Praful s-a rotit de cîteva ori în aerul și așa prea uscat purtând cu el tot felul de frunze și gunoaie. Mă usturau ochii, iar gustul ăla de sticlă sfărmată îmi ocupase până și gândurile.Ceasul arăta ora 9.30.Întârziasem la club și iar aveam să aud același repertoriu monoton despre “ce se întâmplă atunci când întârzii”…….problema era că deja nu prea se mai întâmpla nimic…nici măcar privirea chiorâșă a Monitorului Principal nu mai provoca nimănui vreo mică tresărire.Ne obișnuisem cu ochii din jurul nostru, ignorându-i așa cum ignori o pisică ce toarce la picioarele tale toată ziua.
Îmi plăcea ce făceam…cu toate nemulțumirile MP-ului fetele se străduiau să danseze sincron chiar dacă unele dintre noi aproape ca țineau locul monitoarelor secundare în ceea ce privește sclifoselile și „indicațiile” promte în observarea și atenționarea greșelilor.Dar în fond ,toate veneam acolo sa ne distrăm și mai ales dintr-un motiv care………
„Te rog ceva, fată dragă!După program trebuie să plec urgent…poți să-mi duci și mie la vestiar echipamentul?”
Tocmai terminasem repetiția la prima categorie de pași, așa că aveam trei minute libere.
Nu puteam să deschid o discuție; îmi trebuia mai mult timp la dispoziție. Nu voiam să mai greșesc a doua oară în aceeași zi…Nu-mi rămânea decât să spun un „da” printre dinți. Nimeni nu avea timp acolo. Nici măcar eu. Nu știam și nu voiam decât să dansăm…restul?! îl sesizam mai pe urmă.
Veneam în sala verde de la etajul trei de două ori pe lună. Eram trei grupe de fete,inegal împărțite. Ne găseam acolo cu o singură dorință—dansul. Acolo,de fapt,ne-am și cunoscut. Ciudat, între atâția oameni din micul oraș ,nu știam nici o dansatoare…și chiar după trei luni totul părea ca la început. Fetele munceau cu toată ființa lor în echipă…doar atât…în afara ei redeveneam niște străine. De unde știau de clubul de dans? Cine le chemase acolo? Dar eu?
Cum de frecventam clubul ?
Din vara asta trecuseră vreo două luni caniculare și cerul nu dădea nici un semn c-o să se producă cine știe ce schimbare.Vânt și praf…locuitorii permanenți ai orașului. Nici sala verde nu era prea diferită.Aparatul de aer condiționat ne amăgea cu-n fel de boare, iar praf…zâmbeam în gând…doar de pe tălpile pantofilor tociți. Îmi terminasem programul. MP-ul lucra niște informații. Nu ne mai privea. Monitoarele secundare se închiseră automat. Așa, după atât timp, era prima dată cand îmi venea să râd de computerele acelea mari, de oamenii care le instalaseră acolo, spuneau ei, pentru ca supravegherea să fie mai facilă. Îmi venea să râd de numele lor ce-mi aminteau de cărțile SF din copilărie. Dar tot gândul meu îmi dădea și o undă de teamă și suspiciune. În fond eram printre străini ,pândită în fiecare clipă de calculatoare uriașe(construite așa tocmai pentru a nu trece neobservate în monotonia lumii de azi), într-o cameră verde cu oglinzi lungi. Și tot ce făceam îmi provoca o plăcere stranie, dureroasă.
Dulapurile din vestiar stăteau să se prăbușească la o primă lovire mai forțată.Lacăte?Chei?Un umăr în tabla ruginită și ușa se înțepenea până la urmatoarea izbitură. Dar nici cheile nu prea ar fi folosit. Nici nu era ce să se fure și nici nu se putea fura ceva. Mi-am aruncat leneșă pachetul pe un raft și am închis vestiarul în urma mea.Venisem ultima și plecam tot ultima.
Așa mă obișnuisem.Nu țin minte să fi venit vreodată altcineva după mine.Și mai mereu, atunci cand se termina programul, fetele dispăreau cât de repede puteau. Aveau „o problema” sau nici eu nu mai știu…cert era că plecau imediat. Satisfacția de pe chipurile lor dispărea odata cu ultimii pași din sală. Privirile deveneau în acele momente placide,seci, impenetrabile.
Săptămâna aceea m-am întrebat de mai multe ori ce fac eu acolo,ce îmi doresc?Dar mereu îmi pierea cheful de a rezolva probleme și o lăsam pe altă dată. Ieșeam seara în oraș, pe răcoare. Praful bântuia străzile până târziu.Odată cu el străbăteam și eu îngustimile cartierelor lăturalnice. De multe ori le-am văzut pe fete în locurile pe care le frecventam. Dar ori erau prea departe de mine ori se prefăceau că nu mă recunosc și plecau grăbite. Cu mine or fi avut ceva ,ca nu prea mă arătam zâmbind pe la club,dar între ele?Căci le-am surprins de câteva ori cu același comportament distant și când nu eram eu în raza lor de vedere.
Mergeam din când în când și printr-o bodegă spălăcită.Cristiana mă adusese odată acolo și pierdeam timpul cu bețivii. Nu-mi plăcea...nimic...mă duceam tocmai pentru că nu-mi plăcea.
O fi și asta vreo formă de masochism......
Colindam străzile cu zgomote de prăbușire,de furtună,de râu de munte.Nu-mi plăcea nici că degetele de la picioare se făcuseră negre de praf, nici că pe mâini mi se cunoșteau linii negre, urâte.Dar ceva nespus mă ținea acolo.
În ultimul timp am realizat ca mă trezeam pe la orele trei, patru p.m. făra să fi mâncat nimic sau aproape nimic. Nici eu nu mai știu cum îmbătrânisem în mine. Nu realizam cine m-a îndemnat să închid ochii la tot și să înaintez orbește într-un surogat de fericire.


*

Cu mărul într-o mână și cu un papuc în cealaltă mă învârteam prin casă. Gresia rece nu îmi făcea bine nici atunci când mă refugiam din canicula orașului în bucătarie.Așezată pe un scaun îmi revedeam interior toate activitățile de peste zi. Fusesem și azi în cârciumă. Ciudat, tocmai acolo nu văzusem și mai ales nu simțisem praful.
Doi bărbați de la o masă din stânga râdeau înecându-se cu vodka dinaintea lor.
Pe pat rămăsese de ieri o carte de poezii. Am luat-o , și râzând și eu ca ei , citeam câte un vers încercând să mi le amintesc pe cele care urmau...o poveste de vreo sută de strofe.
Și din nou, ei, îmbrăcați în salopete gri-petrol, cu mâinile bătătorite și unghiile mari, negre, cu părul rar și barba încâlcită, își întindeau oasele pocnind și băteau ritmul cu pantofi dezlipiți, murdari, greoi. Suna difuz o melodie comercială, iar bărbatul mai învârstă recita o strofă din Eminescu. Se supărase că celălalt îl luase în râs. Veniseră la noi să fim martore la pariul pe care tocmai voiau să-l facă.Cel cu poezia îi oferea 100.000 celuilalt, dacă tânărul îi va recita Arghezi; orice. Tânărul perora de ceva timp pe diferite teme, dar nu voia să-i dea satisfacție colegului său de viață. Zicea că știe, dar nu vrea. Recitatorul mărea suma din minut în minut. I-am rugat să ne lase și au plecat la masa lor, fiecare ținând-o pe-a lui.
Așteptam fără grabă cafeaua „cu apă” ce o comandasem și parcă nici una din noi nu se gândea să scoată vreun cuvânt. În dreapta, tipul care se pare că avea reședința acolo ,căci îl găseam de fiecare dată când veneam la o cafea, aborda pe toți cheflii cu zâmbetul pe buze și cu pasiunea în ochi.”Ce zici, ai văzut filmul lui Tarantino? Știi, am coloana sonoră de la...” Și uite-așa se trezea cu un comesean care vrând-nevrând intra în jocul lui cinematografic. Barmanul, un băiețaș cu ochi căprui, se răsucea printre mese.Spațiul strâmt, doar cinci măsuțe de toate, cu pereți vopsiți albastru-murdar și perdele vechi la geamuri părea uneori fără limite. Aveam impresia că oricât am încerca să câștigăm o cărămidă în plus din zidurile lui, tot va rămâne una necunoscută.
Mi s-a răcit mâncarea.Pe fundul ceainicului a mai rămas doar o mână de plante ude, cu miros de cireșe amare și flori de câmp.E târziu. Totuși la ora asta mai am timp să trag o fugă până la alimentară.Ceva mă face să ies din casă.Ceva mă cheamă înapoi.
Câteva seringi pe iarba din stânga parcului de copii; unu’ întins într-o baltă de praf privea prin mine.Mă înțeapă degetele de la mâna stângă.Feresc privirea și trec mai departe. „N-ai cinci mii?” Grozav mod de salut la ora asta...Am început să râd, iar tipul din fața mea m-a luat în brațe.Nu mai trecuse de mult prin oraș.Venea de acasă, și, ca deobicei, încerca să facă rost de unde putea de bani. „N-am.” Un prieten e un Om.Ei sunt doar cobai ?!...Pentru mine, care urăsc chimia, orașul ăsta e un laborator cu recipiente și eprubete. Uneori amestecul de substanțe are culori pastelate...dar poate exploda.E tăcere și încordare.
Asta simțeam atunci: că sunt chimistul care dispune de laborator, un chimist inventat, o sumă de electroni, substanța „cuiva” care „trăiește” cu impresia că ea este creatorul.
Ne învârtim în țarcuri: clubul de dans, acasă, pe la piață și uneori „down town” cum spune englezul. Mi-era să mă duc să-mi fac manichiura. Avem chef de un sac de box și de „Barbierul din Sevillia”...
Mai este destul până intră tura de noapte...ah, zgomotul ăla...Am plecat fără să privesc în urmă.
De data asta nici măcar nu am mai vrut să par că-mi pasă.Nu-mi venea să cred. Pentru prima dată nu-mi mai păsa nici de dans.Mergeam ca teleghidată pe strada principală.Tot pentru prima dată nici urmă de praf, iar eu perfect lucidă.La ora asta aș fi dormit și-n picioare. Azi nu mai vreau nimic.Și mâine voi vrea totul.Totul, pentru orașul ăsta e nimic.
A trecut o săptămână. E cald și e ceață...și nu e nimic anormal.Va trebui să o găsesc pe Cristiana.M-am plictisit de ea și totuși simt o dependență.Dacă renunț ce voi face? Voi găsi altă depen-dență.Mă încalț cu pantofii de la sală și plec să o caut.Așa trebuie.E devreme, e dimineață, este timp. Ce om vine la tine și-ți spune că e un prefăcut și tu devii dependent de el?...Azi, in baie, am avut o viziune...hi hi...o „viziune”...imi reparam o țeavă de apă caldă și, nu știu de ce am ridicat capul spre fereastră.Geamul ăsta cât chipul unui om m-a făcut să simt cât de dragă îmi este copilăria.Ciudată asociere.Oricât aș urî casa în care stau,parcă deodată am simțit că în bucata aia de cer cât o foaie A4 este cuprinsă toată viața mea.Ce frumos era cerul în acel moment.De fiecare dată când voiam să evadez din lume deschideam geamul de la baie și priveam orizontul.Poate pentru că era atât de sus pentru mine încât îl asemănam în subconștient cu un ideal...bucată albastră de cer, prea departe și totuși prea aproape de tangibil. Eram atât de mică încât nu puteam vedea etajul superior al blocurilor vecine.Vedeam doar cerul. Visasem într-o zi că mă urcasem pe marginea căzii de baie și mă țineam de pervaz. În acel moment un cutremur, parcă așteptat, zgâlțâi camera atât de puternic încât am alunecat prin mica fereastră. Atârnam de partea exterioară a blocului, în gol, la etajul doi. Cu toate că sângele îmi duduia în timpane nu-mi era frică. Visul se repeta, uneori cu o mică schimbare: nu mai alunecam afară, ci mă sprijineam protejată de același perete.Totuși aveam senzația că blocul încearca să se scu-ture și să mă arunce.
Nu o gaseam. Adevaru-i că nici nu mă trăgea inima să o vad prea curând. Străzile cu oameni din ăia care până la serviciu au conferințe cu ei înșiși mă făceau să aleg mai degrabă cartierele decât străzile mari. Iar Cristiana pleca la muncă pe jos, prin centru. Iubea aglomerația; cluburile la modă și neturile. Avea tot ce-și putea dori. La 22 de ani era director comercial. Pe net am cunoscut-o. Pe o pagină de matrimoniale...să zic mai exact, ea m-a cunoscut pe mine.Îmi zicea că i-am plăcut.Că vrea să vorbim, personal. Mi-am zis: de ce nu? M-a luat cu mașina( o primise cadou de Crăciun). Zâmbeam amintindu-mi că eu primisem pantofii pe care îi port astăzi, pantofii de dans. Era 26 decembrie și ea voia sa mergem la Mc Donalds. Se plictisise de toate și eu eram ceva nou. Poate că nu avusese curajul să intre până atunci în barul în care fusesem săptămâna trecută. Era curioasă. Îi plăcea să treacă de la una la alta...adora să fie imposibilă.Uneori ochii ei parcă aveau adâncimea unei peșteri din Carpați.Culoarea aceea unică, închisă, tulbure...ca atunci când intri în peșteră și știi ca trebuie să aibă un capăt, și mergi și mergi tot mai mult, tot mai adânc,și apoi, ca și când ai rămâne fără speranța de a mai ieși vreodată de acolo, dai de capăt.Dar peretele solid, care îți oferă siguranța unei limite în loc de frica naturală a închisorii, îți dă forța de a te reîntoarce pe același drum cu satisfacția că ai găsit ceea ce sufletul tău căuta.Așa erau ochii ei.Și nasul, de zeiță indiană.Cu tenul exotic, îmi amintea uneori de cineva. De fapt e ceva mai mult de atât.Am zis totuși să încerc să iau legătura cu femeia la care mă gândesc acum. De mult, nu știu de câți ani, pe traseul autobuzului care mă ducea la școală, mai exact pe la a doua stație, o femeie ciudată aștepta. Era fără vârstă. Nici tânără, nici bătrână, parcă pe la patruzeci de ani, cine știe, poate că nici ea, se plimba de colo-colo prin stație.Avea pielea neagră, nu era de rasă neagră, ci părea mai mult o țigancă arsă de soare.Nu lucea, ci bătea spre vinețiu.Iarnă, vară, ea purta niște bocanci ori pantofi de sport scâlciați și murdari, o pereche de pantofi rupți,un pardesiu spălăcit și o căciulă de blană artificială, cu urechi, ce vara erau legate și iarna lăsate să atârne. Poate că dacă totul se oprea aici nu ar fi atras nimănui atenția.Este una din mulțimea de săraci și-atât. Totuși ceea ce o făcea bizară era chipul. Cu părul veșnic încâlcit și murdar și mâinile cu mănuși fără degete, implora ceva neștiut. Se machea. Negru puternic în jurul ochilor. Uneori cu violet(de-mi dădea impresia că era bătută) și uneori avea și câte o linie argintie sau bleu. Cu ruj roșu pe buze, dar și pe pomeți, de cele mai multe ori își desena cele două cercuri mai aproape de barbă decât de ochi. Zâmbea la toată lumea, și de la șapte dimineața până seara se plimba prin stație. Nu știu dacă atâtea ore chiar stătea acolo, dar de fiecare dată când aveam drum o vedeam prin geam. Nu știu dacă o mai privea cineva sau mai bine zis dacă o mai vedea cineva, dar am realizat într-o zi că mă gândeam mereu că are o casă.Da... e o femeie cu soț și copii, un apartament sărac și murdar, la care se întorcea zilnic. Apoi m-am întrebat: de ce? De ce să aibă toate acestea? La ce i-ar folosi? Ce dorea și care îi erau fobiile? Oare nu putea dormi într-o cutie? Poate că n-ar fi rău s-o întreb.
Totuși pentru moment mi-a pierit cheful. Nu-mi ajungeau oare chinurile mele? Dacă aflam altele le-aș fi uitat pe cele personale?! Iar imi apare în fața ochilor o arenă romană. Sute de oameni însetați de jocul leilor, avizi după circul cinic, sacrificiul fără pătrățel roșu în colțul vreunui gard... Voiam să știu care leu a sfâșiat-o pentru a uita leul din mine?
Luna asta am întrerupt dansul doar o săptămână. E uimitor ce repede se uită durerea atunci când instinctul animalic din om își cere dreptul.Individul își strigă specia. Înainte de a lua o decizie întorceam pe toate fețele problema. Acum nu mai am puterea de a alege. De fapt nu știu dacă aș fi putut alege înainte. Poate că mi-am provocat violul. Poate că asta am vrut în subconștient. Si totuși sunt sigură că nimeni nu ar fi acceptat să treacă prin iad de bunăvoie. Și nu cred că exagerez. Am vizitat o bucată de iad. El era ceva din bucata aia. El m-a cunoscut și tot el mi-a cerut ajutorul. Nu m-am mirat, consideram că sunt mai capabilă decât multe din femeile de vârsta mea. Poate de asta m-a ales (credeam) și am acceptat sa-i tehnoredactez proiectul. Venea doar noaptea la mine să mai aducă din materiale, sa mai corecteze, să-mi mai dea indicații. Și am acceptat asta ca și cum nimic nu era neobișnuit. Mă privea mereu cu ochii înghețați, întunecat cu un zâmbet inuman. Și nici măcar în acele momente nu am vrut să văd. Să înțeleg că e o diferență între omul care își pune masca pentru a se apăra și cel care este rău prin el însuși. Vlad nu purta masca. Își aprindea câte o țigară și uneori mai târâia câte o sticlă de bere după el. Râdeam când îmi zicea că voi fi a lui. Și doar atunci nu râdea el. Mă excitau reacțiile lui, pericolul emanat, glumele aduse aproape la limita suportabilului, joaca psihologică. Când nu-mi plătea, ca scuză, imi oferea un pachet de țigări. Tot un pachet a fost și plata lui pentru vizita mea în iad. Cred că m-a drogat. Simțisem la început o amețeală, dar gândeam că era de la oboseala de peste zi. Și apoi n-am mai știut de mine. Flashuri îmi apar și acum și toată viața nu cred că vor mai dispărea. Eu așezată printre lumânări, aproape goală, cu hârtii rupte pe jos și pe parchet desenat cu un lichid roșu ce părea sânge, o pentagramă ce mă cuprindea de jur-împrejur. Vlad recita cu o voce care nu era a lui niște fragmente în altă limbă. Mai mult părea că le mugește. Atunci, pentru prima dată, i-am văzut privirea arzând. Singurul lucru care mă trezea din amorțeală era durerea. Și el încerca să-mi explice că aștepta de mult noaptea asta pentru că ritualul pe care îl îndeplinea nu se putea realiza oricând. Știu că nu m-am opus. Nu aveam forța fizică necesară. Tot ce puteam face era sa vorbesc. A plecat și eu am adormit. Și după toate astea a mai apărut și o sarcină. La trei zile după, l-am revăzut. În acel moment i-am jurat că odată, în viitor, îl voi ucide.Fizic sau doar moral, dar îmi voi îndeplini legământul pe care el îl scrisese cu sângele meu pe parchet. Ori el ori copilul lui.Unul dintre ei va închide cercul. Nu mă refeream la copilul din mine. El nu știa și nici eu nu știam atunci când i-am vorbit. Nu puteam să aleg. Nu era altă soluție. Nimeni nu mă credea( toți mă văzuseră în relații bune cu el), iar un organ de ordine ar fi fost neînsemnat. Vlad avea prea multă putere socială. Nu-i păsa, a luat totul în glumă. Apoi am aflat și de sarcină. Încă o treaptă aveam de urcat. Din mine se smulgeau legături cu viața. Parcă erau fărmițate firele ochilor. Medical, totul a fost simplu. Încă o suferință într-un corp tânăr de femeie. Nimic mai banal, nimic mai groaznic. Carnea se reface. Instinctul revine în mine. Totuși, din suflet și din fiecare fir de sânge mi-a fost chiuretată o bucată de copilărie.
Am reînceput lecțiile de dans. Creierul uită, palmele nu! L-am căutat de atunci pe Vlad în toți bărbații cu miros de negru. Unul dintre ei m-a făcut să-mi găsesc pentru un timp și altă plăcere decât clubul. Pe Alex l-am confundat cu un solist străin. Zâmbeam, gândind că e o întâmplare ciudată. Era artistul meu preferat. Dar Alex nu a însemnat doar o coincidență plăcută. Boala lui era prezentă în toți cei din oraș. Cu toate astea, majoritatea o ascundea. Îngerul-monstru care ne scrijelea pe toți pe dinăuntru pe el reușise să-l străbată. Poate că era mai bine așa. Viața lui m-a făcut să mă întreb dacă noi trăiam sau doar ne prefăceam pentru a arăta că trăim. Doar de vreo trei ori am fost pe la el pe acasă și de fiecare dată parcă intram în altă lume; îmi dădea senzația că vizitez un cavou gol, ciudat, încălzit. Dar nici Alex nu a reușit să mă scoată din mine. Alaltăieri am trecut pe la el după masă. A început o conversație, dar parcă își vorbea sieși:„Nici o persoană nu mai este ea însăși suficientă pentru ideea care îmi străbate gândirea.”
S-a ridicat de pe fotoliul ăla gri și s-a îndreptat spre fereastră.Nu-i mai auzeam decât glasul. Stâlpii camerei, mari, pătrați, aproape grotești, ascundeau uneori prea mult. Poate că și poziția mea favoriza o vedere prea îngustă…Mi-a întrerupt firul imaginației.Zâmbeam; începusem să mă supăr pe locul în care eram în acel moment…
„Uite, iau acum în mână cana asta de vin și simt că SUNT, da, că sunt aici cu tine și, chiar dacă plouă, mie îmi este cald…” îi căzuse o șuviță de păr pe obraz.Iar s-a încruntat.
„Sunt dependent de tot ce vezi în jurul meu, sunt obsedat de obiectele ăstea pe care tu le consideri mofturi, sunt dependent de oameni, oamenii pe care tu îi crezi răi și egoiști, iar eu îi văd inferiori mie. Sunt dependent de mitul pe care și ei și eu îl văd în mine.”
Îl priveam fără să schițez un gest. Se uita prin mine, prin pereții camerei, poate chiar până la… „Știi, eu aș vrea să mă vezi așa cum sunt. Noaptea, uneori când e frig, mi se ascut dinții…Ai mei nu înțeleg nimic din mine.Ai mei nu sunt de fapt ai mei, sunt niște surogate și…” I-am zis că ar fi mai bine să plece, eu nu aș putea să merg, dar am totuși puterea să îi ofer un început. S-a supărat și mi-a replicat: „Nu acum, nu pot acum…nu încerca să-mi dai posibilități prea facile, prea umane.Doar știi că nu asta vreau de fapt.Doar știi că în afara focului totul este cenușă, lângă mine nu există decât concret…poate nu înțelegi…abstractul, în concepția celorlalți e doar o idee așa, prezentată pe o tavă, cu flori lângă ea. Dacă nu e așa, nu e nimic.Adică tot ce sunt eu în stare să văd și ceea ce e ADEVÃR nu reprezintă decât concretul. Dacă nu este palpabil, dacă tu nu îl accepți înseamnă că pur și simplu nu există.Vezi, de aia nimeni nu poate să îmi facă un rău spiritual…fizic, da! (zâmbea amar) am pățit-o de-atâtea ori! Da, fizic, picioare în față! Dar spiritual nimeni nu mă poate atinge cu nimic. Pentru că eu aș vedea cu ce mă atacă. De ascuns, nu pot ascunde; nu am cum nici măcar eu.”
Mi-a fost simplu să-l înțeleg. Tot ce făcea, tot ce zicea, eu mai trăisem cândva.Chiar și cele mai mici și mai inofensive gesturi le vedeam acum a doua oară. În schimb, de data asta nu am rămas, ci m-am ridicat de pe fotoliu și am plecat cu o scuză monotonă. Dar după câteva trepte m-am răzgândit și am pornit-o înapoi…doream să termin cumva întâlnirea de azi. Ușa rămăsese întredeschisă așa cum o lăsasem când am plecat. În cameră, Alex râdea încetișor. Părea chiar vesel, și nu așa cum îl văzusem cu o clipă în urmă: afundat undeva în abisul propriei lumi. Își zicea(cu voce înceată): „uite că am dreptate când cred că doar eu mă pot ajuta…că așa este, ceilalți chiar dacă înțeleg nu vor să accepte, >”
Din păcate pentru el nu accepta adevărul. Cine nu înțelegea? Noi sau el? Focul masculin într-un corp de fată îl ardea. N-am mai intrat. Am lăsat timpul să-și facă voia. Dacă se va maturiza, va deschide ochii și va începe să ni se asemene. Dacă nu, va trăi altfel, dar va simți viața.
Asta mi-a amintit iar de Cristiana. Trebuia să o găsesc. Se apropia miezul zilei, iar în pauza de la serviciu mereu era dispusă la o „bârfă” între fete, la o cafea.
Până și astă noapte am visat praf. Mă sufoca orașul, iar femeia asta era gura mea de oxigen.
Am găsit-o în colț, la cafeneaua ce se deschisese de curând. Eram murdară deja, dar am luat-o de mână și i-am cerut să-și ia restul zilei liber. Credea că glumesc. Mă întreba unde o duc. Nu îi arătasem clubul până atunci. I-am cerut să mă însoțească acolo. Nu o mai voiam decât pe ea și dansul.
Astăzi nu m-a salutat nimeni. Nu părea că mă vedea cineva. Nici eu nu am încercat să mai deschid vreo discuție. Pe ea o durea abdomenul. Aveam impresia că eram invizibilă pentru ceilalți. M-am schimbat, i-am dat și Cristianei din hainele ce le aveam în vestiar și am intrat în sală.
Pe Monitorul Principal apărea un furnicar. Toate își executau exercițiile de încălzire. Ceva lipsea...eu...nu eram acolo, pe ecran...și nici ea.
Am închis ochii și am simțit că mă înec. Mă simțeam un copil nenăscut.
Praful i-a acoperit picioarele Cristianei. Cu o mapă într-o mână și cu foile în cealaltă, tremura. Editorul întârzia, iar cafeaua se răcise.
Mirosea în mine a carte îngălbenită.