agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-10-22 | [This text should be read in romana] | Capitolul I Tăcerea îl înconjoară, îl încălzeÈ™te, îl bucură. ÃŽmbrățiÈ™area umbrelor dense îi deschide larg ochii. Nu vede unde se află chiar dacă ai săi vii iriÈ™i pot străpunge valurile beznei depline din adâncurile grotelor lui Nox È™i din prăpastia eternei Gra’yin. Știe că nu doarme. Nu a dormit de când s-a născut, iar fericitul, sau blestematul eveniment, depinde cine îl invocă, a avut loc cu multe cicluri în urmă. Aproape că nimeni nu le mai È›inea pe răboj. Cel puÈ›in lui nici nu-i păsa când anume se născuse. Și bezna asta nesuferită ! Constată apoi că era legat la ochi. ÃŽndepărtă enervat eÈ™arfa È™i lumina albastră a celor trei aÈ™tri din sistem, stelele Raddix, Auris È™i Vasta îi încolÈ›i un zâmbet de bun găsit pe marginea buzelor. ÃŽÈ™i aminti imediat că trebuia să-È™i perfecÈ›ioneze simÈ›urile în vederea testului suprem la care genealogia sa monarhală îl va obliga într-un viitor deloc distant. – Voi trece de obstacolele acelea È™i fără să mă torturez în prealabil cu exerciÈ›ii, își spuse el cu voce tare, iar melosul glasului serafic o aduse în stânga sa pe Driana. – M-ai chemat ? – vru ea să È™tie cu o tresăltare incontrolabilă în timbrul vocii. – Nu, nu, vorbeam singur, surâse el amuzat de propriile-i puteri. Nu pot înÈ›elege, deÈ™i s-ar zice că e un paradox ca eu să nu pătrund sensurile, de ce am nevoie de o rafinare a simÈ›urilor când È™tiu aproape tot ceea ce am nevoie să È™tiu. Când È™tiu despre univers lucruri ce altora le vor fi negate pentru eternitate. Sunt un zeu. Mai mult decât un zeu ! – EÈ™ti, încuviință suava făptură feminină. – Cât de puternici îmi vor fi oponenÈ›ii dacă statutul meu actual nu este de ajuns ? – Nu pot È™ti un asemenea răspuns, dar cei ce au înfiinÈ›at legea asta nu pot fi consideraÈ›i depășiÈ›i, fiindcă, nu trebuie să-È›i amintesc eu, Adevărul este unic È™i transcendent. Numai cei ce au viață se pot, sau nu, schimba. – Da, presupun că ai dreptate. – Doar de asta sunt aici, pentru a te susÈ›ine înainte de a pleca spre destinul tău. – Oare destinul meu este să revin învingător ? ÃŽncununat fiind de confirmarea statutului meu È™i să-mi menÈ›in specia la actualul nivel al existenÈ›ei ? Nu astfel au făcut toÈ›i cei ce-au pășit pe-această cale înaintea-mi ? – Nu cunosc amănunte de acest gen. Exist doar acum, doar pentru tine. – Voi reveni învingător È™i voi urma pe tron patriarhului meu. E destinul ! – Până atunci, vrei să afli câte ceva despre posibilele destinaÈ›ii către care ai putea zbura ? Zeul răspunse miÈ™cându-È™i pe verticală capul, iar muza se porni pe descrieri. Massach Yessoz este moÈ™tenitorul tronului clanului Sexaq quors, spiÈ›a guvernatoare a culturii Maddianix. Făuritori de profeÈ›i È™i magi pentru toate speciile inteligente din univers, Maddianix sunt o civilizaÈ›ie criptică de mistici arhaici. Datând dinaintea oricărei structuri sociale evoluate în curentul univers, sistemul lor își bazează funcÈ›ionarea pe legi elementare, nescrise, dar mai puternice decât toate celelalte laolaltă. Organizarea lor ierarhică este dată de linia genetică, iar sistemul social este fracÈ›ionat în clanuri, caste È™i triburi, cu Sexaq quors în vârful piramidei. Fiecare dintre celulele divizionare este condusă de câte un mare preot sau mag, în timp ce unitatea de la apex aparÈ›ine familiei Massach dintotdeauna. Ritualurile sacre sunt exersate de viitorii magi È™i profeÈ›i ai nenumăratelor civilizaÈ›ii evoluate cu intensitatea unor obsesii înainte de a primi binecuvântarea Marelui Preot Massach. Dar în univers nu au mai zburat de ceva vreme magi È™i profeÈ›i trimiÈ™i de Maddianix. Puterile marelui preot se diminuează gradual, tradiÈ›ionalismul punându-È™i amprenta pe existenÈ›a arhaicilor civilizatori È™i spiritualizatori. E vremea ca moÈ™tenitorul tronului să plece în voiajul de iniÈ›iere, pe calea probării meritului său, a confirmării. ÃŽndată ce va reveni încununat de laurii victoriei asupra testului esenÈ›ial, Massach Yessoz avea să fie uns È™i încoronat noul mare preot Maddianix, iar ciclul se putea reiniÈ›ializa, în zorii unei noi ere. Rata de succes a probei de confirmare era impecabilă, niciunul dintre precursorii săi neavând dificultăți în a-È™i asigura vrednicia tronului. Urmările unui eÈ™ec nu erau câtuÈ™i de puÈ›in neglijabile, întrucât cultura Maddianix depindea literalmente de reuÈ™ita moÈ™tenitorului unic. De la încercarea patriarhului său, petrecută înaintea naÈ™terii actualei generaÈ›ii ce vieÈ›uia pe Skaagen 7, în vremuri imemoriale, unii profeÈ›i răsăriÈ›i în sânul clanului conducător, au prorocit un sfârÈ™it iminent spiÈ›ei lor, însă vorbele le-au fost tăinuite de marele preot È™i de scribul curÈ›ii; temerile acestora erau ca nu cumva următorul moÈ™tenitor, aflând de sumbrele profeÈ›ii să fie distras de gândul că el ar putea fi veriga coruptă È™i implicit artizanul pieirii celei mai vechi societăți inteligente. Timpul era aproape. Strălucirea celor trei aÈ™tri principali ai sistemului Omega Dex, în care Skaagen 7 era cea de pe urmă sferă, unica purtătoare de viață, îl încânta pe viitorul lider al clanului Sexaq quors. De pe înălÈ›imile ameÈ›itoare ale stâncii Pallis, departe de palatul în care avea să guverneze în scurt decurs, zeul surâdea globurilor turcoaz din înalt. Triunghiul pe care acestea îl alcătuiau arunca o lumină difuză, albăstrie, întregii planete. Megastele cu spectre de absorbÈ›ie a heliului, triada radia o luminescență albastră. Astfel că întreaga lume Skaagen era una albastră înainte de orice altceva. Domina un sentiment crepuscular, o strălucire precum cea a lunii pline. Dar ochii mari, cu iriÈ™i puternic irizaÈ›i ai moÈ™tenitorului, vedeau lucrurile în culori adevărate, în nuanÈ›e perceptibile È™i fiinÈ›elor inferioare din sistemul solar – aflat în aceeaÈ™i galaxie, iar ca bonus, ca atribut al statutului său special de mag È™i viitor mare preot deopotrivă, simÈ›ul vizual putea pătrunde È™i în ariile rezervate lungimilor de undă infra È™i ultra, distingând culori de neînchipuit dincolo de violet È™i sub roÈ™u. Era dotat, din punct de vedere genetic, cu toate atuurile necesare îndeplinirii cu brio a misiunii ce îi va fi fost oficial încredinÈ›ată de un mag coborât din stele, un mag ce nu-È™i avea obârÈ™ia în lumea aceasta, anume creată. Și iată că o rază de lumină trecu pe lângă discurile incandescente ale stelelor aflate foarte aproape de zenit, săgetă secera lunii Maia, întrupânduse alături de el, pe platoul neted al coloanei de granit adânc pierdută în largul mării. Un chip alb È™i luminos avea arătarea ce descinsese dintre aÈ™tri. Capul său era ascuns de gluga robei negre ce părea a levita dimprejurul trupului pe care îl disimula, purta însemnele grafice ale clanului angelic Ducis, iar în ochii vii ai nălucirii, Massach Yessoz citi importanță, profunzime, autoritate. – Sunt Arcis, din clanul Novus Orator al Ducis, se prezentă acesta, tunetul căzând aproape. Zeul, moÈ™tenitorul, se prăvăli pe granitul cald, sărat de aerul mării. ÃŽÈ™i acoperi chipul serafic cu palmele sale mari, iar sublimele aripi penate È™i le întinse perpendicular cu trupul, în semn de prosternare. – Ridică-te, mare preot al Sexaq quors, al Maddianix ! – îi vorbi într-un ton amical, în contrast cu prezentarea dinainte, celesta apariÈ›ie. – Nu sunt eu marele preot, vorbi Massach stins, fără a urma îndemnul îngerului. – Ridică-te È™i ascultă-mi cuvintele cu demnitatea unei fiinÈ›e în care creatorul a investit încredere È™i fantezie ! Zeul se ridică spășit, fâlfâindu-È™i aripile de două ori, în succesiune rapidă, apoi strângându-le pe lângă trup. ÃŽi zise îngerului, privind în acele fără de fund mări albastre: – Eu sunt Massach Yessoz, moÈ™tenitorul tronului Sexaq quors al Maddianix. Doar după ce voi trece de încercarea ce-mi va fi revelată curând voi fi încoronat È™i uns pe tron. – Și anume, care este acea încercare ? – deveni Arcis curios, deÈ™i ironia glasului nu-i fu străină zeului înaripat; acesta îl întrebă, ridicând surâzător o sprânceană: – De-asta eÈ™ti aici ? Tu îmi vei testa limitele È™i aptitudinile ? – Nicidecum ! – se amuză Arcis, îndepărtându-È™i gluga de pe capul fără de păr. Eu sunt abia mesagerul. ÃŽn mine stă responsabilitatea identificării, a revelaÈ›iei acestei încercări pentru cei ce vor merge să o înfrunte. Massach se gândi pentru o clipă dacă să-l întrebe pe înger ce È™anse are, dar găsi o asemenea idee drept necuviincioasă, mai ales că, fără îndoială acesta fie nu cunoaÈ™te răspunsul, fie nu s-ar arăta dispus a-l împărtăși cu el. – Nu, nici nu cunosc deznodământul testului È™i nici dacă l-aÈ™ È™ti nu aÈ™ avea dezlegare a È›i-l dezvălui, îl surprinse mesagerul cu o replică ce-i conferea È™i mai multă aură divină. – ÃŽmi citeÈ™ti gândurile. Nu o mai face ! – exclamă amenințător zeul înaripat. – Am încredere, totuÈ™i, că voi fi prezent la mir-ungerea ta pe tron, zise îngerul făcând abstracÈ›ie de indexul mâinii stângi pe care Massach îl întinsese către el – AÈ™adar, unde trebuie să zbor È™i ce trebuie să fac acolo ? – grăbi moÈ™tenitorul ritmul. – Mă bucur că È™tii să impui autoritate, vei avea nevoie de asta din destul. Sper să nu fii doar arogant, ci să fii într-adevăr atât de bine înzestrat È™i condiÈ›ionat precum te consideri. – Nu sunt arogant, doar mă pregătesc pentru ceea ce îmi vei da tu de făcut de când mă È™tiu pe lume. Nu pot să nu fiu pregătit dacă doar pentru asta am trăit. – Știi, s-ar putea ca antrenamentul tău intensiv să nu aibă nicio însemnătate acolo unde te voi trimite eu, îi zise îngerul într-o notă superioară. Nu există un mod de instrucÈ›ie pentru acest tip de încercare. Poate numai de-asta sunt convins în afirmaÈ›ia că singurul motiv ce nu anulează importanÈ›a antrenamentelor în toate aceste cicluri este întărirea psihicului, a determinării tale. – Dacă nu È™tii cum mă voi descurca, ceea ce nu È™tii, pentru că nu eÈ™ti un profet, cum poÈ›i È™ti că nu-mi vor folosi aptitudinile deprinse prin exerciÈ›iu ? – Bine, atunci spune-mi tu ce simÈ›uri È™i ce cunoÈ™tinÈ›e vei folosi pentru a ajunge pe creasta Altaira, acolo unde apune luna Innera !? – îl ațâță mesagerul celest. – Doar aripile. Voi zbura ca vântul È™i ca gândul ! – exclamă exuberant zeul înaripat, întinzându-È™i penatele aripi către înaltul cerului, fâlfâindu-le energic, dar rămânând cu picioarele pe granitul roÈ™u al rocii Pallis. – De acord, încuviință îngerul. Și, pentru a rămâne acolo, în aÈ™teptarea noilor instrucÈ›iuni ? – E o întrebare cu subînÈ›eles ?! – se miră zeul. Cum adică să aÈ™tept noi instrucÈ›iuni ? Spune-mi acum ce anume trebuie săvârÈ™it È™i să ne vedem de drumurile noastre ! – Þi-am spus ce-am avut de spus, zise mesagerul arătându-i interiorul palmelor sale albe în semn de asta e tot, uite ! ÃŽÈ›i urez succes în ceea ce înseamnă întreprinderea vieÈ›ii tale, de care însăși existenÈ›a Maddianix depinde, È™i sper să ne vedem victorioÈ™i la încoronare. – Creasta Altaira. Am priceput ! Ne vedem la încoronare, mesagerule ! – exultă zeul înaripat È™i se avântă în aerul străveziu prin puterea uriașă de ascensiune a imenselor sale aripi, după care porni în direcÈ›ia lunii Innera, aflată către apus. Rămas singur pe vârful coloanei granitice, mesagerul divin surâse È™i oftă cu înÈ›eles, privind cum silueta masivă se topi în depărtare, mânată de instincte È™i mai puÈ›in de mintea evoluată de care dispunea. Cuvinte amare se plimbară pe terasă, prevestind destinul: – Adio, înaripatule ! Dacă ai È™ti tu cât de important eÈ™ti pentru soarta magilor între care te-ai întrupat. Dar e timpul înnoirii absolute, iar tu eÈ™ti cheia fără de care nu ar fi cu putință această evoluÈ›ie. Zboară ! Zboară spre împlinirea celor ce È›i-au fost ursite ! Spre săvârÈ™irea soartei neamului tău, dragul neam al Maddianix. ÃŽngerii vor veni cu flori. Magicii vă vor spune povestea în veacul veÈ™niciei. Capitolul II Creasta Altaira, acolo unde apunea luna Innera, era de găsit departe către È›inutul occidental, dincolo de mările de Aris È™i dincolo de munÈ›ii Tăcerii. Legendele care circulau pe la curtea regală spuneau că luna Innera era o fecioară închisă într-un glob de cristal ce plutea peste lumea Skaagen pentru că admira nespus un prinÈ› nemuritor, etern rătăcitor prin munÈ›ii Pinului È™i prin văile de Sign. Acel prinÈ›, despre care ceasloavele de cult nu menÈ›ionau nici măcar că ar exista, iar ele conÈ›ineau întregul adevăr al celor ce vieÈ›uiau în vastul univers, făcea ca luna Innera să zăbovească mai multă vreme deasupra È›inutului în care se zicea că acesta ar trăi. Dacă nu îl vedea, fecioara scăpăta către locul său de repaos È™i de plângere a nefericirii, Creasta Altaira. AceleaÈ™i legende mai vorbeau È™i despre descinderea nimfei din sfera de cristal azuriu în Templul Altaira, unde cândva, în vechime, își dăduse întâlnire cu prinÈ›ul, mai înainte ca al său părinte, Mayax, un venatic războinic, să afle de idila lor È™i să-i pedepsească. PrinÈ›ul, care poseda niÈ™te aripi mari, strălucitoare în lumina sorilor, fusese înlănÈ›uit de zmeii războinicului È™i acesta i le frănsese personal, provocându-i o durere indescriptibilă È™i incapacitându-l complet. Apoi zmeii năzdrăvani au fost trimiÈ™i a-l duce undeva departe, într-un loc fără de apă È™i fără de viață, aceÈ™tia azvârlindu-l în văile de Sign, unde existenÈ›a vietăților sau a vegetaÈ›iei era prohibită de vânturile cu nisip ce suflau neostoite, dar È™i de o vrajă ancestrală, a unui vrăjitor din spiÈ›a lui Nox, care împiedica lumina triadei solare să ajungă pe acele tărâmuri. Rătăcind, prinÈ›ul scăpase din văile de Sign, dar nici în munÈ›ii Pinului nu era mai fericit. Nu fără cea care îl iubea. Fecioarei îi fusese rezervat un supliciu întrucâtva similar, dar ei îi reveni lumea celestă spre a-i servi drept loc de solitară suferință. ÃŽn templul Altaira, nimfa cobora în decursuri îndelungate, de sute È™i chiar mii de cicluri, cicluri care în termenii unora precum homo sapiens ar însemna sute de mii sau milioane de ani. Descindea cu o înaltă dezlegare de la milostiva zeiță Maia, care îi spusese să coboare în lumea Skaagen È™i să își aÈ™tepte prinÈ›ul în Templul închinat nopÈ›ii, durat de îngeri pe Creasta Altaira. Doar că, nebun de solitudine È™i durere, cavalerul cu frântele-i aripi, nu ajungea niciodată în locul în care trebuiau să se contopească înainte de a fi loviÈ›i. – E o poveste înduioșătoare, își zise zeul înaripat pe când plutea lin prin cerurile adânci, pe braÈ›ele curenÈ›ilor ascendenÈ›i de deasupra mărilor de Aris. ÃŽi venise în minte această legendă transmisă pe cale orală pentru că era singura poveste în care se făcea referire la destinaÈ›ia spre care îl îndrumase mesagerul divin Arcis. Nici măcar Driana, vaporoasa apariÈ›ie feminină ce îi servise drept ghid prin noianul întrebărilor È™i care acum se topise în parfumul de roze È™i jasmin, nemaiputându-l asista cu răspunsuri È™i explicaÈ›ii, nu-i pomenise fie È™i în treacăt, de Creasta Altaira sau de faptul că acolo s-ar putea afla un templu al zeiÈ›ei nopÈ›ii. Gândind mai adânc în nedumerirea aceasta, înÈ›elese că nimfa ce-i fusese alături încă din momentul întrupării sale din vârtejurile Nexusului Mywo – creuzetul ce folosea ingresientele amestecate de Clanul Dusic al Magicilor pentru a zămisli profeÈ›ii Maddianix – nu putea È™ti de o legendă ce nu stătea scrisă niciunde. O exoneră de oricare vină È™i constată că îi simÈ›ea lipsa ca pe un vid într-unul din compartimentele minÈ›ii sale. Amintirea ei era vie, dar în pofida interdicÈ›iei impuse de însăși natura sa, ar fi vrut să o aibă în continuare drept parteneră de conversaÈ›ie. ÃŽi era clar că profesoara nu mai avea motive să-l acompanieze acum, pe drumul către examenul final, dar se obiÈ™nuise cu prezenÈ›a ei diafană, chicotitoare, celestă. Arcis trebuie să fi luat-o cu el în aÈ™tri – presupuse el deloc departe de adevăr. Probabil că pe Creasta Altaira nici măcar nu există un templu. Cu certitudine legenda nu se inspirase dintr-o realitate faptică. Nici n-ar fi avut cum, întrucât miturile, aÈ™a cum îl învățase Driana, nu sunt decât vise ale celor ce trăiesc, născute din teamă, neîncredere È™i iubire. Miturile sunt generate È™i întreÈ›inute de zeii È™i profeÈ›ii răspândiÈ›i în univers de pe această albastră sferă, în conÈ™tiinÈ›ele entităților finite zămislite de Absolutul Creator. Maddianix sunt mai presus de mituri È™i legende, ei posedând Adevărul în forma sa nealterată de fantezia celor trecători. Și curenÈ›ii calzi, parfumaÈ›i de stratul de aris ce plutea pe undele mării, îl transportau fără vreun efort suplimentar din partea amplelor aripi, către apus È™i tot către apus. Trecu mările ce miroseau a iasomie È™i ajunse înaintea munÈ›ilor Tăcerii. Știa că munÈ›ii aceÈ™tia, cu vârfuri foarte înalte, puternic crestate, ce păreau a zgâria bolta împodobită cu stele, lune È™i sori, erau gazdele unor curenÈ›i potrivnici zborului înaripat. Dădu astfel ocol unei laturi a È™irului ce i se înfățiÈ™a din lateral, dar care ocupa o arie atât de extinsă încât nu ar fi reuÈ™it să o survoleze din prima încercare fără instrucÈ›iuni precise, găsind ceea ce fusese sfătuit de Driana să caute în eventualitatea în care va ajunge aici, un turn înalt de granit. Un alt monolit, precum cel de pe care pornise de o bună bucată de vreme – stânca Pallis, îl primi pe zeul înaripat. De sus, vedea până hăt, departe înspre apus È™i înspre răsărit. Către miazănoapte, o ceață de nori guverna orizontul rostogolinduse È™i înălțânduse unii peste alÈ›ii, într-o zvâcnire ce părea să vizeze ajungerea la stele, iar dinspre miazăzi, colonade stâncoase, uriaÈ™i stâlpi precum cel pe care È™edea el, cătând semeÈ›i către apex. Nu zăbovi. Scrută de pe terasa aproape netedă È™irurile de versanÈ›i È™i găsi canionul. Canionul de Ramn, definit de pereÈ›i verticali despărÈ›iÈ›i în decursul mileniilor de neîntrerupta curgere a râului omonim ce se împreuna cu marea undeva printre zveltele coloane. Prin coridorul răcoros, întunecos – dar ce-l importa pe el, care vedea È™i în bezna desăvârÈ™ită ?! – È™i suplu, aerul circula dinspre mare către apus. Se aruncă de pe soclul abia vizitat în ameÈ›itorul abis, deschizându-È™i grăbit aripile È™i se roti către intrarea în tunelul expres. Rocile colorate ce se dezvăluiau ochilor specializaÈ›i treceau pe lângă el în viteze halucinante. Spiritul său tresălta pe valuri de veselie È™i de încredere. Vedea un dans captivant, al unor făpturi angelice È™i o neîntreruptă muzică, un tril hipnotizant, mereu la fel, mereu purtând aceleaÈ™i erupÈ›ii calculate în ritm, împletinduse cu tunelul neacoperit în care braÈ›e nevăzute îl purtau către inevitabilul său destin, îi provoca vise È™i gânduri fantastice, generând la rându-le vedenii profetice, cu mesaj încriptat. – Viiiiin ! – striga el exuberant, iar răspunsul ecoului săgeta coridorul È™i se întorcea la el cu o intensitate înzecită. ÃŽn a douăsprezecea parte din timpul necesar traversării mărilor de Aris, canionul îl trecu dincolo de munÈ›ii Tăcerii, ironic denumiÈ›i astfel, mai ales dacă se ia în considerare vântul turbat ce mătură văile, pantele È™i întreg cerul de deasupra lor. După ce ieÈ™i din munÈ›i, imperiul de nori îl cotropi È™i se opri în loc, rotinduse într-un zbor ascendent cât mai sus, spre atmosfera senină de deasupra maselor de vapori. Exact în momentul în care se pregătea să-È™i expună verbal nemulÈ›umirea în legătură cu oceanul prin care nu vedea cerul È™i niciun alt reper, se pomeni ieÈ™ind brusc din obscuritate, triumviratul Raddix-Aúris-Vasta încălzindu-i din-destul creÈ™tetul neted precum calota mesagerului divin. Surâse sorilor aflaÈ›i acum mult spre miazăzi, locul unde, dacă ar fi scăpătat vreodată, acolo ar fi mers, dar nu era cazul, fiindcă pe Skaagen era numai ziuă în lumea Maddianix È™i numai noapte în lumea urmaÈ™ilor lui Nox, pe Tărâmurile NopÈ›ii Eterne. Doar ce-i salută cu un gest amplu al braÈ›ului stâng pe luminătorii sistemului, că își È™i orientă privirile către Apus, către direcÈ›ia care îl chema cu o voce neobosită, percptibilă în adâncurile fiinÈ›ei sale încordate, vibrânde. Imaginea care i se înfățișă avu puterea de a-l face să zboare necoordonat pentru o clipă. ÃŽÈ™i fâlfâia aripile tocmai înaintea unei terase, a unei mici părÈ›i dintr-un zid muntos ce se lungea către stânga È™i către dreapta părând a nu avea sfârÈ™it. ÃŽnaintă È™i păși pe lespedea de jais, a cărei căldură o simÈ›i masându-i desculÈ›ele tălpi. Constată că dantelurile Crestei Altaira existau doar dincolo de această netedă suprafață. Dezamăgit, nu descoperi nici urmă de templu, dar se convinse că era în locul potrivit, în locul la care îl trimisese Arcis, întrucât, pe direcÈ›ia vest, între două vârfuri de stâncă desenate pe bolta verzulie, luna Innera se pregătea să apună. Fecioara părea să-i surâdă din depărtări, urându-i bun-venit la întâlnirea cu destinul. Oftă. Ceea ce fusese mai solicitant, trecuse. Era pe Creasta Altaira. Acum, doar să își deschidă larg ochii È™i să își ascută celelalte simÈ›uri, iar încercarea esenÈ›ială va fi trecută cu brio. Mesagerul divin îi spusese că va avea de aÈ™teptat, dar nu precizase È™i durata acestei perioade de inactivitate. ÃŽnfășurat în penele moi ale aripilor, se aÈ™ternu pe lespedea neagră cu privirile pironite pe conturul aproape rotund al lunii în declin. ÃŽi trecu prin capul surescitat cu avalanÈ™e de idei È™i viziuni, un gând năstruÈ™nic: È™i dacă el era acel cavaler, acel prinÈ› fără de moarte, aÈ™teptat de celesta nimfă spre întregirea unui jurământ ? în primă instanță respinse cu titlu de aberaÈ›ie această pseudoposibilitate. El avea treburi mult mai importante; avea de condus un clan, un popor. Și nu orice fel de popor, ci unul creat aparte pentru a servi evoluÈ›iei spirituale a tuturor speciilor inteligente din univers. Nu ar fi fost cu putință ca o asemenea legendă, neconsemnată de niciun izvod, să fie adevărul său. Știa Adevărul. Știa cine este È™i ce are de făcut. Nu era un prinÈ› străvechi, era moÈ™tenitorul tronului Sexaq quors. Era Massach Yessoz – marele preot al cărui proxim destin implica absolvirea examenului de confirmare, ungerea È™i încoronarea la conducerea civilizaÈ›iei mistice Maddianix È™i reiniÈ›ializarea sistemului, regenerarea îmbătrânitelor energii vitale. ÃŽn plus, aici nu găsise niciun templu închinat vreunei zeități, fie ea fictivă, abstractă sau aievea precum era el. Dar îndoiala îi fu însămânÈ›ată în minte È™i-n suflet odată cu viziunea pe care o avu, parcă drept replică la efortul logic de autoconvingere că toate acestea erau vise È™i iluzii. – Pe cine cauÈ›i tu aici, zburător neînfricat ? – un glas în È™oaptă îl întreabă dimprejur. – Arată-È›i chipul de vrei un răspuns ! – zise superior înaripatul mag suprem. – Nu-È›i pot deschide ochii să-mi vezi chipul, căci chip eu nu am; sunt doar vântul. ÃŽn schimb, tu ai obligaÈ›ia de a-mi spune scopul È™i durata vizitei. – EÈ™ti zeul-vânt, al lumii neobosit cutreierător ? Massach Yessoz eu sunt ! – Massach Yessoz – rumoarea se rostogoli. Massach Yessoz. – Nu mă-ngâna, zeule ! Ori nu cunoÈ™ti că mai presus de tine e-aÈ™ezat tronul ce m-aÈ™teaptă să revin ? ÃŽn mâna mea-i destinul lumii, iar tu doar al lumii eÈ™ti. – Massach Yessoz, tu nu vei sta pe tron ! – È™opti Kyon. – Al meu este sceptrul Maddianix È™i energie-n univers voi răspândi ! De nu vrei să crezi aceasta, fii pe pace È™i lasă-mă singur ! – Dar tu eÈ™ti musafirul meu ! A mea e stânca Altaira ! Al meu e Templul ce nu-l vezi. Și a mea e muza care stă într-însul. Să nu-ndrăzneÈ™ti să n-o iubeÈ™ti ! – Te du, Kyon cu mii de aripi ! Destinu-mi lasă-mă să-l săvârÈ™esc È™i să nu-mi spui ce să iubesc ! – Să n-o iubeÈ™ti ! Să n-o iubeÈ™ti ! Dacă faci asta, nu vei mai apuca orizontul solar ce mi-l pomeneÈ™ti. Muza mea e singură ca tine È™i singură trebuie să rămână când tu vei pleca. Să nu-mi încalci porunca, tinere zmeu ! – Acum îmi zici să o iubesc È™i-ntr-o clipă te zburleÈ™ti ?! Nimic din ce ai tu de spus n-am să mai ascult ! Și cred că nici nu eÈ™ti aici ! De unul singur mă amăgesc, aÈ™teptând să îmi îndeplinesc iniÈ›ierea. – Þi-o vei îndeplini ! Dar nu aÈ™a cum vrei È™i cum crezi. – Adio, Kyon ! – tună Massach Yessoz È™i vântul parcă amuÈ›i. Nicio miÈ™care-n jur nu mai simÈ›i, nici urmă de Kyon È™i de-al său zvon. Dar zeul-vânt nu-l vizitase fără rost, ci îi abătuse atenÈ›ia de la conturul lunii ce apuse. Realizând spectacolul ce îl pierduse, Massach scrâșni sărind în picioare. Nu zise nimic, È™tiind că zeul nu era departe È™i că la nevoie È™i-l putea face frate. Surâse È™i cerul se mai lumină puÈ›in. Apoi văzu cum, din senin, nu departe de locul în care È™edea el pironit, un văl de negură se-nvolbură. O sferă, hemisferă, se rotunji până când aproape că-l atinse cu pereÈ›ii săi unduitori. Neînfricat, întinse braÈ›ul È™i-l trecu prin marea de abur, simÈ›ind cum o căldură moleÈ™itoare îl copleÈ™eÈ™te cu puterea-i infinită. ÃŽÈ™i trase mâna-ntr-o clipită, dar înainte de a face un pas înapoi, pentru a evita acapararea de către hămesitul dom de ceață, înÈ›elese inutilitatea gestului – era deja înăuntru. ÃŽnăuntru a ce anume ? – Nu putea ghici. Noroc cu adierea cea divină a lui Kyon, căci ea risipi valurile opace È™i ochii lui putură distinge iarăși contururile stâncilor verticale ce împresurau platoul templului. Platoul Templului în mintea-i se explică prin miraculoasa apariÈ›ie: Templul însuÈ™i ! ÃŽngrădit de un zid înalt de marmură, în care arcuri È™i semilune erau decupate cu măiestrie divină, edificiul se impunea prin desăvârÈ™irea formelor È™i prin simpla dimensiune. Hexagonul avea latura de patruzeci de stânjeni È™i o înălÈ›ime a cupolei de opal de douăsprezece. Pe fiecare dintre cele È™ase colÈ›uri ale corniÈ™ei, câte un impozant înger cu aripile larg întinse, trezea sentimente de inferioritate È™i de umilință privitorului. ÃŽntreaga construcÈ›ie era executată în piatră scumpă È™i culoarea sa generală era albastrul celest. Ornamentele complexe, arabescuri de neduplicat, lucrate în mărgăritare È™i topaze rubinii, atestau dincolo de oricare dubiu originea cerească a Templului. Massach Yessoz își deschise aripile È™i se ridică peste zidul incintei, înalt de doi stânjeni, cu o pătrime mai semeÈ› decât el. O grădină de magnolii îi desfătă privirile curioase. Nu se întreba cum de răsăriseră dintr-un văl de negură toate acestea, dar nici nu se deranjă să caute un sens pentru ceea ce i se arăta. Găsea evoluÈ›ia lucrurilor drept normalitate. Știa că pe Creasta Altaira exista un templu. Ceea ce nu cunoÈ™tea era utilitatea acestuia È™i prin care anume vrajă stătuse ascuns pătrunzătorilor săi ochi divini. ÃŽl bănui pe Kyon, zeul-vânt, de toate cele È™i dădu ocol locului fâlfâind ale sale mari aripe. Nu găsi nicio cale de acces în zidul împrejmuitor, iar peste el nu cuteza a zbura. Știa că templele trebuie evitate pe cât posibil în absenÈ›a unei invitaÈ›ii autorizate din partea păstrătorului sau a entității pe care o slăvea. Abandonă inspecÈ›ia È™i reveni în locul din care Kyon îl stârnise mai devreme. Se acoperi cu aripile È™i încercă să aÈ›ipească. Departe de el vorbele zeului, departe gândul că Templul ar fi ocupat de fecioara captivă în sfera de cleÈ™tar a lunii Innera. Doar Arcis – îngerul căruia îi datora prezenÈ›a aici, conta. Pe Creasta Altaira trebuia să aÈ™tepte instrucÈ›iuni, nu să-È™i preocupe mintea È™i simÈ›urile cu Templul. Adormi. – Massach Yessoz... Massach Yessoz... Massach Yessoz... O voce dulce precum nectarul de cerasii ca prin vis puternicul zeu auzea. Și se trezea fermecat de tonalitatea molatică, angelică, îmbietoare. De pe stânca de jais aripile își scutura, ochii larg îi deschidea È™i puternic fâlfâia. Cu mirare el grăia: – Eu sunt Massach-Lord, Yessoz ! Al tău nume care e ? – Eu sunt Addax – Luscindy ! Păstrătoarea ’cestui Templu. De vino să mi te-arăți în față ! – Tărâmuri sfinte eu ocolesc pân’ ce profet nu mă numesc. Azi sunt un biet călător, pe urmele destinului conducător. Dar mâine invită-mă È™i am să vin. Voi zbura chiar la tine, să mă închin. – Nu mi te închina, măria ta ! Eu nu-s mai mult decât sclava ta. – Să ne-aÈ™teptăm noi mai târziu, acum eu umblu prin pustiu. Și cat ce îngerii-mi È™optesc că voi avea de nu iubesc. – De nu iubeÈ™ti ?! – Iubirea-i totul ! Și viață e, È™i moarte e. Din ea răsar È™i-n ceruri astrele, din ea sunt pline de flori glastrele. La mine vino când te chem, È™i vei vedea lumină, nu blestem. – Luscindy Addax ! EÈ™ti din spiÈ›a nimfelor virgine ? – O ! Cât de mult mă cunoÈ™ti tu pe mine ! – Și dacă astfel te cunosc de dinainte, poÈ›i È™ti că-n templu n-am ce căuta. Iubirea n-are loc în calea mea. – Hai, intră pentr-un timp la mine ! – îl roagă ea într-un suspin. Sunt singură de când mă È™tiu, È™i-n inimă-mi curge venin. Ajută-mă să simt amorul, de care toate lucrurile-n univers se leagă; hai vino chinu-mi de-l alungă ! – ÃŽmi pare rău, dar vorba nu mi-o calc ! Și cum spui că-n viață n-ai iubit, nu ai ce pierde de-o zi ai să mai aÈ™tepÈ›i. – Eu sunt aici doar în această noapte ! ÃŽn lună e palatul meu È™i de la Maia eu primit-am să mă las, pe-această creastă, în acest popas, iubirea să îmi caut. De nu eÈ™ti tu iubitul meu, în sfera-mi voi pleca È™i de la marea zeiță moartea îmi voi implora. – Cuvinte grele tu grăieÈ™ti, dar nu ai să reuÈ™eÈ™ti pe mine să mă iubeÈ™ti ! Nu te-ntreb de unde È™tii al meu nume È™i-al meu scop, dar în Templu n-am să calc, doar aÈ™a, din superstiÈ›ii. Nimfa o vreme lungă tăcu. Masssach Yessoz de ciudă peste gard zbură È™i pe-o alee de cristal asoliză. Printre magnolii înflorite, ce-l salutau surâzătoare, mergea către a templului intrare, urmând seducătoarea ei chemare. DeÈ™i el ferm convins o refuzase, un gând nebun îl vizitase. Și prinÈ›ul din legendă se credea, iar nimfa Addax era Ea. Kyon suflă puternic paÈ™ii zburătorului din urmă, ca astfel el să uite de unde-a plecat È™i să nu facă drum-întors, să meargă-n sus, nicicând în jos. O inimă nebună în Massach se zbătea, visând că-năuntru el o va vedea, pe cea prinÈ›esă ce dintotdeauna-l aÈ™tepta. Pe sub un arc din cele patru, ce pe coloane de smaralde se-aÈ™eza, păși către intrarea privegheată de doi coloÈ™i captivi în piatră. Parfumul iasomiei cu drag îl îmbăta È™i toată astă lume părea a fi a sa. RecunoÈ™tea în juru-i tot ceea ce privea, dar mai adâncă vrajă părea s-o aibă ea. Ca la un semn uÈ™ile dispărură È™i într-a sală maiestuoasă, în centrul său sta o mireasă. La vatra sacră ea veghea, de pe un piedestal rece de piatră, È™i-un văl de raze chipu-i ascundea. Privirea ei pe el se odihni È™i un suspin încet fugi. Pasul greu È™i apăsat, al titanicului zeu, răsuna în Templul Lunii, de coloane susÈ›inut, ca un murmur vechi, tăcut. Lângă vatră poposind, către nimfă glăsuind, al său gând destăinuind: – Eu sunt El ? Din vechiul basm ? – Te-aÈ™teptam, iubitul meu ! – zise ea aproape-n È™oaptă. Vino, dar, È™i ia-mă toată ! Zeul înaripat îi ridică vălul diafan È™i, de parcă forÈ›a acaparatoare dinapoia vrăjii ninfei nu ar fi fost de-ajuns, frumuseÈ›ea astrală a micii făpturi îi declanșă un sesizabil tremur È™i-i picură o lacrimă ferice. Se simÈ›i completamente sub puterea nimfei È™i aceasta îi dărui un sărut pentru a-l subjuga definitiv. – Te-am aÈ™teptat, îi spunea ea, dar să mai vii, nu ai visat. Acum, că eÈ™ti aici, vei fi al meu, în trup È™i suflet, ne-ncetat ! – Al tău voi fi, frumoasa mea. Și zeul își iubi zeiÈ›a, cedându-i ei toată fiinÈ›a, tot sufletul din el l-a dat spre a se È™ti încununat. De-amorul lor era unul interzis, cum basmul vechi spunea chiar mult prea clar, nu le mai păsa acum, când unul altuia se dăruiau. Atât de mică ea era, că-n mâini el se temea a n-o rupea, dar cum amorul îndelung visat, din inimi se lăsa eliberat, tărie lor le conferea. – Massach Yessoz, tu ai căzut ! Sau ce È›i-am spus eu n-ai crezut ?! – Kyon turbat la zeu se adresează. – A ta părere nu contează ! – divinul zburător grăieÈ™te. Acum, te rog pace să-mi dai, È™i pentru noi fii fericit, că din legende-amorul, într-astă lume l-am găsit. – O ! Nefericit ceasul în care din Nexus tu te-ai plămădit ! Ori tu nu vezi că ai greÈ™it ?! ÃŽn Templu tu n-avea-i ce căuta, iar asta-È›i va aduce moartea. – Nu eu greÈ™esc, slăvit Kyon ! – Massach Yessoz îl contrazice. Destinul ne-a adus aici să ne consumăm iubirea È™i să ne trăim menirea. Altfel, eu am un È›el de-atins. – Ai eÈ™uat, divine zeu ! A ta-ncercare fost-a să nu te subjuge ea ! Ori cum în a ta minte îți explici, că în legendă prinÈ›ul n-ajunge aici ? – Dar nu se poate ! E iubire ! Izvorul de la care toate curg. – Iubirea pentru tine-i moarte ! Massach către sublimul templu se întoarse, dar ochii săi se întristară. Pe cer se ridicase luna iară È™i spin în a lui inimă se-nfipse – întreaga viață-l părăsise. Capitolul III – Și ce s-a întâmplat apoi ? A căutat-o el pe nimfă ? – Nimfa nu a mai revenit. Iar Massach Yessoz, a murit. Kyon îl întristă pe micul Origel. Povestea sa fusese atât de minunată, iar la final, îndurerată. – Nu plânge, căci nu ai motiv. De n-ar fi fost precum È›i-am povestit, noi doi aici n-am fi vorbit. Fii pentru asta mulÈ›umit È™i înÈ›elege că aÈ™a e: izvor de viață stă-n iubire. – Eu înÈ›eleg că fără asta în lume eu n-aÈ™ fi sosit, dar pare totuÈ™i foarte trist că un asemenea sublim titan, pentru iubire a murit. – La stâncile de Jad el a zburat È™i din înaltul cerului s-a avântat, către cei doi coloÈ™i de piatră ce aripile i le-au frânt pe dată. Și fără aripi, dragul meu, un Maddianix nu e zeu. Cu al ei nume în gând È™i cu visul clipei de iubire a căzut în hăurile de Addas, în nemurire. Iar eu pe tine în palmă te-am È›inut È™i te-am adus într-un codru È™tiut, ferit de ochii lor curioÈ™i. – Și din praf de stele, scântei dintre ei, am apărut eu ? – Origel făcu ochii mari. Kyon dreptate îi dădu È™i-un timp mai lung apoi tăcu. Massach Origel era numele lui È™i creÈ™tea de È™apte ori mai repede decât restul celor ce se chemau Maddianix. El era dovada vie că Massach Yessoz își ratase misiunea. ÃŽn mod normal, viitorii lideri supremi ai acestei străvechi lumi nu întâmpinau nicio dificultate în a-i rezista nimfei din Templul Altaira È™i reveneau spre a fi unÈ™i pe tron. De succesul acestei iniÈ›ieri depindea însăși supravieÈ›uirea speciei, întrucât, după înscăunare, noul mare preot mergea la izvorul sugestiv numit al vieÈ›ii, într-o locaÈ›ie pe care un înger i-o specifica È™i cu un pumn de praf de stele, de-acelaÈ™i înger asigurat, recrea lumea Maddianix. ToÈ›i cei de dinainte dispăreau È™i fiinÈ›ele nou-răsărite din undele Izvorului preluau energiile tuturor generaÈ›iilor anterioare, pornind la drum sub absoluta conducere a liderului. Massach Yessoz eÈ™uase. Maddianix urmau să piară îndată ce actualul mare preot, bunicul lui Origel, avea să-È™i consume ultima resursă energetică. Ciclul se vas încheia atunci pentru totdeauna, întrucât nu exista o nouă generaÈ›ie care să preia È™tafeta generaÈ›iei muribunde. Desigur, asta până când Origel, un veritabil descendent al clanului conducător Sexaq quors, nu avea să preia frâile destinului întregii lumi. După a sa cutezâtoare părere, faptul că nu din Nexusul divin se întrupase el, ci din praful de stele creat de succesul mamei sale È™i de căderea tatălui său, conta într-o măsură infimă. Deja plănuia să zboare la palatul bunicului său È™i să-i ceară dezlegarea pentru a porni în salvarea speciei È™i a curăți numele părintelui. AÈ™a cum Kyon îi spusese de multe ori, numai Nexusul zeilor din clasa Magicilor putea crea viitori conducători Maddianix, dar tinereÈ›ea È™i sângele iute ale urmaÈ™ului celor două forÈ›e descătuÈ™ate în Templul Altaira sub semnul iubirii, îl făceau imun la absolut orice tentativă percepută de el ca fiind demoralizatoare. Massach Origel se zbenguia prin Codrii Visării, Pădurile Esé, unde Kyon, zeul-vânt îl ascunsese de privirile atotpătrunzătoare ale Maddianix. Și cum cunoÈ™tea, cum învăța perpetuu despre lumea în care se întrupase, moÈ™tenitorul tronului Sexaq quors simÈ›ea că lucrurile trebuie puse în ordine, că numele tatălui său nu trebuia să fie asociat cu extincÈ›ia È™i că mama sa nu era o simplă seducătoare, o unealtă a destinului. ÃŽntr-o dimineață, foarte devreme, pe când se bălăcea în lacul de sub cascada Sety cu energia ce-l caracteriza È™i cu entuziasmul copilăriei, primi cu surprindere vizita unui mag. ÃŽnveÈ™mântat în haine cum văzuse doar la profeÈ›ii aÈ™trilor din ceasloavele ascunse în peÈ™tera lui Kyon, magul apăru ca plutind la o relativă înălÈ›ime deasupra lacului. – Massach Origel ! Arată-te magului zorilor ! – îi vorbi acesta cu un glas melodios È™i totodată autoritar. Origel nu poseda noÈ›iunea decenÈ›ei în È›inută, aÈ™a că sări gol din apă, agitându-È™i impunătoarele aripi penate albastre spre a se susÈ›ine în aer È™i pentru a îndepărta apa de pe ele. El nu avea haine, căci Kyon nu avusese cum să-i procure unele cu al său imaterial trup, astfel că urmaÈ™ul la tronul acestei lumi arăta precum un inocent copilaÈ™. Inocent doar în aspectul veÈ™mintelor absente, căci fizic deja ajunsese la o proporÈ›ie de două treimi din masa È™i dimensiunile predecesorului său. Ca o paranteză, indecenÈ›a nu avea corespondent în vocabularul È™i în viaÈ›a cotidiană de pe sferă. Indecent ar fi fost dacă fizionomia rasei Maddianix ar fi posedat organe de reproducere, ceea ce nu ra cazul. Doar cei ce se nasc spre a fi unÈ™i conducători supremi sunt prevăzuÈ›i de către Nexus cu utilități sexuale a căror dezvoltare este graduală È™i atinge maturitatea cu puÈ›in timp înainte de iniÈ›iere, iar asta se poate explica retroactiv, foarte lesne, căci doar ei sunt expuÈ™i tentaÈ›iei amorului pe Creasta Altaira. ÃŽn mod normal, după ce un viitor mare preot își depășeÈ™te puterile plecând neîntinat de lângă Templul întotdeauna vegheat de o altă nimfă, respctivele organe dispar. ÃŽn cazul lui Massach Origel, aceste accesorii erau deja foarte bine conturate È™i aproape complet dezvoltate, dovadă suplimentară a unicității sale. – Iată-mă, magule ! – Origel, È™tii tu cine sunt eu ? – îl întrebă magul într-o notă pedagogică. – Aaa. Magul zorilor ! – răspunse prompt elevul, zâmbind cu toÈ›i dinÈ›ii. – AÈ™a este, dar care e numele meu ? Cum mă cheamă pe mine ? – Asta nu pot È™ti, pentru că nu am făcut cunoÈ™tință. Dacă È™tiam de unde anume vii, poate că È™tiam È™i cum anume se spune magul zorilor în limba ta. – Acum vorbim în limba mea, Origel ! Cum mă numesc eu, fără a mă identifica, aÈ™a cum spui tu, cu epitetul sub care m-am recomandat ? – Aaa ! Deci nu te cheamă Magus Aurorae ! – Nu. Am È™i eu un nume; la fel cum pe time te cheamă Massach Origel, pe mine mă cheamă. – Canis Magus ! Știu ! Am avut un presentiment că vei veni la mine, dar nu È™tiu È™i în ce calitate. – Vreau să îți spun ceva foarte important È™i să te rog ceva, poate chiar mai important. – Spune ! Eu sunt oricând gata să învăț sau să ajut. – Vino după mine ! – îi ceru magul. Mergem sus, pe Muntele Lunii, să vorbim. – Nu pot părăsi pădurile Esé, căci nu sunt gata să pornesc în îndreptarea destinului iar magii clanului Sexaq quors abia aÈ™teaptă să-mi afle locul de ascunziÈ™ pentru a trimite cavalerii Egel să-mi frângă aripile. ÃŽn umbra copacilor ăstora, raza lor nu pătrunde È™i sunt în siguranță. Doar aici. – Cine È›i-a spus astfel de năzdrăvenii ? – se amuză Magul. – Kyon, zeul-vânt. El m-a salvat când nu eram decât praf de stea È™i m-a adus aici. – Dar Kyon È›i-o fi spus È™i alte minunății, nu-i aÈ™a ? Nu mai bine ai tu puÈ›ină încredere în mine È™i mă urmezi acolo, sus ? ÃŽncepi să oboseÈ™ti dând din aripi fără direcÈ›ie. – Am antrenament, nu-i bai ! Dar eu porunca lui Kyon n-o s-o încalc. Nu-i vremea. – Crezi că le scapă ceva din lucrurile petrecute în lumea asta, magilor Maddianix ? – Iubirea ce le primejduieÈ™te soarta, le-a scăpat ! – punctă Origel. Iata-mă ! – Pe Creasta Altaira ei nu au puteri, căci acolo sunt încercaÈ›i de către zei. Dar în rest, ei văd totul, pretutindeni în universul material. Inclusiv pe tine, aici. – Dacă vorbele tale sunt adevărate, atunci cum de mai exist ? De ce nu au apărut până acum cavalerii Egel ? – Pentru că ei nu îți dau nicio importanță. ÃŽn ochii lor, tu nu eÈ™ti Maddianix. – Dar sunt ! – se-nverÈ™ună tânărul înaripat. – Nu pentru ei ! – Le voi arăta eu cine È™i ce sunt ! – Știu. Dar până atunci, urmează-mă ! Muntele Lunii nici măcar nu se găsea pe Skaagen. Massach Origel fu uimit să constate că pe cerul de-aici triada solară fusese redusă cu un factor de doi È™i strălucirea acestei unice sfere era orbitoare prin comparaÈ›ia directă. ÃŽnsă ochii zeului în devenire nu întâmpinară dificultăți în ajustarea la mediu. Ședeau pe vârful unui munte a cărui bază era ascunsă privirilor de o mare unduitoare de nori albi. Origel nu È™tiuse ce înseamnă această nuanță, întrucât totul pe Skaagen era afectat de lungimea de undă albastră emisă de stelele sistemului. Zeul-vânt al acestui straniu È™i străin tărâm îi întâmpina cu un suflu constant È™i la o adică iritant, întrucât penele sclipitoare ale aripilor zburătorului È™i roba neagră a magului fluturau în toate direcÈ›iile. – E frumos aici, aprecie Origel coborându-È™i privirile de la discul solar aflat la zenit È™i contemplând terasa netedă È™i spână a culmii de granit. – Știu, încuviință simplu Magul. – Vântul este, însă, ceva mai aprig decât Kyon, adăugă zburătorul. Atunci, Magul ridică braÈ›ul drept perpendicular cu trupul È™i strigă la vânt să se potolească o vreme. Iar vântul, spre completa încântare a înaripatului, îi dădu ascultare fiinÈ›ei materiale. Niciodată, pe Skaagen, Kyon nu-È™i oprise fuga cea fără de epuizare la rugăminÈ›ile sale ori ale altcuiva. De fapt, aÈ™a bănuia el, mai ales că Magul era abia întâia entitate materială inteligentă întâlnită în viaÈ›a sa cea deloc îndelungată. ÃŽl interogă: – Sigur eÈ™ti doar un mag ? Mie mi se pare că ascunzi mai multe decât expui. – Sunt un mag, dar nu unul dintre cei de care È›i-a pomenit È›ie dascălul tău. – Cum aÈ™a ? – Păi, eu nu am fost creat de un Nexus, precum tatăl tău È™i nici din apele Izvorului VieÈ›ii nu am ieÈ™it. – Adică nu eÈ™ti Maddianix. Dar ce anume eÈ™ti ? Semeni atât de bine cu magii pe care i-am văzut în Mistica Galaxia È™i în celelalte cărÈ›i de cult din grota lui Kyon. – Eu nu sunt înscris în Mistica Galaxia. Eu am scris-o ! – Nu te cred ! Nu mai există acei magi care au alcătuit culegerea de date ce compun cea mai completă antologie mitică, mistică È™i religioasă. AÈ™a cum se È™tie È™i se precizează în chiar paginile sale, magii respectivi s-au retras într-o lume aflată la marginea universului È™i au devenit altceva. – Drept argument, te rog să te întrebi cum de au scris ei unde au plecat după ce au scris cartea È™i ce au făcut după aceea ! – Prin profeÈ›i È™i magi. Unii ai Maddianix, alÈ›ii din rândurile altor culturi de mistici, precum Kryptiq Nebasy. – Eu nu sunt niciunul dintre cei la care te-ai putea tu gândi, ci într-o măsură considerabilă, le sunt superior. – Superior ?! – Doar dacă nu cumva eÈ™ti un Ducis. – ÃŽn primul rând, eu nici măcar nu aparÈ›in acestei lumi materiale. Știu că tu astfel mă percepi, dar priveÈ™te în jurul tău È™i explică-È›i cum de te-am adus aici, într-o altă lume decât Skaagen. GândeÈ™te-te la modul în care am oprit vântul È™i la faptul că nu-È›i aminteÈ™ti călătoria în urma căreia ne aflăm pe o altă sferă, sub un alt soare. – De acord. Nu eÈ™ti al lumii materiale pe care o cunosc eu. Dar cărei lumi aparÈ›ii tu ? Pentru că dacă mi-am învățat eu lecÈ›ia cum trebuie, dincolo de materie, în metafizic, există numai forÈ›ele È™i conÈ™tiinÈ›a creatoare. EÈ™ti cumva una dintre acele forÈ›e Angelorum ? – Mă poÈ›i asemui mai degrabă unui nexus. Doar că, în vreme ce un nexus crează È™i uneori distruge materie, eu creez È™i uneori distrug spirit. Iluzii. Massach Origel râse de mag. ÃŽi era limpede acum că entitatea superioară lui se È›inea de È™otii. Niciunde în cele două milioane È™i o sută de mii de pagini ale Marii CărÈ›i nu se pomenea de existenÈ›a unei asemenea fiinÈ›e, iar acolo erau consemnate toate tipurile de entități materiale, imateriale È™i transcendente, din toate dimensiunile universului compozit. Trebuia să fi fost vorba de vreo iluzie indusă. Nimic nu putea fi aievea. Nimic din toate câte vorbiseră È™i văzuseră. – Cu alte cuvinte, tu eÈ™ti elementul despre care magii nu au scris în Mistica Galaxia, cea mai exhaustivă antologie realizată ? Nici măcar de existenÈ›a unui „element criptic†nu se pomeneÈ™te, iar tu îmi spui astfel de bazaconii. Cine e mai credibil: Kyon cu avertismentele sale menite să mă È›ină în codrii viselor până ce voi avea toate atributele necesare rectificării unei erori ce nu-mi aparÈ›ine, sau tu, care pretinzi că eÈ™ti ceva ce nu există ? – Eu măcar nu te induc în eroare pentru a-È›i determina acÈ›iunile. – Prin urmare, vorbesc cu un mag, cu Canis Magus, care vrea să-mi spună ce adevăr ? – Vezi tu soarele ăla alb din cer ? – Da. – De ce crezi tu că stă el singur acolo È™i nu are încă vreo doi companioni precum Raddix al lui Skaagen ? – Pentru că are altă culoare ? – Pentru că este Sursa. – Sursa cui ? – A universului, desigur. – Universul este creaÈ›ia Marelui Dux; evident că acea sferă nu este El ! – L-ai văzut tu pe Marele Dux vreodată ? – Nu, dar... – Dar atunci, cum poÈ›i afirma fără dubiu că eu vorbesc în dodii ? – Păi, credeam că am stabilit natura imaterială a metafizicului È™i-a celor ce sălășluiesc dincolo de noi. Steaua asta e materie, nu spirit. – Mă crezi dacă îți spun că în realitate, acolo nu se află o stea ? Doar că astfel îl percepe creierul tău. AÈ™a precizează È™i impune Legea Luminii. Un element biologic nu poate prelucra Absolutul È™i astfel îl substituie cu cel mai apropiat corespondent. – O stea, pricepu Origel surâzând discret, convins: Da, asta scrie în Mistica Galaxia ! – Nimic din ce-È›i spun eu nu este neadevăr ! Și asta pentru că El m-a trimis. – Te-a trimis la mine ?! De ce ? – Tu eÈ™ti unica făptură din universul ăsta care îmi poate aduce un lucru foarte important. Un lucru fără de care existenÈ›a mea eternă ar fi tristă È™i inutilă, lucru fără de care Sursa mea ar fi etern nefericită. – Spune-mi ! – Nu îți pot cere în cuvinte ceea ce vreau eu. Trebuie să descoperi singur lucrul de care eu vorbesc È™i să faci în asemenea fel încât să nu fii distras de la treaba ta de niciun factor, interior sau exterior, material sau spiritual. – Promit ! – Dacă reuÈ™eÈ™ti în ceea ce nimeni până acum nu a reuÈ™it, îți voi da È™i ultimul element necesar salvării Maddianix È™i a îndreptării numelui tatălui tău. – Departe de mine gândul că nu voi izbândi, dar de ce alÈ›ii nu au făcut-o ? – Vezi tu, dragul meu înaripat, eu sunt o ființă din altă parte. Entitățile materiale È™i imateriale pentru care am avut aceeaÈ™i rugăminte, au eÈ™uat fiindcă, deÈ™i erau superioare intelectual È™i genetic oricărui standard biologic, oricărei norme spirituale, nu au crezut cu adevărat în recompensele promise de mine. Și, dacă nu-È›i doreÈ™ti cu o pasiune învecinată cu nebunia È™i cu durerea fizică, lucrul pe care eu È›i-l făgăduiesc, vei da chix, pierzându-È›i interesul. – Și eu nu aÈ™ avea succes în misiunea pe care o pregătesc fără susÈ›inerea ta ? AÈ™ asista la dispariÈ›ia Maddianix ? – ÃŽntocmai ! – Voi reveni victorios ! Creatorul îmi este martor ! – Bine, du-te ! Magul făcu un gest circular cu indexul mâinii stângi în direcÈ›ia zburătorului, iar acesta se trezi sub duÈ™ul natural al cascadei Sety. – Ai auzit ? Copilul ăsta te-a pus martor ! – se adresă Canis Magus Soarelui. – Martorul eÈ™ecului său, comentă astrul. – Nu ai putea să-l scuteÈ™ti măcar pe el de la înfrângere È™i să-l laÈ™i să-È™i execute cu brio însărcinarea ? – AÈ™ putea, dar nu e prea strălucit la minte. Din toate câte i-ai spus, jumătate nu le-a priceput, iar jumătatea pe care a priceput-o, nu a crezut-o. – Am nevoie de înverÈ™unarea È™i determinarea lui pentru că astea îl vor imuniza. – Bine, îți dau mână liberă ! Dacă Massach Origel, ultimul Maddianix, va fi la înălÈ›imea aÈ™teptărilor tale, îți va fi îngăduită fericirea pe care tot o cauÈ›i printre stele pentru El. – Va fi ! ÃŽÈ›i mulÈ›umesc. – MulÈ›umeÈ™te-mi după ce vei avea ceea ce vrei. Până atunci, pregăteÈ™te-È›i campionul ! Atât Canis Magus cât È™i Marele Dux È™tiau foarte bine că Massach Origel, nici măcar un Maddianix adevărat, avea toate È™ansele să eÈ™ueze. Dar tot amândoi mai È™tiau È™i că Magul poseda o forță multiplicată cu un factor de un milion în decursul interpus între anteriorul campion trimis în căutarea fericirii stelare È™i Origel. Nivelul la care el îi putea sufla vânt sub aripi tânărului zburător fiind inimaginabil, succesul întreprinderii acestuia către folosul său depinzând în principal de aptitudinile de mag È™i nu de aripile penate. După ce Magul-Căine plecă pe o rază de lumină, la Marele Dux se înființă Arcis, din clanul Ducis, mesagerul ce-l trimisese pe Massach Yessoz ca È™i pe toÈ›i cei dinaintea-i, pe Creasta Altaira. Cu o plecăciune amplă, magicul întrebă: – M-ai chemat, preamărite ? – Da, Arcis. Vreau să mai aÈ™tepÈ›i o vreme cu distrugerea programată. – Scribii ? – S-a însemnat deja. – Cum Te-a convins Canis Magus ? – Nu m-a convins el, m-am convins singur. E de preferat să-i arătăm cât de puternic este È™i să-l folosim spre beneficiul nostru decât să-l lăsăm de izbeliÈ™te, într-o mare de vise, bântuită de vântul îndoielii Sursei. – A devenit atât de puternic încât poate veni aici în termenii È™i condiÈ›iile sale ? – L-am făcut atât de puternic, nu a devenit ! – preciză glasul divin. – Vreo indicaÈ›ie în ceea ce-l priveÈ™te ? – Nu, totul va fi bine. Doar să mai amâni îndeplinirea destinului. – Prea bine, Stăpâne. – Și încă ceva ! – Da ? – Pentru eventualitatea calculată ca Origel să urce pe Creasta Altaria, vreau de la Nexusul Mywo o nimfă de o mie de ori mai seducătoare decât cea care a scris istoria. – De-o mie de ori înseamnă de-un milion de ori peste cele aflate în Templu înainte de Massach Yessoz, se cutremură mesagerul. – Canis Magus își va duce campionul pe Creastă, dar asta nu va fi de ajuns. – Un milion de ori, mormăi siderat Arcis. – Și el a evoluat cam cu acelaÈ™i procent. – Mărire Þie, Doamne ! – se prosternă din nou mesagerul È™i își văzu de drum. Capitolul IV Origel se trezi sub cascada Sety. Mirat de o părere stranie, își vârî capul prin cortina de apă sperând la o rememorare a evenimentelor anterioare. Zadarnic însă. Visul nu mai reveni È™i astfel fu el mâhnit de limitele minÈ›ii doar pe jumătate Maddianix. Porni în zbor către grota zeului Kyon È™i ajunse numaidecât. Dar zeul nu era. – Kyon ! Kyon ! – îl strigă el cocoÈ›at pe stânca de deasupra cavernei. – Ce-i, ce s-a întâmplat ? – veni vântul într-un suflet. – Am visat ceva È™i am uitat. – Ai visat ?! – se miră zeul-vânt. Când asta ? – Mai devreme, la cascadă. Dar nu am dormit ! Acum eram în apă, acum am visat È™i imediat am revenit. Am uitat totul. – Nu È™tii că în partea aceea a codrilor vin tot felul de zâne, de magi È™i spiriduÈ™i ? Nu È›i-am spus să È›ii în permanență floarea de aris legată de încheietură ? – Uite-o ! – exclamă Origel ridicând cât mai sus mâna stângă. – Nu se poate ! – oftă Kyon È™i aripile zburătorului fâlfâiră în subita rafală. – Ce nu se poate ? – ForÈ›ele superioare, precum Magicii, clanul Ducis în mod aparte, dar È™i alte forÈ›e de Dincolo, sunt imune la aris sau la orice alt talisman. – Adică am întâlnit unul dintre ei ?! – făcu Origel ochii mari. Oare de ce ? – De obicei, scopul unor asemenea contacte este de a transmite un mesaj, de a pune în miÈ™care oarecare mecanisme. – Crezi că era vorba despre un Ducis care mi-a dat dezlegarea să-mi caut destinul ? – Tot ceea ce se poate. Văd că ai ajuns foarte aproape de maximul nivel de evoluÈ›ie în raport cu predecesorii tăi. – Dacă aÈ™a stau lucrurile, atunci nu-mi mai rămâne decât să-È›i spun la revedere È™i să zbor către Muntele Fictus, să vorbesc cu bunicu’ ! – Eu nu te pot întârzia È™i nici împiedica. Fii binecuvântat în destinul tău ! – Ne vedem mai târziu ! – exultă Origel aruncânduse în văzduh. – Treci pe la Palatul de Obsidian È™i cere-le naiadelor veÈ™mitele regale ! Nu poÈ›i intra aÈ™a la conducătorul Maddianix, îi strigă Kyon din urmă, iar zburătorul încuviință. – Kyon, vânt zeificat, întrupează-te înaintea semnului È™i numelui Marelui Dux, prezent aici prin profetul său, Arcis ! – tună din înalt, iar pe stâncă, în locul abia părăsit de Origel, mesagerul divin se întrupă. Zeul-vânt se supuse îndată, luând formă antropoidă, cu trăsăturile înÈ›elepte ale vârstei senectuÈ›ii subliniate de o lungă barbă ninsă. Arcis îl mustră: – Nu cerÈ™i de la mine, Kyon ! Arată-te precum eÈ™ti cu-adevărat ! Iar bătrânelul senin, placid, întineri pe dată; dispărură barba È™i alura spășită , inofensivă, apărând acum un masiv trup excelent conturat de grupe musculare puternice, o coamă leonină pe cap È™i niÈ™te ochi învăpăiaÈ›i. – Eu sunt Arcis, mesagerul divin ! Nici prin minte să nu-È›i treacă să mă confunzi pe mine cu Origel ! Eu sunt mai bătrân decât galaxiile universului È™i am văzut toate câte au fost de văzut. Ascultă ce grăieÈ™te Stăpânul È™i Creatorul lumii ! – Iertare, mărite ! – se plecă zeul la picioarele mesagerului È™i nu se mai ridică. – ÃŽntrucât răsplata pentru distrugerea Maddianix este însăși distrugerea ta, existenÈ›a îți va fi anulată imediat ce Massach Origel va fi vrăjit de către nimfa pe care Mywo Nexus o zămisleÈ™te în acest răstimp È™i pe care chiar eu o voi aÈ™eza în Templul Altaira. – Nu, te rog, cruță-È›i sluga nevrednică, stăpân al universului ! Lasă-mi lumea Skaagen să-mi fie pedeapsă; fără de Maddianix oricum voi fi pustiu. – Destinul pe care tu l-ai împlinit È›i se aplică È›ie. Tu l-ai împins pe alesul meu, Massach Yessoz, peste zidul fără de poartă al Templului interzis, tu vei fi È™ters din cartea vieÈ›ii È™i a luminii. – Dar dacă a fost destin, cum m-aÈ™ fi putut împotrivi ? – La fel cum te împotriveÈ™ti mie. Nimic nu e definitiv până ce timpul său nu trece È™i nu se înfăptuieÈ™te. DeÈ™i destin, deÈ™i conceput de Scribi, vizat de Creator È™i instaurat de ForÈ›ele Angelorum, tu te-ai fi putut opune. EÈ™ti zeu. EÈ™ti mai presus de influenÈ›abilele entități materiale, Kyon. De ce trebuia să-l convingi pe Massach Yessoz, alesul, că el este cavalerul aÈ™teptat de prinÈ›esa-fecioară din luna Innera pe Creastă, în Templu ? – Pentru că aÈ™a era ! – De unde È™tii tu ce e È™i ce nu ? Cine È›i-a dat puterea de a vedea scrisele de pe sulurile Scribilor ?! Ai presupus, ai împlinit destinul Maddianix, vei pieri ! – Dar Yessoz era cel din legendă ! Despre el vorbeau profeÈ›ii care au văzut căderea Maddianix ! Nu ma poÈ›i trage la răspundere pentru ce au scris Scribii ! - EÈ™ti deja istorie. Și nici istorie, căci nimeni nu te va pomeni. Doar Massach Yessoz va fi considerat răspunzător pentru căderea acestei vechi È™i dragi nouă seminÈ›ii. – Atunci unde-i prejudiciul ? De ce pedepseÈ™ti un nevinovat ? Eu i-am spus doar adevărul său. El trebuia să reziste ! El a căzut, nu l-am trântit eu ! – Nu Yessoz era Cavalerul din legendă ! – Ba da ! Și toate au fost cum s-a scris ! Și-a rupt aripile de stâncile de jad, în văile de Sign. Destinul prevăzut de Legendă ! – Legendele nu sunt relatări exacte nici ale trecutului nici ale viitorului. Nu Massach Yessoz era Cavalerul ! – Dar cine ? – întrebă Kyon È™i instant înÈ›elese că È™tia răspunsul; totuÈ™i, Arcis zise: – Massach Origel ! – Origel, murmură zeul-vânt. El nu poate să cadă întrucât nu se află pe nicio înălÈ›ime. – Vezi ?! – făcu superior mesagerul. Doar acum întâlnirea Cavalerului cu Fecioara va putea exista fără riscul pieirii neamului Maddianix. Destinul nu-i mai reÈ›ine pe niciunul de la iubirea visată, îndelung aÈ™teptată. – Nu eu sunt nebun, îngerule ! Tu eÈ™ti. Origel nu È™tie ce e iubirea, căci nu i-am spus nimic despre ea. Și o va urî pe nimfa pe care tu o pui în Templu, pentru că acolo a căzut părintele său È™i acolo a început sfârÈ™itul neamului lor. – Nu-mi spune tu mie ce vor Scribii ! Ori am vorbit în van ? N-ai priceput că destinul este mai mult decât un scenariu executat la nivel absolut de către îngeri ? Tu crezi că l-ai convins de nepotrivirea iubirii cu supravieÈ›uirea sa, dar eu îți spun că nu e departe vremea în care el va È™ti că tu ai fost un ghid interesat È™i deloc obiectiv. – El vrea să salveze Maddianix È™i să spele numele tatălui său, iar pentru asta e convins că invitaÈ›ia în Templu trebuie refuzată, indiferent de cine È™i ce îi spune. – Fii pe pace în ignoranÈ›a ta ! Adio ! Arcis își puse mâna pe creÈ™tetul zeului-vânt Kyon, iar acesta, în loc să se evapore în eternitate, sări în picioare È™i se dematerializă în forma sa preferată, adierea. Ori cel puÈ›in aÈ™a crezuse el că a făcut, tocmai din această cauză îl miră surâsul de pe chipul radios al entității celeste. Dar îngerul nu-l trimisese pe zeu în aer spre a zburda în libertatea de care se bucurase până în prezent, de-a lungul existenÈ›ei sale multimilenare. Locul în care Kyon se simÈ›ea atât de liber, de neîngrădit È™i de energic, era antecamera MorÈ›ii rezervate entităților nemateriale ca fundament. ÃŽnÈ›elese zâmbetul heruvic abia după ce o poartă din înaltul cerului se deschise È™i o rază de lumină, înlănÈ›uindu-l, îl absorbi într-o mare de tăcere, de uniformitate monocromă – albă – È™i de nemiÈ™care. Iar un glas strigă într-o gravă È™i înfiorătoare notă, făcând întreaga lume să se cutremure: – De Arcis manus, Kyon, Deus-Ventus, murit !!! Voluntas Caelestis Erat ! Iar îngerul simÈ›i cum Skaagen suspină după pierderea unui important element al destinului, timp în care cohorte angelige îl slăveau pe Creatorul È™i Stăpânul universului, menÈ›ionându-l în treacăt, ca executant divin È™i pe acela ce tocmai ucisese o străveche forță motrice a sferei albăstrii. Un codru deloc asemănător celor din care el tocmai ieÈ™ise, se înfățișă zburătorului înaripat ce săgeta cerul cu un entuziasmant È™i hotărât gănd – salvarea neamului predecesorilor săi È™i reabilitarea numelui părintesc. Origel cunoÈ™tea multe date specifice, dar era încă un copil inocent. Sigur, putea sfărâma în mâini pietre È™i putea zbura în lunele din tării, dar tot copil era. Decursul în care el ajunsese la maturitatea fizică fiind egal cu cel în care Massach Yessoz, în eventualitatea absolvirii cu brio a testului supravieÈ›uirii, ar fi reiniÈ›ializat existenÈ›a Maddianix. Foarte, foarre succint ! Iar creierul nu este un muÈ™chi. El nu poate creÈ™te doar cu date tehnice, mai are nevoie È™i de afecÈ›iune, chiar È™i în cazul unor fiinÈ›e superioare precum cultura profeÈ›ilor de pe Skaagen 7, dar È™i de un timp relativ, în care să se modeleze È™i să evolueze o anume personalitate. Massach Origel nu avea una. Timpul nu îi permisese, fugind mult prea grăbit pe sub aripile albastre. Caracterul moÈ™tenitorului unei culturi în iminent declin, se comporta la fel de libertin È™i de necugetat precum un țânc. Avea momente în care părea să fie mai mult de-atât sub pojghiÈ›a aparenÈ›ei, dar atunci nu era el, ci doar bagajul terminologic asimilat. Această nouă formaÈ›iune ori rezervaÈ›ie dendrologică, compusă exclusiv din copaci înfloriÈ›i de tilia, ocupa o vale ascunsă între versanÈ›ii de netrecut ai munÈ›ilor ParÃ. La intrarea în spaÈ›iunl aerian al depresiunii parfumate, un străjer înaripat, prin care Origel vedea la fel de bine ca È™i printr-un văl de negură, îl somă să stea în loc. – Sunt Massach Origel, moÈ™tenitor al Maddianix, deschide-mi calea ! Spectrul înarmat cu o lance È™i un scut, nici nu vru să audă de titluri nobiliare sau de porunci superioare. Se pregăti de luptă, furându-i un zămbet È™i-un hohot zburătorului material. – Nu te poÈ›i lupta cu trimisul zeilor, stafie căpiată ! Un semn de fac, un cuvânt de spun, tu vei pieri îndată. Mai bine caută-È›i alt muÈ™teriu, de nu vrei să zbori în pustiu ! Străvezia arătare nu se clinti È™i pe Origel È›inti. Dar lancea trupu-i ocoli, de Canis Magus – invizibil, îndepărtată. Și-atacul reveni îndată. – Maguleee ! – Origel către ceruri slobozi un strigăt. Acum lancea îi atinse o aripă È™i către sol porni în pripă. Magul nu mai dorea să îl asiste, È™tiind că astfel îl făcea mai rezistent. Asta, dar mai ales faptul că numai prin cădere din văzduh se putea intra în codrii de tei, blocă instinctul de protecÈ›ie al magului. Dintre ramurile copacilor parfumaÈ›i, zâne la fel de nevăzute ca È™i el È›esură plasă de flori înaripatului căzut È™i astfel înfășurat îl purtară către locaÈ™ul lor. – Massach Origel mă numesc, înlănÈ›uit înaripatul glăsuieÈ™te. – Nu te-a întrebat nimeni; taci acum, de printre tei È™opti o nimfă. Din colbul de la capătul unei alei ce spre-un izvor ascuns cobora, incapabil de vreo miÈ™care, protejatul magului mârâia È™i-È™i scrâșnea dinÈ›ii cei albi È™i mari. – DezlegaÈ›i-mă È™i haidem să ne întrecem în vitejie È™i în puteri, duhuri haine ! – Massach Origel, taci preÈ› de-o clipită, să terminăm ce-avem de făcut È™i-apoi libertatea îți vom reda, îi suflă o suavă dar invizibilă ființă în ureche, iar tonul acesteia pe loc îmblânzi războinicul din el. Nu mai zise nimic. Nici măcar nu încuviință verbal acceptarea compromisului. Tăcu. Ai săi ochi ce până mai devreme nu văzuseră nicio altă ființă materială, primiră cu exaltare apariÈ›ia unui cerc de nimfe în al cărui centru el fusese amplasat. Strălucirea È™i frumuseÈ›ea siderală a celor douăsprezece entități îl făcură să-È™i închidă azuriile lacuri irizate, dar ele insistară: – Nu-È›i feri privirile de noi ! – SunteÈ›i divine. Nu vă pot privi fără ca văzul vostru să nu mă cutremure È™i să nu mă înfioare până la lacrimi. AscundeÈ›i-vă din nou ochilor mei ! – Origel, aÈ™a se făleÈ™te un zeu ? – îi vorbi o altă voce, uÈ™or distinctă, ceva mai pură. – Vreau doar să ajung la Palatul de Obsidian să le cer naiadelor veÈ™minte regale pentru a urca pe muntele Fictus. Nu am nimic cu voi, fiinÈ›e cereÈ™ti. – Dar, Origel, noi suntem naiadele. PriveÈ™te-ne ! Oare nu arătăm noi întocmai ilustraÈ›iilor din Cartea a Șaptea, a Feelor, din Mistica Galaxia ? – reluă noua voce. Massach Origel fu convins. Deschise ochii È™i constată că plasa de flori nu-i mai limita miÈ™cările, deÈ™i parfumatele steluÈ›e galbene rămaseră în aderență pe-al său rafaelian trup. Se ridică privind cu încântare de jur împrejuru-i: – Da, voi sunteÈ›i naiadele din Valea Parà ! Dar Palatul de Obsidian ? – Vino cu mine ! – îi ceru vocea, acum atribuită unei nimfe neasemuit de strălucitoare chiar È™i în comparaÈ›ie cu celelalte, întinzându-i mâna. El ieÈ™i din cerc È™i primi într-a sa acea catifelată È™i caldă mânuță. O urmă pe prinÈ›esă în jos pe cărarea către izvor, dar înaintea intrării în apa vie, ezită. O teamă pe care nu È™i-o putea explica îl È›intui în loc, mirând nimfa: – De ce pregeÈ›i ? Palatul meu ascuns vederii este, iar apa vie nu are a te vătăma. Tu zeu eÈ™ti. – Ceva mă reÈ›ine, îi zise el dezorientat, apoi înÈ›elese că piedica îi era pusă de Mag; considerând motivele acestuia neîntemeiate exclamă: Dă-mi voie să o însoÈ›esc în palatul ei, să-mi primesc È›inuta regească, magule ! Dar Magul nu-l slăbi È™i nici nu-È™i motivă luarea de poziÈ›ie. – Cu cine vorbeÈ™ti ? – păru prinÈ›esa interesată, cătând în juru-le. Nimeni nu are trecere în a mea lume fără a da socoteală de intenÈ›ie Santinelei È™i fără veghea Cercului. Cu cine vorbeÈ™ti de eu nu-l văd, când eu văd totul în astă lume ? – Magul e îngerul meu, îi zise Origel eliberându-i mâna. Avem o înÈ›elegere de susÈ›inere reciprocă È™i altceva nici nu mai contează. – Of ! magii ăștia ! – suspină aferată nimfa. Și cum se cheamă, mai exact, magul ăsta al tău ? Să-l invit È™i pe el înăuntru. Vrând să dechidă gura spre a-l numi pe Mag, înaripatul uită răspunsul. Se ascunsese magul de ochii nevăzuÈ›i È™i iscoditori ai naiadei. Apoi, Origel se întrebă ce caută acolo È™i pe ea o întrebă cine este. – Cum adică ? Tu eÈ™ti moÈ™tenitorul Maddianix iar eu sunt jumătatea ta. Mergem acasă, în lumea noastră, îi umplu ea vidul de memorie lăsat de acÈ›iunea invazivă È™i evazivă a Magului Câine. – Nu, nu e bine ! Eu trebuie să merg la Muntele Fictus, își scutură Origel capul de perspectiva distorsionată È™i alergă în sus pe cărarea de sub bolÈ›ile de tei. – Origeeel !! Strigătul strident, plutonian, îl È™ocă pe înaripat, dar nu se opri È™i nici nu se uită îndărăt. SimÈ›ind cum o mână grăbită îl ratează pe puÈ›in, ajunse în luminiÈ™ul prăfuit din capătul superior al potecii. Gâfâind, își ridică ochii spre a-l cedea pe Magul Câine în toată gloria sa, plutind în atmosfera mirifică a văii. ÃŽi expedie prompt o întrebare justă: – Ce-a fost asta ? – Ageea. – Adică ? – Habar n-ai tu câți cavaleri È™i rătăcitori de toate soiurile nu È™i-au pierdut viaÈ›a în Izvorul Lacrimilor. – Dar aici trebuiau să fie Palatul de Obsidian È™i Naiadele. Un tărâm al vieÈ›ii, nu al morÈ›ii ! – protestă contrariat înaripatul. – Vino sus ! – îi ceru Magul, iar când în clar văzduh, mult deasupra coronamentului erau doi, îi zise: Uită-te într-acolo ! Origel se umplu de veselie È™i de exaltarea anterioară sosirii în Vale. – Palatul ! – Du-te È™i ia-È›i veÈ™mintele ! Ne întâlnim pe muntele Fictus. – Cred că mai întâi ar trebui să-È›i mulÈ›umesc că încă exist. – Nu-i adevărat. Tu singur te-ai oprit. Deja eÈ™ti mai puternic decât crezi, îl minÈ›i Magul spre a nu-l face dependent psihic de asistenÈ›a sa – Dacă spui tu, acceptă fără a È™ovăi zburătorul. Cum rămâne cu ea ? Acum, că tot eÈ™ti aici, în lumea asta, nu ai putea salva vieÈ›ile celor ce pe viitor vor fi prinÈ™i de mreaja frumos înmiresmată a răului ? – Nu eu trebuie să distrug răul. Nu e treaba mea. Eu doar preced. Numai Acela ce va veni va distruge răul. Tot ce pot face eu este să te trimit la luptă. Vrei să scuteÈ›ti pieirea altora mai puÈ›in voinici ? – Du-te jos È™i ucide-o ! Dacă tu ai asemenea curaj È™i determinare, accepta, iar eu te voi instrui despre cum să faci. Dacă nu, mergi înainte, pe calea ta, neabătut de nimic. Grija pentru alÈ›ii nu este benefică È›elului tău. – Voi birui ? Spune-mi cum să o fac ! – AccepÈ›i ? – Oare am vorbit unui neatent ? – Păi, dacă tu È™tii cum o pot scăpa de suferință, spune-mi È™i mai vedem noi. – Trebuie să fii ferm convins. După ce îți voi împărtăși taina, nu mai ecale de dat înapoi. Nu poÈ›i cunoaÈ™te secretul fără a-l folosi. Pricepi ? – Da. Spune-mi ce să-i fac ! – Prea bine. TotuÈ™i, află È™i că s-au mai găsit viteji că au înercat s-o răpună, folosind exact aceleÈ™i È™iretlic, însă după cum ai constatat, ea e încă acolo. Ei, nu. – Ai venit, în sfârÈ™it ! – îl îmbățișă nimfa pe rătăcitorul din interiorul Cercului. – Da, vreau să te iubesc, îi zise el mimând un zâmbet ce păru autentic. – Să mergem, dară, la Palat. Vom întinde mese È™i vom petrece trei zile. – Să mergem. Coborând pe cărarea spre izvor, Origel eliberă mâna prinÈ›esei È™i o strânse într-ale sale herculeene braÈ›e de oÈ›el, È™optindu-i vorbe de amorezi È™i acoperind-o cu sărutări, astfel încât ea se abandonă lui È™i nici nu prinse de veste când în adâncul văzduhului zburătorul o urcase. – De Nomine Magus, Arcis Deo Invoco ! Naiada înamorată primi cu surprindere strigătul iubitului său, apoi simÈ›i cum el o eliberă È™i zbură puÈ›in înlături. – Ce faci, amorul meu sublim ? – îl întrebă ea pe înaripatul rămas È›intuit È™i mirat. Nimfa nu căzu, aÈ™a cum nici asupra Magului gravitaÈ›ia nu avea vreun efect, iar asta nu trebuia să fie cu putință. Și Arcis nu mai venea. Oare de ce îl ascultase el pe mag ? Acum prinÈ›esa avea să se înfurie È™i să-l trăznească. – Tu, îngerul meu, cerul ai vrut să mi-l arăți, îi zise nimfa în aceeaÈ™i notă senină, caldă, suavă, pășind către el pe o punte de parfum. Să se fi înÈ™elat magul ? Oare fiinÈ›a asta nu era aceeaÈ™i de mai devreme ? Oare nu ea încercase a-l îneca în al lacrimilor izvor ? Și dacă magul era cel ce îi voia răul ? Dacă între Mag È™i această gingașă făptură exista ceva, o ură de moarte ? Dacă Magul nutrea pieirea nimfei din motive care puteau avea legătură cu un potenÈ›ial secret deÈ›inut de aceasta, secret ce nu trebuia să ajungă la urechile sale ? Dădu să o îmbrățiÈ™eze, căci È™i ea pășea spre el cu braÈ›ele deschise, dar un fulger de lumină îl buimăci, aruncându-l iarăși din înalt. Acum nu mai căzu, miraculos regăsindu-È™i controlul înainte de a ajunge la coronament. Privi înfricoÈ™at către locul din care se prăbuÈ™ise, dar nimfa nu mai era. ReminiscenÈ›ele unui fulger globular duceau cu ele lumina stinsă. Suspină. – Doar tu ai reuÈ™it să o urci aici, unde Arcis o putea atinge, îi zise Magul înfiinÈ›at alături. – Era nevinovată. M-ai amăgit ! – plânse Origel cu ochii aÈ›intiÈ›i asupra sferei de lumină ce se estompa accentuat. – AberaÈ›ie ! Iubirea de care era ea în stare te-ar fi îndepărtat de scopul tău È™i implicit de îndatorirea pe care È›i-ai asumat-o față de mine. – RecunoÈ™ti că nu era o entitate malefică ? – insistă zburătorul. – Du-te jos È™i vezi că nu am ucis pe nimeni ! Arcis È™i-a luat un trofeu È™i nimic mai mult. Dacă e cineva care poate schimba cursul existenÈ›ei acestei lumi, acela eÈ™ti tu. Cu sau fără o nimfă, Skaagen se va roti în continuare, până ce eu voi decide că i-a fost de ajuns È™i-l voi chema pe Arcis întocmai cum ai făcut-o tu adineaori. – Să distrugă Skaagen ?! – se holbă Origel. BaÈ›i câmpii, magule ! – Arcis va distruge totul, gradual, odată ce timpul fiecărui lucru va sosi. – De nomine magus, Arcis deus invoco ! Ochii de safire zadarnic căutară un semn pe cer. Zeul astral nu cobora. Nu răspundea provocărilor È™i nici nu avea de suprimat vreo existență ori de livrat un mesaj divin. – Nu vine decât atunci când îl chem eu sau când are ceva de făcut. Tu, dragul meu, du-te la Palatul de Obsidian È™i uită ce-ai căzut ! Destinul tău este altul, nu iubirea. – Asta mi-a spus-o È™i Kyon, recunoscu Origel un model de gândire È™i crezu că neapărat trebuia să fie adevărat; zbură către profilul semeÈ› al cetății de la orizont. Capitolul V – Bun venit, moÈ™tenitor al Maddianix ! – îl întâmpină cu o plecăciune prinÈ›esa Palla, în sala tronului Palatului de Obsidian. PășeÈ™te către mine ! – Strălucitoare prinÈ›esă, eu nu pot zăbovi. Lumea asta se apropie de sfârÈ™it È™i doar în mine stă izbăvirea sa. DeÈ™i se arătă grăbit, Origel urmă chemarea nimfei È™i înaintă pe sub bolÈ›ile înalte, printre coloanele suple. O căldură inexplicabilă îl învăluia, făcându-l să se întrebe dacă nu cumva È™i această entitate avea vreo încercare pregătită pentru el. – Avem pregătite veÈ™mintele tale, neînfricat È™i cutezător zburător. Te aÈ™teptăm de mult timp, îi zise prinÈ›esa, iar apariÈ›ia unui cortegiu de la stânga tronului veni a-i susÈ›ine afirmaÈ›iile. Cinci supuse aduseră hainele regale. – De mult timp ?! – se miră Origel. Eu nu sunt atât de vechi pe lumea asta. – Oracolul a prevestit naÈ™terea È™i ascensiunea ta cu mult înainte ca tu să fii fizic. – Oracolul ? – ridică zburătorul o sprânceană. – Da, Oracolul, Canis Magus, îl surprinse conducătoarea. – Există, cumva, mai multe entități cu acelaÈ™i nume ? Eu È™tiu un Canis Magus, dar nu este oracol, ci doar un mag. – Unul singur este Canis Magus. Iar el ne-a revelat că vei veni. ÃŽntâiul È™i ultimul Maddianix ce calcă în Palatul de Obsidian. – V-a spus cumva È™i dacă voi izbândi în ceea ce-am pornit a îndeplini ? – Da, dar asemenea taină nu este È™i pentru urechile tale. Căci tu È™i numai tu eÈ™ti responsabil pentru destinul tău, întrucât numai tu îl poÈ›i modifica ori ba. Oricine altcineva este doar parte a destinului, prin urmare neputându-te influenÈ›a. – El o face cu succes, punctă înaripatul. – Atunci, poate că tu eÈ™ti parte a destinului său, dar nu invers. – Se prea poate, însă el a spus că există mai presus de lumea finită, fie ea È™i a zeilor Maddianix sau a clanului Ducis. Și am văzut cum un Ducis i-a dat ascultare. – Nici eu nu cunosc multe despre el. Dacă vei colabora cum are el nevoie, dacă va fi pe deplin satisfăcut de interacÈ›iunea voastră, atunci ai putea să-l întrebi È™i să afli mai multe despre cine È™i ce este el. – Mă îndoiesc că se va deschide înaintea-mi. El îl cunoaÈ™te până È™i pe marele Dux în persoană, ceea ce nici măcar Marele Preot nu poate spune despre sine. – Apropo de bunicul tău, îmbracă-te È™i te du ! Un cavaler în strai de gală călcă apăsat către înaltul tron din È™i mai-nalta sală. Totul era cristal È™i mărgăritare în castelul de lumină, iar sclipirea generală era de asemenea natură încât putea muia până È™i cel mai aprig războinic. Sunet de trompetă È™i apoi acorduri de liră È™i harfă însoÈ›eau valurile diamantine. Cavalerul ajunse înaintea scaunului de domnie străjuit de două gărzi imobile, impunătoare prin dimensiuni È™i mai ales înaripate. Străjerii își plecară spadele lor de aur către capul musafirului, iar acesta le atinse cu un deget precaut, necunoscând utilitatea unor asemenea recuzite. Știa ce este o sabie, dar nu pricepea de ce ar fi fost întâmpinat în asemenea manieră ofensatoare de către gărzi, când destinul său era salvarea tuturor. – Sunt Origel, Massach ! Cred că mă aflu în locul potrivit. – Tinere vlăstar, vorbi cu glas domol un bătrân cufundat în prea marele scaun al puterii. Acum nu mai există un loc potrivit. Istoria se va aÈ™terne peste noi precum colbul peste ruinele oazei. – Mărite, am venit să-È›i cer binecuvântarea ! – exclamă învâlvătat Origel. – Știu de ce eÈ™ti aici, îi zise bătrânul rege. Dar timpul nu mai e cu noi. – Eu voi lupta pentru numele È™i linia noastră până la ultima picătură de sânge. Voi merge până la capătul lumii, până la capătul universului È™i-al tuturor universurilor să scap de la pieire astă spiță divină ! Dă-mi doar a ta binecuvântare È™i roagă-te pentru mine ! – Massach Origel... Nepotul meu. Tu nu trebuia să exiÈ™ti, tinere vlăstar. Nu ai venit pe lume pentru a-È›i salva neamul, căci nu ăstui neam aparÈ›ii tu. Pentru ca noi să dăinuim în univers, cel ce È›i-a fost părinte nu trebuia să cadă. Tu nu ne aparÈ›ii... Nu ne aparÈ›ii. – Poate că nu sunt un maddianix adevărat, dar sunt un maddianix ! Și asta îmi conferă autoritatea È™i puterea de a lupta pentru a izbăvi muribundul tău imperiu ! Dă-mi binecuvântarea ta ! – Prea-bine. Fii binecuvântat în toate zilele tale È™i fie ca lumina să-È›i călăuzească paÈ™ii, mintea È™i ochii spre împlinirea menirii tale ! Origel primi cuvântul bun stând pe genunchi la picioarele marelui preot, apoi acesta își puse mâna pe creÈ™tetul fierbinte al zburătorului. – Cu tine este Dumnezeu, dar È™i cu noi El este. Căile noastre se despart acum, pentru că aÈ™a ne-a fost scris. Mergi cu bine ! E ultima dată în care auzim unul de altul. – Ai încredere în mine, bunicule ! ÃŽnaripatul se ridică È™i cu viteza gândului părăsi Muntele Fictus. Magul Câine îl însufleÈ›i cu-atâta agerime, cu atâta pornire È™i cu atâta inteligență, încât i se părea absurd să nu poată scăpa rasa cea mai veche din univers. Absurd. Universul are nevoie de visele unora precum Massach Origel. Zburătorul fu purtat de curenÈ›ii înălÈ›imilor eternice către orizonturile occidentale de pe Skaagen cu graba unei săgeÈ›i pornite din arcul unui erou mitic. Ajunse atât de repede la munÈ›ii Tăcerii de dincolo de mările de Aris, încât i se păru că lumea devenise brusc mai mică, mai îngustă, mai accesibilă. Peste È™irurile crestate cu piscurile veÈ™nic rătăcite în unduitoarea negură lăptoasă, nederanjată de vânturile sălbatice aflate la guvernare pe tărâmul stâncăriei absolute trecu la fel de vijelios. Nu se preocupă de găsirea canionului de Ramn, în principal datorită absenÈ›ei oricărei informaÈ›ii rferitoare la acesta, dar È™i din cauza avântului titanic, a pornirii rezolute, a venelor ce pompau plasmă stelară È™i nicidecum plasmă biologică. ÃŽnainte că pomenim de canionul străbătut de toÈ›i viitorii mari preoÈ›i Maddianix în periplul lor iniÈ›iatic anterior încoronării È™i ungerii rituale, Origel sări hopul de căteva mii de kilometri pentru a sosi în marea negurii ce-i succeda. Atât de sus zbura, atât de bine distingea detaliile cât È™i tabloul ca întreg, că preÈ› de-o clipă gândi că este deja unul dintre zeii pe care urma a-i salva. Vaporii de apă dispărură dinaintea alor săi albaÈ™tri ochi, contracânduse hăt-departe, în văile abisale ce separau munÈ›ii Tăcerii de Creasta Altaira È™i Tărâmurile NopÈ›ii Eterne, imediat către apus în raport cu È™irul stâncos fără de sfârÈ™it. Aducându-È™i aripile într-un unghi extrem de ascuÈ›it, căzu ca un meteor pe platoul templului, pășind desculÈ› pe lespedea de jais. – Caaniiis Maaguuus !! – strigă străbătut fiind de fiorii adrenalinei È™i ai decelerării subite. ÃŽÈ™i ridică viguroasele braÈ›e spre cerul din care tocmai picase È™i căută cu înfrigurare apariÈ›ia magului. Dar acesta nu se arătă ochilor scăldaÈ›i într-un ocean de rouă scânteietoare. Reluă apelul în aceeaÈ™i notă, convins fiind că este auzit: – Maguleeee !! – Origel, îl surprinse vocea calmă, superioară în È›inută, venind dinapoia sa. – Hei ! – exclamă înaripatul răsucindu-È™i trupul. Am ajuns aici ! Să vedem unde-i Templul È™i ce trebuie să fac pentru a izbăvi Maddianix. Magul-Câine ascunse amăraciune într-un zâmbet, dar neînfricatul zburător nu o remarcă. – Trebuie să aÈ™tepÈ›i, îi zise el cavalerului. Uite, luna Innera mai are de coborât. Origel ridică privirile spre a confirma spusele Magului. ÃŽntr-adevăr, luna căreia îi aparÈ›inea Templul nu se grăbea să descindă printre crestele portalului. – Ce trebuie să fac aici ? Adică Luscindy Addax a cauzat declinul moÈ™tenitorului de drept È™i astfel am apărut eu. Acum, spre a reabilita trecutul, eu trebuie să stau de veghe în exteriorul Templului, nu ? – Tu trebuie să mă ajuÈ›i pe mine, Origel. Nu uita că fără mine, tu ai venit în zadar aici. De unul singur nu poÈ›i salva Maddianix, căci nu eÈ™ti unul dintre aceia zămisliÈ›i de Nexus spre a reorganiza È™i a revitaliza sistemul, linia lor. Eu sunt catalizatorul necesar îndeplinirii scopului tău. – Bine, te ajut, căci È™i tu m-ai ajutat până acum. Dar ce să fac ? – Nu îți pot spune. Nu te pot ajuta, nu am dezlegare. Destinul nu este făcut să fie revelat celor cărora le orânduieÈ™te existenÈ›ele. – Dar tu È™tii ce voi face, nu-i aÈ™a ? PoÈ›i influenÈ›a favorabil un eventual rezultat negativ ? Și dacă da, atunci de ce mai purtăm această discuÈ›ie ? Tu oricum câștigi. – Nu este deajuns să influenÈ›ez rezultatul. Destinul tău nu-mi aparÈ›ine, deÈ™i îl cunosc. InfluenÈ›a pe care o pot exercita eu este la nivelul spiritului, de-aceea È›ie îți revine latura importantă, esenÈ›ială chiar, de a intui modul în care mă poÈ›i ajuta, asigurând totodată, prin intervenÈ›ia mea ulterioară, salvarea strămoÈ™ilor tăi. – Complicată treabă ! – Autorii destinului tău se amuză acum, È™tiind ce È™tiu È™i eu, dar numai de tine depinde rezultatul final. Să nu uiÈ›i vreodată că un lucru nu este definitiv până ce momentul său nu trece. Destinul poate fi influenÈ›at de acela care îl trăieÈ™te. – Ideea e că nu È™tiu È™i ce anume trebuie făcut. E inutil să cunoÈ™ti ceea ce spui tu dacă nu-È›i cunoÈ™ti È™i sumarul acestui destin. – Legea Luminii este scrisă de unicul exponent al PerfecÈ›iunii. Dacă ar fi avut hibe, universul însuÈ™i nu ar mai fi existat, atomii săi dezintegrânduse cu mult înainte ca noi doi să purtăm această conversaÈ›ie pe o stâncă din lumea zeilor civilizaÈ›iilor materiale. – Magule, eu nu te voi dezamăgi precum cei cărora altădată le-ai oferit încrederea ta. ÃŽÈ›i voi aduce lucrul care te va ferici ! – AÈ™a să faci ! – zâmbi cu înÈ›eles Magul înainte de a se sustrage vederii înaripatului. Capitolul VI O toropeală irezistibilă curpinse ochii aceia adânc-albaÈ™tri È™i aripile îl acoperiră în somnul venit pe nepregătite, împotriva oricărei intenÈ›ii conÈ™tiente. Și nici nu apucă să viseze bine că auzi o voce, mai întâi confuză, apoi din ce în ce mai bine definită, mai feminină, mai senzuală, strigându-l pe nume, strigând doar numele său. Deschise precaut unul dintre ochi È™i cătă împrejur, de fapt doar înainte. Imediat îl deschise È™i pe celălalt. Cauza era apariÈ›ia străvezie ce È™edea la câțiva paÈ™i de el, cu braÈ›ele întinse, cu ochii înlăcrimaÈ›i È™i un suspin cu greu stăpânit. – Cine eÈ™ti tu ? – o întrebă el sărinnd în picioare. – Origel, eu sunt iubita ta, nu mă recunoÈ™ti ? Cât de mult ai dormit aici ? – Iubita mea ? Eu nu iubesc pe nimeni. – Ba da, mă iubeÈ™ti pe mine, Visul Albastru. Sau ai uitat când ai jurat să vii È™i să ne iubim liber de încorsetări, înconjuraÈ›i de stele È™i lune ? – AÈ™a te numeÈ™ti ? Cyanà EsaÃx ? – Vrei să mă numesc altcumva ? Spune-mi oricum vei dori tu, eu voi încuviinÈ›a. Origel nu È™tia ce să creadă, dar È™tia ce nu credea È™i anume că această nălucire nu era nicicum iubita sa. El nu iubise vreodată. Nu È™tia despre iubire nimic pe deasupra teoriilor livreÈ™ti È™i bineînÈ›eles a faptului că iubirea periclita acum Maddianix. Fata păși către el, iar el nu schiță niciun gest. Nici măcar nu se eschivă îmbățișării atât de calde în care ea îl cuprinse cu ale sale mâini aproape scheletice, albe precum floarea de aris È™i la fel de frumos înmiresmate. – PrinÈ›ul meu. Tu eÈ™ti, Sufletul NopÈ›ii, aÈ™a-i ? – Eu sunt Origel; Massach Origel, murmură el căzut sub vraja amorului. – ÃŽn limba mea, asta înseamnă numele tău. – ÃŽn limba mea înseamnă altceva. – Ce anume ? – Glorie Mesagerului ! – Glorie Mesagerului ?! Cum adică ? – Nu È™tiu. Nu eu mi-am atribuit acest nume, eu doar îl port. – Massach Origel sau Sufletul nopÈ›ii. Tu eÈ™ti acelaÈ™i. Iubitul meu rătăcitor, rătăcit, care a sosit în sfârÈ™it acolo unde a promis. – Și totuÈ™i, nu-mi amintesc nimic de promisiunea pe care o pomeneÈ™ti. – Ai trecut prin multe lucruri, nu este vina ta. Buzele lor se uniră È™i astfel înlănÈ›uite timp îndelungat, un sărut astral își dăruiră unul altuia. Dar o idee venită de niciunde îl făcu atent pe înaripat, dezlipindu-l de acaparatoarea nimfă siderală. ÃŽÈ™i aminti, poate cu ajutorul unui discret impuls din partea magului, de misiunea sa, căutând cu înfrigurare pe bolta senină forma perfecÈ›iunii regăsită în lun Innera. Nefiind acolo unde el o È™tia, dar nici altundeva, Origel ridică o sprânceană mirată. – Ce e, iubirea mea ? – îl întrebă ea curioasă. – A apus luna È™i eu nu am văzut-o. – Nu-i nimic, cu ea am venit eu. Vino de mă iubeÈ™te în Templul meu ! Zicând aceste cuvinte, silueta parfumată, excesiv de atrăgătoare, chiar È™i pentru el, care nu cunoscuse fiorul amorului, iar cea dintâi întâlnire cu o exponentă a sexului opus avusese loc în codrii de tei, se îndepărtă de el înspre capătul îndepărtat al platoului de jais, parcă absorbită de ultimele raze aruncate pe cer de acum apusa lună. Zburătorul alergă din toate puterile sale superioare, dar nu reuÈ™i decât să ostenească. Visul în care se aflase ajunse la sfârÈ™it iar el, buimăcit, constată că se zbătuse în zadar, fugind după o iluzie a minÈ›ii sale. Iată Templul ! Luminat de cele trei stele bleu din cerul înalt, edificiul impunea respect chiar È™i lui, zeului cu aripi. Dar înainte de a găsi respect în inima ce nu cunoÈ™tea acestă noÈ›iune, apariÈ›ia provocă mirare, nu atât prin dimensiunile È™i stilul său arhitectural cât prin înfiinÈ›area din neant, acolo unde până mai-nainte nu fusese decât aer parfumat. Gardul care împrejmuia în mod normal incinta È™i peste care Kyon, zeul-vânt îl purtase pe Massach Yessoz nu demult, acum nu mai exista. De aceea Origel parcurse aleea ce începea exact la picioarele sale, ajungând printre magnoliile înflorite până la treapta de marmură. Nu cuteză a călca pe tărâmul sfânt unde predecesorul său își împlinise unica menire È™i anume căderea Maddianix, dar se ridică deasupra cupolei care încununa hexagonul. Prin decupajul circular privi în jos la sala mare în care o nimfă își aÈ™tepta iubitul. Putea fi chiar Cyani EsaÃx, cea din visul său, dar ochii ageri, care vedeau un detaliu insignifiant aflat chiar È™i la marginea orizontului, nu puteau acum depăși vălul de raze ce cu atenÈ›ie acoperea capul È™i trăsăturile ei. ÃŽnaripatul se aÈ™eză pe semisfera de opal È™i își plecă îngânduratul cap către popasul asigurat de mâinile puse pe genunchii flexaÈ›i. Realizase că nu avea nicio È™ansă. Pur È™i simplu nu È™tia ce trebuie să facă pentru a obÈ›ine ajutorul Magului-Câine. ÃŽn necuprinsa-i strălucire stelară, acesta nu concepea ca o entitate ce descindea din zeii Maddianix să fie sub standardele intelectuale È™i spirituale intrinsece. ÃŽnsă Magul nu È™tia totul despre el. Spiritul său nu era suficient de elaborat spre a fi apt de analiza exhaustive ale unui subiect dat ori pentru a pătrunde înÈ›elesurile atât de criptice ale implicării cvasi providenÈ›iale a unei forÈ›e despre care nu existau comentarii sau refeniÈ›e în Mistica Galaxia. Dar o minte È™i un suflet limitate de neputință, nu sunt neapărat inutile. Sunt milioane de exemple întru confirmarea acestui enunÈ› chiar în jurul celui ce spune povestea sfârÈ™itului acestei maiestuoase culturi. Astfel că Origel abordă tema sistematic, într-o logică familiară lui homo sapiens, la fel de tâmpiÈ›el precum înaripatul albăstriu. Canis Magus avea nevoie de ceva care, aÈ™a cum se exprimase el pe muntele Lunii, urma a-i înveseli È™i a-i oferi un scop existenÈ›ei sale eterne, tristă È™i inutilă. Oare ce anume poate înveseli un Mag ? De ce nu era el cel puÈ›in mulÈ›umit, dacă nu fericit cu viaÈ›a sa fără de sfârÈ™it, în universul luminii È™i adevărului din care a dovedit că face parte ? Ce îi lipsea când el putea avea totul prin simpla rostire a unui cuvânt ori prin È™i mai simpla vizualizare mentală a lucrului dorit ? De ce avea nevoie de un mijlocitor ? – Origel... Origel... Origel... Se gândi să-i ceară, nepoliticos, să-l lase în pace. Nimfa din Templu, fie că-l vedea prin cupola de-altfel mată, fie doar în mintea sa, îl chema precum o făcuse È™i prin vis. Nu spunea niciun alt cuvânt, nu modifica tonul pronunÈ›iei, nu se oprea. La fiecare trei licăriri de stea de pe nesfârÈ™itul firmament, È™oapta melodioasă cânta numele său, trimițându-i fiori ce se apropiau crescând de inima sa, cu intenÈ›ia clară de a o subjuga. – Nu mă mai striga ! – îi ceru el într-un târziu, când simÈ›ea durerea mai vie decât o putea tolera. Nu voi coborî până ce nu aflu cum anume trebuie să-l ajut pe mag. – Știu eu ce-i trebuie magului, zise ea dovedind cunoaÈ™terea altor cuvinte. – Spune-mi ! – Trebuie să cobori la mine, nu pot striga în gura mare, poate ne ascultă È™i altcineva. – Sigur că ne ascultă, se amuză Origel. E chiar aici, în imediata noastră proximitate, aÈ™teptând să-mi dau seama de lucrul ce-i trebuieÈ™te. – Origel, Magul-Câine nu te va ajuta să salvezi Maddianix. – Lasă-mă în pace ! – se enervă el. Vreau să analizez toate informaÈ›iile. – Nu te preocupa ! Răspunsul nu îți este destinat. Spre deosebire de mine, care îți sunt. – Tu eÈ™ti destinul meu ?! – făcu înaripatul aplecânduse iarăși peste marginea cercului decupat în vârful cupolei. – Știi cum mă numesc ? – Da, Vis Albastru – Cyani EsaÃx ! – Ce anume scria pe centura care încingea mijlocul Magului-Câine când aÈ›i vizitat muntele Lunii ? – Habar n-am ! Scria ceva ? – Desigur. – Nu È™tiu, nu am dat atenÈ›ie detaliului, recunoscu el. Spune-mi tu ! – Pe centura lui scria exact numele noastre: Massach Origel È™i Cyani EsaÃx. – PoÈ›i susÈ›ine absolut orice năzdrăvenie, eu nu te pot contrazice, dar nici nu te cred. – Vrei să-l ajuÈ›i È™i la rândul său, el să te ajute pe tine È™i pe Maddianix ? – Nici nu mă obosesc să răspund. – Atunci coboară la mine È™i eu nu numai că îți voi destăinui cu ce anume să îl mulÈ›umeÈ™ti, dar îți voi È™i oferi, fără vreo pretenÈ›ie, acel lucru. – Nu È›i-ai găsit muÈ™teriul, frumoasa mea ! Nu pot crede că tocmai tu, dintre toate din lumea asta, posezi acel lucru de-i lipseÈ™te Magului. E de la sine înÈ›eles că eu nu trebuie să pășesc în Templu spre a nu prăvăli spiÈ›a din care mă trag. – Mai gândeÈ™te-te ! Oare nu e cam târziu pentru asemenea precauÈ›ii ? Oare nu s-a întâmplat ceea ce spui chiar înainte de înfiinÈ›area ta din neant ? – Nu încă ! Mai e o È™ansă. – Doar dacă te ajută Magul. Fără el, tu nu ai nicio putere. Coboară, deci, la mine È™i apoi vei putea spera la izbăvirea neamului tău ! – Lasă-mă în pace ! Voi găsi È™i singur soluÈ›ia de care am nevoie, îi zise el apunând de pe bucata de cer vizibilă prin decupajul circular. – Eu sunt soluÈ›ia, Origel ! Vino la mine, iubirea mea ! Visul È™i Sufletul NopÈ›ii mele. Răspunsul înaripatului nu mai străbătu cei douăzeci de stânjeni până la nimfă, iar tăcerea se instaură în È™i deasupra templului de pe Creasta Altaira. Apoi, la fel de subit precum întâia dată, piroteala îl doborî, afundându-l din nou într-un somn adânc, din care tocmai părea că revenise. – Dormi ? – îl întrebă o voce pe care nu o putu alipi unui chip decât după ce deschise ochii săi mari – era Magul. – Nici eu nu È™tiu. Nu mai pot diferenÈ›ia visul de realitate. Și acesta este unul dintre momentele de confuzie, răspunse năucit, dar păstrând aparenÈ›a ponderaÈ›iei raÈ›ionale, Origel. – Nimic nu este ceea ce pare, iar acest enunÈ› justifică pe deplin ceea ce simÈ›i tu. – ÃŽnÈ›eleg. – Ei bine, ai găsit lucrul de care eu am atât de multă nevoie ? – Nu încă, dar simt că sunt aproape. – Trebuie să te concentrezi È™i mai intens ! EÈ™ti chiar mai aproape decât crezi, însă ochii îți sunt acoperiÈ›i de un văl translucid care te împiedică că vezi adevărul. ÃŽndepărtează acest obstacol È™i caută mai atent în jurul tău ! După cum poÈ›i lesne observa, nu mai e nimeni aici. Doar tu È™i ea. Origel cercetă grăbit terasa de jais mărginită de stâncile drepte ale nesfârÈ™itului lanÈ› crestat pe vârfuri, de hăul dinspre munÈ›ii Tăcerii È™i de cele două creste distante ale portalului, acolo unde luna Innera apunea È™i dincolo de care începeau Tărâmurile NopÈ›ii Eterne. Nu văzu nimic. ÃŽntorcânduse către Mag, își exprimă mirarea: – Care Ea ?! – Nimfa, desigur, îi răspunse acesta cu o simplitate superioară. – Cyani EsaÃx ? – Nu È™tiu cum o cheamă, dar cert e că numai una poate fi. Noi, de fapt eu, pot urca aici datorită naturii mele astrale, iar tu, tu eÈ™ti în parte Maddianix. ÃŽntr-un fel. – Doar nimfa È™i moÈ™tenitorul pot păși aici ! Ai dreptate ! Și dacă eu nu aÈ™ fi moÈ™tenitor, ea nu ar fi pusă în Templu. Nu aÈ™a scrie în Mistica Galaxia ? Ea există doar pentru a ispiti moÈ™tenitorul tronului Sexaq quors. Origel se bucură de inteligenÈ›a sa, parcă dintr-o dată intrată în activitate, însă Magul avu ceva de zis È™i pe tema acestei veselii copilăreÈ™ti. – Mai degrabă, sunteÈ›i amândoi aici pentru a servi scopurilor mele, nu pentru a reiniÈ›ializa Maddianix. Maddianix, dragul meu Origel, este aproape de finalul imemorabilului său È™ir de evoluÈ›ii. Ascultă ! Capitolul VII Ulii se roteau în ameÈ›itoarele înălÈ›imi, iar strigătele lor ascuÈ›ite ajungeau într-un târziu È™i la urechile înaripatului de pe platoul Templului. Adierea unei brize îi ciufulea penele puternicelor aripi strânse pe lângă trupul înveÈ™mântat în purpură regală. Din toate direcÈ›iile, nori maiestuoÈ™i năvăleau pe bolta albastră, umflânduse È™i crescând în volum È™i elevaÈ›ie într-un ritm prevestitor. Atunci un înger trecu trâmbițând prin cerul astfel încărcat, iar sunetul trompetei sale era unul tânguitor. – Ce este ? – strigă Origel, dar îngerul nu-l auzi È™i își continuă zborul. Singur. Astfel rămase ultimul Maddianix. Iar titlul îi fu retras de către Magul-Câine, întrucât acesta eÈ™uase în a-i aduce lucrul năzuit È™i odată cu această neizbândă, oricare intervenÈ›ie din partea sa în favoarea civilizaÈ›iei muribunde fusese anulată. – De-acum, tu vei fi numai Origel, îi zise Magul atingându-l pe creÈ™tetul plecat în disperarea gândurilor nefericirii. Numele Massach a fost mutat în Cartea VieÈ›ii pe coloana celor plecaÈ›i. ÃŽnaripatul oftă adânc È™i vărsă o lacrimă pe care luptase din răsputeri să È™i-o reÈ›ină. – Skaagen va simÈ›i absenÈ›a străvechii sale civilizaÈ›ii, dar tu nu vei suspina veÈ™nic. EÈ™ti nepieritor. – Poftim ?! – Cu condiÈ›ia de a rămâne sub cerul acesta, nu vei apune înaintea sfârÈ™itului Universului. – AÈ™a ceva nu este cu putință ! – Multă lume considera că Maddianix vor dăinui în veÈ™nicie, ori cât vor fi galaxiile, dar iată că un alt destin le-a fost rezervat de unde sunt rezervate destinele. Tu vei fi nemuritor numai aici, pe Skaagen, în lumea ce nu va fi nimicită odată cu extincÈ›ia unicei culturi care a contat. – Nu vreau să mai exist dacă rasa mea va fi mutată în Lumea de Lumină ! – Mă tem că alegerea nu îți aparÈ›ine. Dar, după cum spuneam, Skaagen nu va primi pecetea pieirii È™i nu va fi spulberat de pe cerul nopÈ›ii. Consideră acest gest drept un dar divin. Sau chiar o osândă divină. Cum pofteÈ™ti. Clar este că nici tu È™i nici el nu veÈ›i pleca. Iată îngerul ! El zboară să ia ultima suflare din pieptul epuizat al conducătorului preaiubitului Maddianix. – Salvează-i tu, mărit mag ! – căzu Origel pe genunchi înaintea Magului. – Eu nu execut, eu doar preced. Acela care i-ar putea salva, este tocmai Acela care i-a luat la El. – Cheamă-L pe El ! Să-i lase aici ! Să mă ungă pe mine pe tron ! Voi fi eu mai bun È™i mai drept decât ei, stărui Origel agățânduse de roba Magului. – Acolo unde vor merge ei este mult mai bine decât aici, în lumea efemeră. Maddianix au mai apus de nenumărate ori, singura noutate de acum este că energiile spirituale nu se vor transmite noilor entități materiale răsărite din amestecul prafului de stle cu apele izvorului VieÈ›ii, ci vor urca în lumea despre care au vorbit atâta amar de timp altora. Dacă vrei, este un dar pe care Cineva a dorit să-l facă acestei spiÈ›e ce L-a slujit fără cusur. – Acum îmi spui ? Când nu mai pot suporta durerea eÈ™ecului unicei mele misiuni ? – Ridică-te È™i priveÈ™te către ceruri ! DeÈ™i îți vor apărea mai sărace o vreme, ele vor fi în realitate mult mai strălucitoare, cu atâta înÈ›elepciune È™i putere spirituală ce urcă azi la ele. – ExtincÈ›ia e un dar ?! – se miră Origel. Ce raÈ›iune mai e È™i asta ? – Nu sunt eu în măsură să pun în balanță deciziile care sunt luate Sus, ridică Magul din umeri. Tot ce îți mai pot împărtăși este faptul că că Skaagen îți datorează de azi înainte existenÈ›a. Tu vei rămâne aici, în lumea cea sălbatică, potrivită unui suflet înflăcărat precum al tău este. Magul nu vorbea în necunoÈ™tință de cauză. Skaagen fusese pusă pe lista lui Arcis încă de la conceperea destinului spiÈ›ei Maddianix, la facerea acestui neam de profeÈ›i È™i zei materiali. ApariÈ›ia lui Origel nu ar fi întârziat cu nici măcar o secundă zborul anihilator al îngerului la momentul ultimei suflări a căpeteniei Sexaq quors dacă nu ar fi existat intervenÈ›ia altruistă a Magului Câine pe lângă Ziditorul È™i Stăpânul Universului. Doar insistenÈ›ele Magului au schimbat destinul nefast al sferei È™i implicit al întregului sistem stelar ce-o conÈ›inea. Origel, prin efectul de domino, obÈ›inuse cu aceeaÈ™i ocazie viață eternă în lumea materială. La întrebarea Marelui Dux privitoare la motivele pentru care ultimul Maddianix merita să primească acest favor, Magul răspunsese eficient: – Nu a intrat în Templu, nu a cunoscut nimfa finală, aceea care trebuia să-i ofere jinduita-mi recompensă. Pentru că în acest caz mă păstrează È™i pe mine pe calea căutării febrile È™i prin orice metodă a fericirii, chiar își merită recompensa. Căci este un bonus pe care Scribii ar trebui să i-l dea È™i fără să le-o cer eu. – Da, Skaagen va fi cruÈ›at, laolaltă cu înaripatul tău, decise marele Dux. – Slavă Þie, Doamne, îi mulÈ›umi Magul cu o adâncă reverență. – Mă bucur că ai desluÈ™it taina acestui È™ir de evenimente, îi zise Creatorul. Nu acesta a fost momentul rezervat evoluÈ›iei tale. Scribii au modificat protocolul, care în privinÈ›a acestui înaripat implica intrarea la iubirea ce i-a fost destinată, întrucât el nu avea nicio legătură cu Testul moÈ™tenitorului tronului, prin urmare nimfa i-ar fi dăruit fericirea pe care o aÈ™tepÈ›i È™i o vânezi. Nu e nimic personal din partea lor, doar simÈ›ul ironiei. – Fericirea mea este un ideal palpabil, surâse Magul. Aproape că o simt dacă îmi întind mâna. Ironia Scribilor nu mi se pare altcumva decât normalitate. Altfel cum ar concepe ei genociduri prin întreg universul, dar mai ales în lumea aceea mică, bob-de-rouă ? Ei ucid cu nonÈ™alanță copii È™i adulÈ›i, nimfă È™i imago, de-a lungul, de-a latul È™i de-a înaltul galaxiilor. – ÃŽi aduc în Lumea de Lumină, adnotă Marele Dux. Unde nu e nici durere, nici suferință È™i nici lacrimi. – TotuÈ™i, genocidul nu e forma mea preferată de reabsorbÈ›ie. – Tu nu ai treaba lor, ci altele, deci lasă aspectele administrative în seama acelora care sunt mai în măsură să le abordeze. – AÈ™a voi face. – Du-te È™i încheie socotelile cu Skaagen È™i noul său lider ! – A fost scris un destin favorabil pentru el ? – Știi acest răspuns. – Mda. Atunci, eu plec. – După ce termini cu sfera asta, am un cadou È™i pentru tine. – Despre ce e vorba ? – întrebă Magul sperând la un răspuns care însă nu veni. – Consider că vei fi foarte fericit È™i mulÈ›umit de alegerea mea. – Mărire Þie, Doamne ! Sala tronului se zgudui sălbatic È™i coloanele de cristal translucid au fost cuprinse de largi È™i adânci fisuri în structurile lor. Tunetul năprasnic sfâșie în două părÈ›i distincte peretele dinapoia jilÈ›ului bătut în mărgăritare, iar străjile căzură la podea. Strălucirea solară a îngerului venit din Cer inundă vastul spaÈ›iu interior È™i uÈ™ile fost-au ferecate de prăvălirea unei perechi de stâlpi. – Massach Merus ! Timpul s-a terminat ! – Amin, glăsui stins bătrânul din scaunul de domnie. – Vino cu mine ! ÃŽngerul îi întinse a sa mână de lumină celei de pe urmă căpetenii a străvechii spiÈ›e de magi, primind cu ultimele resurse energetice osoasele degete. Deodată, întreaga lume se schimbă. Forme, texturi, volume È™i culori, înlocuite de un alb senin, difuz, universal. Ochii adânciÈ›i în orbite văzură acum chipul îngerului. MăreÈ›ia È™i desăvârÈ™irea acestei entități înfiorară căpetenia arhaicului popor Maddianix. – Tu eÈ™ti ÃŽngerul MorÈ›ii ? – Eu sunt ÃŽngerul VieÈ›ii ! Prin mine existenÈ›a ta materială se sfârÈ™eÈ™te È™i începe existenÈ›a ta eternă. ÃŽÈ›i ofer viață de la Domnul Dumnezeul nostru al tuturor ! ÃŽnainte de oricare alt cuvânt adresat îngerului, acela ce fusese niÈ™te milioane de ani Massach Merus, fu deturnat de un grup de îngeri care îl urcară în goana vântului pe o rază de lumină, la Cer. Arcis distruse Muntele Fictus apucând piedestalul accesibil doar din aer cu braÈ›ele sale viguroase, capabile să nimicească galaxii întregi È™i desprinse roca solidă de suprafaÈ›a câmpiei împădurite, azvârlind-o în cel mai apropiat dintre cei trei sori ai sistemului Omega Dex. Odată cu tranziÈ›ia Marelui Preot, toÈ›i ceilalÈ›i maddianix au fost absorbiÈ›i în Lumină È™i astfel istoria civilizaÈ›iei materiale care dăinuise în univers încă de la făurirea acestuia, se încheie precum fusese prevăzut. Panteoanele tuturor culturilor politeiste evoluate au rămas pustii, singure imaginile lor cioplite, turnate sau È™lefuite au primit responsabilitățile ariergardei. AlÈ›i zei materiali vor fi, dacă nu cumva deja sunt, modelaÈ›i din praf de stele È™i din apa Izvorului VieÈ›ii. Universul nu stă în niciuna dintre speciile biologice. Capitolul VIII ÃŽÈ›i voi cânta epopeea, străbunul meu. Acest destin mi-a fost lăsat din Ceruri. Nu voi precupeÈ›i niciun efort pentru a te face mândru de mine, deÈ™i tu nu m-ai considerat vrednic de strălucita descendență regală. Am încercat să te salvez, să salvez lumea în care trăiam amândoi, dar nu È™tiam atunci că există o Lege care ne împiedică să fim aproape. Acum am aflat. Și e prea târziu pentru orice altceva decât regretele È™i suspinele ce nasc rezoluÈ›ii ferme È™i definesc destine. Nu È™tiu de ce lucrurile au fost precum s-au petrecut. Nici dacă aÈ™ È™ti nu cred că aÈ™ pricepe. Iată de ce nu caut mai adânc după sensuri. Voi fi ca È™i până mai devreme, Origel. Să te uiÈ›i din timp în timp jos, pe Skaagen, unde voi zidi strălucitoare împărăție de gânduri È™i idei menite acelora care vor cuteza a străbate calea către mine. Magul plecase acolo de unde venise la început, lăsându-l singur pe marginea platoului templului. Iar spre surprinderea sa, edificiul de pietre scumpe nu se nărui precum restul aÈ™ezămintelor de pe sfera albastră. Până într-un îndelungat răstimp, adierea unei brize generă singurul zgomot È™i singura miÈ™care de pe suprafaÈ›a caldă de jais. Cu ochii înlăcrimaÈ›i, cel de pe urmă locuitor inteligent al lumii Skaagen privea meditativ la cer È™i la oritonturile orientale, cele înpunse de crestele masivilor munÈ›i ai Tăcerii. Pierderea luptei în care se aruncase fără a cugeta în prealabil asupra sorÈ›ilor de izbândă ori asupra efortului, în definitiv inutil, era un motiv mai mare de întristare decât extincÈ›ia propriu-zisă a rasei de zei-profeÈ›i. Nu cunoscuse niciodată vreun Maddianix în afară de bunicul său, nu trăise nicio clipă într-unul dintre templele sau castelele durate pe vârfuri de stânci iar pierderea sa era mai degrabă una simbolică. EÈ™uase într-o confruntare inegală È™i iluzorie cu forÈ›ele pe care nu le putea înÈ›elege, artizanii destinelor universale. Pricepuse că Maddianix au fost programaÈ›i pentru o evoluÈ›ie fără de întoarcere, dar sufletul din el sângera din cauza ratării obiectivului stabilit. Oare ce anume îi trebuia Magului-Câine de la nimfa din Templu ? Oare ea îi va spune, ori tăcerea îndelungă se datora plecării sale ? Se întoarse către Templu, cercetându-l cu atenÈ›ie fără a părăsi pervazul pe care stătuse de la ridicarea Magului la cerurile nesfârÈ™ite. Nu sesiză nimic distinct, însă nici nu avea cum să afle dacă nimfa părăsise locul său de pe amplasamentul vecin vetrei sacre. – Cyanà ! – zise el aproape în È™oaptă, temânduse să nu o deranjeze de la ceva, fiind convins totodată că două, trei sute de stânjeni câți erau până la ea, nu aveau să fie o problemă în calea comunicării. - Da, Origel, îi răspunse ea după câteva clipe. – Tu de ce ai rămas cu mine ? – Vrei să plec È™i eu ? – Te întreb de ce tu nu m-ai părăsit, precum au făcut-o, fiecare la vremea sa, Kyon, Magul È™i Maddianix. – Eu, spre deosebire de ei, nu sunt legată de tine nici prin interese È™i nici prin sfori relaÈ›ionale. Exist, practic, pentru tine. – Adică nu eÈ™ti legată de mine, dar vrei să fii, pricepu înaripatul. – Tu nu È™tii, Origel, că noi doi suntem acele personaje de legendă care trebuiau să se întâlnească în locul acesta spre a-È™i dărui amorul È™i a-È™i croi un viitor strălucit într-o lume rezervată numai lor ? – Kyon a spus că Massach Yessoz a fost cavalerul legendar, iar Luscindy Addax, prinÈ›esa captivă în luna Innera. Iar eu îl cred, căci lucrurile s-au petrecut precum profeÈ›ea legenda. – Aceste lucruri au fost născocite de Mag, Origel. El a creat legenda È™i a dus-o în timpurile străvechi, de unde a fost purtată mai departe, până la Massach Yessoz È™i până la tine. Dar nu e adevărat că aceia dinaintea-ne au fost cei prorociÈ›i. Noi suntem. – Dacă spui drept, atunci cum îți explici pasivitatea mea ? Eu nu am habar de vreo întâlnire prestabilită È™i nici nu vreau să cunosc noÈ›iunea de care mi-ai pomenit, amorul. – Magul a stabilit această întâlnire È™i Cerul a parafat-o. ÃŽntre noi doi nu mai există acum decât o simplă idee È™i o teamă îndreptățită de necunoscut. – Nu mă tem eu de nimic ! – exclamă Origel. Þi se pare È›ie. – Este normal să fii puÈ›in reÈ›inut, tu, căci sunt eu îndeajuns de nerăbdătoare pentru amândoi. – I-a spune-mi, Cyanà EsaÃx, noi doi ne vom iubi vreodată ? – Nu È™tiu. – Crezi că ne vom iubi ? – Sper. – Până acum, nimic din ce-mi aud urechile nu mă face să îmi modific poziÈ›ia în ceea ce priveÈ™te destinul nostru împreună. Sunt convins că de este scris să fim împreună, vom fi indiferent de atitudinea mea refractară, dar de la Mag am înÈ›eles că destinul doar predispune nu È™i execută. Ori am înÈ›eles altceva decât ce trebuia ? – Niciunul dintre noi nu va părăsi platoul acesta fără celălalt. Ascultă bine ! – Poate că nu vreau să plec de-aici. Asta nu înseamnă că sunt È›intuit de către destin ! – Da, nici nu ai avea unde zbura. Kyon a fost trimis în Cer, Magul a plecat în Cer, Maddianix au fost ridicaÈ›i în Cer. Þie È›i-a rămas doar un Skaagen pustiu È™i o nimfă cu care nu pofteÈ™ti să interacÈ›ionezi altfel decât verbal. – Sunt milioane celelalte făpturi de pe sferă care nu au fost duse Sus ! Nimfe, zâne, naiade, spiriduÈ™i. – Nu mai sunt. Skaagen a fost ucis ! Toate aparÈ›ineau lumii în care Maddianix erau cheia bolÈ›ii. Acum, È›ie nu È›i-a rămas decât o singură nimfă. – Bine, poate că doar pe tine te am. Asta nu înseamnă că nu am de ales. – Ce vrei să alegi ? Iubirea altcuiva ? ConversaÈ›ia ? Nimic nu alegi tu, Origel. Acceptă că e destin ! Că Magul È›i-a câștigat viaÈ›a, dar existenÈ›a solitară nu este o opÈ›iune. Eu nu aÈ™ fi fost creată în cazul contrar. – Lasă-mă în pace ! – oftă Origel aÈ™ezânduse pe suprafaÈ›a sticloasă, cu picioarele suspendate deasupra hăului È™i aripile întinse către suflul răcoros al brizei montane. Era oare o binecuvântare sau un blestem ? ExistenÈ›a însăși, fără amendamente, da, este un minunat dar divin, însă atunci când acesteia i se ataÈ™ază note constituiente, sensul nu mai este acelaÈ™i. De ce să trăiască numai legat de această ființă ascunsă de murii È™i colonadele Templului ? Ar fi putut dăinui o eternitate È™i în solitudine. Maddianix nu aveau o cultură de genul yin È™i yang. Nu erau împărÈ›iÈ›i în genuri. De ce el era altfel ? De ce nu fusese făcut precum ceilalÈ›i, sau È™i mai bine, de ce fusese făcut ? Mâhnirea sa părea insurmontabilă. Deziluzia, epuizarea resurselor psihice, îl aruncară într-un somn adânc, fără vise, din care reveni foarte târziu. Edificiul nu dispăruse, prin urmare nici ocupanta acestuia. Realitatea se cerea abordată cu sinceritate È™i determinare – singurele moduri cu putință în ceea ce-l privea. Fin. © 2008 – David Adrian Dinulescu, Nuvele Originale Skaagen |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy