Vioara și un sac de drum. Vânt, soare și praf. Ce poate fi mai presus de simțământul libertății depline când ai în față întreaga viață!
[…]
Câteodată, lui Paganini îi făcea plăcere să azvârle câteva linguri de sare, pline ochi, într-un pahar cu apă fierbinte și să privească apoi cum un cristal mic și uscat de sare, aruncat în soluția suprasaturată, provoca pe dată o cristalizare clocotitoare a masei aceleia greoaie și fără formă.
În procesul acesta de transformare a materiei neînsuflețite, Paganini vedea aceleași fenomene pe care le obervase și în sălile de concert. Sub vraja muzicii sale, părticelele risipite și neînchegate ale conștiinței și voinței oamenilor se cristalizau deodată și căpătau o unitate necunoscută până atunci. Lui Paganini nu-i scăpa nici tulburarea pe care o pricinuia în sufletele auditorilor îmbinarea aceea cutezătoare de sunete și acorduri nemaiauzite. Cotropiți pe neașteptate de puternice sentimente, oamenii care îl ascultau căutau să se smulgă de sub povara lor, dar nu reușeau, tocmai din pricină că această îmbinare îndrăzneață de sunete și sentimente era exprimată într-o formă atât de armonioasă, care le stăpânea conștiințele până la obsesie. Acela care a gustat o dată dintr-o astfel de muzică rămâne ca vrăjit, deși își dă bine seama că în acestă îmbinare este ceva neîngăduit.
Când, după concertele date, se ducea la culcare și adormea, nu trecea multă vreme și se trezea fără veste, cuprins parcă de friguri sau aiurind. Era stăpânit de gândul că muzica trebuie să prefacă întreaga lume, ca și relațiile dintre oameni, orînduindu-le altfel. Dar ce fel de muzică putea răspunde unor asemenea cerințe? Iată ce-l frământa pe Paganini și, căutînd răspunsul, el se simțea și mai obosit.

[cap. XIII – Carmen saeculare]


***


Trezindu-se, Paganini își aminti îndată de groaznica vedenie pe care-o avusese. Visase o scară albă și uriașă, ridicîndu-se dintr-o prăpastie neagră. Cineva îi spunea că trebuie să urce scara până în vârf și că în timpul urcușului va da peste trei trepte din fâșii de pânză – nu de piatră, cum păreau celelalte - pe care, călcînd, se va prăbuși în prăpastie și, izbindu-se de pietrele ascuțite din fund, se va preface într-un maldăr de carne sfârtecată și ciolane sfărâmate. Se făcea că n-avea cum da înapoi și spaima îl sugruma. În jur, o tăcere înfricoșătoare și pustiul. Munții parcă îl apăsau. Dar iată că voința îl îmboldește ca un arc de oțel; s-o pornească iute și, în timp ce, pradă unui îndemn de neînvins, se repezea în sus, sărind câte trei trepte deodată, un gând era cât pe-aci să-l pironească locului... Dacă, sărind trei trepte o dată, va osteni și se va prăbuși de pe scara fără parmalâc? Dacă, avântîndu-se să sară câte trei trepte deodată, va greși numărătoarea și, neștiind unde-i capcana, va pune piciorul tocmai pe treapta de pânză? Atunci pieirea va fi de neînlăturat. Și așa, fără să știe dacă treptele cele înșelătoare sunt la începutul sau la sfârșitul scării, atinse a doua sută treaptă, a treia sută treaptă, simțindu-se sortit, fără nădejde de scăpare, unei morți cumplite, unor chinuri îngrozitoare… Și așa, pe neașteptate, tocmai aproape de capăt, simți cum piciorul pășește în gol și el rămâne suspendat în aer; apoi se agăță cu amândouă mâinile de o treaptă de piatră, de o treaptă adevărată, tare și izbăvitoare. Da, e salvat! Un genunchi îi este pe treapta de piatră, umerii și capul pe o alta. O clipă se mai simte încă atârnînd deasupra prăpastiei, apoi iată-l urcînd din nou, cu pași siguri, treptele, știind bine că primejdia s-a dus. Deasupra capului zărește acum cerul unei zile senine; soarele suie pe bolta de un albastru închis. Răsuflă ușurat. Viața îi zâmbește. Valuri de aer azuriu și fierbinte îi cotropesc obrajii...

[cap. XVI – În țara strămoșilor]





Defăimarea lui Paganini
editura muzicală a Uniunii Compozitorilor - 1972