În fiecare dimineață, provincialul se scoală la ora șase fix, amintindu-și de mama lui de ceas. Apa rece de la baie îl face să-și dea seama rapid pe ce lume se află. La ora șase jumate provincialul a ieșit pe ușă. Provincialul nu se grăbește la serviciu; știe că dacă va întârzia puțin, condica o va semna colegul său. După opt ore de stat la muncă, provincialul pornește spre casă. Nici acum nu se grăbește. Provincialului îi place mersul pe jos și e foarte mândru că orașul său îi permite luxul de a nu folosi mijloacele de transport în comun, relativ incomode, pe care i le pune la dispoziție cu generozitate un fel de „R.A.T.B.“ provincial.
În ciuda aparențelor, provincia nu e locul în care nu s-a întâmplat nimic. Din contră, în provincie („sau en Provence, cum zic francejii“ – gândește provincialul automăgulitor) se întâmplă zi de zi o mulțime de lucruri. Oamenii muncesc. Păsările cântă. Copiii se joacă. Apa curge (uneori și la robinet). Câinii latră. Babele se piaptănă. Ana are mere. Dar câte și mai câte nu se întâmplă în provincie! Și cine are timp să stea să observe toată această forfotă?
Cu toate acestea, provincialul nu trebuie invidiat. Provincialul trăiește și el dramele lui zilnice. Prețurile crește, leafa nu prea. Copiii au admitere la anu’, și-n loc să-nvețe, ei o țin numai prin baruri și discoteci. Nevastă-sa, provinciala, îl bate la cap într-una că vrea rochie de la Christian Lacroix. (Ce dracu’ mai caută și Lacroa ăsta la el în oraș?) Dacia lui îmbătrânește pe zi ce trece și, după ultimele calcule, cu banii pentru benzină și piese pe un an și-ar putea lua una mai tânără. Vecinii lui se privatizează unul câte unul, rănindu-l în mândria lui de bugetar.
Toată lumea este însă de acord că provincialul este un om cult. El are cablu cu 27 de programe și n-ar pierde pentru nimic în lume vreun episod din Mala Mujer sau Dallas sau orice alt film în care joacă Boby și Jere. Putem afirma fără a greși prea mult că acestea fac parte din însăși rațiunea existenței sale. Pe baza lor își poate etala calitățile de narator în fața colegelor de serviciu, care îi sorb pur și simplu cuvintele din gură atunci când el comentează scena în care Alejandro și Marisol s-au putut iubi în sfârșit pentru că după 257 de episoade au aflat că mama lui nu era și mama ei, da’ să nu-i zică ea nimic fetei atâta timp, ei spune tu, păi io, în locu’ lu’ Ricardo o lăsam să se otrăvească, mai bine murea de la-nceput scorpia dracu’, decât să sufere copiii ăștia atâta. Lacrimi, suspine. Când n-a prins episodul în care Gaviota și-a revenit după o amnezie de 163 de episoade și și-a găsit soțul căsătorit cu alta, nimeni nu l-a băgat în seamă, pentru că Georgescu de la personal, profitând de ocazie, și-a făcut chiar atunci apariția în birou, atrăgând asupra sa privirile, aprecierile și suspinele unanime ale colegelor sale.
De asemenea, provincialul e foarte mândru că în orașul său există un post de radio pe FM. Doar când doarme închide aparatul de radio, pentru că aici poate asculta întot-deauna muzica lui preferata: Frații Pește, Nelu Mihai, formația Zorile. Și copiii lui s-au dus odată să facă o emisiune, ceva cu rock parcă, dar nu i-a mai lăsat, căci patronul postului, un comunist hrăpăreț și semianalfabet, nu-și plătea angajații cu lunile.
Pe lângă toate acestea, provincialul este și un mare iubitor de frumos. El exultă în fața fântânilor arteziene din orașul său, pline cu apă de ploaie, sau a decorului autumnal în care frunzele uscate inundă străduțele strâmte. Provincialul își petrece uneori ore întregi admirând busturile unor personalități locale din parcul său, ale căror nume nu-i spun nimic, dar după îndelungi contemplări e convins că a ajuns să înțeleagă arta naivă.
Provincialul nu are complexul provincialului. De fapt, provincialul nu are nici un fel de complex. Unii își închipuie chiar că provincialul e prin definiție un om fără idealuri. Nimic mai fals. Provincialul are cele mai mari idealuri. El visează că într-o zi apa caldă va veni și la el în casă și nu se va mai opri niciodată. Că, cine știe, poate la iarnă va avea căldură măcar ca pe vremea lu’ Nea Nicu. Că, poate intr-o zi, țiganii din orașul lui îi vor da bună ziua pe stradă și el le va răspunde zâmbind. Că poate concediul următor și-l va petrece la Mamaia și nu curățindu-și baia de igrasie. Și ce idealuri mai înălțătoare poate avea un om în ziua de azi?
Provincialul face și el, ca tot românul, politică. El cumpără ziare și citește cu nesaț, mai întâi pagina infracțională. Când află că C.F. , de 13 ani, fuma și ea liniștită într-un sexy-bar, și trei găligani au invitat-o cu forța acasă la unul dintre ei, unde au supus-o perversiunilor prelungite, sau că „EL I-A DAT CU TOPORUL IN CAP , EA I-A BAGAT CUTITUL IN BURTA / După care au facut dragoste“, provincialul exclamă satisfăcut: „Doamne, unde-o s-ajungem, vine sfârșitul lumii!“ și trece în sfârșit la pagina cu politică. Apoi, precum Ilie Moromete odinioară, se strânge cu provincialii lui la o cârciumă și toți îi ascultă dizertațiile: că ăștia-s mai proști ca ăia dinainte, că ăia dinainte erau și ei proști, da’ parcă nu era atâta sărăcie domnule, acuma nu se mai poate trăi, și că, poa’ să zică cine ce-o vrea, era mai bine pă vremea lu’ Împușcatu, avea toți oamenii un salariu și erea banu’ – ban, bă, nu ca acuma, o sută de mii chilu dă carne, mai toarnă o bere, Mișule, fir-ai al dracu’, că tu i-ai votat p-ăștia și uite unde ne-au adus. Cârciuma din provincie nu-și dezminte reputația de izvor nesecat de cultură, aici putând fi găsiți oricând oameni celebri ca Ghiță Pristanda, profesorul Radianu, Lache și Mache, Tanța și Costel. Un dicționar de provincialisme culese de aici ar asigura nemurirea spirituală a autorului său, dar se pare că lingviștii de azi, spre deosebire de provinciali, își aban-donează idealurile la intrarea în cârciumă.
Când pleacă acasă, fericit că banii săi au fost investiți încă o dată în cel mai profitabil mod al timpurilor noastre, adică în băutură, provincialul mai deschide o dată ziarul și, citind anunțurile de mică publicitate, își dă seama că e cel mai respectat om de pe Pământ. Aproape toate se încheie cu aceleași cuvinte măgulitoare, o odă pe care toată țara i-o închină lui: „Aștept provincia“.
Cei care i-au studiat au ajuns la concluzia că provincialii sunt de mai multe feluri. Provincialul realizat s-a mutat de la țară la oraș. Provincialul ratat a făcut facultatea în București, dar nu a rămas în capitală din varii motive. Ar mai fi și cei care au rămas la țară, dar aceștia sunt țărani, ceea ce e o mare diferență. Termenul acesta nu are decât două conotații extreme: una peiorativă, ca în expresia „Bă, țărane!“ sau „Ce țăran ești!“ și alta aproape mitică, atunci când vine vorba de exemplu despre „țăranii din oastea lui Ștefan cel Mare“. Contrar aparențelor, „provincial“ nu e un termen tranzitoriu de la „țăran“ la „bucureștean“. „Bucureștean“ înseamnă „șmecher“. „Provincial“ nu are nici o conotație, nu te duce cu gândul la nimic. Provincialul e pur și simplu provincial.