[rog cititi inainte.]
[http://www.agonia.ro/index.php/prose/133602/index.html]
[http://www.agonia.ro/index.php/prose/133947/index.html]

Isi ridica ochii incetosati de somn de pe masa, privind inspre usa printre razele soarelui de dimineata. Pentru o clipa avu impresia ca zarise pe cineva pentru ca apoi sa realizeze ca erau doar umbre. Ochii i se umezira intr-o clipa, trezindu-se din visul pe care tocmai il avusese… Il lovise din plin, nepregatit fiind pentru un astfel de vis… nu! Chiar nu isi putea imagina ca ar fi putut avea o asemenea viziune dupa atata timp departe de aceasta fiinta. Pirvi in jur. Totul era neatins, absolut totul era asa cum il lasase cand plecase din casa aceea, absolut totul! Obsedanta imagine a amintirilor din locul acela il facu sa tremure din nou, oare ceea ce visase in timpul noptii… combinatia aceea intre Raluca si Lorena il epuizase. Si totusi ramasese doar un vis!

Reveni cu gandul la acea casa in care ei doi locuisera atata timp; uitase caldura camerelor acelora, caldura cu care il intampinau atunci cand si ea era acasa si il astepta cu bratele deschise si saruturi patimase de o dragoste nebuna. Uitase imbratisarile ei nebunesti, din care nici macar nu isi putea dori sa se elibere; ba isi dorea sa ramana ferecat in lacatul bratelor ei pentru totdeauna.

Apoi perioadele in care erau plecati amandoi cu saptamanile… perioade in care, singur fiind acasa, ii ducea dorul ca un nebun; o astepta pana tarziu in noapte, constient ca nu va veni, adormind prin bucatarie, cu capul pe masa, sau imbracat, intins in pat si uitandu-se la programele TV. Isi aducea aminte cum o gasea pe ea, adormita pe un colt al patului, pe sezlongul din sufragerie, cu cine stie ce carte in mana, cum o trezea din somn cu un sarut usor si dulce pe gat sau pe buze, imbratisarea aceea de foc ce urma sarutului, sclipirea ochilor ei, dorinta infocata din acestia...

Se asemanau ca doua picaturi de apa… La fel, si in acelasi timp complet diferiti. In vremurile acelea incepusera aceste vise pe care nu le putea percepe in totalitate si de aceea nici intelege. Visase de sute de ori acelasi lucru, nestiind ce avea sa se intample, niciodata nimic, nimic mai mult decat primul vis, ba chiar mai vagi, mai pline de intrebari decat cele din urma, trezindu-l in miez de noapte, fiindu-i imposibil sa mai adoarma la loc.

Nu mai putea sta locului. Nu mai putea suporta ordinea camerei aceleia, nu mai putea suporta linistea, simtea cum tot ce era in jurul lui incepe sa se invarta intr-o imensa incercare de a rade de el. Paharul gol de peste noapte zbura intr-o clipa, lovindu-se de perete si transformandu-se in zeci de bucati ce se lovira apoi, cu zgomot cristalin, de podea.

Iesi din bucatarie, trezindu-se in holul imens al casei. „Vrei sa fii sotia mea?” Tocmai se intorsese dintr-o calatorie de mai bine de o luna, era hotarat sa o ceara in casatorie. Cum intrase pe usa, Raluca i se aruncase de gat, radiind de bucurie si sarutandu-l pasional. Vroia sa il traga, apoi, spre dormitorul din mansarda, insa, nemaiavand rabdare, el o oprise acolo in hol, ingenunchind in fata ei, si privind in pamant. „Am sa iti spun ceva, Raluca.” „Ce e, dragul meu?” „Ralu, te iubesc! Asa… pur si simplu, fara nimic altceva, fara alte cuvinte, fara flori, fara licuri de soare sau susur de ape… doar cu…„ Scosese din buzunarul trenciului o cutiuta neagra, de catifea, dezvaluind un mic inel de argint. „Doar cu… dorinta aproape obsedanta de a te avea alaturi mereu! Te iubesc, Ralu! Vrei sa fii sotia mea?”

Raluca ramasese trazinita in mijlocul holului! Se uita la el cu ochii plini de lacrimi, neschitand nici un alt gest. Asteptase mult pana sa continue. Ii privea ochii fix, incercand sa citeasca dincolo de ei, dar nu reusea sub nici o forma. El, actorul desavarsit se lovea acum de privirea ei, de privirea pe care o putuse citi mereu. „Am inteles… Nu trebuia sa intreb nu-i asa? Imi pare rau!” Inchise cutiuta si o baga inapoi in buzunar, iar apoi se ridica in picioare, privind in pamant. Se trezise, apoi, cu ea de gat, izbucnind intr-un plans plans hohotit… „Da! Da, Dor! Cum sa nu! Cum sa refuz sa iti fiu sotie? Te iubesc Dor!”

Nopti de iubire patimasa, nopti de iubire nebuna, nopti de cosmaruri in care o vedea mereu plecata de langa el, o vedea singura, departe de el si nu intelegea ce se intamplase. Cat de prost putuse fi… cat de prost putuse fi pentru alegerea sa de mai tarziu! De fiecare data cand venea din calatoriile sale ii aducea cate un mic cadou, insa de fiecare data trebuia sa contina un pic de rosu, daca nu putea fi rosu complet. Stia ca ei ii place albul, insa nu ii putea rezista niciodata imbracata in rosu. Si visul acela…

Trecuse un an de cand se casatorisera. Se intorcea dintr-o calatorie de afaceri din afara tarii de data aceasta. Desuiase usa singur, crezand ca ii va face o surpriza, pentru ca reusise sa se intoarca mai devreme cu doua zile, decat data stabilita, insa imediat ce usa fusese deschisa ramasese uimit. Tot holul era luminat de un sir de lumanari ce urcau pana sus in mansarda. O descoperise in genunchi, asezata pe pat, privind-ul cu drag, si citind in ochii ei o bucurie nemaivazuta pana atunci. Cand se apropiase de ea, intelesese intr-o clipa. In brate avea un mic tricouas pentru copii, iar in jurul ei stateau pe pat nu mai mult de trei perechi de botosei. In clipa urmatoare erau unul in bratele celuilalt, plangand in hohote. Visul sau de a avea un copil se intindea de-a lungul a ani de zile, de cand era un biet student. Era fascinat si obsedat de dorinta ce se infiripa in natura sa omeneasca... in dorinta sa de... a crea... Constient insa de imposibilitatea de a avea un copil atunci, era decis sa astepte momentul cand va fi pregatit. Se luptase foarte mult pentru a putea crea situatia materiala, totul… Visul ei de a avea un copil insemna adevarata uniune a cuplului, motivul propriilor lor existente, totul, necesitatea de a-si dedica vietile cresterii si dezvoltarii acelei raze de lumnina ce avea sa se nasca din uniunea lor! Iar acum amandoi aveau sa aiba totul, visul pe care il avusesera de atata vreme...

Dar totul avea sa fie doar o alta iluzie... ca multe alte lucruri din viata sa, si acesta avea sa fie o alta iluzie. Trecusera deja cateva luni, sarcina Ralucai incepuse sa se faca vizibila, iar el, sotul, viitorul tata, era in culmea fericirii. Era o zi de Mai... ziua in care avea sa uite de sine... de viata... ziua in care toate visele aveau sa se naruiasca fara nici cel mai mic ajutor din partea Divinitatii. „Buna ziua, domnul Matei Dorian? Ne cerem scuze, de la Spitalul Universitar [...] va deranjam...”

Un pumn dureros se opri in peretele ce despartea bucataria de holul in care ea il intampinase de atatea ori, iar lacrimile izbucnira din nou cu aceeasi intensitate ca in zilele acelea. De ce? De ce el? De ce ei? De ce copilul lor? Facuse lucrul pe care il facuse toata viata, in clipele in care esuase! Fugise! „Dorian, nu, te rog! Dorian! Dorian, nu a greșit nimeni aici! Dorian, te implor! Dorian, te iubesc!” Ba da! Fusese vina lui. Fusese vina lui pentru ca nu ii fusese alaturi, pentru ca era mereu plecat. Imediat dupa accidentul stupid ce cauzase pierderea sarcinii se instrainase cu totul de toti. Fugise de toata lumea, ingropandu-se si mai tare in munca, lasand ce ii ramasese mai scump pe lume, dragostea pentru ea, sa dispara incetul cu inceptul. „Așa e! Nu e nici unul vinovat aici! Dar nu mai pot! Nu te mai pot privi în ochi, nu mai pot… vreau să se termine totul, iar lucrul asta nu se va întâmpla decât dacă unul din noi pleacă! Plec eu!” Prima floare pe care i-o daruise fusese un crin, ultima floare... la fel ca prima. Asa incepuse sfarsitul lor.

*

Iar apoi Lorena. Femeia aceea in care isi gasise singurul mod de a-si face amarul sa devina si mai greu. Oare ii mai pasa in vremea aceea? Simitse de mult, in vise, existenta ei. Schimbarile acelea din cosmarurile sale. Ceva avea sa se intample, dar niciodata nu crezuse ca avea sa fie atat de departe de adevarul pe care il vedea el. Atat de dureros...

I se adeverisera toate visurile. Unul dupa altul cu exceptia unuia... Un singur vis, singurul pe care nu il putuse vedea niciodata pana la capat. Sigurul din cauza caruia se trezea mereu si cel cu care incepuse totul. Se intreba acum de ce nu reusise niciodata sa ii afle sfarsitul. Si mai ales, de ce dupa atata timp, singur fiind in casa aceea, in lacasul in care o data fusese sanctuarul iubirii lor, avusese din nou visul acela, cel pe care il avea numai in prezenta ei...

Se hotari sa il duca la bun sfarsit. Nu il interesa finalul, dar curiozitatea ce il rodea pe interior era imensa. Curiozitatea, dorinta de a sti despre cea pe care in trecut o iubise mai mult decat pe propria viata. Se duse, isi lua pelerina, iar apoi urcand in mansarda, deschise oglinda si iesi. Unde avea sa mearga nu putea sti inca, stia ca drumul avea sa fie lung, ca pentru ca gasi calea catre ea, va avea multe drumuri de parcurs si multe dureri de indurat.

*
Incerca sa fuga, insa pasii nu il puteau duce; picioarele ii erau de piatra. Dadu coltul strazii si cazu in genunchi, disperat si cu ochii in lacrimi. Speriat! Durerea il coplesise inca o data, iar motivul era dragostea pentru fiinta aceea, pe care o zarise acolo, in curtea propriei case. Nu fusese niciodata la casa ei parinteasca, dar isi aducea aminte perfect descrierile facute de ea in primele lor scrisori, iar acum ar fi dat orice sa poata avea curajul sa intre pe poarta, sa spuna „buna ziua”, sa o sarute si sa o tina in brate, sa vorbeasca cu parintii ei, sa o faca sa rada, sa revada in ochii ei sticlirile de bucurie pe care le vazuse de atatea ori. Dar nu putea, nu mai putea face absolut nimic, iar durerea punea stapanire pe el cu o forta supraomeneasca. Nu mai exista nimic sa mai aduca inapoi dragostea,... dragostea ce renascuse in sufletul sau intr-o clipa,... in clipa in care ochii lor se intalnisera in trecerea sa...

„Dorian?”









[Bun venit printre fricile mele... 08.2005]