Ochii lui Jonathan Quell se încrețiră îngrijorați în spatele ochelarilor fără rame, când se năpusti pe ușa pe care scria "Director general".

Împinse pe birou hârtia mototolită în mâini și spuse gâfâind:
― Uită-te la asta, È™efule!

Sam Tobe își molfăi trabucul dintr-o parte în alta a gurii și se uită. Își duse mâna la falca nerasă și se frecă de-a lungul ei.
― La dracu', explodă el. Ce tot spun ăștia?
― Spun că am trimis cinci roboÈ›i AL, explică Quell, cu totul de prisos.
― Noi am trimis È™ase, spuse Tobe.
― Sigur, È™ase! Dar la ei au ajuns doar cinci. Ne-au transmis seriile È™i AL-76 lipseÈ™te.

Scaunul lui Tobe se rostogoli pe spate, când acesta își săltă trupul mătăhălos È™i se năpusti pe ușă, de parcă ar fi fost pe patine cu rotile. Abia după cinci ore ― timp în care fabrica a fost răvășită, începând de la halele de asamblare până la camerele de vid, iar fiecare din cei două sute de angajaÈ›i a fost trecut prin ciur È™i prin dârmon ― un Tobe asudat È™i ciufulit trimise un mesaj de urgență la uzina centrală din Schenectady.

Iar la uzina centrală avu loc o explozie bruscă, aproape de panică. Pentru prima oară în istoria Corporației de Roboți și Oameni Mecanici din Statele Unite, un robot evadase în lumea exterioară. Nu era numai faptul că legea interzicea prezența oricărui robot pe Pământ în exteriorul unei fabrici autorizate a corporației. Legile puteau fi oricând adaptate. Mai importantă era afirmația făcută de unul dintre cercetătorii matematicieni,

El spusese:
― Robotul a fost creat pentru a acÈ›iona un dezintegrator pe Lună. Creierul lui pozitronic a fost echipat pentru mediul lunar È™i numai pentru mediul lunar. Pe Pământ el va recepÈ›iona o infinitate de impresii senzoriale pentru care nu a fost deloc pregătit. Este imposibil de spus care vor fi reacÈ›iile lui. Repet, imposibil.

Și și-a șters cu dosul mâinii fruntea, brusc îmbrobonată de sudoare.

Într-o oră, spre fabrica din Virginia pornise un stratoplan.

Instrucțiunile erau simple

Puneți mâna pe robotul ăla! Și repede!

***

AL-76 era uimit! De fapt, uimirea era singura impresie pe care o reținea delicatul lui creier pozitronic. Începuse când se trezise în aceste împrejurimi ciudate. Cum ajunsese aici, nu mai știa.

Totul era confuz.

Sub picioare era verde È™i împrejurul lui se ridicau bare maronii, cu mai mult verde la vârf. Iar cerul era albastru, acolo unde ar fi trebuit să fie negru. Soarele era cum trebuie, rotund, galben È™i fierbinte ― dar unde era solul prăfos din piatră ponce; unde erau craterele circulare, uriaÈ™e È™i stâncoase?

Era doar verde dedesubt și albastru deasupra. Sunetele din jur erau toate ciudate. Trecuse prin apă curgătoare, care-i ajunsese până la mijloc. Era albastră, rece și udă. Și când a trecut pe lângă oameni, cum s-a întâmplat câteodată, aceștia erau fără costumele spațiale pe care ar fi trebuit să le poarte. Când l-au văzut, au țipat și au fugit.

Un om îndreptase o armă spre el, iar glonÈ›ul îi È™uierase pe lângă cap ― apoi omul fugise È™i el.

N-avea idee cât timp hoinărise, înainte de a nimeri, în sfârÈ™it, la baraca lui Randolph Payne, aflată în pădure, la două mile depărtare de oraÈ™ul Hannaford. Randolph Payne în persoană ― cu o È™urubelniță într-o mână, cu o pipă în cealaltă È™i cu o rablă de aspirator între genunchi ― stătea pe vine în faÈ›a uÈ™ii de la intrare.

În acel moment Payne fluiera, căci își simțea inima ușoară când se afla în baraca lui. Avea o locuință mai respectabilă în Hannaford, dar acea locuință era ocupată, în foarte mare măsură, de soția lui, lucru pe care-l regreta în tăcere, dar cu sinceritate De aceea probabil că avea o senzație de ușurare și libertate când se putea retrage la "cușca lui de câini, specială, de lux", unde putea să fumeze liniștit și să-și vadă de îndeletnicirea lui preferată, repararea obiectelor de uz casnic.

Nu era cine știe ce hobby, dar uneori venea cineva cu un aparat de radio sau cu un ceas deșteptător, iar banii pe care-i primea pentru că le meșterea măruntaiele erau singurii care nu trecuseră vreodată, unul câte unul, prin mâinile grijulii ale zgârcitei de nevastă-sa.

Aspiratorul ăsta, de exemplu, i-ar aduce pe puțin șase monede de zece cenți.

La gândul ăsta începu brusc să cânte, își ridică privirea È™i, tot brusc, începu să asude. Cântecul i se frânse, ochii i se bulbucară È™i transpiraÈ›ia deveni mai abundentă. ÃŽncercă să se ridice ― ca pregătire pentru a o rupe la fugă ― dar nu-È™i putu convinge picioarele să-l asculte.

Și atunci AL-76 se așeză pe vine lângă el și zise:
― Spune-mi, de ce au fugit toÈ›i ceilalÈ›i?

Payne știa foarte bine de ce au fugit toți, dar bolboroseala care îi ieși din diafragmă nu dovedea asta. Încercă să se îndepărteze ușor de robot.

AL-76 continuă, pe un ton ofensat:
― Unul chiar a tras în mine. PuÈ›in a lipsit să nu-mi zgârie placa de la umăr.
― T-trebuie să f-fi fost nebun, se bâlbâi Payne.
― Se poate.

Tonul robotului deveni mai confidențial:
― Ascultă, ce e în neregulă cu toate astea?

Payne privi cu iuțeală în jur. Îi dădu prin cap că robotul vorbea extraordinar de blând pentru cineva atât de greoi și dezgustător de metalic la prima vedere. Îi mai veni în minte că auzise undeva că roboții erau mental incapabili să facă rău oamenilor. Se relaxă puțin.
― Nimic nu e în neregulă.
― Nu zău?

AL-76 îl fixă acuzator:
― Tu eÈ™ti în neregulă. Unde È›i-e costumul spaÈ›ial?
― N-am aÈ™a ceva.
― Atunci, de ce n-ai murit?

Asta-i tăie respirația lui Payne:
― Păi, nu È™tiu.
― Vezi, zise robotul triumfător, e ceva în neregulă cu toate astea. Unde este Muntele Copernic? Unde e StaÈ›ia lunară 17? Unde este dezintegratorul meu? Vreau să încep lucrul, trebuie s-o fac.

Părea tulburat și vocea îi tremură când continuă:
― De patru ore mă învârt, încercând să găsesc pe cineva care să-mi spună unde e dezintegratorul meu, dar toată lumea fuge. Acum, probabil că am rămas în urmă cu graficul, iar È™eful de secÈ›ie se va face foc. Mare belea.

Payne se dezmetici ușor din zăpăceala în care se afla creierul lui și spuse:
― Ascultă, cum È›i se spune?
― Numărul meu de serie este AL-76.
― Bine, pentru mine ajunge Al. Acuma, Al, dacă tu cauÈ›i StaÈ›ia lunară 17, asta este pe Lună, înÈ›elegi?

AL-76 încuviință îndelung din cap:
― Sigur. Dar am căutat-o...
― Dar asta e pe Lună. Aici nu suntem pe Lună.

Era rândul robotului să nu mai înțeleagă nimic. Îl contemplă îndelung pe Payne și spuse încet:
― Cum adică, nu suntem pe Lună? BineînÈ›eles că suntem pe Lună. Fiindcă, dacă nu suntem pe Lună, atunci unde suntem, hai? Ia spune.

Payne scoase un sunet ciudat din gâtlej și respiră adânc. Îndreptă un deget către robot și-l împunse:
― Ascultă, spuse ― apoi îi trecu prin cap ideea genială a secolului È™i sfârÈ™i cu un "Uau!" gâtuit.

AL-76 îl fixă critic:
― Ãsta nu e un răspuns. Cred că am dreptul la un răspuns civilizat, dacă am pus o întrebare civilizată.

Payne nu asculta. Continua să se minuneze de sine însuși. De ce, era simplu ca bună ziua. Acest robot era construit pentru Lună și scăpase cumva pe Pământ. Bineînțeles că totul era de-andoaselea, de vreme ce creierul lui pozitronic era adaptat numai la mediul lunar, ceea ce făcea ca imaginile pământești să fie cu totul lipsite de sens pentru el.

Și acum, dacă ar fi putut reține robotul aici... până când ar lua legătura cu cei de la fabrica din Petersboro. Păi, roboții costau bani. Cel mai ieftin costa 50.000 de dolari și auzise odată că unii valorau milioane. Închipuie-ți ce recompensă!

Doamne, oh, Doamne, închipuie-ți ce recompensă! Nici măcar o fărâmiță de bucățică de bănuț pentru Mirandy, naiba s-o ia!

Se ridică în sfârșit în picioare.
― Al, spuse el, eu È™i cu tine suntem amici! Prieteni! Te iubesc ca pe fratele meu.

Îi întinse mâna:
― Dă mâna!

Robotul absorbi mâna oferită într-o labă metalică și o strânse ușor. Nu prea înțelegea.
― Asta înseamnă că-mi spui cum să ajung la StaÈ›ia lunară 17?

Payne fu puțin încurcat:
― N-nu, nu chiar. De fapt, îmi placi atât de mult, încât aÈ™ vrea să stai aici cu mine, un timp.
― A, nu, nu pot face asta. Trebuie să încep lucrul.

Își clătină capul:
― Cum È›i-ar plăcea să nu-È›i îndeplineÈ™ti norma oră de oră È™i minut de minut? Vreau să muncesc. Trebuie să muncesc.

Payne se gândi cu acreală că nu se discută gusturile și spuse:
― Bine, atunci. Să-È›i explic ceva ― asta, pentru că văd că eÈ™ti o persoană inteligentă. Am instrucÈ›iuni de la È™eful tău de secÈ›ie, iar el vrea ca eu să te È›in aici câtva timp. De fapt, până când trimite după tine.
― Pentru ce? întrebă AL-76 bănuitor.
― Nu pot să-È›i spun. E secret de stat.

În sinea lui, Payne se ruga cu ardoare ca robotul să înghită așa ceva. Unii roboți erau inteligenți, știa, dar ăsta părea un model mai vechi.

În timp ce Payne se ruga, AL-76 medita. Creierul robotului, adaptat pentru mânuirea unui dezintegrator pe Lună, nu se simțea la largul lui când era antrenat în gândirea abstractă, dar, de când se rătăcise, AL-76 găsea că procesul său de gândire devenise mai ciudat.

Următoarea sa remarcă fu aproape subtilă. Spuse, cu viclenie:
― Cum îl cheamă pe È™eful meu de secÈ›ie?

Payne înghiți în sec și gândi iute.
― Al, spuse el cu un aer îndurerat, mă jigneÈ™ti cu neîncrederea ta. Nu pot să-È›i spun numele lui. Copacii au urechi.

AL-76 inspectă cu indiferență copacul de lângă el și spuse:
― Nu au.
― Știu. Ceea ce vreau să spun este că peste tot sunt spioni.
― Spioni?
― Da. Știi tu, oameni răi, care vor să distrugă StaÈ›ia lunară 17.
― Pentru ce?
― Pentru că sunt răi. Și vor să te distrugă pe tine, È™i de aceea trebuie să stai aici un timp, ca să nu te găsească.
― Dar... dar trebuie să găsesc un dezintegrator. Trebuie să-mi îndeplinesc norma.
― O s-o îndeplineÈ™ti, o s-o îndeplineÈ™ti, îi promise Payne serios, È™i, la fel de serios, înjură mintea cu o singură pistă a robotului. Or să-È›i trimită unul mâine, da, mâine.

Asta îi lăsa destul timp să-i cheme pe cei de la fabrică și să pună mâna pe mândrețea de teancuri verzi de bancnote de o sută de dolari.

Însă AL-76 deveni și mai încăpățânat sub influența chinuitoare pe care lumea din jur o avea asupra mecanismului lui de gândire.
― Nu, spuse. Trebuie să capăt acum un dezintegrator.

Își îndreptă cu greu articulațiile, sărind în picioare:
― Mai bine l-aÈ™ mai căuta.

Payne sări după el și înșfăcă un cot rece și greu:
― Ascultă, È›ipă el Trebuie să rămâi...

Iar în mintea robotului pocni ceva. Toată ciudățenia ce-l înconjura se concentră într-un nucleu, explodă și lăsă în urmă un creier ticăind, cu un randament mărit în mod curios. Se răsuci spre Payne:
― ÃŽÈ›i spun eu ce facem. Pot să construiesc un dezintegrator chiar aici ― È™i apoi pot să lucrez.

Payne făcu o pauză, șovăind:
― Eu nu cred că pot să construiesc unul.

Se întreba dacă ar fi folosit la ceva să pretindă contrariul.
― E-n regulă.

AL-76 aproape că-și simțea circuitele pozitronice umplând tipare noi și încercă o voioșie curioasă.
― Pot să fac eu unul.

Aruncă o privire prin cotețul de lux al lui Payne și spuse:
― Ai aici tot ce-mi trebuie.

Randolph Payne inspectă vechiturile ce-i umpleau baraca: aparate de radio desfăcute, frigidere fără uși, motoare ruginite de mașini, un aragaz stricat, câțiva kilometri de sârmă uzată și, una peste alta, cincizeci de tone sau cam pe-acolo de fier vechi de cele mai diverse proveniențe, care l-ar fi făcut pe orice negustor de vechituri să se strâmbe cu dispreț.
― Chiar aÈ™a? spuse el, È™ovăitor.

***

Două ore mai târziu, două evenimente avură loc practic simultan.

Primul era că Sam Tobe, de la filiala din Petersboro a Corporației de Roboți și Oameni Mecanici din Statele Unite fu chemat la videofon de către Randolph Payne din Hannaford. Era vorba despre robotul dispărut, iar Tobe, cu un mârâit grav, întrerupse legătura la jumătatea convorbirii și dădu ordin ca toate apelurile ulterioare să fie îndreptate spre cel de-al șaselea adjunct al vicepreședintelui, care se ocupa de butoniere.

Nu era un gest necugetat din partea lui Tobe. ÃŽn ultima săptămână, deÈ™i Robotul AL-76 nu mai era deloc în centrul atenÈ›iei, din toată America se revărsaseră rapoarte referitoare la locul unde se afla acest robot. Veneau cam patruzeci pe zi ― de obicei din patruzeci de state diferite.

Tobe era grozav de plictisit de asta, ca să nu mai vorbim că era aproape înnebunit din motive obișnuite. Se vorbea chiar despre o investigație efectuată de Congres, deși toți roboticienii și fizicienii specialiști în matematică demni de stimă de pe Pământ se jurau că robotul nu e primejdios.

În această stare de spirit, nu era de mirare că directorului general îi trebuiseră trei ore să se liniștească și să chibzuiască de unde și până unde acest Randolph Payne înțelesese că robotul era destinat Stației lunare 17 și că, în consecință, numărul său de serie era AL-76. Acele amănunte nu fuseseră date publicității de către companie.

Continuă să chibzuiască aproape un minut și jumătate, apoi trecu la fapte. Totuși, în intervalul de trei ore dintre convorbire și fapte, avu loc al doilea eveniment. Randolph Payne, intuind că întreruperea bruscă a discuției se datora scepticismului obișnuit al reprezentantului fabricii, se întoarse la baraca lui cu un aparat de fotografiat. Nu le-ar fi dat mâna să nu ia în considerație o fotografie, iar el ar fi luat plasă dacă le-ar fi arătat originalul înainte ca ei să apară cu banii gheață.

AL-76 era ocupat cu treburile lui. Jumătate din conținutul barăcii lui Payne fusese întins pe două pogoane de pământ, iar robotul stătea în mijloc, pe vine, și învârtea lămpi de radio, bucăți de fier, sârme de cupru și vechituri de tot felul. Nu-i dădea nici o atenție lui Payne care, întins pe burtă, își regla aparatul pentru o poză pe cinste.

Și chiar în acel moment dădu colțul pe drum Lemuel Oliver Cooper, încremenind imediat ce i se înfățișă scena. Motivul venirii lui era, în primul rând, un prăjitor electric beteag, care-și luase prostul obicei de a zvârli în afară feliile de pâine, cu convingere, dar pe de-antregul neprăjite. Motivul plecării lui era mai clar. Venise într-o liniștită și destul de voioasă plimbare, într-o dimineață de primăvară. Plecă într-o viteză care l-ar fi făcut pe orice antrenor de alergări de la Universitate să ridice din sprâncene și să-și țuguie buzele aprobator.

Nu s-a observat nici o reducere a vitezei, până în momentul în care Cooper s-a prăbușit în biroul șerifului Saunders, fără pălărie și prăjitor, și s-a ridicat cu greutate, rezemându-se de perete.

Mâini blânde îl traseră în sus È™i timp de jumătate de minut încercă să vorbească înainte de a se fi liniÈ™tit suficient pentru a putea respira ― bineînÈ›eles fără succes.

Îi dădură whisky, îi făcură vânt și, când reuși să vorbească, ieși ceva cam așa: "... monstru... Înalt de doi metri... baracă făcută praf... săracu' Rannie Payne..." și așa mai departe.

Încetul cu încetul au priceput povestea lui: cum un monstru uriaș de metal, de doi metri, poate chiar doi jumate sau trei, se afla lângă baraca lui Randolph Payne; cum Randolph Payne însuși zăcea pe burtă, un "biet cadavru sfârtecat și însângerat"; cum monstrul era ocupat să sfărâme baraca, pur și simplu din instinct de distrugere; cum se îndreptase către Lemuel Oliver Cooper și cum el, Cooper, scăpase ca prin minune.

Șeriful Saunders își strânse centura în jurul mijlocului grăsuliu și spuse:
― Ãsta e robotul care a scăpat de la fabrica din Petersboro. Ne-au prevenit sâmbăta trecută. Hei, Jake, iei orice om din È›inutul Hannaford care È™tie să tragă È™i îi lipeÈ™ti o insignă de ajutor de È™erif. ÃŽi aduni aici la prânz. Și fii atent, Jake, înainte de asta treci pe la văduva lui Payne È™i spune-i de nenorocire, dar fă-o cu blândeÈ›e.

Se spune că Miranda Payne, fiind obișnuită cu accidentele, tăcu doar atât cât să se convingă dacă polița de asigurare a soțului ei e la loc sigur și să-și reproșeze cu asprime prostia de a nu-l fi determinat să dubleze suma, după care izbucni într-unul din acele hohote de durere, prelungi și sfâșietoare, care conferă respectabilitate unei văduve.

***

Abia după câteva ore, Randolph Payne, fără să știe de schilodirea și moartea sa îngrozitoare, își examină cu satisfacție negativele perfecte. Ca serie de portrete ale unui robot în acțiune, excludeau orice fantezie. Puteau fi intitulate: "Robot contemplând gânditor un aspirator", "Robot punând cap la cap două fire", "Robot mânuind o șurubelniță", "Robot demontând cu furie un frigider" și altele.

Fiindcă nu-i mai rămânea decât să realizeze copiile propriu-zise, ieși de după draperia camerei obscure improvizate, pentru o țigară și o vorbă cu AL-76.

Făcând aceasta, era absolut neștiutor că pădurile din împrejurimi forfoteau de fermieri nervoși, înarmați cu orice, de la niște relicve de puști până la mitraliera portabilă pe care o ducea șeriful în persoană. Și, din același motiv, nu bănuia câtuși de puțin că jumătate de duzină de roboticieni, conduși de Sam Tobe, zburau pe autostrada dinspre Petersboro, cu peste 120 mile pe oră, cu unicul scop de a avea onoarea și plăcerea de a-l întâlni.

Astfel că, în timp ce lucrurile se precipitau spre punctul culminant, Randolph Payne suspină satisfăcut de sine, aprinse un chibrit pe turul pantalonilor, pufăi din pipă și-l privi amuzat pe AL-76.

Era clar, de câtva timp, că robotul era ceva mai mult decât un nebun. Randolph Payne era el însuși expert în drăcovenii improvizate și construise câteva care nu ar fi putut fi expuse la lumina zilei fără să-i facă pe privitori să le iasă ochii din orbite; dar niciodată nu ar fi conceput ceva asemănător cu monstruozitatea pe care o scornea AL-76.

L-ar fi putut face pe orice inventator să se zvârcolească de invidie pe patul de moarte. L-ar fi putut face pe Picasso (dacă ar fi trăit să vadă asta) să se lase de pictură, cu convingerea fermă că e depășit fără speranță. Ar fi putut acri laptele din ugerul oricărei vaci pe o distanță de un kilometru.

De fapt, era groaznic!

Dintr-un postament de fier masiv, ruginit, care aducea vag cu ceea ce Payne văzuse cândva atașat la un tractor de mâna a doua, țâșnea în sus, în curbe îndrăznețe și amețitoare, o harababură uluitoare de fire, roți, tuburi și alte orori fără nume și număr, culminând într-o compoziție cu megafon, care arăta într-adevăr sinistru.

Payne fu tentat să arunce o privire în zona cu megafonul, dar se abținu. Văzuse mașinării mult mai rezonabile explodând brusc și cu furie.

Spuse:
― Hei, Al.

Robotul privi în sus. Zăcuse întins pe burtă, netezind o foiță subțire de metal.
― Ce vrei, Payne?
― Ce-i asta?

Puse întrebarea cu tonul cuiva care se referă la ceva urât mirositor și intrat în putrefacție, ținut cu gingășie între două prăjini de trei metri.
― Este dezintegratorul pe care-l fac... să mă pot apuca de lucru. Este o îmbunătățire a modelului standard.

Robotul se ridică, își scutură de praf genunchii, cu un zăngănit, și îl privi mândru.

Payne se înfioră. O "îmbunătățire"! Nu e de mirare că au ascuns originalul în peșterile de pe Lună. Bietul satelit! Bietul satelit mort! Își dorise întotdeauna să afle ce înseamnă o soartă mai rea decât moartea. Acum știa.
― O să meargă? întrebă el.
― Sigur.
― De unde È™tii?
― Trebuie să meargă. Eu l-am făcut, nu? Nu-mi mai trebuie decât un singur lucru. Ai un blitz?
― Cred că e pe undeva.

Payne dispăru în baracă și se întoarse aproape imediat.

Robotul deșurubă capătul și se puse pe treabă. În cinci minute terminase. Se dădu un pas înapoi și spuse:
― Gata. Acum, m-apuc de lucru. PoÈ›i să te uiÈ›i, dacă vrei.

Urmă o pauză; timp în care Payne încercă să aprecieze generozitatea ofertei:
― E sigur?
― Și un copil ar putea să-l manevreze.
― Oh!

Payne rânji moale și se ascunse după cel mai gros copac din preajmă.
― Dă-i drumul, spuse, am deplină încredere în tine.

AL-76 arătă spre mormanul de vechituri de coșmar și spuse:
― PriveÈ™te!

Mâinile lui se apucară de lucru...

***

Fermierii din È›inutul Hannaford, Virginia, aÈ™ezaÈ›i în linie de luptă, își croiau drum către baraca lui Payne, încercuind-o încetul cu încetul. Cu sângele vitejilor lor strămoÈ™i coloniÈ™ti pulsându-le în vine ― È™i cu o sudoare rece prelingându-li-se pe È™ira spinării ― se furiÈ™au de la un copac la altul.

Șeriful Saunders dădu consemnul:
― TrageÈ›i când vă dau eu semnalul ― È™i È›intiÈ›i la ochi.

Jakob Linker ― Lank Jake pentru prieteni È™i adjunct de È™erif pentru el însuÈ™i ― se furișă în apropiere:
― Crezi că omul mecanic o fi luat-o din loc?

Nu prea reuși să-și reprime voioșia plină de optimism din glas.
― Habar n-am, mormăi È™eriful. Da' nu prea cred. Atunci am fi dat de el prin pădure, È™i n-am dat.
― Dar e groaznic de liniÈ™te È™i mi se pare că ne apropiem de casa lui Payne.

Ultima remarcă era de prisos. Șeriful Saunders avea un nod așa de mare în gât, încât trebui să-l înghită în trei rate.
― Treci înapoi, ordonă el, È™i È›ine-È›i degetul pe trăgaci.

Acum se aflau la marginea luminișului, iar șeriful Saunders închise ochii și scoase coada unuia din ei de după un copac. Nevăzând nimic, făcu o pauză și încercă din nou, de data asta cu ochii deschiși.

Bineînțeles că rezultatul a fost mai bun.

Mai exact, văzu un om mecanic uriaș, cu spatele la el, aplecat deasupra unei drăcovenii care-ți îngheța sufletul și te făcea să sughiți, de proveniență incertă și cu o destinație și mai incertă. Singurul lucru care-i scăpă era silueta tremurândă a lui Randolph Payne, care îmbrățișa al treilea copac înspre nord-nord-vest.

Șeriful Saunders ieÈ™i din ascunziÈ™ È™i ridică mitraliera. Robotul, care continua să arate un spate lat, metalic, spuse cu voce tare ― unei sau unor persoane nevăzute:
― PriveÈ™te!

Iar când șeriful deschise gura ca să dea ordinul pentru foc general, degetele de metal apăsară pe un buton.

***

Nu există nici o descriere potrivită pentru tot ce s-a întâmplat după aceea, în ciuda faptului că erau prezenți șaptezeci de martori oculari. În zilele, lunile și anii care urmară, nici măcar unul din cei șaptezeci nu suflă vreun cuvânt despre cele câteva secunde după ce șeriful deschisese gura ca să ordone foc. Dacă erau întrebați despre asta, se înverzeau pur și simplu și plecau împleticindu-se.

Din dovezile indirecte, rezultă că, în linii mari, ceea ce s-a întâmplat a fost cam așa:

Șeriful Saunders deschise gura; AL-76 apăsă pe buton. Dezintegratorul funcționă, iar șaptezeci și cinci de copaci, două grajduri, trei vaci și primele trei sferturi din Muntele Duckbill au fost suflate în înaltul cerului. S-au făcut, ca să spunem așa, una cu zăpezile de odinioară.

Gura È™erifului Saunders rămase deschisă pe o perioadă de timp nedefinită după aceea, dar nimic ― nici ordine de tragere, nici orice altceva ― nu ieÈ™i de acolo. Iar apoi...

Iar apoi, a fost o mișcare în aer, un zgomot de parcă ar fi fulgerat de mai multe ori, o serie de dâre purpurii prin atmosferă, ca niște raze, având în centru baraca lui Randolph Payne, cât despre membrii poterei, nici un semn.

Prin jur erau împrăștiate diferite arme, inclusiv mitraliera È™erifului, brevetată, nichelată, cu tragere foarte rapidă, cu garanÈ›ie că nu se îmbâcseÈ™te, portabilă. Vreo cincizeci de pălării, câteva trabucuri pe jumătate mâncate È™i alte mărunÈ›iÈ™uri È™i resturi scăpaseră în timpul agitaÈ›iei ― dar fiinÈ›e omeneÈ™ti propriu-zise nu mâi erau deloc.

Cu excepția lui Lank Jake, nici una din acele ființe omenești nu se arătă omenirii timp de trei zile, iar în ceea ce-l privește, excepția s-a produs pentru că a fost întrerupt din zborul său de cometă de cei câțiva oameni de la fabrica din Petersboro, care se năpusteau înspre pădure cu o viteză proprie apreciabilă.

Sam Tobe a fost cel care l-a oprit, prinzându-i cu abilitate capul în plin stomac. După ce își recăpătă respirația, Tobe întrebă:
― Unde-i locuinÈ›a lui Randolph Payne?

Lank Jake permise ochilor lui să nu mai sticlească o clipă.
― Frate, spuse el, nu trebuie decât să urmezi direcÈ›ia în care eu nu merg.

Și cu asta, dispăru miraculos. Ar fi putut fi acel punct ce se micșora în zare, ocolind copacii, dar Sam n-ar fi putut jura că așa stăteau lucrurile.

Asta în ceea ce privește potera; dar mai e Randolph Payne, ale cărui reacții luară nițel altă înfățișare.

Pentru Randolph Payne, intervalul de cinci secunde între apăsarea pe buton și dispariția muntelui Duckbill era un vid total. La început se ițise prin spatele lăstărișului de la rădăcina copacilor; la sfârșit se legăna nebunește pe una din ramurile din vârf. Același impuls care purtase potera pe orizontală, pe el îl purtase pe verticală.

Cât despre felul în care străbătuse peste cincisprezece metri de la pământ până sus ― dacă se cățărase, sărise ori zburase ― nu È™tia, È™i nu-i păsa câtuÈ™i de puÈ›in.

Ceea ce știa, era că proprietatea fusese distrusă de un robot aflat temporar în posesia lui. Toate visele despre recompensă dispărură și fură înlocuite de coșmare tremurânde cu cetățeni dușmănoși, gloate care țipau că vor linșaj, procese, acuzații de crimă, și ce ar spune Mirandy Payne. Mai ales ce ar spune Mirandy Payne.

Þipă sălbatic și răgușit:
― Hei, robotule, fă zob lucrul ăla, auzi? Fă-l zob de tot! Uită că am avut vreodată ceva de-a face cu asta. Pentru mine eÈ™ti un străin, înÈ›elegi? Nici să nu sufli despre asta. Las-o baltă, auzi?

Nu se aștepta ca ordinele lui să aibă vreun efect; era doar o acțiune reflexă. Ce nu știa el, era că un robot ascultă întotdeauna un ordin de la o ființă umană, cu excepția cazurilor când îndeplinirea lui implică un pericol pentru altă ființă umană.

Deci AL-76, calm și metodic, se apucă să-și facă dezintegratorul praf și pulbere.

Tocmai când călca în picioare ultima bucățică, sosi Sam Tobe cu trupele lui, iar Randolph Payne, simțind că veniseră adevărații proprietari ai robotului, căzu din pom cu capul în jos și din motive necunoscute, veni cu picioarele înainte.

Nu-și așteptă recompensa.

***

Austin Wilde, inginer în robotică, se întoarse către Sam Tobe și spuse:
― Ai scos ceva de la robot?

Tobe scutură din cap și mârâi:
― Nimic. Absolut nimic. A uitat tot ce s-a-ntâmplat de când a ieÈ™it din fabrică. Trebuie să fi primit ordine să uite, altfel n-ar fi atât de aiurit. Ce-a fost grămada aia de fiare vechi cu care s-a prostit?
― Chiar asta. O grămadă de fiare vechi! Dar trebuie să fi fost un dezintegrator, înainte ca el să-l distrugă, È™i mi-ar plăcea să-l omor pe tipul care i-a ordonat să-l distrugă ― dacă s-ar putea, prin tortură metodică. PriveÈ™te!

Era o parte din pantele fostului munte Duckbill ― în clipa aceea, mai degrabă ce rămăsese după ce vârful fusese măturat; iar Wilde își puse mâna pe suprafaÈ›a perfect netedă care se întindea peste pământ È™i piatră.
― Ce mai dezintegrator, zise el. A ras muntele chiar de la poale.
― Ce l-a făcut să-l construiască?

Wilde dădu din umeri:
― Nu È™tiu. Vreun element din preajma lui ― nu putem È™ti ce ― a acÈ›ionat asupra creierului său pozitronic, făcut să funcÈ›ioneze pe Lună, È™i l-a determinat să facă un dezintegrator din fiare vechi. Avem o È™ansă la un miliard să găsim acel element, acum, când È™i robotul a uitat. Niciodată n-o să avem acest dezintegrator.
― Nu-i nimic. Important e că avem robotul.
― Pe naiba.

În glasul lui Wilde se simțea regret amarnic.
― Ai avut vreodată de-a face cu dezintegratoarele de pe Lună? Alea înghit energie ca niÈ™te porci electronici È™i nu încep să funcÈ›ioneze până ce nu creezi o tensiune de peste un milion de volÈ›i. Dar acest dezintegrator a funcÈ›ionat altfel. M-am uitat prin resturi cu un microscop. Þi-ar plăcea să vezi singura sursă de energie pe care am găsit-o?
― Ce era?
― Doar asta. Și n-o să È™tim niciodată cum a făcut-o.

Și Austin Wilde ridică sursa de energie care-i dăduse unui dezintegrator posibilitatea să spulbere un munte într-o jumătate de secundă ― două baterii de blitz!