Am in fața ochilor o casă mare, albă, cu prispa lungă,dar îngustă. O curte largă, in pantă, cu pamantul atât de bătătorit incât nu crestea nici un firicel de iarbă.
Fug după un cățel. E mic, negru și cu părul cârlionțat.Mă fascinează. Alerg cu mâinile intinse și nu reușesc să-l prind. Vreau doar sa-l strâng la piept de drag, dar el nu înțelege. De ce oare? Înnaintez cu greu și echilibrul mi-e precar. Sunt foarte mică. Nu am doi ani. Dar sunt îndârjită și nu renunț la ideea de a prinde acel cățel, iar el, in continuare nu se lasă prins. Măsurăm curtea, el mereu înainte, eu mereu in urma lui.
Doi ochi frumoși și blânzi, ochii bunicii, ne privesc anuzați și liniștiți. Mă uit la ea din cănd in cănd și-i văd fața luminoasă. Zâmbește. Când zâmbește face gropițe în obraji. De aceea e altfel dacât celelalte bunici, pentru că face gropițe în obraji și pentru că mă iubește. Sunt liniștită. Mereu sunt liniștită când e în preajma mea. Și ea e mereu în preajma mea.
M-a luat cu ea să-și revadă satul natal și rudele rămase în viață. Au trecut mulți ani de când n-a mai fost pe-aici. Casa asta mare e a fratelui ei, nenea Vasile. E un bătrânel ce râde tot timpul. Îmi place de el pentru că mă ține mereu în brațe și mă leagănă pe picioare. Nu miroase frumos, dar cu toate astea țin capul lipit de pieptul lui și mă alint. Mi-e bine și-mi doresc sa ma tina asa mult... Dar nenea Vasile are treabă. Stiu și ce face! Are multe animale. Mi le-a aratat pe toate și mie mi-a fost frică de ele, de toate. Îl las să plece să le ingrijească și nu-mi mai doresc să merg cu el. Și nici el nu mai vrea să mă ia. Știe că mi-e frică. De cățelul cel negru nu mi-e frică, dar lui îi e de mine. Acum e pe prispă. Are lângă ușă un preș murdar. E locul lui și-i place .Când mă trezesc dimineața e acolo. Peste zi nu se mai poate odihni pentru că îl fugăresc eu. Nu-i place asta, dar eu nu înțeleg. Mie imi e drag, dar nici el nu înțelege. Și-acum e pe prispă... Ca să ajung la el trebuie să urc treptele. Dar cum? Sunt multe și înalte. Nu știu câte sunt. Bunica nu m-a învățar încă să număr. Mă opresc la prima treaptă. Îmi ajunge până la brâu. Nu pot să urc, așa că plâng. Cățelul s-a culcat deja. Eu plâng tot mai tare si el deschide ochii. Nu poate dormi. Nici eu nu mă pot liniști. Două mâini arse de soare mă iau pe sus Mă așează lângă el. El stă pe loc. E prea obosit. La fel și eu. Îl ating și el parcase face tot mai mic. Sunt fericita! Aceleași două mâini mă ridică din nou, ca mai apoi să ma puna cu grija pe un pat.
E o cameră pe care n-o cunosc. E întunecoasă și răcoroasă. Îmi place. Perna miroase ca nenea Vasile. Toată casa miroase așa, Îmi place acest miros urăt pentru că miroase a nenea Vasile și eu îl iubesc O fetiță mică, mică și un cățel la fel de mic dorm in miezul torid al unei zile de vară Cine știe ce visau? Cine știe ce gândeau? Poate continuau jocul de-a prinselea: cățelul mereu înainte, fetița în urma-i mereu.
Peste ani și ani, pornind de la aceasta primă amintire a mea m-am intors in locul acela.
Ce straniu! Casa aceea mare ce se înălța în fața copilului de atunci era atât de mică! Și treptele..... Doar trei? Am căutat cu privirea cățelul acela mic și cârlionțat. Nu l-am găsit. Nici pe el, nici preșul lui murdar, nici pe nenea Vasile. Am regasit insă mirosul acela greu, un miros de sudoare. Așa miroase prima mea amintire: a sudoare si-mi vine sa-i îmbrațișez pe toți cai care miros așa, să-mi pun capul pe pieptul lor. Acolo e atât de bine!( îmi amintesc clar). E cel mai special parfum din lume, parfumul primei mele amintiri.
Nenea Vasile avea picioarele prafuite și pline de varici, dar erau picioarele care mă legănau pe mine. Acele picioare batrâne și obosite erau nespus de frumoase. Priveam treptele casei indelung. Oare unde dispăruseră celelalte? Erau atât de multe! Rămăseseră doar trei, trei trepte mici și înguste duceau pe o prispă umbroasă, de unde lipseau un cățel, un nene Vasile, dar și o fetiță mice ce vedea în jurul ei o lume-atât de mare...