A fost odata TIMP...
Pe vremea când timpul creștea în copaci, ba chiar și-n unii mici arbuști, oamenii nu erau lacomi.După o recoltă bogată de timp, stocau majoritatea prin hambare, pentru generațiile viitoare, și păstrau câteva borcane sub prispă, pentru risipa de fiecare zi.
Da, viața omului e o risipă de timp. Un consum inutil, căci omul nu produce timp, iar acesta nu se regenerează. Îl scăpăm printre degete ca niște copii pofticioși.
Dar pe vremea aceea un borcan de timp te ținea un an. Când vedeai că dai de fundul borcanului mai trăgeai de el, te mai abțineai de la îmbătrânit. O călătorie, chiar și-n alte galaxii, nu era grbită, ca azi. Caii trăgeau încet la căruță, oamenii gândeau încet și se speriau greu. Trăiau pe vremea aceea din dragoste și plăcere, căci dragostea e atemporală. Plăcerea transcede suferința zilnică și limitele existenței noastre. De aceea o obținem atât de greu.
Oamenii se mulțumeau odată cu trăirea atemporală. Mai luau o gură de timp, mai luau o gură de viață.
Dar timpul creeayă dependență, nu stiați?
Timpul trece, și oamenii cu el. Azi nu mai sunt cei de ieri. Mâine poate altcineva îmi va continua povestea, dar acum sentimentul târziului arghezian ne apuca de un picior și ne trage înapoi.
În loc să înaintăm, să progresăm în nemurirea noastră trecătoare, consumăm din ce în ce mai mult timp și îmbătrânim sufletește.
Copiii noștrii tind spre moarte din prima zi. Nu mai gândesc cu sufletul, ci cu mintea, păcat primordial ce dă un gust amar vieții.
Roadem munți întregi de timp și ni se sterpezesc dinții. Timpul astfel măcelărit ne roade pe dinauntru și facem cangrenă la suflet, ochii ne devin reci și căutăm plăcerea în efemeritate, în destrămăturile pânzei timpului.
Precum prizonieri ai condiției noastre, am uitat să evadăm și privim fără speranță prin golurile timpului.
Sărmanul Dionis, ultimul dintre cei care au știut să aprecieze timpul și încrețiturile sale, a avut grijă să-și lase mărturia scrisă pe un perete de firidă goală.
Acum zacem pe la colțuri de stradă și așteptăm să mai crească o recoltă de timp, dar timpul nu crește, timpul zboară. Drogul nostru, salvarea noastră, moartea noastră, vine înspre noi, cu sfârșitul înainte.
Simțim mereu că întârziem și ne ofilim pe dinauntru, dar moartea e punctuală. Ea nu o să întârzie, dar o să ne prindă nepregătiți...de data asta.
Ne vom cere scuze și vom amâna totul...până mâine, când alții o vor lua de la capăt pentru noi. Iar sentimentul târziului, veșnic la locul de muncă, nu va ezita să-i agaseze și pe ei.
Noapte bună!