C
...Cenușiu care tinde spre negru, sau negru care tinde spre cenușiu? Întotdeauna m-a preocupat intensitatea cu care mă aplec, de obicei, asupra unor probleme absolut lipsite de importanță, asupra unor întrebări dificile dar fără valoare, al căror răspuns (dacă există) nu va genera vreodată o revoluție științifică, doar cel mult o ajustare a propriei mele filosofii. Ca de pildă acum: negru sau cenușiu? Dar această întrebare (iritantă, fără doar și poate), pe care mintea mea se încăpățănează să o formuleze trebuie dată la o parte, căci în acest moment trebuie să găsesc rezolvări ale unor alte probleme, de o mai mare importanță, pentru a putea da astfel un sens lipsei de sens care mă înconjoară.
...Cine sunt? Răspunsul (pe cât de simplu, pe atât de complex – un paradox?) mi se formează imediat în minte, cu o promptitudine ce inspiră siguranța: sunt o entitate. Nu neapărat un om, deși sunt, precis, înzestrat cu rațiune, inteligență și curiozitate, dar încă nu sunt sigur dacă mă pot încadra măcar în cea mai simplă, veche și absurdă definiție a omului, enunțată de către cineva, cândva (cine? când?): “un animal biped, fără pene și cu unghii late”. Asta rămâne de văzut.
...Unde mă aflu? În mod general, sș putea spune că mă aflu “undeva”, însă acest răspuns nu este nici necesar, nici suficient. Pur și simplu, vorbărie goală. Așadar, trebuie să îmi analizez senzațiile și să extrag informațiile pe care mi le furnizează, punându-le cap la cap și aranjându-le într-o structură coerentă. Cenușiul ăsta (sau o fi oare negru?) nu îmi spune nimic. Simțul tactil îmi comunică, fără putință de tăgadă, că stau întins pe spate, pe o suprafață moale (dacă nu cumva legile Universului s-au schimbat complet de la ultima mea întâlnire cu realitatea) în care mă afund ușor. Mă ridic în capul oaselor și crucea imensă și întunecată care se profilează pe un fond mat pare să se repeadă asupra mea, amenințându-mă și chemându-mă totodată către un tărâm necunoscut... Dar nu, fereastra e la locul ei, nu s-a clintit nici un pic și totul revine la normal (sau totul pare că revine la normal.). E clar, mă aflu acasă, la mine, stau în pat și... ciudat, nu-mi aduc deloc aminte când am adormit sau ce făceam înainte de a adormi... De fapt, nu-mi amintesc deloc ce mi s-a întâmplat în ultimele zile (săptămâni? luni? ani? milenii?). E ca și cum aș percepe din nou trecerea timpului, după o perioadă a cărei lungime nu o pot estima. Îmi analizez memoria pentru a extrage ultima amintire de “dinainte”... O, Dumnezeule, asta s-a întâmplat demult de tot (sau poate acum câteva secunde)... Sunt cu câțiva colegi dintre-a XII-a... fețele lor sunt vagi, nici nu știu cum îi cheamă... da, în curtea liceului, și prin cap îmi trec câteva cuvinte stranii, care parcă ar vrea să spună: “Uite, Iedule, o vezi? O vezi? Acolo, mă, în dreapta!” (Două gânduri mă fulgeră: cine Dumnezeu e Iedu’ ăsta? Cine spune aceste cuvinte ciudate, din care nu înțeleg nimic?). În amintirea mea priveliștea se schimbă și O văd... Este chiar EA...
...Trebuie să ies de aici! Pereții ăștia cenușii (negri?) mă apasă precum niște brațe uriașe de menghină și-n suflet mi se aprinde dorința de a fi liber... Parcă aici, în cușca asta strâmtă, cu tencuiala mânjită de umbre stranii, în această cutie întunecoasă cu miros de iad și sălbatică înfricoșare, trebuie să fac un efort aproape conștient pentru a inspira puținul aer stătut, reziduu al unor mucegaiuri impenetrabile și atotprezente. Vreau să respir un aer curat, să mă simt cu adevărat cotropit de îngemănarea cu natura și să...

R
...Râd gâlgâind din gâtlej, amar, tăcut, căci se pare că m-am înșelat. Strada neagră și umedă (ce seamănă mai degrabă cu spinarea linișitită și aproape vie a unui monstru marin) îmi strigă, parcă, cu un glas insesizabil și îmbibat cu propria-i tăcere: „Te suport cu scârbă să mă calci în picioare, și de-aia nu zic nimic, uite-așa, ca să înnebunești de atâta liniște!” Într-adevăr, nici măcar pașii mei nu se aud (sau poate că simțul auditiv mi s-a atrofiat până la dispariție), de parcă aș călca pe un material moale și absorbant. Scot un sunet ciudat: „Aaaăăăeeaa...”, care explodează precum un țipăt furios, stârnind prelungi și terifiante ecouri printre blocurile încremenite în nepăsare și făcându-mă să tresar de groază și de uluire, căci această stranie voce, deși îmi este foarte cunoscută, cu siguranță nu-mi aparține. Este vocea altcuiva (a cui?). Ecourile distorsionate încă nu s-au stins și pentru un moment mă înspăimânt. Nu cumva am trezit vreo ceată de monștri turbați, nepământeni, (așa cum, într-un fel, această situație în care mă aflu îmi pare complet ieșită din normalitate...), ascunși în tufișurile de colo? Nu, e doar vântul care începe să bată, purtând cu el un iz de noapte târzie, și toate ygomotele specifice unei naturi care doarme revin, liniștite, totuși îmi pare că un râs sardonic se topește molatec în depărtări, alunecând ironic printre leagănele părăsite ce se ghicesc în dreapta și făcând să vibreze stins apa vreunei bălți...
Scame de ceață se scurg prin aerul încremenit, mângâind crengile negre și desfrunzite ale copacilor contorsionați și pe jumătate morți, care le sfâșie, împrăștiindu-le în suluri compacte ce se răsucesc ca niște fire de lână, dându-mi impresia că și ele trăiesc o viață a lor, neștiută omului, dar cunoscută naturii... Însă ceața se adună din nou în fuioare de un verde fosforescent, de parcă o lumină venită de nicăieri s-ar reflecta pe suprafața unui cer care nu e altceva decât un imens ochi de pisică... Mă intrigă această strălucire nepământeană, cu atât mai înspăimântătoare cu cât am certitudinea că nu există o cauză perceptibilă care să o creeze; Luna nu poate fi cauza, deoarece nu există nici urmă de așa ceva pe cer, și-n rest e un întuneric deplin. E ceva ciudat și cu acest cer, care se ivește din când în când prin ochiuri răzlețe de ceață: complet lipsit de licăririle stelelor atât de cunoscute, nu mai poate fi asemănat decât cu o stranie materie de un negru atât de întunecat, încât poate să se afle doar la câțiva metri depărtare... Se așterne de la un capăt la celălalt al orizontului, precum un giulgiu de catifea, sufocant prin nemișcare și lipsă de strălucire. Și mai e și acest abur fosforescent care se comportă extrem de ciudat, animat de o mișcare interioară de nedeslușit... De mai multe ori mi s-a părut că deslușesc cu coada ochiului chipuri sau siluete vag cunoscute, care însă se risipeau cu mult înainte să le recunosc, astfel că de fiecare dată când mă răsucesc în acea direcție, nu pot zări decât aceeași mișcare haotică a vârtejurilor de fum verde, fosforescent... Să fie, oare, SPIRITELE STRÃMOȘILOR, CE COLINDÃ NOAPTEA, CÃUTÂNDU-ȘI LINIȘTEA? Un moment, ideea asta nu este a mea! O groază nedefinită începe brusc să pulseze în sufletul meu și mă simt de parcă o mână nevăzută, cu degete înghețate și falangele descărnate mi-ar strânge din când în când creierul, storcându-l de impuritățile pe care le lasă să picure în conștient. Dar nimic nu mai are importanță atâta timp cât mă îndrept către un țel nedefinit, pe un drum la capătul căruia voi...
I
...Iată strada principală: bine luminată, curată, liniștitoare, dreaptă, largă, amabilă, îmi inspiră totuși un sentiment de neîncredere aproape palpabilă, însă ceea ce mă deranjează este că nu am nici un motiv pentru un asemenea sentiment, dar poate că în inconștientul meu am realizat existența unei anumite caracteristici maligne ale acestei construcții moderne, care nu este altceva decât un indicator al progresului civilizației, care civilizație a creat și a adus noi arme, noi războaie și noi concepții despre viață, toate mult mai distrugătoare decât cele precedente...
...Merg ca un automat pe trotuarul drept (o replică în miniatură a străzii asfaltate cu marcaje clare și de o pustietate dubioasă), mai prudent ca ÎNAINTE, căci mai păstrez și acum amintirea vag conturată a unui camion cu remorcă ce lovește din plin un corp care se prăbușește de parcă ar fi... mort. Imagini de o surprinzătoare calitate îmi trec cu repeziciune prin minte, într-un ritm mult prea alert pentru a putea distinge mai mult decât câte un detaliu: un antebraț cu tendoanele sfâșiate, o parte din coloana vertebrală îndoită într-un unghi neverosimil, un os lung și alb (femurul, parcă), țâșnind precum o lance dintr-o masă de cărnuri strivite și pline de sânge închegat și (surpriză!) un zâmbet aproape tâmp, de tristă fericire, ce pare un pic cam nelalocul lui pe o figură ce aparține, cu siguranță, acestui corp transformat în carne tocată. E de necrezut câte scene pe care nu le-am trăit eu îmi rătăcesc prin minte, pierdute, poate, de altcineva. Un „altcineva” ipotetic, sau poate mai mulți „altcineva”, care și-au îngrămădit ultimele lor gânduri, la întâmplare, în toate cotloanele unui pod prăfuit ce este, din întâmplare, mintea mea... De-a lungul timpului (ah, timpul! O noțiune învechită, de un subiectivism înfricoșător, atotprezent și tot atât de inutil!) aceste amintiri străine s-au amestecat și s-au confundat cu propriile-mi memorii, transformându-se într-o pastă cenușie, omogenă, conglomerat indisolubil și pietrificat...
...Și aici, pe această stradă, ce stârnește în același timp și atracție și repulsie, se găsesc pomi așezați la intervale regulate, într-o imitație artificializată a naturii. Ceva e ciudat cu acești pomi, deși ei înșiși sunt la fel de naturali ca întregul peisaj. Nu au (aici poate mă înșel) nici o malformație, nu vorbesc, nu fug de colo-colo, se comportă exact ca niște copaci absolut normali, cu trunchiul drept, cu rădăcinile puternice, cu crengile pline de frunze verzi, mustind de viață... Totuși, această explozie de bucurie pe care o emană frunzele astea zemoase și sănătoase îmi formează un sentiment inconștient de neîncredere al cărui motiv nu-l întrezăresc, dar îmi pare, de asemenea, foarte posibil ca eu însumi să fiu cel deplasat în tot acest peisaj cât se poate de normal. În orice caz, nu mă pot împiedica să mă gândesc la...
S
...Stelele reci și îndepărtate care se complac în propria lor neclintire, strălucind neajutorate pe catifeaua carbonizată a cerului de iarnă (sau toamnă, sau vară, sau primăvară, nu pot ști...). Intersecția puternic luminată de felinarele ce o străjuiesc și care parcă îi adâncesc pustietatea împrăștie în jur un puternic și persistent miros de caucuicuri, ulei de motor și gaze de combustie, peste care se suprapune un iz neplăcut de sânge cald. Cu toate acestea, goliciunea aproape impudică a străzilor pe care le-am traversat sau le-am străbătut îmi dă iluzia că întregul oraș nu este decât o gigantică ruină proaspăt construită, al cărei unic locuitor sunt. Privesc fără interes la ceasul pe care îl port la mâna stângă, făcând un gest de o banalitate atât de covârșitoare, încât îmi trezește amuzamentul. Arată o oră cel puțin stranie, o oră pe care prea puțini oameni o trăiesc altfel decât dormind, dar asta nu mă miră, ba chiar mă liniștește, căci acum știu că e prea târziu pentru ca cei ce se numesc gunoaie ale societății să fie încă treji, și prea devreme pentru cei ce se numesc oameni ai muncii. Asta înseamnă că e ora ciudaților, a celor cu adevărat ciudați, al căror (din nou?) unic reprezentant sunt.
...O altă intersecție îmi iese în cale, întâmpinându-mă cu asemenea indiferență încât îmi pare că eu sunt cel care frământă întreg globul pământesc, rotindu-l încet cu picioarele, astfel încât să ajung la destinație, stând, totuși pe loc. Două străzi se întretaie aici în unghi drept (a devenit deja banal, acest unghi drept, mereu prezent în matematică, fizică și spațiu), întinzându-se lascive pentru a le călca în picioare, într-o concurență acerbă pentru câștigarea întâietății în a-mi umple tălpile de praf. Și această intersecție este străjuită de semafoare ce clipesc apatic și care îmi stârnesc un sentiment de compasiune amestecat cu milă. Ar trebui, cu siguranță, să se mai odihnească din când în când. Inutilitatea cu care își schimbă culorile, mai precis decât un ceasornic, precum și eforturile lor zadarnice de a face ordine într-un Univers haotic îmi seamănă până la perfecțiune și poate că aceste bariere tacite îmi sunt surori prin măreție, ignoranță și lipsă de importanță...
...Un amănunt minor, aproape imposibil de remarcat, îmi spune cu discreție că înfățișarea mea are ceva mai mult decât ciudat. Am trecut adineaori pe lângă un stâlp (tăcut purtător al unor mesaje discrete) și gaura scobită în trupul lui (o simplă gaură, poartă întunecată către un alt nivel al conștiinței), care ar fi trebuit să se afle la nivelul ochiului meu, e acum cu vreo douăzeci de centimetri mai sus. Meditând la această nepotrivire flagrantă cu Universul normal (așa cum mi-l amintesc eu), ajung să găsesc două explicații, dintre care nu e necesar ca doar una să fie adevărată, și cum e aproape imposibil ca orașul să fi crescut brusc de când l-am văzut ultima oară (decât doar dacă legile fizicii au luat-o, toate, razna), asta înseamnă că eu sunt altcineva! Concluzia (poate eronată) la care am ajuns nu poate fi confirmată pe moment, căci nu văd nimic în jur în care să-mi reflect chipul. Vitrinele magazinelor pe lângă care trec sunt opace, de un cenușiu mat, precum niște pereți straniu și haotic acoperiți cu o substanță translucidă, napământeană, care și-a pierdut proprietățile inițiale și a pătruns în sticla pe care a corodat-o, alterându-i caracteristicile. Bălțile care au rezistat secetei prelungite par a fi, și ele, desprinse din imaginație tulburată a unui nebun (sau poate că așa au arătat dintotdeauna și memoria mea e cea care îmi joacă feste). Unele sunt negre ca iadul și înghit nesățioase lumina, dând atât de bine impresia unor găuri adânci, fără fund, a unor spații fără conținut și fără timp, în care nimic nu e constant și nimic nu se schimbă, încât mă feresc să calc în ele, de teama ca nu cumva să mă trezesc transportat în altă dimensiune, pe când celelalte sclipesc și tremură aritmic, în strălucirea lor contorsionându-se imagini stranii, de nedeslușit, atât de palide și de șterse încât mă întreb dacă nu sunt cumva doar un efect al imaginației mele, ce s-a trezit brusc, bombardându-mă cu sugestii hipnotice născute într-o altă lume. Când mă uit la hainele pe care le port, realizez cu surprindere că nu le-am mai văzut vreodată în viața mea, dar poate că doar am uitat, și totul e normal, poate prea normal pentru...
T
Timpul care pare să se fi oprit în loc, precum un drumeț ostenit la marginea unui drum fără sfârșit, pustiu și întunecat... A nins de curând sau acum o eternitate de eternități, și pașii mi se afundă într-o zăpadă cleioasă, aproape vie, ce mi se prinde de încălțăminte într-o încercare desperată de a evada din strânsoarea sufocantă a pământului, întinzându-se în filamente subțiri, fragile, calde, care se rup cu pocnet slab, de pânză de păianjen sfâșiată. E ceva ciudat cu această zăpadă, care ar fi trebuit să fie rece, albă, pufoasă și nemișcată (sau poate că așa a arătat întotdeauna, amintirile mele fiind nimic altceva decât o îngrămădire de date inutile și idei false, bune de aruncat). Înaintea mea se înalță precum o barieră de netrecut o clădire imensă, întunecată, lipsită de viață, privindu-mă cu ochii săi orbi și cenușii, la a cărei recunoaștere mă cutremur interior: liceu păgân, nepăsător, atâția ani mi-ai înghițit... Aici, între aceste ziduri, au gemut generații întregi de elevi torturați, aici, prin aceste curți acum pustii și-au târât picioarele zeci de mii de oameni din care viața a mușcat cu poftă, condamnându-i la o existență de prizonieri, aici, în clasele acestea anoste, cu tablouri fără gust agățate de pereți, am învățat și eu (vierme printre viermi) timp de patru ani întregi... însă, ciudat... nu-mi amintesc să fi terminat vreodată clasa a XII-a...
...Mi-e teamă să ating copacii care strășuiesc această imensă și aproape înspăimântătoare clădire, căci îmi par a fi transformați într-un mineral poros însă totuși viu, care-mi pândește hulpav apropierea... Iarba foșnește și se sfarmă cu zgomot de nisip răscolit sub pașii mei obosiți, împrăștiind în jur un miros de praf uscat... Totul pare ireal și mă simt pierdut într-un Univers ce nu este al meu, sufletul (meu? altuia?) îmi strigă să plec, să fug, să mă ascund...
...Degeaba încerc să privesc prin ferestrele pe care s-a depus o mâzgă cenușie, ce pare veche de când lumea, ce acoperă orice suprafață transparentă cu eficiență ce aproape că insuflă sentimentul unei inteligențe invizibile și, nu știu de ce, pline de răutate. Ceva însă mă atrage înăuntru, ceva ce pare că vine de nicăieri și de oriunde; e o pulsație stranie care îmi încătușează sufletul cu lanțuri grele de atracție hipnotică, mă simt ca un fluture de noapte ce, dominat de un instinct mai puternic decât cel de conservare (să fie iubire?), se aruncă inconștient în flacăra unei lumânări ce nu realizează răul sau, uneori, binele pe care îl produce...
...Ușile deschise ale acelei intrări care fusese acum o eternitate de eternități (sau poate de-abia ieri) „a profesorilor” mă îmbie, însă ezit, datorită reminiscenței, obișnuinței, interdicției de a urca „treptele stăpânilor”, acel tabu impus elevilor printre care m-am numărat (oare?) și eu. Dar trupul începe să se miște singur, stăpânit de forțe nevăzute și mă resemnez cu condiția de spectator neputincios al propriului eu, înaintând o dată cu mine spre întunericul devorator dinăuntru...
...Mă pomenesc subit pe un culoar tot atât de lung precum cărarea spre infinit, cu uși în partea stângă, uși pe care literele de-acum indescifrabile s-au prăfuit și au puterzit uscat de mult, sub privirile celor care au învățat aici atâtea lucruri fără cap și fără coadă încât pereții s-au înnegrit, tencuiala a căzut, geamurileau crăpat, tablele pline de praf de cretă s-au scorojit și încăperile au prins un miros persistent de pustiu, ruină și prăbușire. Toată scena pare nelalocul ei și totodată atât de reală, sau poate că de fapt toate lucrurile sunt așa cum ar trebui să fie și eu sunt complet și ireversibil desprins de realitatea ce mă face ca...
I
...Imitând un profesor al vremurilor de demult, să intru din clase, pe care subconștientul mi-o indică (o cunosc o cunosc), să mă îndrept cu pași măsurați (poate prea măsurați) spre catedră, că mă așez calm (poate prea calm) și să spun cu glas tare (poate prea tare): „Bună ziua, elevi!”...Liniște... „Avem absenți?”...Liniște... Brusc, întreaga situație mi se pare înspăimântător de amuzantă, grotescul imaginat de un psihopat, și mă gândesc că toți profesorii (tirani sau îngăduitori) care au stat la această catedră, precum și toți elevii (supuși sau revoltați) care au stat în aceste bănci sunt de mult trecuți în neființă și că eu sunt un untim reprezentant al unei lumi sufocate de propria ei decădere... Mă gândesc la cancelaria înainte veșnic inundată de fum de șigări, acum înghețată într-o mută și eternă așteptare, la ceea ce reprezenta ea pentru adolescenții oprimați ai unor vremuri pentru totdeauna apuse: un pandemoniu în care diavolii căpătau formă umană, un loc al depravării, al maleficului, al „stăpânilor”...
...Închid ochii, înă râzând în sine și... oroarea clipei! Oroarea clipei în acre un șuvoi de glasuri îmi inundă conștiința, șoapte, crâmpeie de idei, țipete, formule matematice, urlete, date istorice, gemete, locuri geografice, plânsete și versuri fără intonație, un conglomerat năvalșnic ce se repede în mine printr-o poartă adimensională și mă învăluie pe dinafară și pe dinăuntru în plase îngrozitoare, lipicioase, sfere deformate din ale căror înveliș scârbos și lipicios încerc zadarnic să scap... Oroarea acestei clipe!...
...Realizez subit că acest atac asurzitor nu mă poate avea decât pe mine drept catalizator; este un izvor interior, căci această explozie de voci ireale nu trezește nici un ecou, nu mișcă nici o picătură de aer în liniștea sumbră a clasei prăfuite; parcă tot ceea ce s-a petrecut aici de-a lungul unui timp nemăsurabbil se scurge instantaneu în sufletu-mi torturat, concentrându-se în câteva momente tensionate la extrem... Acești patru pereți mucegăiți care mă înconjoară au strâns în trupul lor o cantitate imensă de emoții, sentimente și senzații, pe care acum le răcnesc aiurea, lăsându-le să se scurgă în mine, în încercarea lor desperată de a se elibera de o apăsare atât de adâncă și atât de lungă, o grămadă de gânduri disparate care s-a adunat pe la colțuri și acum nu mai poate...
Deodată șuvoiul năpraznic și imaterial se rupe. Mă simt din nou eu însumi, mă simt din nou înzestrat cu capacitatea de a acționa și a reacționa, dar poate că, la fel ca în cazul unui cutremur, va urma o replică la fel de puternică, o altă zguduire mentală fără timp și fără spațiu ce mi-ar goli spiritul de propriile-i gânduri, înlocuindu-le cu un conglomerat de... altceva...
...Mă ridic de pe scaunul ce scârțâie, obosit, parcă, de timpul atât de îndelungat ce a trecut pe deasupra lui și văd într-o groaznică secundă cum tabla neagră, plină de crăpături, e iarăși ca nouă și din toate cele patru colțuri prăfuite încep să se scurgă litere și cifre născute de nicicând și de nicăieri, formulele și diagramele se amestecă într-o țesătură fină și iată și undeva, ascunse într-o parte a acestui ocean hieroglific niște frânturi de versuri pe care însă nu le pot distinge, căci sunt învăluite într-o ceață cenușiu-albicioasă, de consistență fantomatică... Întreaga tablă îmi apare subit ca un univers al altor timpuri, prins într-o pânză de păianjen enormă, intangibilă, des întrețesută, ale cărei fire sunt, de fapt, mici rânduri strâns împletite, scrise cu o cretă mult prea ascuțită pe un fond mult prea întunecat... Cuprins de desperarea neputinței și a neînțelegerii, mă arunc gemând asupra acestui nesfârșit șuvoi de litere, semne și cifre ce par că mă sfidează cu prezența lor lipsită de materialitate, vreau să șterg cu trupul și cu spiritul îngrămădirea aceasta haotică și lipsită de sens, însă figurinele ce dansau într-o horă nebunească și aritmică se sting brusc și se pierd în întunericul atotcuprinzător precum flacăra unei lumânări într-un ocean de neant. Acum e noapte și liniște și mi se pare că...
N
...Nici nu mi-am putut imagina că banca în care am învățat cu mult, mult timp în urmă îmi poate insufla o asemenea imposibilă atracție, asemănătoare într-un fel cu modul în care o cameră de tortură îi atrage laolaltă pe curioși și condamnați. Mă așez și într-o liniște totală celelalte bănci se umplu încet cu siluete nedeslușite ce fac aerul să vibreze nepăsător.... Aceste forme aproape omenești își schimbă neîncetat contuturile și ată că toate spațiile libere sunt pline până la refuz cu astfel de siluete impalpabile, aproape invizibile, asemenea unor reprezentanți tăcuți ai aceste lumi moarte în care trăiesc (sau poate n-am trăit niciodată și eu sunt singura fantomă din această clasă, apărută din senin printre oameni reali, care mă văd tot așa cum îi văd eu acum pe ei...). Îmi imaginez întreaga clădire inundată de aceste entități imposibil de definit, creaturi ale unei Divinități ce se joacă nepăsătoare cu un Timp și cu un Spațiu ce nu-i pot aparține, și-mi vine să râd cu groază, însă, incapabil de a face vreo mișcare, îmi rotesc ochii și gândurile într-un cerc închis...
...Fantomele au dispărut, sorbite de aerul închis și mă gândesc că poate de-abia acum și-au găsit liniștea eternă, poate cu ajutorul meu...Banca în care stau strălucește încă, învăluită într-o ceață atât de subțire încât mă întreb dacă nu e cumva un reflex al imaginației mele... E chiar locul meu, însă... ceva nu e în regulă, sigur că da, banca pare mai înaltă și scaunul pare mai scund... Totuși, cele câteva mici semne și adâncituri din carnea lemnului, acum pline de un praf cleios în care a crescut mucegaiul, îmi sunt mult prea cunoscute pentru a mă putea înșela. Parcă dimendiunile nu mai sunt aceleași sau poate că eu mi-am schimbat subit locul și înfățișarea în acest Univers pe care îl recunosc din ce în ce mai puțin...
...Rândul de bănci de la fereastră e mai lung și banca a treia e chiar în dreptul meu, pe partea stângă... Acolo a stat Ea (sau poate Eu?), înainte să dispară pentru veșnicie. Mă așez și acolo, condus de instinct, ca pentru a mă identifica, măcar pentru o secundă, cu...
A
Ceea ce se află în mine... Acum, când mă trezesc cu adevărat, îmi dau seama că... Unde mă aflu? Ce caut aici, în această clasă întunecată? Doamne, trebuie să ajung neapărat acasă! Mă ridic și plec (nu îmi mai simt corpul mă simt ca și cum altcineva ar fi preluat controlul asupra mea și), strada rămâne în urmă, acum aproape că alerg (nu vreau să mă întorc în neant ascultă-mă nu vreau să), iată, aproape că am ajuns (simt frigul morții se apropie cu pași repezi o doamne lasă-mi) , ușa se deschide larg, iată camera mea, trebuie să dorm (se pare că dumnezeu a murit de foarte mult timp degeaba mă rog și îi spun că nu vreau să mor acum sunt lăsat la voia), crucea ferestrei este acolo, la locul ei, și înainte ca somnul să mă cuprindă mă întreb (uite că moartea nu e atât de urâtă pe cât credeam chiar îmi pare bine că) dacă nu cumva totul a fost un vis... Sunt Cristina și am visat că eram Eduard... Dar el e (te rog nu rosti acel cuvânt nu rosti) mort, a (nu încă nu te implor ascultă-mă) murit noaptea trecută, lovit de un camion pe stradă, pe la ora două... Dar n-are nici un rost să mă gândesc la el, căci (simt că mor oh simt că mor) nu mi-a plăcut de el niciodată... Poate că e mai bine să rămână (cristina eu sunt ascultă-mă nu) mort. Și somnul învăluie cu brațele-i protectoare... Ultimul lucru pe care îl zăresc este tavanul de un cenușiu închis care tinde spre negru... Sau (c) e (r) un (i) negru (s) care (t) tinde (i) către (n) cenușiu (a...)?...