Noaptea sfârșea ca un lemn în cămin.
Harpele întunericului, năvod pentru statuiele de fildeș din salonul amintirilor, se topeau sub cenușa de aur a vocilor din lună.
Anii, acești nasturi căzuți de la haina timpului, se îngroapă în carnea de umbre.
Oglinda viitorului, ochiul dinăuntru, a sfredelit cu un rubin cărbunele: urme din moartea galbenă a osului, scheletul e al tău și nu vei trece gardul infinitului.
Halatul de abanos, liniște a sinucigașului, îți va rămâne în pipăit și în dorință.
Se năruie pereții aerului, plantele sună zimții, descătușați de echilibru, vinele globului înroșesc haosul.
Pe lacul cerului, îndepărtată, plutește nufăr, fantezia de sânge a buzelor tale.
Degetele albastre ale privirii îmi mângâie obrazul sufletului.
Da. Și în piruetele de fum, gura de cretă a nopții aburește geamul visului.