Cutia încăpătoare, din scînduri lungi cît policarul lui Folsengur, era plină de aer umed cu nuanțe de verde exaltat și parfum de mucegai. Lemnul își aducea aminte că fusese un pîlc de molizi, scutura ace de ozon și licăriri de rășină în spațiul ordonat cu 8 colțuri și o duzină de muchii. Începea tangajul.
« Kera femu te legara »
Literele ieșeau anevoie, dar destul de răspicate printre dinții inegali, dar ascuțiți și tronconici , ai lui Althur.
« A te feri de mine cînd a se înfuria ! » strigă Vrektal. El era marinarul, dungile tricoului i se imprimaseră în piele, din toată țesătura rămăseseră doar solzi subțiri de bumbac contopiți cu epiderma vînătă. Șuvițe de păr încîlcit, de o nuanță nedefinită îi acopereau fața slabă, gălbuie cu riduri adînci, doar ochii mici sclipeau, inegali distanțați de nasul ca un cioc, printre lațele lungi.
« Ara, ara »,încuvință celălalt
Își frecă cu palmele antebrațele păroase, negre de jeg, unsuroase de la măruntaiele merlinilor și-și strecură cu cele două degete de la mîna stîngă, o bucată de intestin unsuros, pe care o scoase dintr-o cutie veche de tablă, în gura-fantă, fără buze.
Frigul Vjõnfiordului se adăpa din bezna cu mirezme de catran.
Din colțul lui, înfășurat în zdrențe groase, pături putrezite de lînă și petece de bumbac peste care înnodasese benzi foșnitoare de polietilenă, se urni, rostogolindu-se anevoie, Mord. Gheboșat, cu spina deviată spre stînga, și convex spre umeri, se tîrî ca un crab, sprijinindu-se pe cioturile picioarelor și pe dosul palmelor, pînă în centrul cutiei :
« E dimineață ? »
Deasupra lor, puntea metalică scrîșnea, pașii pescarilor bocăneau înfundat, lanțuri și scripeți zornăiau, înfiorîndu-i.
« Ațaenimid » îl aprobă Althur. Scoase de la brîul de piele o ploscă argintie și sorbi scurt. Apa sărată îi arse gîtlejul, icni, trecu peste un sughiț de vomă, se scutură ca fulgerat de dîra unei urme de alcool și îi întinse recipientul.
Mord îl refuză cu un mormăit. Scotoci cu ghearele într-o pungă, scoase fîșii putrede, verzi de alge și începu să le molfăie.Gura lui cărnoasă, cu buze ca limacșii, se mișca știrbă și asimetrică, mandibula se ridica peste falca de sus imobilă, într-un du-te-vino lent, deviat de limbă, printre înghițituri.

*

« Tată, tată, țipă Mirabell, miriapozii mi-au ros rochița lui Candy ! ».
« Nu există miriapozi în Bricoland, o contrazise Britona ».
Sunt două gemene biviteline : Mirabelle e blondă, grăsuță, cu tenul roz și ochi spălăciți, în timp ce Britona, mai scundă decît soră-sa, e slăbuță, are părul brun, ochii întunecați și pielea palidă. Se bat zilnic, războaiele lor au, în miniatură, încrîncenarea grotescă a scenelor din cronici și din litografiile de epocă.
Azi noapte, Britona a scobit cu un băț o gaură nouă în perete și a presărat molozul, strîns în pumni, peste fața celeilalte, încercînd să i-l îndese în nas și în gură ca s-o asfixieze. Patul ei este orientat spre peretele de nord al camerei, iar zidul, la înălțimea grilajului de lemn, e plin de găuri, unele rotunde cît pumnul unui copil, altele paralelipipedice, dispuse egal ca și sertarele unui dulap. Acolo sunt depozitate « lucrurile » ei : soldați de plastic, bile metalice, pietre șlefuite și o colecție de bolduri, ace de cusut și săbii din staniol, înfipte ca într-o panoplie în capacul unei vechi cutii de bomboane.
Mirabell se scoală să urineze, cu exactitatea unui orologiu, de fiecare dată după miezul nopții, dar în loc să folosească toaleta, udă patul surorii ei. Vara, urina impregnată în cearșafuri se evaporă destul de repede, dar acum, cînd se apropie iarna, Britona e nevoită să doarmă ghemuită pe podea, lîngă pat.
Umbra mare a tatălui acoperă tapiseria țesută de raze pe covorul destrămat, printre cocoloașele de praf, ambalaje de bomboane și nedefinite dîre de murdărie.
Au simțit amîndouă amenințarea și, așa cum se întîmplă în rarele ocazii cînd au reacții asemănătoare, se apropie aproape instinctiv una de alta, cu fețele crispate la unison, dar în expresii diferite : Mirabell cască gura cu un aer speriat și plîngăcios, Britona se încruntă, mușscîndu-și îngrijorată buza inferioară.
Ieri, au fost amîndouă cu părinții la cumpărături, colindînd magazinele de îmbrăcăminte pentru copii. Britona și-a ales un paltonaș scurt din stofă aspră, roșie, cu nasturi mari din metal, iar soră-sa unul din catifea de culoarea albăstrelei, croit în cloș, cu guler rotund și găici elegante, o adevărată pelerină de prințesă.
Cînd s-au întors acasă, Mirabell a vrut să-și probeze din nou mantia, se fîțîia prin fața oglinzii din dormitorul părinților, dar după ce și-a tras mînecile paltonului, a început să urle. Omizi galbene cu dungi negre, țepoase, urcau din buzunare spre guler, iar vreo cinci-șase ace i se înfipseseră în umeri și în spate. Pînă să intervină părinții, își luă însă revanșa, vărsînd jumătate din flaconul cu hipoclorit peste haina soră-sii, care se metamorfoză într-o pătură pătată, maro-roșie-roz, cu găuri neregulate prin care se vedea căptușeala.
Sunt pedepsite pentru trei zile, șaptezeci de ore lungi de recluziune, fără desene animate la televizor, fără ciocolată sau jucării. Mirabell rămîne în camera ei, iar Britona e închisă în camera de oaspeți.

*

Cei trei simt cum briza sărată pătrunde printre crăpăturile cutiei. Fără niciun avertisment, podeaua e săltată, lada se scutură, balansată de scripeți la capătul unui otgon și aterizează bufnind pe punte. Althur mîrîie, arătîndu-și dinții, se repede ca un berbec în pereții de lemn, zgîrie cu unghiile scîndurile, Vrectal strigă, repetînd ca un papagal « A nu se mișca, a nu se mișca… » iar Mord învălmășit în cîrpe, frisoane și bale, schelălăie, neajutorat ca o javră udă.
De afară cineva rîde, e un rîs de om sănătos, care gîlgîie puternic și clar :
« Ai grijă, e fragil ! »
Un nou cutremur scrîșnintor, sunt tîrîți odată cu spațiul și se izbesc de sunete, de corzi elastice, de ceva rece și metalic. Pereții se rostogolesc, podeaua devine tavan, mugete fără noimă, lumina dispare dintre crăpăturile scîndurilor și deodată simt că au trecut pe uscat, un uscat cu roți care se urnește spre niciunde.
« Faargula, vendur fester ! » mai murmură Althur.
Ceilalți doi tac, îndobitociți, confuzi , iar lada aleargă cu un zumzet lent, rectiliniu, înainte . Mirosurile se schimbă, duhoarea de pește și de sare umedă dispare, trag pe nări doar iz de pămînt și fum și zac lipiți de pereți, așteptînd sfîrșitul drumului.

*

Britona scîncește de furie, cu lacrimi uscate. Geme și se tăvălește pe podeaua ceruită. Spre deosebire de sora ei limfatică, e complet dependentă de ciocolată și nu suportă nici să stea prea mult închisă într-un loc. Nu are nici măcar cuburile din Bricoland, sau vreun războinic din plastic în preajmă, doar două bucăți de plastilină pe care le-a ascuns în pumni. În fiecare dintre boțurile moi și calde e ascunsă jumătatea unei forfeci de unghii.
Se calmează brusc, doar mici frisoane de furie îi scutură membrele plăpînde și privește camera cufundată în semiumbră : un pat larg, fără perini, acoperit cu o cuvertură urîtă, verde, iar în colțul opus ferestrei, un dulap scund. Geamurile sunt închise, iar obloanele zăvorîte pe dinafară fac orice evadare imposibilă. Se cațără pe dulap și ascultă cu urechea lipită de zid, la înălțimea unui matur, vocile. Aude, vibrațiile care se transmit prin pereții vechi de lemn ai casei sunt captate inexplicabil de urechile ei sensibile, sughițurile de plîns ale Mirabellei. Înainte de a fi tîrîtă acolo, a mai apucat să taie cu o foarfecă mînecile paltonașului albastru. Apoi amestecate, vocea gravă a tatălui și cea ascuțită, văicărindu-se în salturi, a mamei. După ce vocile tac, începe să împingă dulapul. Corpul ei mic tremură de efort, dar reușește, centimetru cu centimetru să-l urnească. Peretele din spatele lui e jilav și are trei crăpături rectilinii, două perpendiculare pe podea, iar a treia paralelă cu ea. Scobește cu vîrful foarfecii mortarul, urmărind conturul liniilor. Bucățele de tencuială îi cad pe păr și pe umeri, iar din găuri năvălește un parfum de putreziciune iute, de sare și de molie arsă. O dor degetele și umerii, dar continuă să sape în zid.
După miezul nopții, cînd ca de obicei Mirabell a urinat, de data asta inutil, în patul ei, bucata de perete se desprinde ca o ușă fără balamale și Britona țipă înfundat de bucurie : în beznă se cască o firidă, mai înaltă decît ea și invizibil de adîncă. Face un pas timid și degetele picioarelor i se lovesc de o ladă. De acolo se strecoară, unduind, plutind spre ea, putoarea de rînced și șoarece mumificat.

*

Nu știau unde au ajuns. Lada era bine prinsă în cuie, scîndurile tari și groase , au irosit în zadar zile întregi de eforturi, dar nu au reușit să iasă. Auzeau zgomote, voci omenești, dar învăluiți în penumbra cutiei, cu energia sleită, nu puteau face altceva nimic decît să asculte și să aștepte.
Nu au simțit cînd timpul s-a scurs peste ei. La început, de foame și-au autodevorat unghiile, părul și chiar petece întinse de piele, acolo unde ajungeau gurile lor flămînde. Althur l-ar fi devorat pe Mord în tovărășie cu Vrektal, dar acesta l-a oprit, aducîndu-i aminte în cele trei idioame, jurămîntul pe care-l făcuseră cînd fuseseră închiși în cutie :
« Faal strapvir…a ieși și a reuși în număr de trei…iertițot ! »
Setea le-a uscat pe nesimțite trupurile, membrele, burțile, torsurile li s-au micșorat, ajungînd cît niște mumii de liliac. Trăiau doar cu aer, inimile și-au încetinit ritmul la cîteva bătăi pe minut, corpurile li s-au răcit și respirau neauzit într-un somn continuu. În memoria lor rătăcea lentă, dar totuși persistentă, imaginea că într-o zi vor fi eliberați.

*

În noaptea următoare, Britona împinge din nou dulapul de la locul lui și deschide lada, după ce a scos cu și restul de cuie cu vîrful foarfecii. Pentru că a fost cuminte și a mîncat tot din farfurie la prînz, mama i-a înapoiat cîteva piese de Bricoland. Unite, dreptunghiurile de plastic s-au transformat într-o pîrghie cu care apasă eficient capacul cutiei de lemn. Are în buzunar o sticluță cu apă, în care a dizolvat un pumn de sare șterpelită din solniță în timpul mesei. Mirabell a văzut-o, dar a tăcut cînd i-a șuierat în șoaptă:
“ Dacă pîrăști îi smulg capul lui Candy!”
Îi găsește chirciți, îngrămădiți unul într-altul și exact ca și în visul pe care-l are neîntrerupt, noapte de noapte în ultimele trei luni, picură din sticlă, peste trupurile uscate, stropi mari, sărați, care le umezesc pielea.
Althur e primul care se mișcă: tremură ca un cîine ud, se smiorcăie și strănută, deschide încet ochii, fante verzi, fosforescente în penumbră și zîmbește fetiței, schimonosindu-și gura într-un rînjet de gratitudine. Apoi, scuturîndu-și solzii de piele descuamată, se deșteptă Vrektal, care privi în jur curios și căscă gura ca un plisc, bîiguind : « A mulțumi pentru a fi eliberat ! »
Vocea lui suna răgușită și înfundată după decenii de muțenie.
Peste Mord, turnă tot restul sticlei de apă sărată, dar acesta nu se trezi. Britona îl scoase din cutie și-i suflă aer cald pe gură și-n nări. Tușind și tremurînd, învie și carcasa lui boantă, strîmbă, verzuie, ca de crab.
Sunt toți în mijlocul camerei, exact în pătrarul desenat de lumina unsuroasă a lunii filtrată printre jaluzele, nu mai înalți decît ea, dar exală o energie brută, amenințătoare. Fata le zîmbi și deschise ușa camerei de oaspeți, făcîndu-le semn cu degetul lipit de buze, să stea în liniște. Se strecoară în bucătărie, umbră pitică și tăcută. Scoate din frigider o pungă plină cu ouă și o bucată mare de carne crudă. În spatele lăzii de pantofi din hol, degetele ei dibuie pe întuneric pachetul cu lame de ras, ascuns acolo în urmă cu o lună.
Peste vreo jumătate de oră, cei trei gnomi, mînjiți de gălbenuș crud, cu resturi pe coji pe buze, se îndreaptă pe rînd spre camerele indicate de Britona. Althur, cel mai puternic dintre ei și Vrektal bîțîindu-se de nerăbdare, deschid ușa de la dormitorul părinților, iar Mord, tîrîndu-se greoi, strîngînd plin de recunoștință lama tăioasă între gheare, spre camera Mirabellei. Paltonașul bleu-peruzea, cu mînecile tăiate, îi arată drumul în întuneric, ca o busolă.