Și păsările se înțeleg între ele. Poate nu mă veți crede, dar eu știu lucrurile astea de la gaița mea, care, fiindcă am învățat-o să vorbească, mi-a descoperit câteva taine ale graiului păsăresc. Dacă, spre pildă, auzi ciripind o rândunică, crezi că i-a venit așa, un gust să facă gălăgie, în vreme ce dânsa dă povață puilor ei: “Nu când nu sunt eu cu voi”. “Ia! pisica”. O vrabie ciripește pe ogoare, ție puțin îți pasă. Și ei, biata, i-a sărit inima din loc: “Uliul”. În nopțile cu lună asculți privighetoarea – te încântă; ajungi să crezi că pentru tine își varsă în gâlgâiri ploaia de mărgăritare. Nici nu bănuiești că-și plânge numai dragostea ei.
Așa, mulțumită gaiței mele, am ascultat, dăunăzi, o convorbire între un măcăleandru și un scatiu. Să vă spun:
“Cioc! Cioc! Cioc!” se aude de departe. Măcăleandru zice:
- E ciocănitoarea!
- Ciocănitoarea, răspunde scatiul, ce-o fi căutând mereu?
- Caută veverița, îi răspunde măcăleandrul.
- Veverița? de ce?
- Urâți îmi mai sunteți voi, scatiii, că nu știți nimic. Nu-i cunoști povestea? Să ți-o spun!
- Demult, m-asculți scatiule? începe măcăleandru, demult tare, la-nceput, pe când oamenii erau puțini de tot și poamele și mai puține, veverița a dat într-o bună zi peste un pom ciudat, cu roada rotundă, tare, dar cu miezul dulce și gustos. Dăduse peste un alun. I-au plăcut alunele și, vezi, ființă prevăzătoare, să nu mai pățească cum o pățise când rosese o iarnă întreagă coaja copacilor, ca să se hrănească, ce i-a venit în gând? Să strângă alune. Și a umplut scorbura de cu toamnă. Tocmai se bucura că dăduse norocul peste dânsa, făcea planuri mari, să nu se mai miște toată iarna din căsuța ei, nici cu vârful botului să nu miroasă vifornița, când într-o bună dimineață, se zgârie la un picior într-o coajă. Caută. Coajă de alună! Dar de unde? că ea nici nu se atinsese încă de alunele strânse. Cercetează. Un sfert de alune mâncate! S-a mâhnit veverița, dar s-a și minunat. S-a dus la pândă ca să prindă pe hoț. S-a ghemuit în fundul scorburii, una cu copacul, și a așteptat. Ce era? Ciocănitoarea, cum o vezi, sări ici, vâră-te colea, dă de scorbură, în scorbură de alune, și cum e iscusită, a înțeles că în alune trebuie să fie ceva. Craț! iacă miezul. Bun! Craț! craț! craț! s-a pus pe mâncat.
Din ziua aceea venea în fiecare amiază să-și ia prânzul. În dimineața când o pândea veverița, a venit tot așa zglobie, dar abia intră în scorbură că veverița se repezi și o prinse de coadă. Ciocănitoarea voi s-o zbughească afară, dar veverița se repeziși oprinse de coadă. Dă-i în sus, dă-i în jos, lasă coada, ca șopârla în laba veveriței, și pe ici ți-i drum. Mai târziu, când i-a mai venit inima la loc, și s-a văzut fără coadă s-a întors la veveriță să se roage de dânsa. N-a mai intrat în scorbură, și smerită, a bătut cu ciocul: Cioc! Cioc! Cioc! Dar veverița își mutase culcușul! De atunci mereu ciocănește la fiecare copac, dar nici că dă de răspuns.
- Și de atunci, întreabă scatiul, n-are ciocănitoarea coadă?