Căutând cuvântul care să spargă tăcerea am băut tot vântul îndoit cu cântec. Gata!... Vremea pierderii timpului s-a dus! Voi rosti primul cuvânt ce-mi va trece prin palme.

Vai, dar palmele îmi sângerează de la cuiele tăcerilor și de la spinii trandafirilor sau poate de la conturul sânilor tăi.

Oare de ce l-a înzestrat Dumnezeu pe om cu palme?...

Dar nu mai am timp de pus întrebări, căci bătrânețea câinoasă mi se holbează prin suflet ca o gură de rai, mucegăită. Și mai trebuie să-mi bandajez palmele cu amurguri violete, și mai trebuie să-mi plec capul în fața slăbiciunii pietrei, și mai trebuie să mă joc cu ochii tăi de-a albastrul cerului.

Și mai trebuie...

Dar nu!... Oricum nu mai am timp să găsesc cuvântul.

Voi aștepta tăcerea cu pâine și sare și mă voi duce să joc în drama frunzelor.