Trâmbițele au sunat și chiar dacă nici un zid al Ierichonului nu s-a prăbușit, oarece trepidații tot au produs în micuța urbe, aproape adormită în anonimatul ei, molcom și demn.
A sunat goarna și a adunat ceata de artiști, vii și contemporani cu noi. Sculptorii în lemn au desantat, gălăgioși, cu „drujbele” și ferăstraiele lor miraculoase, cu obiceiurile lor ciudate de a bea tutun și vodcă, la grădina de vară din parcul de distracții și promenadă al orașului - teatrul lor de operațiuni artistice, destinația finală a desantului - teleportat prin puterea magică a artei cioplitului, pentru a dăinui opere de artă, nemuritoare, ce vor gâdila plăcut nevoia de frumos a provincialului, plictisit și snob, ca orice provincial…
Cu bărbile lor, impozante și stufoase(în care firimiturile chiflelor și mititeilor își vor găsi vremelnic cuib, timp de o lună și ½) cu mânecile cămășilor de camuflaj, suflecate, cu bătăturile palmelor netezite cu piatră ponce, fremătând de nerăbdarea de a se apuca imediat de treabă, păreau o adunătură de eroi civilizatori, veniți să facă lemnul să cânte… Și pădurea se cutremura de teama lor, dar se și înfiora de plăcere, la gândul că, după ce acești vajnici luptători pe altarul artei abstracte, vor îndepărta cu „drujba” tot ce e de prisos din trunchiurile lor, redându-le frumusețea absconsă, vor deveni artă pentru artă, talaș estetic pur, rumeguș post-modern și, chiar dacă lemnul lor va putrezi sub ploi, conceptul non-figurativ și post-modern va dăinui, peste veacuri, în memoria provincialilor, cutremurați și buimăciți de atâta frumusețe neașteptată, ce-a dat peste ei.

Ce mai! Le-a pus Dumnezeu mâna în cap! Și-a întors privirea spre ei, blagoslovindu-i cu o tabără de sculptură…
Știți cum trece o lună și ½ ? Păi, zilele trec ca orele și orele trec ca minutele… În ograda locantei din parcul cu minuni ale artei fără frontiere, ceata gălăgioasă și numai aparent dezorientată, învăluită în vălătuci de fum de țigară, pipă și mititei prăjiți pe grătar, între o stacană de votcă și-un sughiț artistic, concepea de zor, cu creionul de tâmplărie, direct pe lemnul unsuros al tăbliei meselor, grandioasele proiecte ale grandioaselor sculpturi, ce printr-un spasm estetic, prelungit, urmau a se naște… Și „drujbele” lor ruginite păreau că mai așteaptă doar motorina de la Primărie și “cubicul” de lemn de foc, alocat fiecăruia.

Rămăseseră doar trei zile până la vernisaj și, în sfârșit, ce fusese mai greu trecuse. Proiectele începeau să se întrezărească prin ceața ontologică a creației, oarecum vagi, cu contururile părând că se destramă, că se topesc în arpacașul nefiert al conceptualizărilor de tot felul, dar se întrezăreau… Asta era tot ce conta! La treabă!
Și-au început să zboare așchiile și rumegușul, sub dinții teribili ai ferestraielor mecanice și-n tăișul necruțător al dălților, și resturile de lemn au luat locul firimiturilor de chiflă și mititei, în bărbile ce le purtau pe obraz, ca semn distinct al apartenenței lor la o breaslă. Tot ce era de prisos, în trunchiurile copacilor, era îndepărtat cu îndârjire și determinare, într-un scrâșnet mecanic asurzitor.
S-a muncit în draci, două ore din două, trei zile din trei, și ziua vernisajului a venit.

A venit, dimineața devreme, începând cu felurite tratamente pentru mahmureala pricinuită de sărbătorirea(apăsată și prelungită) finalizării lucrărilor - efective, cu barda și „drujba”. Ieșiți din transa creației(limpeziți cu zeamă de acrituri sau frecați cu oțet) păreau să se dumirească și să se minuneze și ei de rezultatul propriilor zbateri existențiale, actul zămislirii fiind, în general, unul inconștient.
Abia atunci a început nebunia. Au început interviurile și fotografierea operelor de artă. Blițurile aparatelor foto și ale telefoanelor mobile au început să scapere, învăluind totul într-o baie de lumină… Cu mâinile cruciș peste piept, cu privirea aceea, semeață, scrutând zările, pe care numai sculptorii cioplitori în lemn (cu „drujbele” lor miraculoase) o au, fiecare în dreptul lucrării sale de artă(abstractă și contemporană) omul și statuia, omul și lucrarea, așteptând, așteptând cu un dispreț extra-mundan întipărit pe față și pe barba pieptănată de firimiturile de chiflă și mititei, să-i vie rândul la dat explicații, despre cum și-a intitulat el lucrarea și ce vrea ea să reprezinte, altminteri, profanii ca mine ar sta crăcănați și cu degetu-n nas un milion de ani și tot n-ar pricepe ceva… Și în acea încremenire (maiestuoasă și ușor disprețuitoare), păreau una cu pământul și una cu lemnul, păreau, (ba chiar erau), nemuritori…

Expozeul criticului de artă abstractă, adus de la județ, deși lung și încărcat, ca un brad de crăciun, nu a întrunit acordul nici unuia dintre artiști(după clătinarea laterală și permanentă a capetelor lor) soarta lor de a rămâne veșnic neînțeleși era din ce în ce mai evidentă, în implacabilitatea ei nemiloasă… Aplauzele furtunoase ale auditoriului(edificat - în sfârșit) subțire, dar de calitate, și solemnitatea momentului, subliniată, de altfel, și în alocuțiunea primarului, abia de le-a smuls o schiță de zâmbet îngăduitor și nările lor fremătau deja la mirosul altor destinații, unde să nemurească ei lemnul, cu „drujba” și barda, redându-i frumusețea absconsă…
La revedere, dragi artiști! La revedere, tabără dragă!…