Vasilică era trist. Simțea o durere în suflet, ca și când ceva ar lipsi de acolo. Știa bine ce este, dar încerca să nu se gândească la asta, ca să nu îl doară și mai tare.

Motivul pentru care îl durea însă sufletul, era faptul că Vasilică avea suflet. Avea ce sa îl doară. Dacă nu ar fi avut suflet, nu l-ar fi durut. Sufletul. L-ar fi durut poate corpul din diverse motive externe (singur nu și-ar fi făcut niciodată rău), dar acele dureri nu îl mai impresionau pe el de ceva timp (chiar dacă la dentist încă i se strângea un pic inimioara).

Pentru el, sufletul lui era atât de important încât reușise să îl separe de corp, și să îl pună undeva deasupra, înaintea acestuia! Reușise să facă din sufletul lui, o prioritate în adevăratul sens al cuvântului. Lucru care îl făcea să fie foarte mulțumit de sine. Și care îl durea enorm uneori.

Datorită nivelului ridicat de conștiință de sine pe care Vasilică ajunsese să îl aibă, el reușea să înțeleagă foarte bine ce se întâmplă cu el și cu cei din jur în multe situații. Oameni care nu își cunoșteau sufletul la fel de bine veneau la el să-i ceară sfatul sau să-și spună oful, și Vasilică se bucura de fiecare dată să îi ajute într-un fel sau un altul.

Nu considera că lumea are nevoie să fie salvată, și nu urmărea asta. Considera doar că pentru fiecare ar putea să fie mai bine dacă fiecare și-ar da seama de ceea ce are cu adevărat nevoie. Și își dorea ca lumea să fie mai fericită, ca să poată astfel să fie mai bună. "Salvator de suflete", așa îi spuneau.

Într-o zi, de la biroul său mobil (corpul său), aflat în acel moment undeva printr-o pădure, Vasilică observă sprijinit de un copac, un băiețel. De la distanță, părea un băiețel normal, avea corp, cap, mâini și picioare... ba chiar și o șapcă pe cap! Dar apropiindu-se, ceva i se păru în neregulă. Băiețelul stătea trist și tăcut, cu ochii pierduți undeva în zare, cu mâinile inerte atârnând pe lângă corp. Ceea ce i se păru însă cel mai ciudat era faptul că o veveriță îl mușca de unul dintre picioare... și el nu schița niciun gest!

Vasilică se gândi că băiețelul era mort, dar când se apropie, acesta își mișcă privirea înspre el. Era viu... așa părea...

După ce veverița fugi speriată în pădure, Vasilică se așeză lângă băiețelul ciudat. Uitându-se mai atent, ceea ce observă îl șocă: picioarele băiatului erau din lemn! "Sărăcuțul, cine știe ce accident i-o fi făcut asta..." se gândea el. Dar ridicându-și privirea, observă că și mâinile, dar și corpul, erau tot din lemn! Speriat, Vasilică făcu un pas înapoi.

- Nu te speria... nu are de ce să-ți fie frică, îi spuse băiețelul. Sunt doar o păpușă din lemn... mă cheamă Pinocchio.

- O păpușă din lemn? Care vorbește? se întrebă Vasilică... dar o vedea cu ochii lui! Era din lemn! Și vorbea!
Făcându-și curaj, se apropie înapoi lângă păpușă.

- Dar... cum se face că vorbești?

Nu fusese nimeni până atunci care să îi asculte povestea, așa că Pinocchio simți o dorință stranie de a o spune...

- Păi... eu am fost doar o bucată de lemn cândva, într-o pădure ca și asta, dar... pe care nu mi-o mai amintesc așa bine. Știu doar că stăteam acolo în fiecare zi, făceam aceleași lucruri și nu simțeam nimic. Și într-o zi, un bătrân a venit și m-a luat la el acasă. M-a tăiat, m-a cioplit, a lucrat la mine mai multe zile... crengile mi-au devenit mâini și picioare, iar tulpina corp. Și în final, m-am trezit o păpușa de lemn. Era un om bun Geppeto, și pentru că era singur, simțea nevoia unui fiu... și așa am apărut eu!

La început, eu doar stăteam acolo, agățat într-un cui, și nu puteam să mă mișc sau să vorbesc, eram doar o păpușă de lemn. Geppeto avea grijă de mine, îmi pilea degețelele și mă pupa înainte de culcare. Mă iubea mult, dar eu nu știam ce este aceea dragoste. După nu mult timp, Geppeto a început să simtă că deși el mă iubește pe mine, eu nu îl iubesc pe el așa cum și-ar dori. Ar fi vrut să îl strâng mereu în brațe, să mă joc cu el (da, deși era bătrân, tot îi plăcea să se joace!), să îl sărut pe obraz sau pe frunte atunci când adormea cu lumina aprinsă lângă colțul meu... Dar eu eram doar o păpușă fără viață, nu îi puteam oferi toate astea!

- Și ce s-a întâmplat? Tu îl iubeai? Nu puteai să îi spui asta cumva? întrebă Vasilică total captivat de povestea păpușii...

- Eu cred că îl iubeam foarte mult, doar el era singurul care văzuse în mine mai mult decât o bucată simplă de lemn, la fel cum erau alte atâtea bucăți de lemn... Dar ce puteam eu să fac?

- Păi, nu știu... nu puteai să te miști deloc? Să îi scrii că și tu îl iubești? Să îi dai un semn?

- Nu puteam. Și nu aș fi reușit niciodată să fac asta dacă nu ar fi fost Geppeto. Tot el, bătrânul, m-a salvat. Își dorea atât de mult ca eu să fiu viu, încât începuse să se roage... Îl auzeam seara cum vorbea singur plângând: "Doamne, am nevoie de un suflet lângă mine care să-mi aline suferința... Nu poți Tu să îi dai viață acestui copil?" Și adormea mereu cu asta în gând... El chiar credea că o păpușă de lemn ar putea să capete suflet, și nu s-a dat niciodată bătut! Credea foarte mult în mine...

De aceea, dupa ceva timp, într-o noapte pe când bătrânul era plecat la oraș, ceva straniu se întâmplă! Casa era goală și întunecată, dar deodată am auzit un scârțâit ca de ușă. Mi-era frică, puteau să fie niște hoți care m-ar fi luat și m-ar fi vândut prin vreun targ, cum aș mai fi ajuns eu la Geppeto? Știam că nicăieri nu mi-ar fi la fel de bine ca lângă el...

- Și cine era? Erau hoți?

- După ce am auzit scârțâitul, o rază de lumină intră în cameră. Era o lumină caldă, ca de lumânare. Și de acolo, din acea lumină, un fel de zână apăru. M-am speriat puțin, nu știam cine e și ce vrea de la mine, dar ea m-a liniștit imediat: "nu te speria copile... eu sunt îngerul tatălui tău, și am venit să-i împlinesc rugăciunea. Geppeto te iubește atât de mult, încât Dumnezeu mi-a dat voie să încalc legile naturii și să îți dau viață ție, unei bucăți de lemn, pentru a contribui la Marele Dar pe care El l-a lăsat pentru voi... Bucură-te de viață și mai ales de Dragoste copile, Dumnezeu nu are în cer daruri mai frumoase decât acestea" și după aia dispăru.

- Și cu tine ce s-a întâmplat? Devenisei adevărat? Puteai să vorbești? Să te miști? întrebă Vasilică entuziasmat.

- La început a fost ciudat. Þin minte că primul lucru pe care l-am simțit a fost frigul. Făcea să îmi tremure crengile care acum îmi erau mâini, și nu prea mi-a plăcut. Am coborât de la locul meu, dar am căzut. Nu reușeam să stau în picioare prea bine la început. Dar apoi, cu puțin exercițiu, am reușit! A fost incredibil să simt obiectele din jur, am pus mâna pe masă și era tare, m-am culcat în patul lui Geppeto și era moale... am început să sar în sus și cred că atunci am înțeles prima oară ce înseamnă să te bucuri. Eu nu mă mai bucurasem de nimic înainte! Am ieșit afară, chiar dacă era noapte. Frigul nu mă mai deranja, îl iubeam, pentru că puteam să îl simt. Simțeam! Simțeam cum îmi intră aer prin nas, cum foșnesc frunzele sub picioarele mele mici... auzeam păsări cum cântă și asta îmi crea o senzație plăcută în stomac... Devenisem un băiețel adevărat, pentru că Geppeto mă iubea. Datorită dragostei lui, eu eram real acum!

- Și pe urmă? Ce-a zis Geppeto când te-a văzut? Cred că a fost cel mai fericit om din lume să vadă că dragostea îi este împărtășită așa cum își dorea...

- Când s-a întors acasă, eu îl așteptam cuminte pe patul lui. La început s-a frecat la ochi, nevenindu-i să creadă că eu mă mișc singur, dar apoi i-am spus ce s-a întâmplat, și el a plâns mult... plângea în hohote, și mă ținea în brațe și îmi spunea că sunt comoara lui cea mai de preț și că eu sunt tot ce își dorește... Atunci am plâns și eu prima oara. Simțeam în stomac ceva ciudat, dar atât de plăcut... Eram adevărat, pentru că el mă iubea...

- Dar stai puțin... și atunci... ce cauți acum aici? Singur? Și... din lemn? Credeam că ți se schimbase și corpul...

- Da, și corpul devenise unul real, de aceea puteam să simt. Dar corpul putea să fie real numai atâta timp cât sufletul rămânea real.

- Păi și ce s-a întâmplat, nu a rămas așa?

- Viața alături de Geppeto a fost minunată. El m-a învățat cele mai importante lucruri despre viață, mi-a arătat o grămada de lucruri interesante, m-a făcut să mă bucur de atâtea și să simt atât de mult... și mai presus de orice, el m-a învățat ce înseamnă dragostea adevărată. Fără el, chiar și cu sufletul pe care îl aveam, nu cred că aș fi putut să ajung să cunosc și să simt atâtea. Pentru că un suflet fără dragoste e ca un corp fără suflet...

- Se pare că Geppeto era un om minunat...

- Așa era. Dar... Geppeto a murit la scurt timp după asta. Era bătrân, corpul său devenise doar o închisoare ce-i ținea sufletul din a mai fi liber... Trebuia să plece. Cred că vroia să se bucure de sufletul său fără nicio limită... L-am înțeles. El mi-a dat mie suflet și dragoste, dar eu nu puteam să îi dau un nou corp ca să îl eliberez din închisoarea ce acesta devenise. Nu știam cum să fac asta, cum să fac să simtă doar sufletul, nu și închisoarea... În ultima vreme, ne îndepărtasem mult. Simțeam că el nu e bine, dar încercam să-i arăt părțile bune - ne aveam unul pe altul, ne puteam juca împreună... Dar... era greu pentru el să mai se poată juca în condițiile acelea dureroase. El mă pusese mereu pe mine pe primul plan, chiar dacă uneori asta îl durea... Ar fi trebuit să mă ocup mai mult de el, să îl duc la doctor, dar eu vroiam mai mult să mă joc, nu înțelegeam așa bine de ce suferă și nu poate să se mai joace cu mine...

Nu cred că vroia să plece, pentru că mă iubea mult. Dar într-o noapte, îndurerat, a plecat. A rămas doar corpul lui și-o amintire... Am plâns mult în noaptea aceea și în nopțile ce au urmat... Și de atunci, durerea m-a urmărit mereu. Încet, pentru că nu mai simțeam bucuria dragostei, sufletul meu a început să se stingă. Îl simțeam cum mă părăsește, și simțeam cum lemnul preia din nou controlul asupra corpului meu. Stăteam în casă și plângeam de dorul lui, și degetele îmi deveneau crengi... Cu ultimele puteri de copil adevărat, am ieșit afară, aici, unde mă vezi. M-am așezat lângă un copac ce-ar fi putut să-mi fie tată, dar care nu m-ar fi iubit atât de mult ca el, și aștept. Acum nu mai simt mare lucru. Măcar e bine... a dispărut aproape și durerea... mai sunt puțin. Și apoi... voi fi iar o păpușă de lemn cu care să se joace copiii. Dar nu voi mai simți niciodată dragostea. Pentru că Geppeto a fost singurul...

Vasilică nu mai auzise niciodată o poveste atât de tristă. Multă lume plângea pentru că pierdea iubiri, dar niciodată acele iubiri nu i se păruseră atât de intense și curate precum aceasta dintre un bătrân și un copil...

Nu știa ce să îi spună. Ce îi spui cuiva care a iubit enorm o persoană, o persoană căreia nu îi poate reproșa nici măcar faptul că a plecat (pentru că nu era vina lui că a murit) și acum, persoana pe care o iubea nu mai este?

Dacă motivul despărțirii era unul mai uman, unul prostesc, sau poate făcut din nepăsare, dacă el ar fi plecat pentru că își dorea alt copil mai mult decât pe Pinocchio sau dacă el pleca pentru că vroia să cucerească lumea mai mult decât să fie cu Pinocchio, atunci suferința nu ar fi fost atât de mare. Pentru că nu pierdeai mare lucru! Pierdeai doar pe cineva care nu te iubea mai mult decât orice pe lumea asta. Dar așa? Când pentru bătrân dragostea și Pinocchio erau cele mai importante lucruri, cum poți să accepți faptul că nu mai e? Dacă ar mai fi fost în viață, dragostea ar fi putut să existe în continuare... dar așa...

Vasilică nu știa ce să îi spună lui Pinocchio, cu toată capacitatea sa de înțelegere a oamenilor și a vieții. Și tocmai când se pregătea să spună ceva, lui Pinocchio i se transformă în lemn și ultimul ochi pe care îl mai avea deschis, lăsând să curgă pe obrazul de lemn o ultimă lacrimă...

- Tu nu știi micuțule, dar în puținul timp pe care l-ai avut pe-acest pământ, ai simțit mai multă dragoste decât mulți alții la un loc. Ai avut șansa să găsești o persoană pentru care dragostea să fie cea mai importantă, astfel încât tu să te simți cel mai minunat copil, pentru că el te iubește... Nu e vina ta că a murit... Dar... daca nu murea, ce-ai fi făcut?

Și Vasilică plecă trist mai departe, citind o pagină udată de lacrimi, desprinsă din jurnalul păpușii...


Ioan Stoenica, 6 noiembrie 2007