Medalionul de argint




Medalionul strălucește în razele roșiatice ale amurgului, așa cum îl țin protector și posesiv, învăluindu-l în căldura palmei. Când îl privesc, un film imens mi se derulează în memorie, de la nașterea miraculoasă a medalionului, chipurile celor ce l-au purtat ori doar admirat, până la pierderea sa, voită ori nu.

*

Mi se spunea „Prințesa”. M-am confundat atât de mult cu porecla mea, încât numele meu adevărat nici nu mai contează, nimeni nu și-l mai amintește, mai ales eu, încât dacă cineva m-ar striga acum pe nume, n-aș tresări în fața numelui meu, nici măcar ca în fața unei vechi amintiri.
Purtam la gât un medalion de argint ce reprezenta profilul fin al unei femei, ce părea că seamănă cu o prințesă. Niciodată nu scoteam medalionul de la gât, purtându-l zi și noapte, mă obișnuisem atît de mult cu prezența lui în viața mea, încât aveam senzația că face parte din mine, iar dacă aș fi renunțat la el ori l-aș fi pierdut, numai gîndindu-mă la posibilitatea absenței lui, simțeam un gol de parcă mi-ar fi lipsit o parte a trupului.

*

Am deschis ușa podului și m-am oprit în prag. Un val de curent răscoli praful vechi de peste douăzeci de ani de când nu mai intrase nimeni aici. O liniște apăsătoare ca și aerul plin de praf înconjura încăperea vădit nelocuită, cu o înfățișare atrăgătoare și enigmatică de vechi. În dreptul scării se formase o pânză groasă de păianjen, ce luase forma ușii, iar în dreptul ochiului de geam, printr-o pânză subțire și transparentă, se zărea cerul înnorat. Cu timpul, podul se transformase într-un depozit de lucruri ce nu mai puteau fi folosite, unele chiar de la începutul secolului, mai ales anul 1930 era adânc impregnat în această atmosferă, părea că am intrat chiar în lumea aceea care fusese părăsită definitiv, la fel ca lucrurile ce stăteau unele peste altele, abandonate într-o dezordine amețitoare. Întotdeauna când intram aici, priveam cerul printr-o gaură a pânzei de păianjen, simbolizând însăși cucerirea universului. Intrând, am recunoscut un scrin vechi și prăfuit, încât nu i se mai cunoștea culoarea și l-am deschis.
Odată cu ridicarea capacului se răspândi un miros rânced de frunze moarte prin toată încăperea. Am luat un vraf de cărți din scrin și după ce le-am risipit pe dușumea, am scos din adâncul lui un tablou acoperit de un strat gros de praf. Ștergând praful de pe fotografia înrămată a străbunicii mele, o priveam surprinsă de parcă nu ar fi fost o fotografie, ci o oglindă în care-mi descopeream chipul. Fiindcă semănam atât de mult cu femeia din fotografie, încât dacă nu ar fi avut părul alb, chiar și eu aș fi putut crede că e fotografia mea. La gât purta același medalion cu profilul prințesei cu umbre fine modelate în argint.

*

Nașterea medalionului s-a petrecut demult și atât de straniu, încât s-a pierdut în timp, devenind legendă. Privind chipul de argint atât de fin cu nuanțe abia perceptibile de gri, reprezentând profilul unei femei sensibile și orgolioase ce și-a dorit să fie nemuritoare, mi-am amintit cum a călătorit acest medalion atâtea secole, până în ziua în care a ajuns la mine. Puterea pe care o simt renăscând în mine în timp ce îl port la gât, poate însemna chiar forța memoriei, fiindcă îmi amintesc în fiecare noapte fragmente din viața femeilor ce l-au purtat înaintea mea.

*

Chipul imprimat în medalion este cel pe care și l-a dorit Meduza să-l aibă. Meduza era singura muritoare dintre cele trei surori Gorgone, deci vulnerabilă. Suferea când își vedea chipul monstruos în oglinda tremurătoare a apei. Urla de durere în fiecare dimineață, văzându-și chipul, care, în ciuda speranțelor ei, devenea din ce în ce mai hidos. Legenda spune că privirile lor erau atât de puternice și de ucigașe, încât cine le privea doar o clipă sau era privit de ele, se prefăcea în piatră.
Într-o zi, la amiază, pe când dormea pe țărmul mării, Meduza a avut un vis, în care se transformase, dobândind deja chipul pe care dorea să-l aibă pentru a fi iubită. Iar lângă ea, era bărbatul pe care îl visa mereu. Ori poate că visul ei de dragoste era o presimțire, fiindcă bărbatul din vis era chiar Perseu. Când, în lumina orbitoare a soarelui, Meduza a întredeschis ochii, a avut un moment de confuzie, crezând că încă mai visează. Era însă deja prea târziu, fiindcă în momentul în care Meduza l-a simțit lângă ea, Perseu avea sabia încovoiată îndreptată spre ea, în ultima fracțiune de secundă, înainte de a o ucide.
Se pare că regretul Meduzei, neputința ei de a avea chipul din vis, au luat forma unui chip de femeie, lacrima ei devenind imaginea chipului dorit. Acea dorință ascunsă a Meduzei, a devenit într-adevăr nemuritoare, cum ea a sperat zadarnic să ajungă, cutreierând lumea sub forma unui medalion de argint, timp de secole, înfluențând numai ori schimbând total numeroase destine.
Legenda greacă spune că Meduza nu l-a putut vedea pe erou, nici măcar în clipa morții, și nici n-a avut astfel puterea de a-l preface în piatră, Perseu devenind nevăzut, deoarece purta coiful vrăjit al lui Hades și a privit-o indirect, prin scutul zeiței Athena, în care chipul hidos al Meduzei se reflecta ca într-o oglindă. Însă Meduzei, în timp ce era trezită brusc din vis de către șerpii înspăimântați din jurul ei, i-a rămas pe retină chipul bărbatului din vis, ca un blestem ce avea să cadă asupra eroului, nu numai până la moartea lui, ci urmărindu-l și în viețile viitoare, în care va ispăși veșnic uciderea ei.

*

Străzi lungi și înguste care coborau toate spre malul mării. Mirosul sărat al brizei. Sat de pescari, care trăiau de pe o zi pe alta, numai din negoțul cu pește. Nimic deosebit nu se întampla vreodată în acel sat îndepărtat de la malul mării. Sâmbăta se duceau la oraș, să vândă peștele. Nunți, botezuri și înmormântari, acestea erau singurele întâmplări deosebite din viața acelor pescari.
Nici în viața Minei nu se întâmplase nimic în cei patruzeci de ani pe care îi împlinise. Și nici nu exista întâmplare care să-i tulbure viața ei monotonă de nevastă de pescar, alături de Nikos ce se ducea în fiecare noapte să-și arunce năvoadele, exista doar mirosul de pește ce intrase pentru totdeauna în lucruri și în oameni, pe care ajunsese să nu-l mai simtă, cum ajunsese să accepte și veșnicul tuci de mămăligă așezat pe pirostrii în mijlocul curții. Singurul eveniment din viața Minei a fost Silvia, fiica lor, a cărei prezență delicată i-a făcut să îndure mai ușor mizeriile vieții de pescari.
Într-o dimineață, în timp ce despica peștele, Mina a zărit o strălucire în măruntaiele unui pește; spălându-l de sânge a descoperit un medalion de argint, ce reprezenta profilul unei femei neobișnuite, „poate o prințesă”, gândi ea, cu trăsături înnobilate de umbre fine, cenușii, imprimate în argint.
- Aruncă-l înapoi în mare!, o îndemnă Nikos, când îi arătă medalionul.
- E păcat, e atât de frumos!, spuse Mina, hotărându-se să-l păstreze. Se gândea cât s-ar bucura Silvia să-l poarte.
Cum îl puse la gât, Silvia se simți ciudat, de parcă nu ar mai fi fost ea, fată de pescari obișnuiți, fără trecut și fără viitor, ci o altă ființă, mult mai complicată, pe care o atrăgea încontinuu marea, de parcă de acolo, din largul mării, ar fi venit pe lume și nu din coliba simplă de pe plajă.
Silvia devenise din ce în ce mai tăcută, mai retrasă, nu mai vorbea cu nimeni, se izolase de lume într-atât, încât nimeni nu mai putea ajunge până la ea. Se plimba în fiecare dimineață pe țărm, simțind o atracție irezistibilă în apropierea mării, ca o forță nevăzută ce o chema în larg.
Razele soarelui se reflectau roșiatice în mare, la ora când cerul se îngemăna cu marea. Silvia se plimbase pe țărm, tăcută, cu privirea absentă, toată ziua. Părea că așteaptă un semn. Ca pe o întâlnire cu o întâmplare așteptată toată viața. Înainta încet în larg, pas cu pas, devenind din ce în ce mai greu de văzut, până ajunse la un punct abia vizibil în zare, „un pescăruș în voia valurilor”, spuseră oamenii.
Când i-au gasit trupul a doua zi dimineață, trăsăturile ei se schimbaseră, de parcă nu mai era ea, deveniseră mai fine, semănând perfect cu femeia al cărei chip fusese imprimat în medalionul de la gâtul Silviei. Oamenii din sat au pus gestul Silviei pe seama nebuniei, povestea Silviei a fost cunoscută și comentată în mod exagerat de presa din toate colțurile lumii, însă nimeni nu a înțeles că Silvia nu s-a sinucis, ci doar a plecat în larg, ea făcând fără voia sa un legământ cu marea, prin medalionul pe care a acceptat să-l poarte și a răspuns numai chemării magnetice a mării, căreia de fapt îi aparținea.
Numai Mina și Nikos au înțeles gestul Silviei și în ignoranța lor de pescari săraci din acel sat atât de îndepărtat de civilizație, și-au spus că, poate chipul acela a aparținut unei zeități, care trebuia să intre în posesia medalionului ce i-a aparținut cândva. Atunci, ei au luat barca, ducându-se în larg, atât de departe, încât abia se mai zărea țărmul și acolo au împrăștiat cenușa Silviei, iar în același loc au aruncat medalionul pentru a încheia acel lanț al nenorocirilor, a căror victimă poate că nu întâmplător a fost și Silvia, fiind aleasă să poarte și să înapoieze un obiect pe cât de delicat, pe atât de blestemat.
Nesătul de sânge și de nemurire, acel regret al Meduzei a alunecat la fundul mării, pentru a face numai o escală înainte de a-și continua destinul său straniu de aducător de moarte, fizică ori spirituală, printr-o putere ce se păstra de secole în adâncul mării și creștea odată cu fiecare generație de victime, de parcă ar fi acumulat, rând pe rând, toate forțele lor spirituale. Destinul medalionului nu se putea refuza ori evita, nimeni dintre cei „aleși” nu putea scăpa, cel mult ar fi putut face o alegere între spectaculos și anonimat.
Niciodată n-am putut să mă plictisesc. Stau în pat rezemată de o pernă de catifea verde, pentru a acoperi tăblia patului, care este chiar o pirogravură veche făcută de bunica. O acopăr pentru a putea rămâne singură cu gândurile mele. Îmi plac încăperile mobilate cât mai simplu. O mobilă complicată cu sculpturi sau cu diferite detalii mă sufocă și-mi paralizează imaginația, reducând-o la aceeași obsesie. Tablourile de pe pereți îmi blochează imaginația la un singur lucru și simt că îmi pierd libertatea odată cu fiecare lucru din cameră care îmi domină gândurile. Sunt legată sentimental atât de mult de fiecare obiect din jurul meu, până la pierderea oricărui sens al acestuia. De pildă, eu nu mai văd și nu mai înțeleg nimic din pirogravura de la marginea patului. Pentru mine, de foarte mult timp, ea înseamnă numai ratarea. Scena biblică reprezentată de pirogravură, mă face să mă gândesc la viața care ar fi putut fi, la credința și speranța care s-au făcut tot mai mici, irosindu-le în lucruri inutile, până când n-au mai existat deloc.
În fiecare dimineață mă trezesc cu sentimentul că aceea este dimineața eternă, în care îmi voi învinge toate tentațiile la care mă îndeamnă viața din jurul meu, fiindcă în fiecare dimineață a vieții mele se dă aceeași luptă: eu împotriva vieții. Și, de fiecare dată, sper că voi învinge, am sentimentul că aceea este dimineața mult așteptată, dimineața eternă, în care mă voi așeza la masă, ori simplu, doar în fotoliu, numai cu o hârtie pe genunchi, pe care voi așterne din memorie sau din intuiție, povestea vieții ultimelor generații, pe care le-am cunoscut ori nu, din neamul meu.
Mă uit la pirogravură și nu-i înțeleg sensul, bunica mea se trezea în fiecare dimineață și cobora la subsol, în bucătărie, unde spăla vasele și freca oalele pe toate părțile, până se trezeau ceilalți. Odată chiar mi-a spus: „Când îți vei aminti de mine, să nu uiți să speli oalele pe dinafară, niciodată n-am suportat să le văd murdare”.
De câte ori spăl vasele, îmi amintesc de bunica și niciodată nu curăț oalele pe dinafară, poate de teamă să nu ajung să-i semăn, ori de teamă ca gestul ei să nu fie molipsitor chiar după trecerea anilor și să ajung să-mi pierd și eu speranța, la fel ca ea. S-a resemnat, renunțând să mai picteze, deși avea un talent rar întâlnit și o intuiție deosebită în alegerea culorilor, imediat după ce s-a măritat și a avut doi copii.
Când am întrebat-o de ce a renunțat așa de ușor, mi-a răspuns că atât dorea ea de la viață, că e mulțumită având o familie și că demult trăiește numai prin copiii ei. Dar eu nu am crezut nimic din toate vorbele ei, ci mi-am imaginat că se trezea de dimineață, începându-și munca din gospodărie, care dura până seara, pentru a nu-i mai rămâne timp să se gândească la alt fel de viață, care ar fi putut să fie.
De la ea mi-a rămas medalionul de argint, bunica mea nu l-a purtat, ci doar l-a păstrat în scrinul din podul casei, unde ajunsese să-și păstreze și tablourile, poate ca o influență a medalionului în destinul ei. Iar eu nu numai că îl port, dar nu mă pot despărți nici psihic de el, însemnând nu numai speranță, ci tot trecutul, prezentul și viitorul împreună, scriu despre el și am credința că doar așa voi reuși să-i opresc blestemul.

*

Pe bunica mea o chema Kipra Galyanoff și era al cincilea și ultimul copil al unei familii sărace de muncitori bulgari. S-a născut în februarie 1907, în Sofia. Locuiau într-un cartier la marginea orașului. Când sora ei mai mare, Dafina, s-a măritat, Kipra avea numai șase ani și a plecat să locuiască în casa Dafinei. De atunci, Kipra nu s-a mai întors niciodată acasă.
Dafina s-a măritat cu un negustor bogat, Dimitriu Vanciu, care era român, cu toate că locuise în Sofia de când s-a născut. N-au mai putut să locuiască împreună decât câteva luni de la căsătoria lor, fiindcă între timp a izbucnit războiul în Balcani. Când s-a înrolat în armată, Vanciu i-a lăsat Dafinei o adresă din România pentru un eventual refugiu, el dorind să se stabilească definitiv în România, ceea ce s-a și întâmplat, dar mai târziu.
Rămasă singură, doar cu sora ei mai mică și cu servitoarea, Dafina era foarte neliniștită. Noaptea nu mai putea dormi, casa i se părea pustie și imensă. Cârciuma și magazinele de la parter erau închise, încă din primele zile de când a început războiul. Încăperile erau goale, dalele de marmură reci, albe cu umbre roșiatice, pe pereți siluetele, care păreau că dansează atât de repede încât nu li se putea zări conturul, o înfricoșau și mai mult.
Într-o dimineață, Dafina a luat-o pe Kipra și s-a dus la mama și la frații ei, ce locuiau pe una dintre străzile lungi și murdare de la marginea Sofiei. La plecare, vecina ei a chemat-o și a întins cărțile de tarot. A îndemnat-o pe Dafina să tragă o carte, iar ea a întors „Roata Destinului”. Și a mai ales încă una, cu care a acoperit-o pe prima. La sfârșit, când a întors-o, au văzut că era „Moartea”. I-a spus Dafinei să plece din casă, fiindcă tot răul care va veni, era legat de locul acela în care trăia, dacă va părăsi acea casă poate că va avea șansa de a-și schimba destinul. A mai adăugat că soțul ei va pleca definitiv din țară, dar fără ea, care va sfârși în acea casă blestemată de care îi era legat destinul.
Întoarsă înapoi acasă, mai înspăimântată decât înainte, din cauza previziunilor sumbre care o obsedau, Dafina a început să-și facă în grabă pregătirile de plecare. Până seara, plecarea lor în România deja fusese hotărâtă, totul era pregătit cu o grabă disperată, în așa fel încât a doua zi dimineață să poată pleca.
În ultima clipă, când bagajele erau încărcate în căruță, iar Kipra era așezată lângă ele, așteptând cu emoție plecarea, Dafina s-a auzit strigată. Era servitoarea care o chema înapoi în casă, spunându-i că o caută cineva. „Nu te duce, hai să plecăm!” o rugă Kipra. Dafina a vrut să plece, dar servitoarea a venit, insistând până a convins-o să se întoarcă, sub pretextul că sunt două cunoștințe ale soțului ei, care o așteptau în salon și nu s-ar cuveni ca ea să plece fără să le vorbească. Kipra, presimțind că se întâmplă ceva rău cu Dafina, a vrut să meargă după ea, dar servitoarea n-a lăsat-o, ținând-o cu forța afară.
Când, în cele din urmă, văzând că a trecut prea mult timp, iar Dafina nu a mai ieșit din casă, Kipra împreună cu servitoarea a intrat după ea, căutând-o în toată casa, până ce a găsit-o în pivniță, înecată. Au recunoscut părul lung și negru al Dafinei, plutind deasupra apei din pivniță, care ajungea deja la primele trepte ale scărilor ce duceau la subsol. Se pare că asasinii Dafinei au sperat să afle ascunzătoarea în care își ținea banii Vanciu, fiindcă servitoarea le-a spus că atunci când avea nevoie de bani, el cobora în pivniță.
Iar presimțirile sumbre ale Dafinei s-au adeverit, ei făcându-și planul împreună cu servitoarea, cu câteva zile înainte, numai că Dafina ori n-a știut că Vanciu își ținea banii într-o ascunzătoare în peretele pivniței, sub o placă de marmură, ori n-a crezut că va fi ucisă.
Nu s-a aflat niciodată cine a ucis-o pe Dafina, în acele vremuri tulburi, în care lumea era preocupată de știrile de pe front, iar Kipra a rămas toata viața cu obsesia morții Dafinei, gândindu-se că, dacă s-ar fi dus împreună cu ea, poate Dafina n-ar fi murit. De la Dafina i-a rămas medalionul de argint, pe care nu l-a purtat niciodată, fiindcă se gândea că poartă ghinion și îi aducea aminte de moartea surorii ei.
Însă moartea timpurie a Dafinei, la numai nouăsprezece ani neîmpliniți, a marcat destinul familiei mele de câteva generații, deoarece nu numai că a fost destrămată, însă atunci a existat un moment hotărâtor, care i-a îndemnat să plece spre necunoscut și să-și înceapă viața în alt spațiu și în altă limbă, arătându-ne cât de ușor putem ajunge bulgari, români, greci sau orice altceva.
Abia după doi ani a aflat Vanciu de moartea Dafinei, când s-a întors de la război, în 1916, și a plecat definitiv din Bulgaria, împreună cu Kipra, stabilindu-se în România, la Iași și nu la București, cum se gândise la început. După câțiva ani, în 1920, Vanciu s-a recăsătorit cu o grecoaică, Nike, pe atunci el deja ajungând foarte bogat, fiind patronul unei fabrici de confecții și proprietarul unui bloc în Târgul Cucului. Împreună cu Nike, în amintirea Dafinei, a crescut-o pe Kipra, ca și cum ar fi fost fiica lor, fiindcă n-au avut copii. Odată cu naționalizarea și-au pierdut toată averea într-o clipă, rămânând chiriași într-un apartament cu două camere în blocul care le-a aparținut înainte. Vanciu n-a putut suporta pierderea averii acumulate de o viață, și a murit subit, făcând infarct.
Nike a continuat să trăiască singură până la nouăzeci și trei de ani într-una dintre cele două camere ale apartamentului, fiindcă pe cealaltă a închiriat-o unor muncitoare ce lucrau în trei schimburi la fabrică, nu pentru bani, ci pentru că nu putea suporta singurătatea. Îi era teamă că va muri singură, fără să aibă nici măcar pe cineva să-i țină lumânarea, presimțire care a devenit realitate, deoarece a murit singură, așa cum a trăit.
Când am cunoscut-o, Nike avea cam optzeci de ani și, deși era la o vârstă înaintată, nu dezmințea deloc frumusețea legendară a grecoaicelor. Camera ei era mobilată ca la începutul secolului, atmosfera aceea stranie țin minte că m-a impresionat când am văzut pentru prima oară mobilele negre, cu o strălucire aproape ștearsă, înalte și sculptate fin, până la cel mai mic detaliu. Perdelele albe, înflorate și lungi până jos, acopereau delicat ferestrele luminate învăluind discret doi pereți ai încăperii. Vaze pline cu liliac alb și trandafiri roșii erau așezate pretutindeni, luminând atmosfera camerei.

*

Am privit multă vreme fotografia străbunicii mele, până când am reușit să-mi amintesc clipe din viața ei, atât de intens, încât îmi pare că le-am trăit eu, și nu ea. Și nu mai știu dacă eu am trăit cândva destinul ei tragic, ori ea, în timp ce stau acum între două reclame fosforescente, cu chipul ei în memorie, în mijlocul mulțimii dezlănțuite ce trece în toate părțile prin fața mea, pe Calea Victoriei, la fel ca pe podul Tamisei, ori aiurea, strângând în pumn medalionul de argint, simbol neștiut al atâtor vieți din epoci trecute.
Luminile reci ale reclamelor se sting, se aprind încontinuu, ca doi ochi ai memoriei, ca amintirile, colorând întunericul din noi, de pretutindeni.
( proză apărută în revista Cuvîntul, februarie 1998; fragment din volumul Medalionul de argint, în curs de apariție la Editura Bibliotheca)