Un pahar de vin




-Bună ziua! Sunt un pahar de vin și am o poveste de spus. Este chiar povestea vieții mele atât cât e ea, cu toate peripețiile ei, pe care voi încerca s-o reproduce cât mai veridic posibil.
Totul a început într-o zi ploioasă de toamnă sau poate că nu era chiar toamnă; însă eu așa aș fi vrut să fie. Oamenii s-au trezit ca întotdeauna dis-de-dimineață, pierzând ore bune de somn numai pentru a ajunge la serviciu la fabrica de sticlă. Era un orășel mic unde cam toată lumea se cunoștea între ea, toți își zâmbeau anemic și mecanic, iar principala sursă de venit pentru ei era fabrica mai devreme menționată. Își beau în grabă cafeaua, își sărutau nevasta și copilul și porneau într-unul din zecile de autobuze albastre exact ca ei, ce aveau să-i ducă în scurt timp la destinația lor- fabrica de sticlă. Pe drum poate că aveau probleme existențiale, poate că adormeau, poate că stăteau pur și simplu nemișcați, d-abia așteptând să inceapă lucrul…mda… puțin probabil. Cine știe ce gânduri se ascundeau în capetele lor scăldate în atâta rutină?!?
S-au dat jos, și-au ștampilat cartelele, s-au îmbracat în uniforma lor albastră și tristă și s-au pus pe treabă. Astăzi aveau de făcut, ca de obicei, 450 de pahare de vin roșu. Buton după buton degetele lor oboseau, iar după 389 de apăsări consecutive de la fiecare din cei 9 operatori ai fiecărei benzi, am apărut EU. Înalt, suav, transparent; plin de viață și puritate. Ciudat lucru… nu am fost botezat cu un nume ca restul lumii, ci cu niște cifre. Pe banda aceea am prins viață și mi-am admirat pentru prima dată liniile fine, sculptate nu de mâinile acelor muncitori mizerabili ci de invențiile hidraulice ale unor minți mult mai luminate. Macar acele mașinării erau programate pentru rutină…Zeci de astfel de instrumente se plimbau prin fața mea. Nu înțelegeam ce e cu ele, dar mă simțeam…uimit! Singurul lucru înfricoșător era o cutie din care ieșea un fel de roșeață care cu acei ochi ai ei nimicitori transforma neîncetat sticla în frați de-ai mei. Alții văd un chip zâmbitor de mamă la naștere, eu am văzut acei doi ochi înflăcărați și mâinile mecanice înfiorătoare pentru unii, dar sentimentul a fost același.
Apoi, dintr-o dată, în timp ce mă plimbam liniștit pe banda aceea, pământul mi-a fugit pur și simplu de sub picioare; nu mai simțeam nimic. După o cădere scurtă m-am trezit în întuneric. Am căzut în gol. M-am panicat. Aș fi țipat, dar nu aveam gură. Mă simțeam amenințat; pereții, oriunde s-ar fi aflat ei, aveam impresia că vor să mă devoreze. Întunericul mă cuprindea să mă sfâșie, iar eu mă simțeam prelingându-mă ușor spre un abis etern al durerii. Pulsul îmi crescuse și simțeam că explodez. Deodată, în lamentarea mea, am auzit o voce molcomă…sau nici nu mai știam dacă e adevărată sau îmi imaginez eu totul. Dârdâiam și mă mișcam anevoios în cutie. “Nu-ți fie teamă…”; asta auzeam mereu. M-am întors ușor, pregătit pentru tot ceea ce era mai rău și am dat nas în nas cu el: un pahar impunător, usor ciobit care parcă doar din priviri m-a aruncat la pământ:
- Nu-ți fie teamă…toți așteptăm același lucru.
- Care toți?
- Paharele de vin, NOI.
- Unde o să ajungem? Ce așteptăm?
- Așteptăm să ajungem în diverse locuri. Depinde de noroc…magazine, restaurante, etc.
- Păi da’ tu cum stii atâtea?
- Eu trăiesc de mult timp. Sunt un unicat. Sunt al 451-lea pahar, cel care nu trebuia să iasă niciodată. Sunt o greșeală, dacă vrei. Un dobitoc a apăsat o dată în plus pe buton, s-a rupt banda, dar asta e… am apărut și au trebuit să aibă grijă de mine. Acum am fost aici pentru reparații.
- Dar care e menirea nostră?
- Nu știu…nu m-am gândit niciodată. Presupun că să fii umplut cu cât mai mult vin, și din soiurile fine și din cele mai proaste, să ajungi prin diferite locuri și să reții gusturile specifice care îți vor plăcea. Dar din păcate nu vei avea nici un control asupra drumului pe care vei merge. Vei fi purtat ca o piatră de albia râului, iar tot ce vei putea face e să găsești lucruri plăcute în timp ce plutești. Iar la un moment dat, inevitabil, un dobitoc te va scapa și vei crapa în așa hal in cât orice reparație e în zadar.
- Adică nu voi mai fi? Zi mai multe…
- Nu mai pot. Sunt și eu bătrân și obosit. Nu te mai gândi la asemenea lucruri. Hai să dormim!

Am încercat să adorm, însă era în zadar. Întrebările mă măcinau, iar lucrul care ne transporta tot țopăia și scotea un sunet metalic îngrozitor ce mă zgâria pe tot creierul.
În sfârșit sunetul metalic s-a oprit, dar eu tot nu adormisem. Două mâini negricioase ne-au scos din cutia aceea și ne-au așezat pe o masă rotundă. Un tip cu o cămașă albă și păr castaniu s-a apucat să ne șteargă de zor cu o cârpă pentru ca într-un final să ne așeze suspendați cu capul în jos pe niște bare metalice. Mi-era să nu-mi explodeze capul…ah, Doamne! Cât uram controlul ce-l aveau alții asupra mea! Mai târziu am aflat de la 451 că locul unde ajunsesem era un restaurant și că în curând ne vom împlini scopul… acela de a fi umpluți cu vin roșu. Am fost lăsați acolo să așteptăm, să ne prăfuim, să ne facem griji. Nouă ni se păreau veacuri, însă nu trecuseră decât câteva minute. Toți se plimbau pe lângă noi și-și vedeau de ale lor, lăsându-ne să stăm acolo pănă ce aveam să murim.
Același tip îmbrăcat in alb m-a ridicat și m-a așezat pe masă în poziția mea normală. Eram atât de ușurat. Lângă mine am zărit o farfurie, niște șervețele și un cuțit și-o furcă… lucrurile pe care le găsești cam pe orice masă de restaurant, după cum spunea 451. Însă aici am mai descoperit ceva…L-am găsit pe 875 - pahar de vin alb. Împreună cu el am mai depănat memorii și ne-am pregătit amândoi să fim umpluți cu vinuri fine și mai puțin fine, să ne dispară de tot puritatea și să ne apropiem de scopul nostru final.
Pe zi ce trecea, ospătarii mă umpleau cu tot felul de vinuri roșii: Merlot, Pinot Noir, Cabenet Sauvignon; fiecare din diferite părți ale lumii, fiecare cu un gust atât de diferit, Chianti, Shiraz, Tempranillo, până și Sangria a picat înauntrul meu, umplându-mă de noi și noi experiențe. De fiecare dată sentimentul era diferit; fiecare vin îmi producea o stare diferită. Nu mai contau micile zgârieturi și ciobituri pe care le aveam. Mă simțeam atât de bine încât părea că nimic nu mă va mai putea înfrânge. Dar mă înșelam amarnic. Un ospătar nou, un copil prost care nu știa nimic despre vinuri, m-a umplut cu un Chateaux Bordeaux… Oricât de fin ar fi fost, tot vin alb rămâne. Simțeam că tot corpul mi se prăbușește sub căldura nimicitoare a vinului…părcă pielea mi-era smulsă de niște gheare invizibile…Nu mai puteam respira, transpiram și plângeam atât de durere, cât și de rușine. Într-o clipă totul a fost gata… Clientul a stropit peste fața băiatului vinul spurcat ca o flegmă bolnăvicioasă, fiecare aruncâdu-și priviri hidoase în timp ce fețele lor se deformau înaintea mea asemeni acelui furnal care mi-a dat viață. Iar eu… eu am zburat până în cealaltă parte a camerei… Singur, înfrigurat, spart și nefolositor, în colțul meu unde totul era paralizat, am aflat ce vroia 451 să zică : Trăim, acumulăm experiențe, ne simțim bine, ne simțim rău, însă oricât de mult ne-am schimba opiniile, sentimentele, hainele sau înfățișarea, nu ne vom putea schimba niciodată cu adevărat, pe de-a-ntregul. Rămânem tot ceea ce eram în esență și ceea ce s-a decis că vom fi…un pahar de vin, un ospătar, o curvă, un scriitor… un pahar de vin.