După mai mulți ani secetoși, cu recolte slabe, oamenii o duceau foarte greu. Iarna, lungă și grea, abia trecuse și puțini erau cei care mai aveau ce pune în oală.
Un țăran se întorcea acasă trist și obosit. Umblase toată ziua să caute ceva de mâncare pentru copiii lui dar nu găsise mai nimic. Mergând îngândurat pe o potecă îngustă, la câțiva pași în fața lui au căzut câteva boabe de grâu. S-a uitat în sus dar nu a văzut nimic. Le-a adunat cu grijă, le-a numărat, apoi le-a băgat în buzunar. Erau opt boabe. “Le-o fi scăpat o pasăre din cioc în timp ce mergea să-și hrănească puii” , gândi el și plecă mai departe. Dar gândurile nu-i dădeau pace: “Ce pot să fac eu cu opt boabe de grâu? Abia le ajunge la fiecare copilaș de-al meu câte un bob”. Atunci îi veni o idee care îl mai înveseli puțin. “Am să le dau la fiecare câte un bob să-l semene în grădină, să-l îngrijească și la toamnă să culeagă roadele”. Ajuns acasă a povestit micuților despre planurile sale iar aceștia le-au primit cu încântare .
A doua zi, dis-de-dimineață, copiii, ajutându-se de unelte, au pregătit un petec de pământ unde fiecare a însămânțat cu grijă bobul său de grâu. În fiecare zi ei mergeau în grădină, udau, smulgeau buruienile și nu după mult timp grâul a încolțit. Bucuria copiilor era fără margini și curioși au început să petreacă mai mult timp în grădină.
Zilele treceau și plantele creșteau văzând cu ochii. Au făcut spice și sub mângâierea razelor de soare și a vântului cald acestea s-au copt. Copiii se minunau nevenindu-le să creadă cum dintr-un bob atât de mic au putut crește spice atât de mari, pline de șiraguri de boabe aurii.
Nu după mult timp tatăl lor le-a spus că pot strânge recolta și copiii, cu părere de rău, au tăiat spicele. Au ales bob cu bob și au adunat împreună o strachină plină. Tatăl lor a vărsat boabele într-o râșniță manuală, formată din două pietre, unde le-a măcinat transformându-le în făină. Micuții au dus făina mamei și pentru că era rodul muncii lor aceasta i-a întrebat ce ar vrea să le pregătească. Toți au fost de acord că vor covrigi; atunci mama lor a trecut făina printr-o sită deasă de unde a ieșit albă și pufoasă ca neaua, apoi a făcut un aluat din care a împletit opt covrigei pe care i-a pus pe o tavă și i-a băgat la cuptor.
Nerăbdători, copiii au așteptat în fața cuptorului și când mama lor a scos tava nu mică le-a fost mirarea văzând că cei opt covrigei se lipiseră doi câte doi având acum o formă nouă. Atât de mult le-a plăcut cum arată încât fiecare din ei ar fi vrut câte unul, dar nu erau decât patru. Mama lor le-a propus să scoată tava afară și pâna se până se mai răcesc să găsească o cale pentru a-i împăca pe toți. Nu a mai fost nevoie pentru că, ajungând cu tava afară, au văzut că o minune se petrecuse. Acum în tavă erau opt covrigi în forma aceea neobișnuită; câte unul pentru fiecare copil.
Vestea a circulat repede în tot ținutul și oamenii au spus că Dumnezeu a făcut această minune pentru a răsplăti pe copii pentru sârguința și răbdarea lor. Atunci ei au hotărât ca acestei forme să i se spună cifra 8.