Disciplina.
Vorbind despre oameni… vorbind despre vise… vorbind despre mituri.
Cu fiecare clipa vietile noastre ne departeaza de esenta ! Ne dorim lucruri ce nu le putem realiza, inca din clipa in care subconstientul ne intuieste limitele ! Ne ferecam in vise sperantele desarte, ne ascundem de dupa oameni pe care speram sa ii putem iubi, si ne ingropam limitele in mituri absurde !
Cu fiecare clipa gasim noi sensuri, parcurgand o spirala ce ne indeparteaza tot mai mult de esenta. In definitiv, ce sens am putea gasi, oare, unei existente in care simtim doar o placere voluptoasa de a ne juca… noi cu noi insine, noi impotriva celorlalti, noi cu altii ca noi… si altii ca noi ne atrag irezistibil in jocul lor, de parca spiritul omului ar fi proiectat tocmai pentru a se integra intr-un joc semidoct al carnii ! o carne ce va putrezi, in mainile unui destin ce scrijeleste in ea spirite profunde…
Cu fiecare clipa ne amagim ! Ne proiectam viitorul in sensuri lumesti ce par sa ne asigure confortul carnii.. ori poate ne abandonam in biblioteci sterile ce speram sa ne hraneasca spiritele cu eterul unui ungher abisal de profunda smerenie intelectuala ! Sau poate ca ne proiectam viitorul in nepasarea cruda a unei blazari infantile, ce speram – inconstient – sa ne salveze de derutanta lipsa de inspiratie intr-o comunitate corupta de idei si seaca de semnificatie ! Dar oare ce inseamna viitorul unei furnici ? Oare ce inseamna viitorul unei vieti de-o zi… unei suflari de-o clipa, unui suspin ce-si cauta ecoul in adancurile tenebroase ale fibrelor carnii ce ne imbraca inca din nastere cu o mostenire ce nu ne defineste, insa pe care trebuie sa ne-o asumam odata cu trecerea timpului… Este oare asa de greu sa ne asumam nimicul care suntem ? Se simte, oare, piatra nefericita in nemiscarea ei, in timp ce ploile o erodeaza cu ropotul lor acid ? Suntem fibre insufletite- blestemate de zei sa isi cunoasca starea ! De acei zei pe care ii cunoastem din sclipirile matinale ale orizontului, si pe care le pierdem din vedere cu poposirea apusului la capatul viselor noastre !
Disciplina ne imbraca visele in sperante, iar constintele in mantia argintie a cavalerului ce isi salveaza printesa, in povestile nemuritoare care ne animau copilariile ! Disciplina ii da pietrei taria de a-si duce nemiscarea sub ropotul ploilor acide, fara sa scrasneasca noroios precum molozul din temelia caselor de tara… Disciplina ne da senzatia unei fericiri juste- meritate, sentimentul unei utilitati marginale a propriei valori intrinseci, si mai ales ii da pietrei senzatia ca poate sa usureze alunecarea picaturilor de ploaie prin santurile spiritului sapate in corpul ei indurerat, convergand in firicele de apa, mai apoi in paraiase, si izvoare ale adevaratelor cursuri de apa de dincolo de tinuturile secetoase ale orizontului. Disciplina ne educa spre adevaratele sensuri ale carnii, ce va putrezi, astfel, mai fericita !


Nota : Disciplina, 2005.06.07