Merg cu tramvaiul 34. Neinspirată mișcare sa mergi cu transportul in comun pe vremea asta, dar vreau să ajung acasa mai repede și pe jos parca e mai cald.

Nădușesc la comun cu zecile de pasageri. E luni spre seară și lumea se intoarce de la muncă. Unii vin de la gară, au rucsaci, văd și un piolet, ahhh... munte... ce răcoare trebuie să fie acum la munte. N-am mai dat pe acolo de 1 an și mai bine. Am fost la mare trei zile, unde m-am ars pe spate ziua și am baut ceva cu alcool noaptea...

Sunt tulburat in gândurile mele. Undeva in dreapta mea încep să se audă sunete. Un scârțâit aproape timid, cu pauze moi. Mda, un scripcar. Mă uit peste lume in direcția respectiva, sunt înalt rău și îmi permit. De fapt, mai toata lumea se uită, e o mică ieșire din comun. Privirile devin iscoditoare, figurile deranjate. "Aoleo frate nu ne mai lasa ăștia cu cerșitu'. Du-te BÃ la muncă BÃÃÃ!" Scripcarul e o figura mică de inălțime, stă rezemat cu spatele de un stâlp, e imun la comentarii. De mâna cu care ține vioara are atârnată o pungă de plastic (probabil de mâncare). E lângă burduful tramvaiului și nu-i vad fața. Dupa statură, vreun puștiulică "precoce", cu pantalonii pătați în fund și tricou soios.

Îi zice insă bine și mă trezesc fredonand în cap "Where do I begin to tell the story of how great a love can be...". Versurile îmi vin la fel de timid ca notele instrumentului, dar sunt acolo. "Where do I staaaaaart..." Vioara se înalță odata cu refrenul, mana înfige arcușul dintr-o data mai hotărâtă și muzica umple vehicolul. "With her first hello, she gave a meaning to this empty world of mine...". Pustiulică știe tot cantecul și ni-l povesteste și nouă. Oamenii au amuțit, se uită fix și pierdut pe geamuri sau citesc din nou "Cristi+Maria=love" de pe scaune. Toată lumea știe cantecul, dar e "de sentiment" si le e jenă. Sentimentele sunt un lux pe care nu ni-l mai permitem în public.

Tramvaiul intră în pasajul de la Victoria și zgomotul subteran acopera muzica. Dar la mine in cap continuă, ca la un concert în care solistul indreapta microfonul spre public "she fills my soul with very special things, with angel songs, with wild imaginings...". Cânt în mintea mea și mă bucur ca am și eu pe cineva care ma așteaptă acasă. Ieșim cate un pic din pasaj și sunetele se refac auzite, sunt la al doilea refren, "...it's always theeereeee...". Pustiulică asta e meseriaș, imi dau seama ca nu era timiditate la inceput ci doar un mijloc dibaci să te "prinda" cu voința in urcare a melodiei.

Tramvaiul e teatrul nostru, e scena scripcarului, care dă ce are mai bun. Aproape simți cum ți se umezesc ochii, nostalgia satureaza atmosfera."I have no answers now...". Tot ca la teatru, celularu' omului modern sună oportun într-un colț. Pai da, în 78 cand se faceau cantece d-astea n-aveau celulare. Surpriză însă, omul modern se grăbeste să își inchidă zornăitoarea, la fix pentru refrenul culminant. "and she'll be theeeeree...". Arcușul se înalță pentru final, iarăși parcă timid, pasagerii își stăpânesc niște oftaturi pentru a prinde ultimele acorduri, dar civilizația ne trădează, tramvaiul opreste cald și nepăsător în stație și ne deschide ușile spre realitate.

Primesc precum un pumn valul prăfuit de aer cald de afară. Magia s-a dus odata cu versurile și scripcarul lasă vioara de sub bărbie incepând să se plimbe printre oameni. Am zece mii în buzunar, duc mana dupa ei știind că pustiu "merită". Aproape că mă imaginez dându-i hartia, cand îmi dau seama că sunt singurul care "se cauta" de bani. Brusc în mintea mea apare o scena familiara cu un rânjet actoricesc perfect "Vă e mila? V-am luat banii!!". Mana mi se retrage din buzunar în timp ce văd schema logica a mașinăriei de facut bani. "S-o crezi tu băi puștiu" mă gândesc în timp ce scripcarul apare chiar lângă mine.

Þine în mână un pahar gol de suc de la McDonalds. Paharul are o modena de 500 de lei (vechi) pe fund. Surpriză, "puștiu" e un nene scund la vreo 45 de ani. Are tricou bleu deschis, călcat cu dungă la umar și puțin transpirat sub bărbie, unde ține vioara. Pantaloni scurți (ca ai mei, ia uite domle) de 200 de mii de la Obor. N-au nici o pată. În schimb, vioara are pete albe de sacâz pe grif, în dreptul arcușului. Lemnul e un maroniu trist și uzat, dar lucios în porțiunile unde mâna face priză. Omul e probabil un virtuos fără job, un profesor muritor de foame. Are ochii resemnați, nimeni nu ii dă nimic, e chiar în spatele meu dar mie mi s-a înclestat mana anti-schemă pe bară și astept jenat să treacă pe lângă mine.

Nu mai trece, acum ca și-a revenit, lumea îl priveste mustrător pentru momentele de sensibilitate gratuită. "Ete mă că a venit să își ia banii. Scoate MÃ portofelu dă-i banii nu vezi ca a venit dupa ei hahaha". Omul tresare la cuvintele cheie "bani" si "portofel" și se întoarce din reflex dar știe deja ca e doar o glumă. Se strecoară tăcut printre pasageri până în capătul tramvaiului.

Cobor peste două stații, la Lizeanu. Între timp s-au adunat nori grei peste tot și acum bate vantul. Îmi aruncă în față hârtiuțe și o tonă de praf dar e răcoare. Știu că stă să plouă și în sufletul meu mulțumesc cerului și îi cer iertare Scripcarului ca nu am fost in stare să scot hârtia cea verde din buzunar. Picături mari încep să cadă, oamenii fug în toate părțile la adăpost ca potârnichile, dar mie îmi place. "Ploaia care va veni le va potopi pe toate". Zâmbesc așteptând să fiu iertat și botezat de stropii grei. Lumină albă deasupra mea și după trosnetul ca un gong cerurile încep să cante propria lor poveste de dragoste, în acompaniamentul alarmelor de mașini.

"Hai ploaie, HAI!" răcnesc precum tata pe munte în zilele dulci ale copilăriei mele, apoi o iau la pas spre casă cu apa șiroindu-mi pe umeri. Dacă încă e loc de povești de dragoste cu ploaie într-o zi banală de luni înseamnă că n-o ducem chiar așa rău.