Noaptea Luminii
Si atunci ea a inteles totul...Tot ceea ce-si dorea dintotdeauna era sa fie inteleasa.Nu vroia ca lumea sa-i stea la picioare si nici ca soarele sa-i lumineze cararea inexistenta.Avea ca acea noapte sa-i intunece fiecare viziune intr-un asemenea mod revelatoriu in care nici inchipuirea nu il putea atinge in cele mai indraznete salturi ale sale!A inteles iubirea si toata acea ordine dintre cuvintele nerostite,a inteles frica de neant si acea disperare ce doar cei in ceasul mortii o simt ca o furnicatura a nesperantei...A inteles in clipa aceea tot ce viata in anii sai multi reusise sa ii ascunda.
Cu fiecare secunda care trecea,cu fiecare secunda ce o apropia de viitor isi dadea mai mult seama de lucrurile ce o inconjoara.In sfarsit vedea cat de firav si inexistent este viitorul,si vedea in imensitatea istoriei cat si in inutilitatea ce o fixa in piroane pe acea cruce desenata printre stele...Nimic nu mai era cum fusese inainte si devenea un prezent continuu a carui presiune apasa cu toata forta asupra mintii si existentei sale.Aproape ca nu mai stia ce sa creada si se abandonase noii sale viziuni ca unui vis dintre acelea care ofera in putinele sale clipe nocturne, eternitatea.Nu mai exista nici un fel de gol intre ea si ce ochii ii aduceau aproape,nu mai exista spatiu intre viziunile sale si realitatea obositoare,nu mai existau diferente intre lumea sa interioara si cea care se supunea legilor naturii.Devenise un fel de zeu care fiind totul nu ezita in neincrederea sa sa se inhipuie cel mai mare nimic dintre toate.Era acum acel zeu al necredintei care nu-si putea crede propriile-i viziuni ale creatiei...
A inteles totul in noaptea aceea atat de intunecata unde nimic nu depasea lumina pala a lunii si nimic nu era mai aproape de tine decat stelele ce aveau sa cada.Se prabusea in jurul sau o lume inexistenta,o lume atat de stranie in acele momente,o altfel de lume supusa altor legi decat celora arhicunoscute logicii si ratiunii noastre.Ii venea sa se prabuseasca pe spate si sa pastreze acea tacere imensa in fiecare particica a corpului sau pentru eternitate.Ii venea sa urle si sa spulbere acea tacere in dovada puterii sale de a creea si de a distruge.Ii venea sa alerge prin nevazut pana picioarele nu i-ar mai fi putut refuza crearea luminii,i-ar fi venit sa rada acel ras isteric care in puterea sa poate ingloba nasterea sau distrugerea universului intreg al firii...Nimic nu fusese mai minunat in toata viata sa decat aceste clipe marcate de cea mai imposibila dintre irealitatile lumii!
Incepuse sa se gandeasca la iubire,la desavarsire,la perfectiune,la tristete,la ura,la frica,la putere,la vointa sa care acum pareau nelimitate in cursul lor frant doar de interventia unui alt gand mai puternic si mai adanc decat celelalte.Nu mai intelegea nimic dar ce nevoie mai avea ea de intelegere acum cand ratiunea ii era atat de indepartata si de nefolositoare...?!Aproape ca isi putea atinge gandul intinzandu-si bratul in acea bataie pala si incolara a lunii.Parca era tot ce mai putea atinge si tot ceea ce mai putea inca fi atins!Restul era golit de importanta,restul deja era inlauntrul sau,restul deja era o parte din ea in cel mai profund mod cu putinta.Era o parte a naturii,o parte a vietii in insasi a sa esenta nemuritoare.Ar fi putut jura ca ea era cea care creease lumea.Ar fi putut jura ca timpul este sora sa mai mica,ar fi putut jura ca totul pana acolo nu fusese decat un vis pal al unui somn tocit in profunzime.Nu avusese o credinta mai mare in toata viata sa si nu intelesese certitudinea mai adanc decat o facuse acum in legatura cu situatia incredibila ce o invaluise...Era dealtfel ultimul mister al existentei sale.Era punctul care ar fi incheiat totul in cel mai sublim si unic mod cu putinta.O dovada a unui adevar,o certitudine incununata de succes a starii sale de absoluta putere.Insa in mod bizar oricat ar fi trebuit sa puna acest adevar intrebarilor si sa-l supuna incertitudinii si necredintei,tot ceea ce putea face este sa incerce sa zboare.Cauta explicatia suprema in actiune,cauta sa se explice pe sine intr-un act care intr-adevar ar fi adus-o mai aproape de cer,de acea casa dupa care acum ravnea in tacere si haos...A sarit in sus gata sa-si faca avant inspre stele,dar desi nu a mai atins pamantul in cadere,zborul nu se deosebea prea tare de starea sa de dinainte in care imbratisa pamantul.
Era acum intre pamant si luna,intre cer si pamant,intre toate firele raspandite haotic de aer.De sus insa totul se vedea cum se vedea si de jos,nu putea vedea decat stelele ce ii pareau tot mai aproape si daca se uita cu atentie in fata ii dansau dupa o muzica neauzita toate gandurile ce-i strabateau capul.Incepuse si ea cu cat mai mult se apropia de stele sa simta muzica acestora atat de ireala...Era nici zgomotoasa si nici foarte fada,ci intr-un mod care nu putea exprima decat o plutire contra oricarei vointe si oricarei incercari de impotrivire.
Se intampla chiar acolo in cea mai intunecata noapte dintre toate,in cea mai tacuta dintre toate tacerile,acolo unde viziunile prindeau forme iar necredintele, moarte.Se intampla totul chiar acolo unde nimic nu era imposibil si unde visul era cea mai mare realizare dintre toate...Undeva intre gand abstract si ratiune,intre a fi si a nu fi,intre picaturile de aer ce preced viata,undeva intre pamant si cer,undeva intre aici si niciodata,ei i se intampla totul !Iar ea doar plutea pe drumul inca nescris de nimeni catre stele.Catre eternitate...