Ceea ce lipsește cuvintelor. Comunicabilui și incomunicabilul cupris în coajă, în miezul –atît la sută esentă; restul, sonoritate frumoasă, gratuitate, răstălmăcire, neatenție.
Seara ești iar lîngă sobă. Conversația cu flăcările. Monologul dialogat. Sămînța unor euri posibile, descoperind înghiocarea și dezghiocarea unui con de pin!
Căldura care te minte, te smulge din tine însuți, te destăinuie și ea te devoră!
Foc vorbăreț, invitație la confesiuni, căldura aproapelui!
…Un timp ai fost puternic în singurătatea ta; te-ai ferit de limbuți, de cei care atît de lesne se destăinuie pe ei, să te afle pe tine. Prin ani, ai evitat compania vorbelor, confesiunea timizilor, confesiunea orgolioșilor.
Învătaseși zgîrcenia comunicării, asceza tăcerii, puneai la îndoială elocvența- ai fi putut să-i cazi în capcană; la școala cuvintelor, învățai, pentru tine, prețul tăcerii.
Ai călătorit, ai distins valori ale comunicabilului-incomunicabilului; o limbă străină conține tot atîtea sentimente tabu cît limba maternă. Te închizi cu focul, stai de vorbă cu flăcările, dialoghezi cu tine însuți, devii mulțime de euri, afli despre tine atîtea surse asemenea; doar arderea în flăcări e alta, doar căldura, doar felul de-a lumina în toate părțile – flăcări, joc al tăcerilor cu alte rezonanțe, între patru pereți.
A cominica, a fi, a fi! – cum se răzbună cuvintele, deși ele exprimă cel mai bine facilul, înțelesul relativ, coaja sonoră pentru mieyul secătuit, în tiparele gramaticii, logicii, figurii de stil…
Scrie-le, fă-le jocul învățat, bucură-te de artificiile, de licența poetică, de teatrul lor; flosește-le toate virtuțile și minciunile frumoase, citește și nu lăsa să fii citit. Aruncă în foc ceea ce te trădează. Conul pinului se deschide văpăi – iubește-mă! Și-o oră e plîns, beatitudine, șoaptă și patimă – și-o oră-i cenușă!
Ispititorule, foc citindu-ne cu voce înaltă aproapelui – tu însuți, ție însuți, cu tine – nu te încrede!
Testamentul acestui con de pin să-ți fie învățătură.