Un dig văzut de sus, fereastra mea spre acel dig și limpezimea amurgului complice.
Și doi îndrăgostiți care au venit și se zbenguie și poate se ceartă, poate se bat, dar mișcările lor sunt de țapi, se-mpung ori se-mpreună, se mîngîie sau se lovesc?
Totul este echivoc, interminabil, hîrjoană între patimă și ură, și cruzime, mișcări armonioase și haotice - ce vor să spună smintiții aceia, ce zeu îi încaieră pe scena singură, în fața largului?
Seara este lumina lascivă, lentoarea, otrava dulce pe care o exală apele, păsări în aer și martie, și vreme de la început.
Și vreme de la început...
Și cîntecul unei ciocîrlii, deodată cascadă nemaiterminînd să suie, să cadă. Cintecul ei umple spațiul de atîta vastă, sfîșietoare neajungere...
Unde te-ai sins, voioșie, vîrstă cu întortocheate coarde de țap, zeu al alaiului beat, încornorînd frunțile cu înflorite cununi? Sau neînflorite, poate neînflorite erau, dar tu ai trecut asemeni, la țărmuri încoronat cu nimic, proclamînd fericirea, in-conștiența...
Fie, să se iubească, să se încaiere, să se zbenguie perechea, căprița și țapul cel tînăr, declamîndu-și iubirea, unicitatea!
Pentru noi cascada suitoare, căzătoare a ciocîrliei, condiția cîntecului - să urci, să arzi, să cazi...