu viaÈ›a celuilalt ? Și n-a fost oare ea aceea care, în ceasul tîrziu al despărÈ›irii, stătea la pieptul lui, plîngînd cu hohote È™i tînguindu-se fără să mai È™tie nici de vijelia dezlănÈ›uită sub catapeteasma mohorîtă a cerului, nici de vîntul care smulgea, ducînd cu el, lacrimile de pe genele ei negre ? Să fi fost oare toate acelea numai vis ? Și parcul plin de melancolie, în paragină È™i părăsire, cu aleile năpădite de muÈ™chi, adîncit în singurătate, mohorît, pe unde atît de des se plimbaseră împreună, speraseră È™i iubiseră atît de mult, „atît de mult È™i atît de duios" ! ? Să fi fost oare numai vis È™i acea stranie casă bătrînească, retrasă, în care a trăit ea singuratică, închisă în sine, atîta vreme, alături de un soÈ› bătrîn È™i ursuz, veÈ™nic tăcut È™i veninos, care pe ei, îndrăgostiÈ›ii — sfielnici ca niÈ™te copii, ascunzîndu-È™i cu teamă È™i tristeÈ›e iubirea unul față de celălalt — îi înspăimînta ? Și cît de neprihănită, cît de pură le era dragostea, cît se frămîntau, de cîtă spaimă le erau bîntuite inimile față de (se înÈ›elege de la sine, Nastenka !), față de răutatea oamenilor. Și, Dumnezeule, oare nu era ea fiinÈ›a aceea pe care a întîlnit-o mai tîrziu, departe de țărmurile patriei, sub cer străin, un cer meridional, fierbinte, în acel minunat oraÈ™ etern, sub policandrele strălucitoare ale unui bal, cînd sunetele muzicii se revărsau prin palatul (era, negreÈ™it, un palazzo !) incendiat de lumină, în balconul umbrit de mirt È™i trandafiri, unde dînsa — recunoscîndu-l — È™i-a scos cu atîta grabă masca, È™optindu-i: „Sînt liberă" È™i tremurînd, sfîșiată de hohotele plînsului, i s-a aruncat în braÈ›e, È™i amîndoi, cuprinÈ™i de extaz, îmbrățișîndu-se, au uitat într-o clipită È™i amărăciunile, È™i despărÈ›irea, È™i chinurile, È™i mohorîtă căsuță de odinioară, È™i pe bătrînul ei soÈ›, È™i parcul cel posomorit din îndepărtata lor patrie, È™i banca de pe care — cu o ultimă sărutare pătimașă — ea se smulsese altădată din braÈ›ele lui încremenite într-o desperată chemare?... O, cred, dragă Nastenka, că vei fi de acord È™i dumneata că e atît de firesc să te tulburi, să-È›i pierzi cumpătul È™i să te roÈ™eÈ™ti pînă-n vîrful urechilor, ca un È™colar care de abia È™i-a ascuns în fundul buzunarului un măr furat din grădina vecinului, cînd se iveÈ™te deodată un vlăjgan oarecare, unul voinic, înalt, glumeÈ› È™i flecar — ca prietenul nepoftit de aseară — care cască larg uÈ™a È™i strigă aÈ™a, ca din senin : „Frățioare, am sosit în clipa asta din Pavlovsk!'' Doamne, Doamne! Bătrînul conte È™i-a dat duhul È™i-ncepe o fericire de nedescris, iar aici, poftim, dumnealui a sosit din Pavlovsk ! După ce am rostit patetica mea peroraÈ›ie, am tăcut la fel de patetic. Nu uit nici azi că în momentul acela doream nespus, biruindu-mă pe mine însumi, să izbucnesc într-un hohot de rîs, răsunător, pentru că simÈ›eam cum undeva, în tainiÈ›ele adinei ale sufletului, începea să mă ispitească acel diavol vrăjmaÈ™, drăcuÈ™orul neastîmpărat al închipuirii, simÈ›eam cum mi se pune un nod în gît, îmi tremură bărbia, iar ochii mi se umezesc din ce în ce mai mult... Mă aÈ™teptam ca Nastenka, rotunjindu-È™i ochiÈ™orii ei cuminÈ›i, după ce m-a ascultat, va izbucni într-o cascadă veselă de rîsete copilăreÈ™ti È™i parcă-mi părea rău că am întins prea mult coarda, destăinuindu-i fără rost taina vieÈ›ii care de mult îmi rodea inima, răscolind-o năprasnic; de aceea È™i vorbeam ca din carte, pentru că-mi pregătisem de mult propriul meu verdict, iar acum nu m-am putut reÈ›ine să nu-l rostesc tare în auzul ei, să mă destăinuiesc fără a spera cel puÈ›in că voi fi înÈ›eles ; spre mirarea mea, însă, fata nu spunea nimic, iar după un răstimp mi-a strîns încetiÈ™or mîna È™i, cu un fel de compătimire timidă, m-a întrebat : — Să fie adevărat că toată viaÈ›a È›i-ai trăit-o aÈ™a cum mi-ai povestit ? — Toată viaÈ›a, Nastenka, toată viaÈ›a, È™i mi se pare că aÈ™a o voi sfîrÈ™i! — Nu, asta nu se poate ! se neliniÈ™ti ea. AÈ™a ceva nu se va întîmpla ! Altminteri, ar însemna ca È™i eu să-mi petrec restul vieÈ›ii prinsă de poala bunicii. O, dar È™tii că nu e deloc bine să trăieÈ™ti aÈ™a ? — Știu, Nastenka, È™tiu ! am exclamat, nemaiputîndu-mi reÈ›ine simțămintele. Ba È™tiu mai mult decît atît — că mi-am pierdut zadarnic cei mai frumoÈ™i ani ai mei! Acum È™tiu asta È™i sufăr È™i mai dureros pentru că însuÈ™i Dumnezeu mi te-a scos în cale, îngerul meu bun, ca să mi-o spui È™i să mi-o dovedeÈ™ti. Acum, cînd stau lîngă dumneata È™i-È›i vorbesc, mă cuprinde È™i groaza la gîndul viitorului, pentru că în viitor mă aÈ™teaptă din nou singurătatea, din nou aceeaÈ™i viață mucegăită, inutilă. La ce-am să mai pot visa de azi înainte, după ce în realitate, lîngă dumneata, am cunoscut clipe atît de fericite! Dumnezeu să te binecuvînteze, copilită scumpă, că nu m-ai alungat de la început È™i că acum pot spune că am trăit măcar două seri din viaÈ›a mea aÈ™a cum mi le-am închipuit în vis ! — Ah, nu, nu ! strigă Nastenka È™i o podidiră lacrimile, nu se mai poate repeta ceea ce a fost pînă acum ; nu ne vom despărÈ›i chiar aÈ™a! Ce vorbă-i asta : două seri! — O, Nastenka, Nastenka ! dacă ai È™ti pentru cîtă vreme m-ai împăcat cu mine însumi ! IÈ›i poÈ›i imagina că de aci încolo nu mă voi mai gîndi cu atîta silă la mine, ca-n alte daÈ›i ? înÈ›elegi că, de azi înainte, mi se pare posibil să nu mă mai tortureze ideea că am făcut din viaÈ›a mea o crimă È™i un păcat, căci ce altceva este o astfel de viață decît o crimă È™i un păcat ? Și să nu crezi că am exagerat, pentru numele lui Dumnezeu, să nu-È›i treacă prin minte aÈ™a ceva, Nastenka ! Pentru că mă simt cuprins cîteodată de o tristeÈ›e, de o melancolie atît de sfîșietoare !... Pentru că, în acele momente, încep să cred că niciodată nu voi mai fi în stare să trăiesc o viață adevărată, că am pierdut de mult orice măsură, orice senzaÈ›ie a concretului, că nu mai am simÈ›ul realității ; pentru că, în sfîrÈ™it, m-am blestemat de atîtea ori eu însumi, pentru că, după nopÈ›ile mele fantastice, îmi revin la momentele de luciditate, care sînt ucigătoare. Auzi cum în jurul tău hăuie È™i se frămîntă în vîrtejul vieÈ›ii mulÈ›imea uriașă de fiinÈ›e vii ; o auzi, o vezi; te uiÈ›i cum trăiesc oamenii, cum trăiesc aievea ; vezi că viaÈ›a pentru ei nu este oprită, nu se va spulbera ca visul tău, ca o nălucă oarecare, că viaÈ›a lor se reînnoieÈ™te mereu, e mereu tînără È™i nici o singură oră de-a ei nu se aseamănă cu alta ; în timp ce atît de tristă, atît de monotonă, monotonă pînă la banalitate, este sperioasa fantezie, sclava umbrei, a ideii, sclava primului nor care va acoperi soarele È™i va strînge dureros inima adevăratului petersburghez atît de îndrăgostit de soare — iar în durerile acelea, ce fantezie mai poÈ›i căuta ? O simÈ›i cum oboseÈ™te, cum într-o veÈ™nică încordare această nesecată fantezie se mistuie ; pentru că te maturizezi, îți depășeÈ™ti idealurile de pînă atunci, supravieÈ›uindu-le; ele se prefac în pulbere È™i țăndări, iar dacă tu n-ai o altă viață, atunci trebuie s-o reclădeÈ™ti pe cea dintîi din aceleaÈ™i hîrburi. Dar, pe de altă parte, sufletul cere È™i vrea mereu altceva ! Și în zadar mai scurmă visătorul, ca în cenușă, în visurile lui vechi, căutînd sub maldărele de scrum o cît de mică scînteioară, ca să ațîțe din nou focul la care să-È™i încălzească inima răcită È™i acolo, în adîncu-rile inimii, să învie iarăși tot ce-i fusese atît de drag mai înainte, tot ce înduioÈ™a sufletul, înfierbînta sîngele, smulgea lacrimi din ochi È™i amăgea, dar amăgea cu atîta plenitudine ! Știi dumneata, oare, Nastenka, pînă unde am ajuns ? Știi că mă aflu în situaÈ›ia de a sărbători aniversarea tuturor trăirilor mele imaginare, a ceea ce mi-a fost cîndva atît de drag, dar n-a existat, de fapt, niciodată — pentru că aici e vorba de sărbătorirea aceloraÈ™i reverii serbede È™i sterile, urzite din umbre È™i păreri — È™i sînt nevoit s-o fac, pentru că nu mai am nici măcar asemenea visări deÈ™arte, iar pe cele de altădată n-am eu ce să le birui, să le extirpez — pentru că È™i visurile pot fi biruite ! înÈ›elegi oare că îmi mai place È™i acum să trec din cînd în cînd prin locurile pe unde cîndva îmi închipuiam, în felul meu, că-s fericit ; că simt o mare ispită să-mi urzesc viaÈ›a de azi după amintirile trecutului, care niciodată nu se mai întoarce È™i că deseori, fără nici un rost, abătut È™i trist, hoinăresc pe străzile È™i prin fundăturile Petersburgului ca o umbră, fără nici un È›el. Și-n definitiv, ce amintiri ! Iată, de pildă, mă pomenesc amintindu-mi, că acum un an, cam tot pe timpul ăsta, tot la ora asta È™i tot pe acest trotuar, mă plimbam în sus È™i în jos, la fel de singuratic È™i de abătut ca acum ! Și-È›i răsare în gînd că È™i pe atunci visarea aducea cu ea tristeÈ›e, că deÈ™i nici mai înainte sufletului nu-i era din cale-afară de bine, simÈ›i totuÈ™i că trăiai parcă mai uÈ™or È™i mai liniÈ™tit, că lipseau gîndurile negre care au pus stăpî-nire pe tine acum, nu erau aceste mustrări de conÈ™tiință, atît de chinuitoare, de tenebroase, È™i care te urmăresc zi È™i noapte. Și te întrebi : unde au dispărut visurile ? Și, clătinînd din cap, îți răspunzi altceva : vai, cum zboară anii! Și iar te întrebi : dar cu anii tăi ce-ai făcut ? Unde È›i-ai înmormîntat vîrsta cea mai frumoasă ? Ai trăit, nu ai trăit? Ia seama, îți È™opteÈ™ti singur, observă cum peste lume se lasă frigul. Vor mai trece încă ani È™i ani, È™i după ei va veni singurătatea cu chipul ursuz È™i schimonosit, apoi — în cîrji — se va ivi tremurătoarea bătrîneÈ›e È™i după acestea — amărăciunea, tristeÈ›ea. Va păli puÈ›in cîte puÈ›in lumea încîntătoarelor tale fantasme, se vor ofili visurile tale È™i se vor scutura ca frunzele galbene de pe copaci... O, Nastenka ! O... cît de copleÈ™itoare e durerea de-a rămîne singur, singur-cuc, fără să ai ce regreta măcar... pentru că tot ce-ai pierdut n-a însemnat nimic, nimic decît un zero stupid È™i gol, decît un vis ! — Destul, nu-mi mai răscoli sufletul ! mă rugă fata, È™tergîndu-È™i o lacrimă prelinsă printre pleoape. De aci înainte vom fi mereu împreună ! Orice s-ar întîmpla cu mine de azi încolo, nu ne vom despărÈ›i niciodată. Ascultă È™i ia aminte. Sînt o fată simplă, ; am învățat puÈ›in, cu toate că bunica îmi luase profesor ; dar deÈ™i sînt simplă, crede-mă, te înÈ›eleg, înÈ›eleg tot ce mi-ai povestit, pentru că È™i eu — cînd bunică-mi i-a cășunat să mă agate cu un bold de poala ei — am trăit cam la fel. Desigur, n-aÈ™ fi fost în stare s-o spun în vorbe la fel de alese ca dumneata, că doar n-am cine È™tie ce carte, adăugă ea timid, cuprinsă încă de un anume respect față de patetica mea spovedanie, făcută în cuvinte meÈ™teÈ™ugit însăilate, dar sînt foarte bucuroasă că mi-a fost dat să-mi deschizi sufletul fără ascunziÈ™uri. Acuma te cunosc, te cunosc deplin. Și, È™tii ce ? Vreau să-È›i istorisesc È™i eu povestea mea, fără să-È›i ascund nimic, fără nici o scăpare, È™i după aceea îți voi cere un sfat. EÈ™ti tare ager la minte ; nu-i aÈ™a că-mi vei da un sfat ? Promite-mi! — Ah, Nastenka, i-am răspuns, deÈ™i n-am fost niciodată sfătuitorul cuiva, È™i cu atît mai puÈ›in — un povățuitor iscusit, îmi dau seama că, dacă de azi înainte vom rămîne prieteni pentru totdeauna — ceea ce va fi, într-adevăr, ceva foarte înÈ›elept — pe viitor, desigur, ne vom putea da unul altuia nenumărate sfaturi înÈ›elepte. AÈ™adar, încîntătoarea mea Nastenka, spune-mi, de ce fel de povață ai nevoie ? Dar deschis, direct, că sînt acum atît de vesel, atît de fericit, de curajos È™i de ager la minte, îneît nu cred să-mi lipsească cuvintele. — Nu, nu ! m-a întrerupt Nastenka rîzînd. Sfatul de care am nevoie trebuie să fie nu numai un sfat ager, ci È™i cald, frățesc, aÈ™a cum mi l-ai fi dat dacă m-ai fi iubit de o viață întreagă. — De acord, Nastenka, de acord ! am exclamat în culmea entuziasmului. Nici dacă te-aÈ™ fi iubit de douăzeci de ani, sentimentul meu n-ar fi fost mai puternic decît cel de-acum ! — Dă-mi mîna dumitale, mi-a cerut Nastenka. — Iat-o ! i-am răspuns, întinzîndu-i-o. — AÈ™adar, să începem povestea mea. Jumătate din viață mi-o È™i cunoÈ™ti ; adică, È™tii că am o bunică bătrînă. — Dacă È™i cealaltă jumătate este tot atît de scurtă... am întrerupt-o eu rîzînd. — Taci È™i ascultă. Să ne înÈ›elegem însă chiar de la început asupra unui lucru : să nu mă întrerupi, căci altfel mă încurc. AÈ™adar, stai cuminte È™i fii atent la ce-È›i spun. Am o bunică bătrînă. M-a crescut de cînd eram micuță de tot, rămînînd orfană : È™i mama, È™i tata s-au prăpădit de foarte tineri. Cred că bunică-mea fusese destul de bogată mai înainte, deoarece È™i astăzi își mai aminteÈ™te de zilele mai bune de odinioară. M-a învățat mai întîi să conversez franÈ›uzeÈ™te, după care mi-a angajat un profesor. Pe la cincisprezece ani împliniÈ›i (acum am È™aptesprezece) am terminat-o cu învățătura. Cam tot pe atunci, izbutisem să fac È™i o poznă — ce anume însă nu-È›i voi spune ; ajunge doar să È™tii că greÈ™eala mea n-a fost prea mare. Numai că bunica m-a È™i chemat într-o dimineață la ea È™i mi-a spus că, deoarece ea e oarbă È™i nu mă poate supraveghea, a hotărît să-mi prindă rochia de-a ei cu un bold, căutînd să-mi bage bine în cap că, dacă n-am să mă fac mai cuminte, vom sta aÈ™a, agățate una de alta, toată viaÈ›a. AÈ™adar, la început n-am mai avut cum să mă desprind de ea ; lucrează, citeÈ™te, învață — lingă poala bunică-ti! O dată am încercat un È™iretlic, convingînd-o pe Fiokla să se aÈ™eze în locul meu. Fiokla e femeia noastră de serviciu, cam fudulă de ureche. Ea mi-a luat locul ; bunica adormise în fotoliu, iar eu m-am repezit pînă la o prietenă care stătea prin apropiere. Dar È™i încercarea aceasta s-a sfîrÈ™it rău. Trezindu-se în lipsa mea È™i socotind că stau liniÈ™tită lîngă ea, bunică-mea a întrebat ceva. Fiokla È™i-a dat seama că bunica întreabă ceva, dar de auzit, n-a auzit ce anume ; s-a gîndit ce s-a gîndit ce are de făcut, apoi a desprins încetiÈ™or boldul È™i a rupt-o ia fugă... Aici Nastenka s-a oprit, cuprinsă de un rîs molipsitor, la care m-am alăturat îndată È™i eu. Dar fata s-a oprit numaidecît. — Ia, te rog, să nu faci haz de bunică-mea ! dacă eu rîd, apoi rîd de ridicolul situaÈ›iei... Cum să mă stăpînesc, dacă bunica-i aÈ™a cum este ? Dar să È™tii că È™i È›in la ea niÈ›eluÈ™. Ei, dar atunci am pățit-o... am fost reîntronată la locul meu, È™i-acum pofteÈ™te de mai fă o miÈ™care! AÈ™a-a, am uitat să-È›i spun că bunica avea, mai bine zis are o casă proprie, adică o căsuță numai cu trei ferestre, toată din lemn È™i tot atît de bătrînă ca È™i ea ; iar sus, deasupra noastră, avem un mezanin! Și iată că se mută la mezanin un chiriaÈ™ nou... — Va să zică aÈ›i avut È™i un chiriaÈ™ vechi ? am remarcat eu în treacăt. — Am avut, fireÈ™te, mi-a răspuns Nastenka, însă unul care È™tia să tacă, nu ca dumneata. De altfel, omul de abia mai vorbea. Era un bătrînel sfrijit, mut, chior, È™chiop, aÈ™a încît, pînă la urmă, n-a mai putut trăi pe lume È™i a murit. Deci, după moartea lui, a trebuit să căutăm un nou chiriaÈ™, că ne trebuiau bani: bruma de chirie ce o primeam dimpreună cu pensia bunicii alcătuiau aproape întregul nostru venit. Și noul chiriaÈ™ s-a brodit parcă într-adins să fie un tînăr care nu era de prin părÈ›ile acestea, ci aflat la Petersburg doar în trecere. Deoarece omul nu se tocmise, bunica l-a primit, iar apoi m-a întrebat : „Nastenka, mamă, ia spune-mi : e tînăr, e bătrîn ?" N-am voit s-o mint È™i i-am răspuns : „BunicuÈ›o, nu se poate spune nici că-i prea tînăr, nici că-i bătrîn". „Ei, dar are o înfățiÈ™are plăcută ?" mă mai iscodi ea. Iarăși n-am vrut s-o mint : „Da, la înfățiÈ™are e plăcut!" O aud însă pe bunică-mea : „Vai! ce năpastă, ce năpastă ! Þi-o spun asta, nepoÈ›ico, pentru ca să nu te uiÈ›i prea mult după el. Ce timpuri, Doamne, ce timpuri! închipuieÈ™te-È›i, un om atît de prăpădit, încît vine să închirieze o chiÈ›imie ca asta È™i cînd colo — poftim ! — cu înfățiÈ™are plăcută : eh, nu ca pe vremuri !" Bunica era totdeauna cu gîndul numai la cele de pe vremuri! Pe vremuri era È™i ea mai tînără, pe vremuri soarele era mai cald, pe vremuri friÈ™ca nu se înăcrea atît de repede, pe vremuri toate, toate erau altfel! Cum stăm tăcută, numai ce-mi dă prin gînd : ce i-o fi venit bunicii să mă întrebe despre chiriaÈ™ dacă e frumos È™i dacă e tînăr ca să-mi bage în cap o anumită idee ? Mi-a trecut, aÈ™a, prin minte, o clipă ; apoi gîndul s-a risipit fără urmă, È™i iarăși am început să număr ochiurile È™i să împletesc la ciorap. Și iată că într-o zi, de dimineață, a intrat la noi chiriaÈ™ul, să vadă ce-i cu făgăduiala de a i se tapeta camera. Din vorbă în vorbă — bunica doar e foarte vorbăreață — îmi spune : „Du-te la mine în dormitor È™i adu-mi abacul, Nastenka, am de făcut niÈ™te socoteli". Am sărit cît ai bate din palme È™i, nu È™tiu de ce, m-am roÈ™it toată ; uitînd de tot că eram agățată cu boldul de poala bunicii, în loc să mă fi desprins pe furiÈ™, ca să nu observe chiriaÈ™ul, smucit aÈ™a de tare, că am tras după mine fotoliul bunicii. Iar după ce mi-am dat seama că omul înÈ›elesese cum stau lucrurile, obrajii mi s-au aprins ca focul, am încremenit locului È™i, fără să mă mai pot stăpîni, am izbucnit în plîns. De ciudă È™i de ruÈ™ine, îmi pierise orice gust de viață în acel moment. Bunica îmi strigă : „Ei hai, du-te ! Ce mai aÈ™tepÈ›i ?" Dar eu plîngeam È™i mai tare. Văzînd că mi-e ruÈ™ine de el, chiriaÈ™ul a salutat È™i s-a retras numaidecît. Din clipa aceea, orice zgomot ce venea din antreu mă înfiora. „Vine chiriaÈ™ul"', mă gîndeam eu, È™i, pentru orice eventualitate, desprindeam încetiÈ™or boldul ; numai că nu era el, n-a mai venit. Au trecut astfel două săptămîni, pînă cînd, într-o zi, ne trimite vorbă prin Fiokla că are multe cărÈ›i franÈ›uzeÈ™ti, numai cărÈ›i bune, care pot fi citite, È™i dacă n-ar vrea cumva bunica să i le citesc eu pentru a mai alunga urîtul ? Bunica s-a învoit recunoscătoare, numai că întreba mereu dacă sînt morale cărÈ›ile, că dacă-s imorale, spunea bunica, È›ie, Nastenka, îți e cu desăvîrÈ™ire oprit a le citi, căci de acolo poÈ›i deprinde cine È™tie ce năzbîtii. — Dar ce năzbîtii să deprind, bunicuÈ›o ? Ce poate să scrie acolo ? — A ! mi-a spus, în unele se descrie cum anumiÈ›i tineri ademenesc fete binecrescute, cum, făgăduindu-le că se vor căsători cu ele, le răpesc din casa părintească, apoi le părăsesc — bietele fete !... în voia soartei, iar ele se pierd în chipul cel mai jalnic. Eu, a adăugat bunica, am răsfoit multe asemenea volume, în care totul e descris atît de frumos, încît pierzi nopÈ›i întregi citindu-le pe furiÈ™... AÈ™a că tu, Nastenka, bagă de seamă, să nu pui mîna pe aÈ™a ceva ! Ce fel de cărÈ›i sînt acelea pe care È›i le-a trimis ? — Numai romane de Walter Scott, bunicuÈ›o. — Romane de Walter Scott, fii atentă ! să nu cumva să-mi umble cu È™iretlicuri... Ia uită-te, să nu-È›i fi strecurat pe undeva vreun bileÈ›el de dragoste ! — Nu, bunico, am domolit-o eu, nici pomeneală de vreun bileÈ›el. — Caută È™i sub scoarță ; potlogarii ăștia le vîră uneori sub scoarță !... — Nu, bunico, nici sub scoarță nu e nimic. — E bine, dacă-i aÈ™a ! Și astfel, am început să-l citesc pe Walter Scott; în mai puÈ›in de o lună de zile, citisem aproape jumătate din cărÈ›i. Iar chiriaÈ™ul ne trimitea mereu alte È™i alte volume ; ni l-a trimis È™i pe PuÈ™kin ; acum mă obiÈ™nuisem într-atît cu cititul, că nu mă mai puteam lipsi de el, È™i am încetat de a mai visa pînă È™i la măritiÈ™ul cu prinÈ›ul meu chinez. AÈ™a stăteau lucrurile, cînd o dată dau nas în nas cu chiriaÈ™ul nostru pe scară. Din întîmplare. Mă trimisese bunica după ceva. S-a oprit, eu m-am înroÈ™it, s-a înroÈ™it È™i el ; totuÈ™i, a zîmbit, m-a salutat, a întrebat de sănătatea bunicii È™i după aceea : „Ai citit cărÈ›ile pe care vi le-am trimis ?" „Da." „Ce È›i-a plăcut mai mult ?" Am răspuns : „Ivanhoe È™i scrierile lui PuÈ™kin m-au încîntat mai mult decît toate". Și cu aceasta s-a încheiat prima noastră conversaÈ›ie. Dar după o săptămînă m-am nimerit iarăși în faÈ›a lui pe scară. Nu mă mai trimisese bunica, ci eu însămi ieÈ™isem să caut ceva. Era ora trei, oră pe la care chiriaÈ™ul se întorcea acasă. „Bună ziua !"' îmi spuse. I-am răspuns : „Bună ziua !" — Spune-mi, mă întrebă, nu te plictiseÈ™ti să stai tot timpul lîngă bunica dumitale ? De cum mi-a pus întrebarea aceea, nu È™tiu nici azi de ce, m-am aprins la față, m-am fîstîcit È™i o jenă teribilă m-a cuprins iarăși, poate unde È™i alÈ›ii începuseră să mă întrebe despre acest lucru. AÈ™ fi vrut să nu-i răspund, să-l las È™i să plec, dar n-am fost în stare s-o fac. — Ascultă-mă, a continuat el, eÈ™ti o fată tare bună, iartă-mă că îți vorbesc astfel, dar o fac, crede-mă, numai pentru că îți doresc binele mai mult decît bunica dumitale, cu mai multă chibzuință. Nu ai nici o prietenă pe la care să te duci din cînd în cînd s-o mai vizitezi ? I-am răspuns că n-am nici o prietenă ; am avut una, pe MaÈ™enka, dar a plecat È™i ea la Pskov. — Ascultă, zice : n-ai vrea să mergi cu mine la teatru ? — La teatru ? Dar ce-o să-i spun bunicuÈ›ei ? — Ei! fă-o aÈ™a... pe ascuns... — Pe ascuns ? Nici vorbă ! Nu vreau s-o mint. La revedere! — La revedere ! s-a mulÈ›umit el să spună, fără a mai adăuga nimic. Numai că după prînz s-a È™i înfiinÈ›at la noi, a luat loc pe un scaun, a vorbit cu bunica îndelung, a tot întrebat-o dacă obiÈ™nuieÈ™te să facă vizite, dacă primeÈ™te sau nu cunoscuÈ›i È™i apoi deodată schimbă vorba : — Pentru azi am luat o lojă la operă ; se joacă „Bărbierul din Sevilla†; urma să merg cu cîțiva prieteni de-ai mei, dar aceÈ™tia au renunÈ›at È™i am rămas cu biletele, singur pentru o lojă întreagă. — „Bărbierul din Sevilla†! a tresărit bunica. O fi oare tot acel bărbier care se juca pe vremuri ? — Desigur, spuse chiriaÈ™ul, acelaÈ™i bărbier. Și mi-a aruncat o privire pe furiÈ™. Am înÈ›eles totul ; m-am înroÈ™it È™i inima a început să-mi palpite de emoÈ›ia aÈ™teptării răspunsului bunicii. — Cunosc bine opera aceasta, spuse bunica. Cum să n-o cunosc ! Chiar eu am interpretat pe vremuri rolul Rosinei într-un spectacol jucat în familie... — Minunat ! în cazul acesta n-aÈ›i vrea să mergem diseară împreună ? întrebă el. Ar fi păcat să rămînă locurile goale... — Păi, dacă-i aÈ™a, o să mergem, încuviință bunica, de ce n-am merge ? Mai ales că Nastenka mea n-a fost încă niciodată la teatru. Dumnezeule, ce bucurie ! începurăm îndată pregătirile, ne-am îmbrăcat, ne-am mai aranjat... È™i ne-am dus. DeÈ™i oarbă, bunică-mea era dornică să asculte muzică, dar — peste toate astea — să È™tii că "bătrînica are o inimă bună È™i cred că a vrut mai mult să folosească prilejul pentru a mă distra pe mine, căci, desigur, numai noi amîndouă nu ne-am fi dus cît e veacul la operă. Impresia pe care mi-a produs-o Bărbierul din Sevilla nu È›i-o mai spun ; dar am observat că în toată seara aceea chiriaÈ™ul nostru m-a urmărit cu o privire atît de caldă, a vorbit atît de frumos, încît nu mi-a trebuit mult ca să înÈ›eleg că dimineaÈ›a a vrut doar să mă pună la încercare, propunîndu-mi să merg singură cu el la teatru. Dar, gîndeÈ™te-te, ce bucurie pe mine ! M-am culcat beată de mîndrie. Eram aÈ™a de veselă ! Inima-mi bătea cu un ciudat neastîmpăr, am avut È™i puÈ›ină febră, iar toată noaptea n-am visat decît Bărbierul din Sevilla. Imi închipuiam că, după seara aceea, el se va abate pe la noi tot mai des ; dar n-a fost de loc aÈ™a. Aproape că nu l-am mai văzut. Iar dacă se întîmpla să treacă aÈ™a, o dată pe lună, atunci tot cu vreo invitaÈ›ie la teatru. In felul acesta, am mai fost în vreo două rînduri cu toÈ›ii la spectacole. Și totuÈ™i un sentiment de nemulÈ›umire se furiÈ™ase în inima mea. Am înÈ›eles că toate astea le făcea numai È™i numai pentru că îi era milă de mine, È™tiindu-mă È›inută prea sever de bunica, dar nimic, nimic mai mult. Și lucrurile tot continuînd aÈ™a, s-a petrecut în mine o schimbare : nu-mi mai aflam locul, de citit, nu mai citeam, de lucrat — nu mai lucram, cîteodată mă apuca rîsul È™i-i făceam bunicii în ciudă, alteori — ca din senin — mă podideau lacrimile. Slăbeam pe zi ce trecea È™i nu rămăsese mult să mă îmbolnăvesc grav. Stagiunea de operă se încheiase È™i chiriaÈ™ul a încetat să ne mai calce pragul. Cînd ne mai întâlneam însă tot pe aceeaÈ™i scară, se înÈ›elege, mă saluta tăcut È™i atît de grav, de parcă nici n-ar fi dorit să stea de vorbă cu mine, iar după ce el cobora scara È™i ajungea în pridvor, eu mai rămîneam la jumătatea treptelor, roÈ™ie ca o viÈ™ină, pentru că tot sîngele îmi năvălea în obraz cînd mă întîlneam cu el. Numaidecît vine È™i sfîrÈ™itul. Exact cu un an în urmă, prin luna mai, chiriaÈ™ul de la mezanin a coborît la noi È™i i-a spus bunicii că È™i-a terminat treburile la Petersburg, aÈ™a că pleacă iarăși pentru un an la Moscova. La auzul vorbelor sale, prinse din zbor, am pălit È™i am căzut pe un scaun, străfulgerată. Bunica n-a băgat de seamă nimic, iar el, după ce ne-a adus la cunoÈ™tință că pleacă de la noi, È™i-a luat rămas bun È™i-a ieÈ™it. Ce să fac ? M-am frămîntat È™i mi-am muncit creierul mult, È™i, pînă la urmă, mi-am luat inima în dinÈ›i. El urma să părăsească oraÈ™ul a doua zi, aÈ™a că m-am hotărît ca seara, după ce bunica se va duce la culcare, să lămuresc totul. Zis È™i făcut. Mi-am adunat într-o legăturică rochiile, rufăria de care aveam nevoie È™i, cu bocceluÈ›a în mîini, mai mult moartă decît vie, m-am urcat la mezanin. Cred că mi-a trebuit o oră ca să ajung pînă la camera lui. Iar cînd am deschis în sfîrÈ™it uÈ™a, el scoase un strigăt È™i rămase nemiÈ™cat, cu ochii la mine, crezînd că sînt vreo arătare din alte lumi. Apoi s-a grăbit să-mi dea să beau apă, deoarece abia mă mai È›ineam pe picioare. Inima îmi zvîcnea cu atîta putere, că simÈ›eam dureri pînă-n creÈ™tetul capului, iar judecata mi se tulburase. Revenindu-mi după un timp, mi-am aÈ™ezat în primul rînd bocceluÈ›a pe patul lui, mi-am făcut loc alături de ea, È™i, acoperindu-mi faÈ›a cu mîinile, am izbucnit în plîns ; lacrimile îmi curgeau È™iroaie. Se pare că din prima clipă el a înÈ›eles tot, fiindcă stătea palid în faÈ›a mea È™i mă privea cu o tristeÈ›e care-mi sfîșia inima. — Ascultă-mă, a început el, ascultă-mă, Nastenka, È™i încearcă să înÈ›elegi că e ceva care depășeÈ™te puterile mele ; sînt un om sărac, deocamdată nu am nimic, nici măcar un post ca lumea ; cum ne-am putea descurca amîndoi, dacă te-aÈ™ lua acum în căsătorie ? Ceasuri întregi ne-au prins vorbind, È™i, în culmea desperării, i-am spus pînă la urmă că nu mai pot trăi lingă bunica È™i că am s-o părăsesc, fiindcă nu vreau să stau toată viaÈ›a agățată cu boldul de poala ei, aÈ™a că, indiferent dacă vrea sau nu, am să-l însoÈ›esc la Moscova, deoarece nu mai pot fără el. Și ruÈ™inea, È™i dragostea, È™i mîndria — toate vorbeau dintr-o dată în mine È™i aproape zgîltîită de spasme, m-am prăbuÈ™it pe pat. Mi-era aÈ™a teama să nu mă alunge ! Omul a stat cîtva timp fără a scoate un cuvînt, apoi s-a ridicat, s-a apropiat È™i m-a luat de mînă. — Buna È™i draga mea Nastenka ! a început el printre lacrimi— plîngea È™i el, ca È™i mine — ascultă-mă : îți jur că dacă voi fi vreodată în măsură să mă căsătoresc, atunci negreÈ™it la dumneata îmi voi căuta fericirea ; fii încredinÈ›ată că eÈ™ti singura făptură care m-ar face astăzi fericit. Uite, plec la Moscova È™i voi sta acolo un an. Atît. Nici o zi mai mult. Sper să-mi pun la punct treburile. Dacă la reîntoarcerea mea vei mai È›ine la mine, îți jur că vom fi fericiÈ›i. Acum, însă, acum e imposibil, nu pot È™i n-am dreptul nici măcar să-È›i promit ceva. Iar dacă visul acesta, repet, nici peste un an nu se va înfăptui, el va deveni totuÈ™i cîndva cu siguranță o realitate ; se înÈ›elege, numai dacă dumneata n-o să preferi între timp pe altcineva în locul meu, căci a te împiedica prin vreun legă-mînt oarecare n-o pot face È™i nici n-aÈ™ îndrăzni. Iată ce mi-a spus el, È™i a doua zi a plecat. Ne înÈ›elesesem ca bunicii să nu-i pomenim nimic. AÈ™a voia el. Și cu asta aproape că s-a terminat întreaga poveste a vieÈ›ii mele. S-a scurs un an. ChiriaÈ™ul s-a întors, sînt trei zile de cînd se află în oraÈ™, È™i... È™i... — Și ce se întîmplă ? am întrebat, nerăbdător să aud sfîrÈ™itul. — Și pînă acum n-a venit să dea ochii cu mine ! mi-a răspuns Nastenka, adunîndu-È™i parcă puterile. Nici un semn de viață... S-a oprit, a tăcut puÈ›in, È™i-a plecat căpÈ™orul È™i, deodată, acoperindu-È™i faÈ›a cu mîinile, a izbucnit în plîns ; mi se sfîșia inima de atîta potop de lacrimi. Nu mă aÈ™teptasem, fără îndoială, nici pe departe la un asemenea deznodămînt. — Nastenka ! am strigat eu sfios, dar cu multă compasiune. Nastenka, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai plînge ! De unde poÈ›i să È™tii ? Poate că nici nu-i aici încă... — Ba da, ba da, e aici ! Știu foarte bine, e aici. Ne-am înÈ›eles încă de atunci, din seara aceea, în ajunul plecării lui : după ce ne spuseserăm atîtea È™i atîtea, adică tot ce È›i-am povestit, È™i după ce ne înÈ›eleseserăm cum o să fie, am ieÈ™it amîndoi să ne plimbăm aici, pe acest chei. Era poate ora zece ; È™i am stat pe această bancă, eu nu mai plîngeam, îmi făcea atîta plăcere să ascult ceea ce spunea el... M-a încredinÈ›at că, de cum va sosi la Petersburg, va veni pe la noi, È™i dacă nu voi fi renunÈ›at pînă atunci la dînsul, îi vom spune totul bunicii. Acum e la Petersburg, È™tiu bine asta, È™i încă n-a venit să mă vadă, încă nu ! Și se porni din nou pe plîns... __ Dumnezeule ! Și să nu te pot ajuta cu nimic într-o astfel de nenorocire ? am izbucnit eu, ridicîndu-mă brusc de pe bancă, într-un gest de supremă deznădejde. Nastenka, nu s-ar putea să caut măcar eu să-l întîlnesc ? — Crezi că că posibil ? ridică ea capul cu speranÈ›a renăscută în ochi. — Nu, sigur că nu ! retractai eu, dîndu-mi seama de situaÈ›ie. Dar putem face altceva : scrie-i o scrisoare. — Nu, nici asta nu se poate ! mi-a răspuns hotărîtă. dar cu privirea lăsată în jos, evitînd să se uite la mine. — Cum, nu se poate ? De ce nu se poate ? am insistat eu. Știi însă, Nastenka, È™tii cum trebuie să fie scrisoarea, fiindcă există scrisori È™i scrisori... Ah ! am găsit, am găsit !... Ai încredere în mine, Nastenka, atîta îți cer: să te bizui pe mine. N-am să-È›i dau un sfat rău. Totul se poate aranja. Că doar dumneata ai făcut atunci primul pas, de ce acum... — Nu, nu, nu se poate ! Ar reieÈ™i, totuÈ™i că... mă È›in scai de el... — Ah, buna mea Nastenka ! am întrerupt-o eu, fără a-mi ascunde zîmbetul, nici vorbă de aÈ™a ceva ! De vreme ce È›i-a făgăduit, înseamnă că ai tot dreptul la o explicaÈ›ie. De altfel, se vede că e un om delicat È™i a făcut foarte bine ceea ce a făcut! m-am înfierbîntat eu, sedus de logica propriilor mele deducÈ›ii È™i argumente. Pentru că, în definitiv, nu trebuie să uităm felul cum a procedat el ! In ce-l priveÈ™te, a făcut un legămînt : că dacă va fi să se căsătorească, apoi nu se va căsători decît cu dumneata, lăsîndu-È›i în schimb (în ceea ce te priveÈ™te) deplina libertate de alegere sau de renunÈ›are la el... De aceea, poÈ›i face fără nici o ezitare acest prim pas, eÈ™ti în dreptul dumitale, ai față de dînsul privilegiul iniÈ›iativei, să zicem, dacă ai vrea, de pildă, să-l dezlegi de cuvîntul dat... — Dar dacă ar fi să-i scrii dumneata, cum i-ai scrie ? — Ce anume ? — Ei, scrisoarea aceea... — I-aÈ™ fi scris aÈ™a : „Stimate domn..." — Trebuie neapărat început aÈ™a, cu : stimate domn ? — Neapărat ! DeÈ™i, în cazul acesta, eu cred că s-ar putea... — Și... È™i... mai departe ! — Mai departe ? — „Stimate domn ! IertaÈ›i-mă că"... Adică nu, nu e nevoie de nici un fel de scuze ! Faptul în sine justifică totul, trebuie să te adresezi pur È™i simplu aÈ™a : „IÈ›i scriu. Iartă-mi nerăbdarea ; dar un an întreg m-a încîntat speranÈ›a ; sînt oare vinovată că nu pot suporta acum nici măcar o zi de îndoială ? De cînd te-ai întors, poate că intenÈ›iile dumitale sînt altele. In cazul acesta, scrisoarea mea te va scuti de presupunerea că mă plîng sau că te-aÈ™ învinovăți. Nu-È›i găsesc nici o vină că n-am nici o putere asupra inimii dumitale ; poate că aÈ™a mi-a fost destinul ! Ai un suflet nobil. Și cred că nu vei zîmbi È™i nu te vei înciuda primind nerăbdătoarele mele rînduri. Nu uita că le scrie o biată fată, care nu are pe nimeni să-i dea o povață ori s-o îndrume È™i care niciodată n-a È™tiut să-È™i stăpînească inima. Dar te rog să mă ierÈ›i că am lăsat să mi se strecoare în suflet, chiar È™i pentru o clipă, asemenea bănuială. Dumneata n-ai fi capabil s-o jigneÈ™ti, nici măcar cu gîndul, pe cea care te-a iubit atît È™i te mai iubeÈ™te încă." — Da, da, e minunat ! întocmai cum mă gîndisem È™i eu ! a strigat Nastenka, È™i ochii ei au început să strălucească de bucurie. Ah ! dumneata mi-ai limpezit îndoielile, parcă Dumnezeu însuÈ™i te-a trimis ! IÈ›i mulÈ›umesc, îți mulÈ›umesc mult ! — De ce ? Pentru că m-a trimis Dumnezeu ? am întrebat-o, privind cu nesaÈ› cum i se lumina chipul. — Da, fie È™i pentru asta. — Ah, Nastenka ! Vezi, cîteodată le mulÈ›umim unora dintre oameni pentru că-È™i trăiesc zilele laolaltă cu noi. Eu binecuvîntez întîmplarea că te-am întîlnit, pentru că astfel întreaga viață îmi voi aduce aminte de dumneata ! — Ei, gata, gata, destul ! Vreau să-È›i mai destăinuiesc ceva : la despărÈ›ire, ne-am înÈ›eles ca, de îndată ce se va întoarce, să-mi dea de È™tire printr-o scrisoare trimisă pe adresa unor cunoscuÈ›i ai mei, niÈ™te oameni tare cumsecade, buni È™i simpli, care habar n-au ce È™i cum ; iar dacă n-o să-mi poată scrie, fiindcă într-o scrisoare nu totdeauna poÈ›i cuprinde totul, atunci să vină chiar în ziua sosirii la ora zece seara, aici, unde ne-am propus să ne întîlnim. Despre sosirea lui am aflat, dar iată că au trecut trei zile È™i nici scrisoarea, nici el nu mai apar. Ca să plec dimineaÈ›a de lîngă bunica e cu neputință. De aceea, am să te rog pe dumneata să predai personal scrisoarea mea acelor oameni cumsecade de care È›i-am vorbit. Ei o vor transmite, iar eventualul răspuns mi-l vei aduce la ora zece seara. — Dar scrisoarea, scrisoarea ? Mai întîi trebuie ticluită scrisoarea. Altfel, totul urmează să se amîne abia pentru poimîine. — Scrisoarea... a răspuns Nastenka, cam încurcată, sigur... dar... N-a terminat însă fraza. Mai întîi È™i-a întors privirea în altă parte, s-a înroÈ™it ca un trandafir È™i deodată am simÈ›it că-mi strecoară în mînă un plic închis, vezi bine, cu scrisoarea pregătită încă de mult. O amintire foarte familiară È™i nostimă, îneîntător de gingașă È™i graÈ›ioasă îmi flutură prin cap. Fără să vreau, m-am pomenit articulînd : — Ro-Ro-si-si-na. u — Rosina ! am intonat după aceea împreună È™i eram gata s-o cuprind în braÈ›e de bucurie, iar ea se îmbujorase grozav È™i i se amestecau zîmbetele cu lacrimile, care, adunate în stropi tremurători pe genele ei negre, păreau niÈ™te mici perle. — Ei, haide, ajunge ! Destul! Te las cu bine acum, îmi spuse ea grăbită. Poftim scrisoarea, poftim È™i adresa unde trebuie dusă. La revedere, pe mîine ! Mi-a strîns cu putere amîndouă mîinile, a dat energic din cap în semn de salut È™i a zbughit-o ca săgeata pe ulicioara ei. Am rămas locului, petreeînd-o cu privirea. „Pe mîine ! Pe mîine 1" îmi umbla prin minte, după ce făptura dragă s-a mistuit în întuneric. A TREIA NOAPTE Astăzi a fost o zi tristă, ploioasă, fără o rază de lumină, aÈ™a cum are să fie È™i bătrîneÈ›ea mea. Gînduri stranii mă asaltează, senzaÈ›ii atît de sumbre au poposit în mine, mintea mi-e năpădită de un noian de întrebări tulburi — È™i nu È™tiu cum, parcă puterile È™i voinÈ›a m-au părăsit, nimic nu mai mi-ajută să găsesc răspunsuri. Nu mie îmi este dat să le dezleg pe toate ! Astăzi nu ne vom vedea. Ieri, cînd ne luam rămas bun, norii începuseră să acopere cerul È™i cobora ceaÈ›a. Am presupus că ziua următoare are să fie o zi urîtă ; ea nu mi-a răspuns — ar fi fost poate ca È™i cum s-ar fi rostit împotriva ei însăși; căci pentru Nastenka ziua de azi nu-i de loc mohorîtă, e numai lumină, fărîmă de nor nu umbreÈ™te fericirea aÈ™teptării sale. Abia într-un tîrziu a adăugat : — Dacă o să plouă, nu ne vom vedea ! N-am să pot veni. îmi închipuiam că nici nu va lua în seamă că plouă. Cu toate acestea, n-a venit. Ieri a fost cea de-a treia întîlnire a noastră, a treia noapte albă... Cît de mult îl înfrumuseÈ›ează pe om bucuria È™i fericirea! Cum clocoteÈ™te întreaga-i ființă de iubire ! Ai crede că de abia aÈ™teaptă inima să-È™i reverse preaplinul într-altă inimă È™i ai vrea să vezi în jurul tău numai voioÈ™ie, numai surîs. Cît de molipsitoare e această bucurie ! Ieri era atîta drăgălășenie în cuvintele ei, atîta bunătate revărsau privirile ei!... De cîtă tandreÈ›e mă înconjura, cum îmi dezmierda È™i-mi încuraja inima cu gesturi duioase ! O, cîtă cochetărie naÈ™te fericirea ! Iar eu... eu am luat totul în serios ; am crezut că Nastenka... Dumnezeule, cum de mi-am putut închipui una ca asta ? Cum am reuÈ™it să fiu atît de orb, cînd totul aparÈ›ine altuia, cînd nimic nu era al meu ? Cînd, în sfîrÈ™it, chiar È™i tandreÈ›ea, chiar È™i dezmierdarea ori iubirea ei... iubirea ei față de mine —repet — n-a fost altceva decît o tresărire de veselie la gîndul că se va întîlni cu celălalt, decît dorinÈ›a de a împărtăși cuiva o părticică dintr-o fericire prea mare... Cînd s-a văzut că el nu venise, iar noi îl aÈ™teptam în zadar, n-am văzut-o oare încruntîndu-se, descurajată, n-o cuprinsese oare teama ? Toate miÈ™cările, toate cuvintele își pierduseră naturaleÈ›ea, sprinteneala È™i cîntecul plecaseră din ele. Și, ciudățenie, își înteÈ›i delicateÈ›ea gingașă față de mine, vrînd parcă instinctiv să reverse asupră-mi ceea ce își dorea sieÈ™i, tot de ce ea însăși avea nevoie, dar de oare nu era sigură c-o să-i facă parte întîmplarea, neprevăzutul. Și atîta sfiiciune a cuprins-o pe Nastenka mea, păru atît de speriată, încît a desluÈ™it, pînă la urmă, cît îmi vine mie de greu, cît o iubesc, È™i i s-a făcut milă de sărmana mea dragoste. Adesea, cînd sîntem nefericiÈ›i, simÈ›im cu mai intensă durere nenorocirea altora ; în loc să se disperseze È™i să se destrame, dimpotrivă, sentimentul creÈ™te È™i devine mai puternic, mai adînc, mai intens. Ii ieÈ™isem în întîmpinare cu inima plină de iubire, È™i am aÈ™teptat nerăbdător întîlnirea. N-am prevăzut ce simțăminte îmi vor năpădi vijelios sufletul, că totul va lua o altă întorsătură È™i se va termina într-altfel. O vedeam strălucind de bucurie, era acolo, aÈ™tepta răspunsul. Răspunsul trebuia să fie el însuÈ™i: chiriaÈ™ul! Urma să se arate, să vină în fugă la chemarea ei. Nastenka sosise cu o oră înaintea mea. Dintîi rîdea fără noimă, necontenit, la fiecare cuvînt al meu. Vorbeam È™i simÈ›eam cum verva toată îmi păleÈ™te È™i am amuÈ›it, jenat. — Știi de ce sînt atît de bucuroasă astăzi ? de ce mă uit la dumneata cu atîta plăcere ? de ce te iubesc atîta ? — De ce ? Inima începuse să-mi palpite. — Te iubesc mult pentru că nu te-ai îndrăgostit de mine. Căci, fără îndoială, un altul în locul dumitale ar fi început să miorlăie, să-mi facă ochi dulci, să ofteze, să sufere, într-un cuvînt — sa mă plictisească, făcîndu-mi curte, cu declaraÈ›ii È™i suspine, pe cîtă vreme dumneata eÈ™ti atît de drăguÈ›! Și, spunîndu-mi aceste cuvinte, mi-a strîns atît de tare mîna, că doar n-am È›ipat. A pufnit-o rîsul. — Doamne ! Ce prieten minunat eÈ™ti ! începu iar peste o clipă, acum însă pe un ton grav. Numai Dumnezeu mi te-a scos în cale ! Ce m-aÈ™ fi făcut dacă nu erai acum aici, lîngă mine ? Și cu cît dezinteres m-ai ajutat! E ceva atît de frumos în dragostea pe care mi-o porÈ›i ! Cînd am să mă mărit, vom fi cei mai buni prieteni ; ce prieteni ? vom fi ca fraÈ›ii! Și am să te iubesc aproape tot atît de mult ca È™i pe el... Am simÈ›it în clipa aceea cum o tristeÈ›e apăsătoare îmi învăluie sufletul, deÈ™i de undeva, din adînc, dădu să răzbească È™i să prindă glas ceva ce ar fi vrut să fie probabil rîsul. — Mă tem că faci o criză, i-am spus. Þi-e frică de ceva... crezi, poate, că el nu vine ? — Doamne fereÈ™te ! s-a apărat ea. Dacă n-aÈ™ fi atît de fericită, poate că neîncrederea È™i mustrările dumitale m-ar fi făcut să plîng. DeÈ™i trebuie să-È›i mărturisesc că mi-ai sugerat o idee care îmi va da serios de gîndit È™i voi reflecta la asta ceva mai tîrziu. Deocamdată, vreau să-È›i spun deschis că n-ai greÈ™it în temerile exprimate adineauri. într-adevăr, parcă nu-mi mai aparÈ›in. E în mine un fel de aÈ™teptare È™i percep totul, nu È™tiu cum, superficial, din zbor. Dar să lăsăm la o parte sentimentele, să nu mai vorbim de ele... In momentul acela s-au auzit niÈ™te paÈ™i È™i un trecător s-a desprins din întuneric : venea spre noi. Tremuram amîndoi, ea doar ca n-a strigat cînd l-a văzut. I-am lăsat mîna liberă È™i poate că am schiÈ›at un gest ca de retragere; ne înÈ™elasem totuÈ™i : nu era el. — De ce te-ai speriat ? Și de ce ai dat drumul mîinii mele ? îmi reproÈ™a ea, întinzîndu-mi-o din nou. Ei È™i ? Il vom întîmpina împreună. Vreau să vadă È™i el cum ne iubim ! — Cum ne iubim ! am bolborosit eu. „O, Nastenka, Nastenka ! gîndii eu, cîte ai rostit tu prin acest cuvînt ! De la o astfel de dragoste, Nastenka, în anumite împrejurări, È›i se strînge inima de durere È™i sufletul îți atîrnă mai greu decît plumbul. Mîna ta e rece, a mea dogoreÈ™te ca focul. Cît de orbită eÈ™ti, Nastenka !... Și ce nesuferit poate deveni un om fericit în unele momente ! Dar nu puteam să mă supăr pe tineâ€. In cele din urmă nu m-am putut stăpîni : — Dacă ai È™ti, dragă Nastenka, ce-a fost cu mine toată ziua ! — Ei, ce anume ? Hai, povesteÈ™te-mi repede ! De ce-ai tăcut pînă acum ? — In primul rînd, Nastenka, după ce am îndeplinit toate comisioanele pe care mi le-ai dat, după ce-am predat scrisoarea, după ce-am fost la bunii dumitale prieteni... m-am întors acasă È™i m-am culcat. — Numai atît ? m-a întrerupt ea rîzînd. — Da, aproape tot... i-am răspuns călcîndu-mi pe inimă, deoarece simÈ›eam că ochii mi se împăienjenesc de lacrimi nedorite. M-am trezit însă cu o oră înainte de întîlnirea noastră, ca È™i cînd n-aÈ™ fi dormit de loc. Nu È™tiu ce-a fost cu mine. Veneam să-È›i povestesc totul, de parcă timpul se oprise cu desăvîrÈ™ire pentru mine È™i doar o singură senzaÈ›ie, doar un singur sentiment urma să ră-mînă în mine din acel timp, pentru totdeauna, de parcă o singură clipă urma să dăinuie o veÈ™nicie, de-ai fi zis că însuÈ™i cursul vieÈ›ii se oprise pentru mine... M-am trezit cu senzaÈ›ia tulbure că o melodie dulce È™i răscolitoare, auzită cine È™tie unde È™i cînd, demult uitată, îmi reînvie în memorie. Era ca È™i cum melodia aceea ar fi vrut de cînd mă È™tiu să evadeze din sufletul meu, È™i numai acum... — Of, Doamne, Dumnezeule ! izbucni Nastenka. Cum vine asta ? Nu pricep nici un cuvînt. — O, Nastenka! Doream... să-È›i împărtășesc cumva această impresie stranie... începui cu glas jalnic în care mai licărea încă o speranță, deÈ™i foarte îndepărtată, e-adevărat. — Te rog, nu trebuie, te rog mult ! stărui ea, uite că într-o clipă È™trengărită a È™i înÈ›eles despre ce este vorba. Deodată deveni neobiÈ™nuit de vorbăreață, veselă È™i zglobie. Mă luă la braÈ› rîzînd ; voia să mă amuz È™i eu, iar fiecare cuvînt sfielnic rostit de mine trezea la ea o cascadă de hohote, prelungi, sonore. Cînd simÈ›i că sînt gata să mă supăr, a început să cocheteze. — Dacă vrei să È™tii, începu ea, mi-e cam necaz pe dumneata că nu te-ai îndrăgostit de mine. Ce È›i-e È™i cu firea pîrdalnică a omului, zău! TotuÈ™i, neînduplecatul meu domn, s-ar cuveni să-mi apreciezi sinceritatea ! îți spun tot, tot, orice prostie mi-ar trece prin cap. — I-auzi ! am tresărit eu cînd sunetul grav, ritmic al orologiului a răsunat dintr-un turn îndepărtat al oraÈ™ului. Se pare că e unsprezece. Ea se opri brusc, încetă să mai rîdă È™i începu să numere bătăile. — Da, unsprezece, murmură în sfîrÈ™it, dar cu glasul pierit, È™ovăielnic. M-am căit îndată pentru intervenÈ›ia aceasta brutală : o speriasem punînd-o să numere bătăile orologiului È™i m-am blestemat în clipa aceea pentru pornirea mea de răutate. O tristeÈ›e adîncă m-a învăluit È™i aÈ™ fi dat orice ca să-mi ispășesc păcatul. Am început s-o consolez, să scornesc tot felul de motive care să justifice lipsa lui, să înÈ™ir argumente È™i presupuneri. Era cum nu se poate mai uÈ™or s-o minÈ›i în clipele acelea ; de altfel, oricine, în asemenea clipe, este dispus să asculte orice vorbe de mîngîiere È™i e bucuros la culme dacă poate să găsească fie È™i o umbră de justificare. — De altfel, mi se pare chiar ridicolă pretenÈ›ia noastră, mă tot înflăcăram eu admirînd în acelaÈ™i timp claritatea extraordinară È™i înlănÈ›uirea logică a argumentărilor mele. Nici n-avea cînd să vină ; dumneata, Nastenka, ai un fel de-a fi care m-a derutat pînă È™i pe mine, făcîndu-mă să pierd cu totul noÈ›iunea timpului. GîndeÈ™te-te numai : omul abia dacă a putut să primească scrisoarea pînă acum. Să presupunem totuÈ™i că nu poate veni din cine È™tie ce motiv ; va răspunde tot prin scris, iar răspunsul lui va sosi abia mîine, cel mai devreme. Mîine, cu noaptea-n cap, mă duc să iau scrisoarea È™i numaidecît după aceea îți dau de È™tire ; dar poÈ›i presupune, la urma urmei, alte o mie de eventualități : bunăoară, n-a fost acasă cînd a venit scrisoarea, È™i poate că nici n-a citit-o pînă acum. Orice se poate întîmpla. — Da, da ! încuviință Nastenka, nu m-am gîndit la toate acestea. Desigur, orice se poate întîmpla, urmă ea, dar în tonul ei resemnat distingeai ca o disonanță supărătoare ecoul unui alt gînd îndepărtat. Uite ce-am să te rog să faci, zise ea apoi: du-te mîine cît mai devreme acolo È™i, dacă primeÈ™ti vreun răspuns, dă-mi de È™tire. Știi unde locuiesc, nu-i aÈ™a ? Și-mi repetă adresa ei. O vedeam acum atît de duioasă È™i atît de sfielnică față de mine... Ai fi zis că ascultă foarte atentă tot ce-i spui, însă era numai o aparență ; fiindcă la o întrebare de-a mea, în legătură cu cele ce-i vorbisem, a ezitat, s-a fîstîcit È™i a sfîrÈ™it prin a-È™i întoarce căpÈ™orul în altă parte. Am privit-o în ochi : da, plîngea. — Ei, cum se poate ? Cum se poate una ca asta ? Ce copil eÈ™ti ! N-are nici o noimă. Gata ! Te rog, liniÈ™teÈ™te-te. S-a căznit să-mi surîdă, se vedea că vrea să se liniÈ™tească, dar bărbia îi tremura È™i pieptul îi trăda un zbucium ascuns. A urmat un moment de tăcere, după care mi-a spus : — Mă gîndesc la dumneata, cît eÈ™ti de bun... AÈ™ fi de piatră dacă n-aÈ™ simÈ›i-o... Știi ce mi-a trecut prin gînd ? V-am asemuit pe amîndoi. De ce nu este el — dumneata ? De ce nu e la fel cu dumneata ? El nu e atît de bun ca dumneata, È™i totuÈ™i îl iubesc mai mult. N-am răspuns nimic. Era limpede că aÈ™teptase să spun ceva. — Desigur, n-ar fi de mirare ca eu să nu-l înÈ›eleg încă pe deplin. Poate că nici nu-l prea cunosc. Dar È™tii, întotdeauna parcă m-am temut de el ; era mereu atît de serios È™i atît de mîndru ! îmi dau seama că nu era astfel decît în aparență È™i că avea în suflet, poate, mai multă duioÈ™ie decît mine, dar... Nu pot să uit cum m-a privit atunci cînd, îți aminteÈ™ti, am venit cu bocceluÈ›a la dînsul în odaie ; È™i, cu toate acestea, îi port oarecum un respect prea deosebit; nu vrea să însemne asta că parcă n-am fi egali ? — Nu, Nastenka, nu, asta înseamnă doar că-l iubeÈ™ti mai mult decît orice pe lume, mult mai mult chiar decît pe dumneata însăți. — Bine, să zicem că aÈ™a este, admise Nastenka naivă, dar uite la ce m-am gîndit acum, È™i nu e vorba anume de el, ci vorbesc aÈ™a, în general ; toate acestea mă frămîntă de multă vreme. Spune-mi doar atît : de ce noi, noi toÈ›i, nu ne purtăm unii cu alÈ›ii cum s-ar purta fraÈ›ii între ei ? Oare de ce pînă È™i omul cel mai bun are parcă întotdeauna ceva de ascuns față de celălalt È™i tăinuieÈ™te ceva, păstrînd tăceri ? De ce să nu spui dintr-o dată deschis, fără ocoliÈ™uri, tot ce ai pe suflet, dacă eÈ™ti sigur că vorbele tale nu sînt aruncate în vînt È™i nu sînt spuse zadarnic ? Dacă priveÈ™ti în jur, poftim ! fiecare pare mai aspru decît îi este adevărata lui fire, ca È™i cînd i-ar fi teamă să nu-È™i jignească sentimentele dacă È™i le-ar destăinui aÈ™a cum sînt ele cu adevărat... — Ah, Nastenka ! ai pus degetul pe rană ; ceea ce spui dumneata are o sumedenie de pricini, am întrerupt-o, înăbuÈ™ind eu însumi în clipa aceea, mai mult decît oricînd, propriile-mi sentimente. — O, nu, nu ! mă opri ea, adînc tulburată. Uite, dumneata, de pildă, nu eÈ™ti la fel ca alÈ›ii ! Drept să-È›i spun, nu È™tiu cum aÈ™ putea să-È›i arăt tot ce simt, dar mi se pare... da, chiar È™i acum, mi se pare că jertfeÈ™ti ceva pentru mine, a încheiat ea timid, privindu-mă pe furiÈ™. Te rog să mă ierÈ›i dacă îți vorbesc astfel : sînt doar o biată fată simplă ; am văzut încă prea puÈ›in pe lumea asta È™i, drept să spun, cîteodată nu pot rosti ceea ce gîndesc. Nu găsesc cuvintele necesare. Ii tremura glasul, poate din pricina acelui tăinuit val de simțăminte care o încerca în momentul acela, deÈ™i se silea să-È™i acopere neliniÈ™tea cu un surîs palid. Am dorit numai să-È›i spun, continuă ea cu o vădită sforÈ›are, că îți sînt recunoscătoare, că toate acestea trăiesc È™i în mine... O, pentru cît mi-ai fost de sprijin, să-È›i dea Dumnezeu fericire ! Dar ceea ce mi-ai povestit atunci, despre acel aÈ™a-zis visător, nu este cîtuÈ™i de puÈ›in adevărat; adică vreau să spun că nu È›i se potriveÈ™te de loc, că n-are nici o legătură chipul acela cu dumneata. Eu te văd altfel, te văd cu totul alt om, crede-mă, decît acela pe care mi l-ai descris. Și dacă vreodată vei iubi pe cineva, să-È›i ajute Dumnezeu să fii fericit. Iar fiinÈ›ei aceleia nu-i urez nimic, pentru că sînt sigură că va fi fericită cu dumneata. O È™tiu, sînt doar femeie, È™i dacă îți vorbesc astfel, trebuie să mă crezi... Nastenka a tăcut strîngîndu-mi mîna cu putere. Și nici eu n-am fost în stare să îngăim ceva, atît eram de tulburat. A trecut aÈ™a un răstimp. Pe urmă, înălțîndu-È™i fruntea, a spus : — Da, se vede că azi nu mai vine ! E tîrziu !... — Va veni mîine, am încredinÈ›at-o cu glasul cel mai convingător È™i ferm. — Da, a adăugat ea înviorîndu-se, îmi dau seama acum că numai mîine va veni. Prin urmare, la revedere ! Pe mîine ! Dacă plouă, voi lipsi poate. însă poimîine voi fi negreÈ™it aici, orice s-ar întîmpla ; să vii poimîine negreÈ™it! Vreau să te văd ! Am să-È›i istorisesc tot. Cînd ne-am luat rămas bun, mi-a întins mîna, m-a privit cu seninătate È™i mi-a È™optit : — Doar de acum încolo, noi doi — nu-i aÈ™a ? rămînem pentru totdeauna împreună. Ah, Nastenka, Nastenka ! Dacă ai avea È™i tu de unde È™ti cît de singur mă simt eu acum ! Cînd am auzit orologiul bătînd de nouă ori, nu-mi mai găseam locul în odăiÈ›a mea; am început să mă îmbrac È™i am ieÈ™it, cu toate că era o vreme posomorită. M-am pomenit acolo, pe banca noastră. Am pătruns apoi pe ulicioara lor, dar mi s-a făcut ruÈ™ine de mine, m-am întors È™i nici măcar la ferestre nu m-am uitat, deÈ™i eram doar la doi paÈ™i de casa ei. M-am înapoiat acasă atît de trist, cum n-am fost niciodată, niciodată ! Ce vreme umedă È™i apăsătoare ! Dacă era timp frumos, m-aÈ™ fi plimbat pe-acolo toată noaptea... AÈ™adar — pe mîine ! pe mîine ! Mîine ea îmi va istorisi totul... Dar scrisoarea n-a venit nici azi. De altminteri, era È™i firesc să fie aÈ™a. Ei s-au È™i întîlnit È™i acum sînt împreună... A PATRA NOAPTE O ! Doamne... cum au fost să se sfîrÈ™ească toate acestea, cum au fost să se sfîrÈ™ească! Am venit la ora nouă! Ea era acolo. Am zărit-o încă de departe. Stătea ca È™i atunci, întîia oară, rezemată de parapetul cheiului È™i nici nu m-a auzit cînd m-am apropiat. — Nastenka ! am strigat cînd am fost la cîțiva paÈ™i, stăpînindu-mi cu greu tulburarea. S-a întors repede spre mine : — Hai! spuse ea. Hai, mai iute! Mă uitam nedumerit. — Unde e scrisoarea ? Mi-ai adus scrisoarea ? m-a întrebat ea, apăsînd cuvintele È™i rămînînd cu mîna încleÈ™tată pe parapet. — Nu, n-am nici o scrisoare, i-am răspuns în cele din urmă. Cum ? El n-a fost încă pe la voi ? S-a făcut albă ca varul È™i s-a uitat lung la mine. îi spulberasem ultima speranță. — Să-l lăsăm în plata Domnului ! reuÈ™i ea să rostească în cele din urmă cu glasul sugrumat. Să-l lăsăm în plata Domnului, dacă a avut inima să mă lase... își pironise ochii în pămînt, pe urmă voi să mă privească, dar nici măcar atît nu izbuti. Cîteva clipe mai luptă să-È™i biruie tulburarea, apoi deodată se răsuci, se sprijini de balustrada cheiului È™i lacrimile îi țîșniră È™iroaie. — Nu trebuie să plîngi, liniÈ™teÈ™te-te, am încercat s-o consolez, dar n-am mai avut putere să stărui; la urma urmei, ce i-aÈ™ fi putut spune ? — Nu mă consola ! mă imploră ea plîngînd. Nu-mi vorbi, te rog, despre el; nu-mi mai spune că va veni, că nu m-a părăsit cu atîta cruzime omul acesta fără inimă. Și pentru ce ? Pentru ce a făcut-o? Ce a găsit de neiertat în scrisoarea mea, în acea nenorocită scrisoare? Aici, hohote de plîns i-au curmat vorba ; simÈ›eam cum mi se sfîșie inima, privind-o. — O, cîtă neomenie È™i cruzime ! Și nici un rînd măcar, nici un singur rînd nu mi-a trimis! Să-mi fi răspuns cel puÈ›in că nu-i pasă de mine, că se leapădă de dragostea mea, că nu are nevoie de ea ; dar aÈ™a... de trei zile, È™i să nu vină din partea lui măcar un singur rînd ! Cît de uÈ™or e pentru el să umilească, să azvîrle în faÈ›a unei sărmane fete fără apărare, a cărei vină e doar că l-a iubit, asemenea jignire... Cît am suferit în aceste trei zile! Doamne, Doamne ! Cînd mi-aduc aminte cum am urcat la el prima oară singură È™i nechemată, È™i m-am umilit în faÈ›a lui, È™i-am plîns cerÈ™indu-i puÈ›ină dragoste... Iar pe urmă, pe urmă!... Ascultă-mă, mi se adresă ea din nou È™i ochiÈ™orii ei negri prinseră a străluci, e de neconceput! E cu neputință ! NegreÈ™it, lucrurile stau altfel. Sau dumneata, sau eu ne-am înÈ™elat. Poate că nici n-a primit pînă acum scrisoarea ? Poate că pînă la ora asta nu È™tie nimic ? Cum e posibil, judecă singur, È™i spune-mi È™i mie, pentru numele lui Dumnezeu ! LămureÈ™te-mă, fiindcă nu pot înÈ›elege, cum e posibil să te porÈ›i aÈ™a de barbar È™i cu atîta brutalitate cum a făcut-o el cu mine ! Să nu-mi scrie nici un cuvînt! Dar È™i față de cel mai umil om de pe lume se impune totuÈ™i o mai mare înÈ›elegere. Dar dacă a ajuns ceva la urechile lui, i-o fi spus careva cine È™tie ce baliverne, m-o fi bîrfit ? Ce-ai spune de una ca asta ? mi se adresă ea aproape strigînd. — Eu zic, Nastenka, să mă duc chiar mîine la el, ca din partea dumitale. — AÈ™a. — Și-i povestesc totul, È™i aflu cum stau lucrurile. — Și ? È™i ?... — Ii vei trimite prin mine o scrisoare. Să nu te împotriveÈ™ti, Nastenka, să nu spui nu ! Am să-l fac să se pătrundă de respect pentru gestul dumitale, o să afle totul exact È™i dacă... — Nu, prietene, nu stărui zadarnic ! mă întrerupse ea hotărîtă. Nu mai are rost. Nici un cuvînt mai mult, nici un singur cuvînt, nici un rînd de la mine. Ajunge ! Nu-l cunosc, nu-l mai iubesc, trebuie să-l uit... Dar nu-È™i mai isprăvi gîndul. — LiniÈ™teÈ™te-te, liniÈ™teÈ™te-te ! Stai aici, Nastenka, spuneam eu aÈ™ezînd-o pe bancă. — Dar n-am nimic, sînt foarte liniÈ™tită. Nu te frămînta atîta pentru mine. îmi trece. Nu sînt decît lacrimi, se vor usca... Crezi că îmi pun capăt zilelor, că mă înec ?... Inima-mi era plină de clocot. Am vrut să vorbesc, dar nu eram în stare să scot un cuvînt. — Spune-mi, spune-mi (È™i din nou îmi luă mîna în mîna ei), nu-i aÈ™a că dumneata n-ai fi făcut la fel ? N-ai fi părăsit-o pe cea care ar fi venit să-È›i mărturisească singură dragostea ei È™i nu i-ai fi aruncat în față batjocura nesimÈ›irii, pe seama unei inimi naive È™i slabe ? Ai fi È™tiut s-o cruÈ›i, ferind-o de suferinÈ›a umilirii, nu-i aÈ™a ? Te-ai fi gândit, desigur, că e singură pe lume, că n-a È™tiut cum să se ferească de acest sentiment al dragostei față de dumneata, È™i, o dată căzută pradă lui, nu È™tie cum să-È™i apere dragostea, că, de fapt, nu are nici o vină, în sfîrÈ™it, că nu e vinovată... că n-a făcut nimic... O, Doamne, Dumnezeule !... — Nastenka ! am strigat, neizbutind să-mi înving tulburarea. Nastenka, nu mă chinui! îmi sfîșii inima, Nastenka, nu pot să mai tac, orice s-ar întîmpla ! E timpul să las să se reverse tot ce mi s-a adunat aici, în piept... Și cu aceste vorbe am dat să mă ridic de pe bancă. Ea m-a reÈ›inut, luîndu-mă de mînă È™i uitîndu-se mirată la mine. — Ce-i cu dumneata ? m-a întrebat într-un tîrziu. — Ascultă-mă ! i-am spus plin de hotărîre. Ascultă-mă, Nastenka ! Ceea ce vei auzi acum nu-i decît o aberaÈ›ie, ceva irealizabil sau, dacă vrei, o plăsmuire de-a mea prostească. Știu bine că aÈ™a ceva nu se poate împlini niciodată, dar tăcerea mă sugrumă, trebuie să-mi descarc sufletul. In numele suferinÈ›elor dumitale de acum, te rog dinainte să mă ierÈ›i ! — Dar ce este, ce ? mă cercetă ea, încetînd să mai suspine È™i aÈ›intindu-mă cu ochiÈ™orii miraÈ›i, strălucind de o stranie curiozitate. Ce se întîmpla cu dumneata ? — Este irealizabil, dar te iubesc, Nastenka ! Poftim : asta se întîmpla cu mine ! Iar prin mărturisirea aceasta am spus totul ! am încheiat cu un gest scurt, dar hotărît. Abia de aci înainte vei vedea dacă mai poÈ›i vorbi cu mine aÈ™a cum ai făcut-o adineauri È™i dacă, în sfîrÈ™it, mai face să asculÈ›i în continuare ceea ce aÈ™ mai avea de spus... __ Dar bine, bine, de ce atîta zbucium ? Știam doar de mult că mă iubeÈ™ti, dar mi se părea că mă iubeÈ™ti doar aÈ™a... pur È™i simplu, într-un fel cu totul obiÈ™nuit... O, Doamne, Doamne! — Da, Nastenka dragă, dintîi începuse oarecum simplu, dar pe urmă... pe urmă... uite, acum sînt la fel cum erai dumneata cînd, cu o bocceluță în mînă, ai urcat atunci în camera lui. Ba chiar mult mai rău, Nastenka, pentru că atunci el nu iubea pe nimeni, pe cîtă vreme dumneata iubeÈ™ti pe altcineva. — Pentru ce-mi spui asta ? La urma urmei, nu te înÈ›eleg de loc. Bine, dar ce rost au toate acestea, adică nu ce rost au, ci pentru ce dumneata... aÈ™a... cum aÈ™a, deodată... Dumnezeule ! Spun prostii ! Doar, dumneata... Și Nastenka s-a încurcat de-a binelea. Obrajii îi ardeau, privirea i-a alunecat în jos. — Ce să fac, Nastenka, ce pot să fac ? Sînt vinovat, am abuzat de... adică mint, nu-mi apasă cugetul nici o vinovăție. O simt, aud ce-mi È™opteÈ™te inima È™i inima îmi È™opteÈ™te că am dreptate, pentru că n-aÈ™ putea să te jignesc cu nimic, n-aÈ™ putea să-È›i fac nici un rău. Þi-am fost prieten. IÈ›i sînt È™i acum. N-am trădat prin nimic prietenia noastră. Numai că, iată, mă podidesc lacrimile, Nastenka. Lasă-mi-le, nu stînjenesc pe nimeni, lasă-le să curgă, Nastenka. Se vor usca... — Dar stai odată, stai jos ! încercă ea să mă convingă să mă aÈ™ez pe bancă. O, Doamne, Dumnezeule ! — Nu, Nastenka, nu mai stau ; acum nu mai pot rămîne aici ; È™i nici dumneata nu trebuie să mă mai revezi. Cîteva cuvinte numai È™i după aceea plec. Atîta vreau să-È›i spun : n-ai fi aflat niciodată că te iubesc. Inmormîntam cît mai adînc taina aceasta È™i n-ar fi aflat-o nimeni, niciodată. Nu te-aÈ™ mai fi torturat acum cu egoismul meu. Nu ! Dar acum n-am mai putut îndura, chiar dumneata ai adus vorba despre aceasta — eÈ™ti singura vinovată; vina o porÈ›i dumneata, eu n-am ce să-mi reproÈ™ez. Și n-ai dreptul să mă alungi de lîngă dumneata... — Dar, nici gînd, nici gînd să te alung, ce È›i-a venit ? îngăimă Nastenka, încercînd, sărmana, să-È™i ascundă pe cît putea profunda ei tulburare. — Nu mă alungi, nu ? Și eu care am vrut să mă îndepărtez singur, să fug... Și am să plec, bineînÈ›eles. Am să plec, dar nu mai înainte de a-È›i fi destăinuit totul; pentru că adineauri, cînd dumneata vorbeai, stăteam ca pe jăratec, iar cînd ai izbucnit în plîns, cînd te-am văzut căinîndu-te din pricină (o spun È™i asta, Nastenka) că ai fost respinsă, că iubirea dumitale a fost nesocotită — o ! atunci mi-am simÈ›it inima plină de atîta dragoste pentru dumneata, Nastenka ! Atîta dragoste ! Și m-a cuprins o adîncă amărăciune că nu-È›i pot fi de nici un sprijin cu dragostea mea! Biata mea inimă prea plină n-a mai rezistat, a rupt zăgazurile stăpînirii. de sine, ale cuminÈ›eniei — È™i am vorbit. Trebuia să vorbesc, Nastenka !... — Da, da ! vorbeÈ™te-mi. Simt nevoia să te aud vorbind aÈ™a ! zise Nastenka, înfiorată de un imbold lăuntric. O să-È›i pară ciudat poate că È›i-o cer, dar... te rog, continuă ! Mai tîrziu o să-È›i explic totul mai pe-ndelete. — IÈ›i este milă de mine, Nastenka ; de ce să ne ascundem după degete ? Þi s-a făcut milă de mine, scumpa mea prietenă ! Dar ce-ai pierdut o dată, pierdut rămîne. Cuvîntul rostit nu-l mai poÈ›i întoarce. Nu-i aÈ™a oare ? Acum È™tii totul. Aici a fost punctul de plecare, pricepi ? Perfect! Acum totul e în ordine. Un singur lucru aÈ™ mai vrea să-È›i spun. Privindu-È›i faÈ›a înlăcrimată, reflectam în sinea mea (o, lasă-mă să spun È™i asta !) îmi spuneam (È™tiu că acest lucru e cu neputință, Nastenka), îmi spuneam că, poate... cumva, printr-un miracol, fără să-È›i dai seama, vei fi încetat să-l mai iubeÈ™ti. In clipele acelea, Nastenka — pentru că bănuiala asta m-a ros È™i ieri, È™i alaltăieri — eram în stare să fac orice, numai să mă îndrăgeÈ™ti È™i dumneata ; mai ales de cînd te-am auzit că nu lipsea decît puÈ›in ca să mă iubeÈ™ti. Și, mai departe ? E aproape tot ce am vrut să-È›i spun ; îmi rămîne să mai adaug (dar asta doar pentru mine) : ce-ar fi fost dacă dumneata m-ai fi îndrăgit cu adevărat È™i încolo — nimic, atîta tot! Mai ascultă, dar, È™i asta, buna mea prietenă, pentru că, oricum, îmi eÈ™ti prietenă : sînt, desigur, un om simplu, un om sărac, cu totul neînsemnat — deÈ™i nu despre asta este vorba (nu È™tiu cum, dar, de emoÈ›ie, vorbesc parcă fără nici o noimă, spun cu totul altceva decît aÈ™ fi vrut să spun) dai să È™tii, Nastenka, te-aÈ™ fi iubit atît, atît de mult, încît chiar dacă ai fi nutrit aceleaÈ™i sentimente față de el, dacă ai fi continuat să-l iubeÈ™ti pe cel pe care eu nu-l cunosc, n-ai fi simÈ›it nici o clipă că dragostea mea te stinghereÈ™te în vreun fel. Ai fi auzit numai, ai fi simÈ›it în fiecare clipă că undeva, pe-aproape, bate o inimă recunoscătoare È™i devotată, o inimă fierbinte, care pentru dumneata ar fi în stare... Ah, Nastenka, Nastenka! ce-ai făcut din mine !... — Nu plînge, te rog, nu vreau să plîngi, mă imploră ea, ridicîndu-se brusc de pe bancă. Mai bine să mergem, haide, ridică-te, s-o pornim împreună. PotoleÈ™te-te, potoleÈ™te-te, repeta ea, È™tergîndu-mi obrajii cu batista ei. Ei, hai să mergem, poate că am să-È›i spun ceva... Fiindcă el m-a părăsit, fiindcă a uitat de mine, deÈ™i eu (nu vreau să te amăgesc) îl mai iubesc încă... aÈ™ vrea să-mi răspunzi : dacă, bunăoară, te-aÈ™ îndrăgi pe dumneata, adică dacă aÈ™ fi... numai... O, dragul meu prieten ! cît de rău îmi pare că te-am jignit atunci cînd te lăudam că nu te-ai îndrăgostit de mine, fără să-mi dau seama că te răneam în sentimentele dumitale !... O, Doamne, cum a fost posibil să fiu atît de oarbă, să nu-mi dau seama de asta ? Cum a fost cu putință să nu prevăd ? Cum de-am fost atît de naivă ? Dar... fie ! Uite, m-am hotărît — îți spun acum totul, tot ce am pe inimă... — Știi, Nastenka, cred că e mai bine să plec, să dispar. Acum, îndată ! E limpede că prezenÈ›a mea te chinuie. Poftim, acum ai mustrări de conÈ™tiință că te-ai amuzat pe seama mea. AÈ™a că nu vreau, da, nu vreau ca, pe lîngă durerea pe care o încerci, să mai adaug È™i eu... mă simt vinovat, desigur... AÈ™adar, Nastenka, adio ! — Nu mă părăsi! Ascultă-mă : de ce nu vrei .să mai aÈ™tepÈ›i puÈ›in ? — Să aÈ™tept ? Cum, ce să aÈ™tept ? — Il iubesc, n-am cum să neg, dar îmi va trece; trebuie să treacă, nu se poate să nu treacă, o simt... Cine È™tie, poate că nici nu-l mai iubesc, poate că astăzi chiar se va termina cu totul, nu va mai fi decît un nor destrămat; pentru că simt că-l urăsc acum ; pentru că È™i-a bătut joc de mine, în timp ce noi doi am plîns aici împreună È™i, sînt sigură că, în locul lui, nu m-ai fi respins, pentru că dumneata mă iubeÈ™ti, iar el nu m-a iubit niciodată ; È™i pentru că... da ! pentru că È™i eu te iubesc pe dumneata... mult, mult! tot aÈ™a de mult cum mă iubeÈ™ti È™i dumneata... Þi-am mărturisit-o singură încă înainte. Și te iubesc pentru că eÈ™ti mai bun decît el, mai nobil, mai generos, È™i pentru că, pentru că el... EmoÈ›ia sărmanei fete era atît de mare, încît n-a mai fost în stare să termine ; cu fruntea rezemată de umărul meu, apoi de piept, È™i-a dat drumul ultimelor stavile ale amarnicelor ei lacrimi. O consolam, o conjuram, dar nu se putea opri, îmi strîngea într-una mîna, spunîndu-mi printre sughiÈ›uri : „AÈ™teaptă, aÈ™teaptă puÈ›in... o să-mi treacă numaidecît... Vreau să-È›i spun... să nu crezi că e din pricina firii mele slabe... doar o clipă, pînă mă liniÈ™tesc..." în sfîrÈ™it, s-a mai potolit, È™i-a È™ters lacrimile È™i am continuat să ne plimbam. Vroiam sa-i vorbesc, dar ea mă ruga într-una să mai am răbdare. Am tăcut... Și, multă vreme am tăcut aÈ™a amîndoi, pînă cînd, într-un tîrziu, s-a recules È™i a vorbit... — Uite ce e... începu ea cu glas slab È™i tremurător, în care însă am desluÈ™it accentele unei simÈ›iri care mi-a umplut inima cu o dulce È™i tulburătoare aÈ™teptare... să nu-È›i închipui cumva că sînt nestatornică sau uÈ™uratică, înclinată să uit atît de uÈ™or È™i de repede, ori să trădez. L-am iubit un an întreg È™i. jur în faÈ›a lui Dumnezeu că niciodată nu i-am fost necredincioasă, nici măcar cu gîndul. El a desconsiderat toate astea, ba încă È™i-a bătut joc de mine — să-l lăsăm, deci, în plata Domnului ! Dar el m-a È™i dispreÈ›uit, mi-a rănit inima. De aceea, nu-l mai iubesc. Nu pot iubi decît un suflet mărinimos, plin de generozitate È™i de înÈ›elegere față de celălalt ; pentru că eu însămi sînt astfel, iar omul acesta nu m-a meritat — rămînă în plata Domnului ! TotuÈ™i, e mai bine poate că s-a întîmplat aÈ™a de pe acum decît să-mi fi înÈ™elat mai tîrziu încrederea È™i să-l fi cunoscut abia cine È™tie cînd aÈ™a cum e în realitate... Dar s-a sfîrÈ™it ! Și, cine È™tie, bunul meu prieten, continuă ea, strîngîndu-mi mîna, cine È™tie dacă toată dragostea mea n-a fost decît o iluzie a simÈ›urilor, o aprindere a închipuirii mele pornită dintr-o zburdălnicie copilărească, dintr-o glumă, poate din pricina supravegherii prea aspre din partea bunicii... Poate că ar fi trebuit să iubesc pe un altul, nu pe el, nu pe un asemenea om ; pe cineva care ar fi avut milă de mine, È™i, È™i... Dar să lăsăm, să lăsăm toate astea, se întrerupse Nastenka sufocîndu-se de emoÈ›ie, È›ineam doar să-È›i spun... să-È›i spun că, trecînd peste faptul că-l iubesc (ba nu : că l-am iubit), trecînd peste asta, dacă vei crede... dacă vei mai simÈ›i că dragostea dumitale pentru mine e atît de mare, încît să poată alunga din inima mea, să È™teargă din amintire cealaltă iubire, dacă-È›i va fi milă de mine È™i nu vei dori să mă laÈ™i singură în voia soartei, fără nici un sprijin È™i fără nici o speranță, de vei dori să mă iubeÈ™ti totdeauna aÈ™a cum mă iubeÈ™ti acum, atunci îți jur că recunoÈ™tinÈ›a mea... că dragostea mea va fi, în cele din urmă, demnă de dragostea dumitale... Mai vrei să iei È™i acuma mîna pe care È›i-o întind ? — Nastenka ! am strigat eu înecîndu-mă în lacrimi. Nastenka ! O, Nastenka ! — Ajunge, ajunge ! mă ruga ea, acum s-a terminat, nu mai are nici un rost zbuciumul acesta... Și o vedeam cum caută la rîndu-i să se stăpînească. Ceea ce era de spus, s-a spus, nu-i aÈ™a ? Nu ? Și dumneata eÈ™ti fericit, È™i eu sînt fericită, să nu mai vorbim nimic despre asta ; aÈ™teaptă, cruță-mă... VorbeÈ™te-mi acum despre altceva, pentru Dumnezeu, te implor! — Da, Nastenka, da ! ajunge despre asta, acum sînt fericit, eu... dar, bineînÈ›eles, Nastenka, să vorbim despre altceva. Chiar acum, imediat. Hai, sînt gata... să vorbim... Dar nu È™tiam cum să începem, ba rîdeam, ba plîngeatn È™i îndrugam tot felul de vorbe, mii de vorbe răzleÈ›e, fără noimă È™i fără nici o legătură între ele ; mergeam ba pe trotuar, la întîmplare, ba, deodată, ne întorceam de unde o porniserăm, È™i iar traversam strada, È™i iar ne opream, pentru ca din nou s-o luăm de-a lungul cheiului, uitînd cu totul de noi È™i de lume ; eram ca niÈ™te copii... — Acum locuiesc singur, Nastenka, am încercat eu să înnod o conversaÈ›ie, dar mîine... Știi, desigur, Nastenka, eu nu sînt un om înstărit : tot cîștigul meu revine la o mie două sute, dar nu-i nimic... — Se înÈ›elege că nu-i nimic, are È™i bunica pensia ei ; aÈ™a că nu ne va sta povară. Fiindcă pe bunica trebuie s-o luăm neapărat cu noi. — FireÈ™te, trebuie neapărat s-o luăm pe bunica... Numai, nu È™tiu ce mă fac eu cu Matriona... — AÈ™a e, È™i noi o avem pe Fiokla ! — Matriona e o femeie de treabă, are însă un cusur ! îi lipseÈ™te imaginaÈ›ia, Nastenka ; nu are absolut nici un pic de imaginaÈ›ie ! Dar nu-i nimic, cred... — N-are nici o importanță. Se vor descurca ele cumva împreună ; chiar de mîine ai putea să te muÈ›i la noi. — Cum aÈ™a ? la voi ? Bine, dacă spui... Eu sînt gata... — IÈ›i închiriem noi o cameră. Avem sus, È›i-am povestit eu, una la mezanin : e liberă, a stat acolo pînă de curînd o chiriașă, o bătrînică, o nobilă scăpătată, dar s-a mutat; iar bunica, o È™tiu eu, vrea să închirieze mezaninul unui domn tînăr ; am întrebat-o : „De ce neapărat unui domn tînăr ?" Și mi-a răspuns : „E mai bine aÈ™a, eu sînt bătrînă, dar tu nu cumva să-È›i închipui, Nastenka, că mă gîndesc să te mărit cu el". Am priceput, bineînÈ›eles că tocmai de aceea... — Ah, Nastenka ! am exclamat eu îneîntat. Și amîndoi am izbucnit în rîs. — Ei, hai, hai, ce atîta haz ! Unde zici că stai dumneata ? Am È™i uitat... — Pe la podul N. în casa lui Barannikov. — E o casă mare, nu-i aÈ™a ? — Da, e o casă mare. — O È™tiu, o È™tiu, e foarte impunătoare ! Dar asta n-ar fi o piedică să pleci de acolo È™i să te muÈ›i la noi, cît mai curînd... — Chiar mîine, Nastenka, uite, chiar mîine, deÈ™i aici unde stau am cam rămas în urmă cu chiria... Dar n-are a face. Voi primi în curînd leafa È™i... — Sigur că da, È™tii, poate că È™i eu am să încep să dau meditaÈ›ii. Studiez singură ca să pot preda lecÈ›ii. — Foarte bine! Iar eu voi căpăta curînd o gratificaÈ›ie, Nastenka... — Minunat! Prin urmare, de mîine eÈ™ti chiriaÈ™ul meu... — Da, È™i vom merge împreună la Bărbierul din Sevilla, pentru că în curînd se va juca din nou. — Sigur, sigur, vom merge, încuviință amuzată Nastenka, clar mai bine să ascultăm altă operă, nu tot Bărbierul... — Fie È™i alta, cum să nu ! fireÈ™te, ar fi È™i mai bine ; cum de nu m-am gîndit... Și, sporovăind astfel, umblam amîndoi aiuriÈ›i, ca într-o ceață ameÈ›itoare, de parcă nici nu È™tiam ce se petrece cu noi. Ne opream locului, într-o discuÈ›ie lungă, aprinsă, È™i iar porneam, pomenindu-ne Dumnezeu È™tie unde, È™i din nou rîsete, din nou lacrimi... Pînă cînd o auzeam la un moment dat pe Nastenka spunînd că vrea să se înapoieze acasă, iar eu, neîndrăznind s-o reÈ›in, ziceam s-o conduc pînă la poartă, ca după un sfert de oră de drum să ne pomenim din nou pe chei, lîngă banca noastră. Și iar suspine, È™i iar o lacrimă stingheră, care mă făcea să-mi pierd curajul, simÈ›ind cum mă trec fiori reci. Dar fata îmi strîngea mîna È™i mă atrăgea iar după dînsa într-o rătăcire necontenită pe străzi, flecărind, hohotind, în-tristîndu-ne È™i iar lansîndu-ne în discuÈ›ii fără de început È™i fără de sfîrÈ™it... — E timpul, totuÈ™i, e timpul să plec acasă ! zise Nastenka în cele din urmă. Cred că s-a făcut tîrziu de tot È™i ajunge cît ne-am făcut de cap ca niÈ™te copii neastîmpăraÈ›i! — Da, Nastenka, numai că eu tot n-am să pot adormi ; acasă nu mă duc. — Nici eu, cred, n-am să fiu în stare să adorm, dar ai să mă însoÈ›eÈ™ti pînă la poartă... — NegreÈ™it! — De data aceasta, trebuie negreÈ™it să ajungem acasă. — NegreÈ™it, negreÈ™it... — Pe cuvînt de onoare ?... Căci trebuie odată È™i odată să mă întorc È™i acasă, nu-i aÈ™a ? — Pe cuvînt de onoare ! am împăcat-o rîzînd. — Atunci, să mergem ! — Să mergem ! — PriveÈ™te, priveÈ™te cerul, Nastenka! Uită-te ce senină È™i adîncă este bolta. Mîine va fi o zi splendidă. Ah, ce coviltir albastru de smalÈ›, ce lună ! Vezi norul acela gălbui de colo ? E gata s-o acopere, vezi ?... Acum !... Tiii... N-a acoperit-o, a trecut, ca atîția alÈ›i nori, pe alături. PriveÈ™te, te rog, priveÈ™te !... Dar Nastenka nu mai privea norul, stătea mută È™i nemiÈ™cată ca o statuie ; în clipa următoare, am simÈ›it-o cum prinde să se lipească de mine, întîi sfioasă, pe urmă din ce în ce mai strîns. Mîna îi tremura în mîna mea ; am privit-o... Se sprijinise de mine cu toată greutatea trupului. Tocmai atunci a trecut pe lîngă noi un tînăr. L-am văzut oprindu-se brusc, privindu-ne fix, apoi È™i-a reluat drumul, È™i s-a depărtat cu cîțiva paÈ™i. Am avut o tresărire È™i cu jumătate de glas am întrebat-o temător : — Nastenka, spune-mi, cine este ? — El! mi-a È™optit, ghemuindu-se È™i mai mult în mine. O simÈ›eam atît de aproape, încît îi auzeam bătăile năuce ale inimii. îmi dădeam seama că mi se înmoaie picioarele. In clipa aceea, din urma noastră se auzi o voce : — Nastenka ! Nastenka, tu eÈ™ti ? Și, în aceeaÈ™i clipă, tînărul înainta cîțiva paÈ™i spre noi... Doamne, ce strigăt! N-am să-l uit toată viaÈ›a. Și cum a tresărit ea cuprinsă de un tremur profund, cum s-a smuls apoi din mîinile mele È™i cum a țîșnit ca o rîndunică în zbor către el! îi priveam înmărmurit, zdrobit. Totul a È›inut cît o străfulgerare : i-a întins mîna, doar atît, s-a aruncat la pieptul lui, apoi s-a întors È™i, cu iuÈ›eala vîntului, a fost lîngă mine, È™i mai înainte să pot înÈ›elege bine ce se petrece, m-a îmbrățiÈ™at, cuprinzîndu-mi gîtul cu amîndouă braÈ›ele È™i m-a sărutat fierbinte. Apoi, tot aÈ™a, fără să-mi spună un cuvînt, a fugit din nou la el, uÈ™oară ca o libelulă, l-a luat de mîini È™i s-au dus. Am rămas mult timp nemiÈ™cat È™i priveam în urma lor. Și am stat aÈ™a, am stat pînă cînd amîndoi s-au È™ters din faÈ›a ochilor mei. DIMINEAÞA In dimineaÈ›a aceea, nopÈ›ile mele luară sfîrÈ™it. Era o zi urîtă. Ploua, È™i stropii îmi izbeau geamurile ca o muzică tristă. în odăiÈ›a mea era întuneric, afară mohorît. Mă durea capul È™i aveam ameÈ›eli ; prin toate mădularele mi se furiÈ™a neliniÈ™titoare febra. — Þi-a venit o scrisoare, maică, prin poÈ™tă. A adus-o poÈ™taÈ™ul, răsună deasupra urechii mele glasul Matrionei. — O scrisoare, zici ? de la cine ? am sărit eu de pe scaun. — Nu È™tiu, maică, vezi acolo, poate că scrie de la cine-i. Am rupt sigiliul. Era de la ea ! „Ah, iartă-mă, iartă-mă! îmi scria Nastenka : te implor în genunchi, iartă-mă! InÈ™elîndu-mă pe mine, te-am înÈ™elat È™i pe dumneata. A fost un vis, o nălucire... Am suferit nespus astăzi pentru dumneata ; iartă-mă, te conjur, iartă-mă !... Nu te grăbi să mă condamni, pentru că față de dumneata nu m-am schimbat cu nimic ; am spus că te voi iubi È™i te iubesc È™i acum, ba îți port în suflet poate mai mult decît dragoste. O, Doamne ! Dacă v-aÈ™ putea iubi pe amîndoi deodată! O, dacă ai fi dumneata — el!" „O, dacă el ar fi — dumneata !" îmi trecu prin minte. Mi-am adus aminte de cuvintele dumitale, Nastenka ! „Dumnezeu mi-e martor, numai el È™tie ce-aÈ™ fi în stare să fac acum pentru dumneata ! Simt cît îți este de greu È™i de amar. Te-am rănit, dar atunci cînd iubeÈ™ti— È™tii bine ! — chiar È™i rănile jignirii se uită repede. Iar dumneata mă iubeÈ™ti! IÈ›i mulÈ›umesc! da! îți mulÈ›umesc nespus pentru dragostea aceasta. Ea s-a cuibărit în mine, e ca un vis dulce care nu te părăseÈ™te multă vreme după ce te-ai trezit ; È™i-mi voi aminti întotdeauna de acea scumpă clipă în care È›i-ai deschis sufletul, frățeÈ™te, primind cu atîta mărinimie în dar inima mea zdrobită, ca s-o ocroteÈ™ti, s-o mîngîi È™i s-o tămăduieÈ™ti... Dacă mă vei ierta, amintirea ce È›i-o port se va înconjura de nimbul înălțător al unei recunoÈ™tinÈ›e nepieritoare, încît nu se va È™terge niciodată din sufletul meu. Rămîn credincioasă acestei amintiri, n-o voi trăda, pentru că nu-mi pot trăda propria inimă : este statornic legată de ceea ce i-a fost odată scump. Nu mai departe decît ieri, inima aceasta s-a întors caldă È™i fără pic de zăbavă la cel căruia i se făgăduise pe vecie. Ne vom întîlni, vei veni pe la noi, n-o să ne părăseÈ™ti, vei rămîne prietenul, fratele meu de totdeauna... Și cînd o să ne revedem, îmi vei întinde mîna... nu-i aÈ™a ? îmi vei întinde mîna, fiindcă m-ai iertat, nu-i aÈ™a ? Și mă iubeÈ™ti ca înainte ? O, te implor : iubeÈ™te-mă, nu mă părăsi, pentru că te iubesc atît de mult în clipa aceasta, pentru că mă simt demnă de dragostea dumitale, pentru că sper s-o merit... dragul meu prieten ! Săptămîna viitoare ne căsătorim ; el s-a întors la mine plin de tandreÈ›e È™i sînt sigură că nici o clipă nu m-a dat uitării. Să nu te superi că îți scriu despre el în rîndurile acestea. Vreau însă să vin la dumneata împreună cu el; îl vei îndrăgi È™i dumneata, nu-i aÈ™a? Iartă-ne. S-o porÈ›i în amintire È™i s-o iubeÈ™ti întotdeauna pe a dumitale Nastenka" Am recitit de nenumărate ori scrisoarea ; din ochii înceÈ›oÈ™aÈ›i doar că nu-mi È™iroiau lacrimile. In cele din urmă, mi-a căzut din mînă È™i mi-am înfundat faÈ›a în palme. — Auzi, maică, începu Matriona. — Ce s-a întîmplat, mătuÈ™ico ? — Să È™tii că păienjeniÈ™ul ăla care năpădise tavanul... nu mai e ! Am deretecat, de-am făcut lună : acum n-ai decît să te È™i însori, ba să-È›i pofteÈ™ti È™i oaspeÈ›i la nuntă... M-am uitat la Matriona... Bătrînă-bătrînă, dar o È™tiam în putere, ageră în miÈ™cări — È™i iată, dintr-o dată, nu È™tiu cum mi-a apărut în faÈ›a ochilor zbîrcită, cu ochii stinÈ™i, cocîrjată È™i sleită... Am avut deodată impresia că odaia mea a îmbătrînit la fel ca Matriona. PereÈ›ii È™i podeaua se decoloraseră, totul părea lipsit de viață, păienjeniÈ™ul se lăbărÈ›ase din nou, întinzîndu-È™i plasa în toate părÈ›ile. Și iată că, fără să pricep de ce, cînd m-am uitat pe geam, È™i casa de peste, drum îmbătrînise parcă, se pipernicise È™i-È™i pierduse culorile : tencuiala stîlpilor de zid i se cojea, curgea din ea mortarul, corniÈ™ele înnegrite crăpaseră, iar din galbenul-aprins al pereÈ›ilor mai rămăseseră doar niÈ™te pete bălÈ›ate... Sau, poate, o rază de soare, privind o clipă de după nori, se ascunsese din nou după norul acela cenuÈ™iu, aducător de ploaie, È™i în faÈ›a ochilor mei totul se întunecase iarăși, sau poate că zărisem pentru o clipă panorama rece È™i mohorîtă a întregului meu viitor È™i cu penelul închipuirii m-am surprins aÈ™a cum aveam să ajung cincisprezece ani mai tîrziu, adică îmbătrînit, în aceeaÈ™i odaie mizeră, la fel de singur, cu aceeaÈ™i Matriona, care în toÈ›i aceÈ™ti ani nu a prins nici un dram de minte... Dar cum te-aÈ™ putea tulbura cu rănile mele, Nastenka ? Cum aÈ™ putea îngădui negrului nor al durerii mele să umbrească seninătatea fericirii tale, ori să strecor reproÈ™uri zadarnice È™i aducătoare de mîhniri în sufletul tău ? A-È›i încerca inima cu remuÈ™cări ascunse, silind-o să bată îndurerată tocmai în culmile supremelor ei bucurii, ar fi ca È™i cum m-aÈ™ porni să calc în picioare gingaÈ™ele flori pe care le-ai împletit în buclele tale negre, cînd ai mers împreună cu el în faÈ›a altarului...O, asta niciodată, niciodată ! Fie ca bolta înstelată a cerului, pe sub care călătoreÈ™ti, să strălucească de-a pururi limpede ; fie ca zîmbetul tău gingaÈ™ să fie mereu numai lumină È™i împăcare ! Fii binecuvîntată pentru acea clipă de fericire, de încîntare sublimă pe care ai dăruit-o unei alte inimi însingurate È™i recunoscătoare ! Doamne ! O clipă doar ! O întreagă clipă de încîntare sublimă... Oare nu e de ajuns chiar È™i pentru o viață de om? |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy