agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 9588 .



Zăpezile de pe Kilimanjaro
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Ernest_Hemingway ]

2009-10-29  | [This text should be read in romana]    |  Submited by Jack Spiner



— Lucrul cel mai grozav e că nu se mai simte nici o durere, zise el. După asta îți și dai seama că a început.
— Și chiar crezi că a început ?
— Categoric, îmi pare totuși foarte rău că mirosul... Te supără, nu ?
— Încetează ! Încetează, te rog.
— Uită-te la ei, a spus el. Acum este văzul sau mirosul care le aduce așa?
Patul de campanie pe care bărbatul zăcea lungit se găsea în umbra unui copac de mimoze, și privirea lui, care trecea din umbră în lumina orbitoare a cîmpiei, zări cele trei păsări mari stînd nerușinat pe vine, și alte douăsprezece zburînd în văzduh, aruncînd, în trecere, umbre care lunecau rapid.
— Se-nvîrt pe-aici din ziua în care s-a stricat camionul, spuse el. Astăzi însă e prima dată cînd au coborît pe pămînt. La început le-am privit cu luare-aminte cum zboară, gîndindu-mă că le voi descrie poate vreodată, într-o nuvelă. Acuma, gîndul acesta mi se pare caraghios.
— Te-aș ruga să încetezi, zise ea.
— Vorbesc și eu așa. Mi-e mai ușor dacă vorbesc. Dar n-aș vrea să te sîcîi.
— Știi că nu mă sîcîi, spuse ea. Numai că am devenit teribil de nervoasă, fiindcă nu sînt în stare să fac nimic. Am putea, totuși, s-o scoatem la capăt pînă vine avionul.
— Sau pînă nu vine.
— Spune-mi, te rog, ce pot să fac. Trebuie să existe ceva ce-aș putea să fac.
— Ai putea să-mi amputezi piciorul, ceea ce ar opri înaintarea cangrenei, deși mă îndoiesc. Sau ai putea să mă-mpuști. Acum știi să tragi. Te-am învățat doar să tragi, nu-i așa ?
— Te rog, nu vorbi așa. Pot să-ți citesc ceva ?
— Ce să-mi citești ?
— Oricare carte necitită încă din valiza cu cărți.
— Nu pot fi atent la lectură, zise el. E mai simplu să stăm de vorbă. Ne certăm, și așa timpul trece.
— Eu nu mă cert. Eu nu vreau să mă cert niciodată. Hai să nu ne mai certăm. Oricît am fi de nervoși. Poate că se vor întoarce azi cu un alt camion. Poate că vine avionul.
— Nu mai vreau să mă clintesc de-aici, zise bărbatul. N-are rost să ne mai mișcăm de-aici decît ca să-ți fie ție mai ușor.
— Asta e o lașitate.
— Nu poți lăsa un om să moară în liniște și pace, fără să-1 insulți ? Ce rost are să mă insulți ?
— N-ai să mori.
— Nu fi proastă. Sînt pe moarte, întreabă lighioanele astea afurisite.
Și ridică privirea spre locul unde stăteau păsările acelea uriașe și dezgustătoare, cu capetele golașe ascunse în pene. Planînd, o a patra pasăre coborî și, atingînd pămîntul, fugi la început cu pași repezi, apoi, legănîndu-se, se îndreptă spre celelalte.
— Se rotesc așa în jurul oricărei tabere. De obicei nici nu le iei în seamă. Dacă nu te dai bătut, nu mori.
Unde-ai mai citit și asta ? Tare proastă mai ești.
— Ai putea să te gîndești la altceva.
— Dumnezeule mare, zise el. Ce altceva am făcut pînă acuma ?
Apoi se-ntinse și rămase așa liniștit, uitîndu-se înspre tufișurile de dincolo de cîmpie, deasupra căreia aerul fierbinte vibra. Cîteva gazele se profilau mărunte și albe în lumina aurie, și departe, departe, se zărea o turmă de zebre, albe pe fondul verde al tufărișurilor. Tabăra era situată într-un loc plăcut, la poalele unui deal, în umbra unor copaci înalți, cu apă bună de băut și în apropierea unei bălți aproape secate, de unde, dimineața, își luau zborul cocoșii-sălbatici de nisipuri.
— N-ai vrea să-ți citesc ceva ? întrebă ea. Ședea într-un șezlong lîngă patul lui de campanie. Uite că se pornește vîntul.
— Nu, mulțumesc.
— Poate că vine camionul.
— Puțin îmi pasă de camion.
— Mie îmi pasă.
— Þie îți pasă de foarte multe lucruri de care mie nu-mi pasă.
— Nu chiar de atît de multe, Harry.
— Ce-ar fi să bem ceva ?
— Nu-ți face bine. În Black (1) se recomandă să se evite orice băutură alcoolică. N-ar trebui să bei.
— Molo ! strigă el.
— Da, Bwana. (2)
— Adu whiskey and soda.
— Da, Bwana.
— N-ar trebui să bei, zise ea. Vezi, asta înseamnă să te dai bătut. Cînd ți se spune că-ți face rău... Știu bine că-ți face rău.
— Nu-i adevărat, zise el. Îmi face bine.
Va să zică, totul s-a sfîrșit, își zise el. Va să zică n-o să mai termine nimic. Va să zică așa se sfîrșea, cu sîcîiala asta dacă să bea sau nu. De cînd se pornise cangrena la piciorul drept, nu-1 mai durea, și o dată cu durerea dispăruse și groaza, și acum nu mai simțea decît o imensă oboseală și furie că așa se sfîrșește totul. Nu era prea curios față de ceea ce avea să urmeze acuma, îl obsedase ani de zile, dar acuma, în sine, lucrul acesta nu mai însemna nimic. Era ciudat cît de ușor devenise totul din pricină că era de ajuns de obosit.
Acum n-avea să mai scrie niciodată despre acele lucruri pe care le păstrase pentru clipa în care ar fi știut de ajuns de mult ca să le scrie bine. În orice caz, n-avea să mai dea greș niciodată încercînd să le scrie. Poate că nici nu ești în stare să le scrii, și de aceea le amîi mereu. Acuma, însă, n-avea să mai știe adevărul niciodată.
— Ce bine-ar fi fost să nu fi venit aici, zise femeia; îl privea ținînd paharul în mînă și-și mușca buzele. La Paris nu ți s-ar fi întîmplat așa ceva. Întotdeauna mi-ai spus că-ți place să stai la Paris. Am fi putut rămîne la Paris sau am fi putut merge în altă parte. Aș fi mers oriunde. Am spus, aș oriunde vrei. Dac-ai fi vrut să vînezi am fi putut să mergem în Ungaria și ne-am fi simțit foarte bine.
— Iar banii tăi afurisiți.
— Asta nu-i drept, zise ea. Au fost întotdeauna și ai tăi, ca și ai mei. Am părăsit totul și am mers oriunde ai vrut tu să mergem și am făcut ce-ai vrut tu să fac. Dar tare-aș fi vrut să nu fi venit niciodată aici.
— Spuneai că locurile astea îți plac foarte mult.
— Îmi plăceau cînd n-aveai nimic. Dar acuma le urăsc. Nu înțeleg de ce a trebuit să se întîmple tocmai asta cu piciorul tău. Ce am făcut ca să ni se întîmple așa ceva nouă ?
— Mi se pare că mai întîi am uitat să mă dau cu iod după ce m-am zgîriat. Apoi, n-am dat zgîrieturii nici o atenție, fiindcă la mine rănile nu se infectează niciodată. Iar mai tîrziu, cînd lucrurile au început să se înrăutățească, probabil că apa aceea oxigenată, pe care am folosit-o în lipsă de alte antiseptice, a paralizat vasele capilare, și așa a pornit, cangrena. Se uită la ea. Mai e și altceva ?
— Nu asta voiam să spun.
— Dac-am fi angajat un mecanic bun în locul nenorocitului ăstuia de șofer Kikttyu (3), ar fi controlat uleiul, și lagărul acela nu s-ar fi topit.
— Nu asta voiam să spun.
— Dacă n-ai fi părăsit lumea ta, blestemații tăi de prieteni din Old Westbury, Saratoga (4), Palm Beach ca să vezi de mine...
— Dar te iubeam. Asta nu-i drept. Te iubesc și acuma. Am să te iubesc întotdeauna. Tu nu mă iubești ?
— Nu, zise bărbatul. Nu cred. Nu te-am iubit niciodată.
— Harry, ce-i asta ? Ti-ai ieșit din minți ?
— Nu. Nu mai am din ce să-mi ies.
— Nu bea asta, zise ea. Dragul meu, te rog eu, nu bea. Trebuie să facem tot ce se poate face.
— Fă tu, spuse el. Eu sînt obosit.

Și acum i se ivi în minte o gară din Karagaci, și stătea în picioare cu ranița în spate, și farurile Simplon-Orienf-ului tăiau întunericul, și el pleca din Thrace, atunci, după retragere. Acesta era unul din lucrurile pe care le păstrase ca să le scrie, și dimineața, la micul dejun, privind pe fereastră si văzînd zăpada căzută în munții aceia din Bulgaria și secretara lui Nansen întrebîndu-l pe bătrîn dacă asta era zăpadă și bătrînul uitîndu-se și spunînd „Nu, asta nu-i zăpadă. E prea devreme ca să ningă." Și secretara repelînd celorlalte fete „Nu-i, vedeți, nu-i zăpadă", și ele spunînd „Nu-i zăpadă, ne-am înșelat . Dar era zăpadă de-a binelea, și el le trimise să meargă prin zăpadă cînd se efectua schimbul de populație. Și se tîrîră prin zăpadă în iarna aceea, pînă muriră.
Zăpada căzuse și în săptărnîna aceea de Crăciun în anul în care locuiseră acolo sus în Gauertal, în casa tăietorului de lemne, care avea o sobă mare de porțelan ce ocupa jumătate din cameră, și ei dormeau pe niște saltele umplute cu frunze de fag, cînd venise acolo, tîrîndu-se prin zăpadă, dezertorul cu picioarele însîngerate. Spunea că poliția e pe urmele lui și i-au dat ciorapi de lînă și i-au ținut de vorbă pe jandarmi, pînă ce urmele au fost acoperite de ninsoare.
În Schrunz, în ziua de Crăciun, zăpada era atît de strălucitoare încît te dureau ochii cînd te uitai afară pe fereastra cîrciumii și-i vedeai pe oameni venind acasă de la biserică. Acolo au urcat ei pe drumul bătătorit de sănii și îngălbenit de urină, care mergea de-a lungul rîului, printre munții abrupți, acoperiți de pini, cu schiurile grele pe umeri, și apoi au coborît pe ghețarul de deasupra lui Madlener-Haus, și zăpada era moale și plăcută la vedere ca o glazură de tort și ușoară ca pulberea, și-și amintea cum alunecau fără zgomot, coborînd panta vertiginos, ca niște păsări.
Fuseseră blocați atunci de zăpezi, la Madlener-Haus, timp de o săptămînă, cît viscolise, și jucau cărți în fumul lămpii cu gaz, și mizele urcau mereu pe măsură ce Herr Lenz pierdea mai mult. În cele din urmă pierdu totul, lotul, banii școlii de schi, cîștigul din timpul sezonului și chiar și propriul său capital. Parcă-l vedea înaintea ochilor cu nasul lui lung, luînd cărțile în mînă și deschizînd „sans voir" (5). Pe vremea aceea se juca într-una. Jucai cînd nu era zăpadă, și cînd cădea prea multă jucai iar. Se gîndi la timpul pe care-l pierduse în viața lui jucînd.
Dar nu scrisese nici un rînd despre asta, nici despre ziua aceea luminoasă și rece de Crăciun, cu munții ce se înălțau dincolo de cîmpia deasupra căreia Johnson zburase peste linii ca să bombardeze trenul cu ofițeri austrieci permisionari, mitraliindu-i în timp ce se împrăștiau și fugeau care-ncotro. Își aducea aminte că după aceea Johnson venise la popotă și începuse să le povestească ce făcuse. Și se făcuse o tăcere adîncă, și cineva spusese : „Ești o bestie criminală și sîngeroasă !"
Cu aceiași austrieci pe care-i omorîseră atunci, schiase el mai tîrziu. Nu, nu cu aceiași. Ham, cu care schiase în tot anul acela, fusese în Kaiser-Jăgers (6), și cînd s-au dus să vîneze iepuri împreună în văioaga aceea de deasupra joagărului vorbiseră de luptele de la Pasubio și despre atacul de la Pertica și Asalone, și nu scrisese nici un cuvînt despre asta. Nici despre Monte Corno, nici despre Siete Commum, nici despre Arsiedo.
Cîte ierni petrecuse în Voralberg și în Arlberg ? Patru, și-și aduse aminte de omul care voia să le vîndă o vulpe ca să cumpere cadouri, și de gustul de sîmbure de cireșe al Kirsch-ului aceluia bun, și de alunecarea tăcută și rapidă pe pojghița de gheață a zăpezii prăfuite și cum cîntau „Hi! Ho! zise Rolly!" cînd coborau ultima pantă dinspre povîrnișul acela abrupt, pe care-l luau in linie dreapta și treceau livada în trei întoarceri și apoi peste șanț și de aici pe drumul înghețat din spatele hanului. Își desfăceau legăturile și-și scoteau schiurile dintr-o smucitură, și le rezemau de peretele din lemne al hanului, la lumina lămpii care se zărea prin fereastră, dincolo de care, înăuntru, în fumul și căldura mirosind a vin nou, se cînta la acordeon.

— La Paris unde-am stat ? o întrebă pe femeie, care ședea, în clipa aceea lîngă el, în Africa, într-un șezlong.
— La Crillon. Știi bine.
— De ce-aș ști ?
— Pentru că întotdeauna am stat acolo.
— Nu. Nu întotdeauna.
— Acolo și la Pavilion Henri Quatre din St. Germain. Spuneai că-ți place foarte mult acolo.
— Dragostea e un morman de bălegar, zise Harry. Și eu sînt cocoșul care se urcă deasupra ca să strige cucurigu.
— Dacă trebuie să pieri, zise ea, e absolut necesar să ucizi tot ce rămîne în urmă ? Adică să iei totul cu tine. Trebuie să-ți ucizi calul și nevasta și să dai foc șeii și armurii ?
— Da, spuse el. Banii tăi blestemați erau armura mea. Gîrbaciul și armura mea.
— Încetează.
— Bine. Am să-ncetez. Nu vreau să te jignesc.
— Acum e puțin cam tîrziu.
— Cu atît mai bine. O să continui să te jignesc. E mai amuzant. Singurul lucru care-mi plăcea într-adevăr să-1 fac cu tine, acuma nu-1 mai pot face.
— Nu, asta nu-i adevărat. Þie-ți plăcea să faci multe lucruri, și tot ce voiai tu să fac, făceam.
— Oh, pentru numele lui Dumnezeu, încetează odată cu lăudăroșenia asta !
Se uită la ea, și o văzu că plînge.
— Ascultă, spuse el. Crezi că-mi place să fac asta ? Nici nu știu de ce o fac. E ca și cum ai încerca să ucizi ca să rămîi în viață. Cînd am început să vorbim, n-aveam nimic. Nici prin gînd nu-mi trecea să încep toată istoria asta, și acuma m-a apucat nebunia și mă port cu tine cu mai multă cruzime ca oricînd. Nu lua în seamă, draga mea, ce spun. Te iubesc cu adevărat. Tu știi că te iubesc. N-am iubit pe nimeni așa cum te iubesc pe tine.
Și iar se înfundă în obișnuita minciună din care-și cîștiga pîinea cea de toate zilele.
— Ce drăguț ești.
— Ești o tîrfa, zise el. O tîrfă bogată (7). Asta-i poezie. Acum sînt plin de poezie. Putreziciune și poezie. Poezie putredă.
— Încetează, Harry. De ce trebuie să te porți ca un diavol?
— Nu-mi place să las nimic în urmă, spuse bărbatul. Nu-mi place să las în urmă tot felul de lucruri.
Se-nserase, și el dormise. Soarele dispăruse dincolo de munte, și umbra coborîse peste cîmpie. Vietăți mărunte își căutau hrana pe lîngă tabără ; se uita la ele cum se depărtau de tufișuri aplecîndu-și grăbit capetele și dînd mereu din coadă. Păsările nu mai stăteau pe pămînt. Se cocoțaseră toate într-un copac. Acum erau mult mai multe. Boy-ul lui personal ședea lîngă pat.
— Memsahib (8) plecată vîneze, spuse boy-ul. Bwana vrea ?
— Nimic.
Plecase să vîneze și, știind cît de mult îi place să se uite la animale, se dusese cît mai departe, ca să nu tulbure liniștea peticului acestuia de cîmpie pe care-1 avea sub ochi. Se gîndea la toate, își zise el. La tot ce știa, sau citise sau auzise cîndva.
Nu era ea vinovată că atunci cînd o întîlnise era un om sfîrșit. De unde să știe femeia că nu crezi nimic din ce spui ; ca vorbești din obișnuință și ca să te simți bine ? De cînd nu mai credea ce spune, minciunile lui aveau un succes mai mare la femei decît atunci cînd le spunea adevărul.
Nu mințea chiar atît de mult, dar nu avea ce adevăruri să le spună, își trăise viața și totul se terminase, și după aceea o luase iar de la capăt, cu alți oameni și cu ceva mai mulți bani, bucurîndu-se de ce era mai bun în aceleași locuri și în alte cîteva noi. Dacă nu te gîndeai la nimic, totul mergea de minune, înăuntrul tău nu se putea clinti nimic, așa că nu te prăbușeai din cauza asta, cum li se întîmpla celor mai mulți dintre ei, și-ți ziceai că puțin îți pasă de lucrul pe care-1 făceai pînă atunci, acuma, că nu-1 mai puteai face. Dar ție îți spuneai că ai să scrii despre oamenii ăștia, despre cei foarte bogați ; că nu făceai cu adevărat parte dintre ei și că erai o iscoadă în țara lor ; că aveai s-o părăsești și aveai să scrii despre ea, și de data asta totul avea să fie scris de cineva care cunoaște bine lucrurile despre care scrie. Dar el n-avea să facă asta niciodată, fiindcă fiecare zi de nescris, de confort, în care era ceea ce îi era silă să fie, îi tocea îndemînarea și-i slăbea voința de lucru, așa că pînă la urmă nu mai lucră de loc. Oamenii pe care-i cunoștea acum erau cu mult mai agreabili cînd nu lucra. Africa era locul în care, în vremurile bune ale vieții sale, fusese foarte fericit, așa că venise aici cu gîndul s-o pornească iar de la început. Organizaseră acest sajan (9) cu un minimum de confort. Nu duceau lipsă de nimic, dar nu se lăfăiau în lux, și se gîndise că în felul acesta avea să-și revină. Că într-un fel sau altul avea să dea jos grăsimea care i se grămădise pe suflet, tot așa cum boxerul se duce în munți să se antreneze ca să topească grăsimea de pe el.
Ei îi plăcuse ideea. Spunea că-i încîntată. Îi plăcea tot ce era deosebit, tot ce presupunea o schimbare de peisaj, figurile noi și lucrurile atrăgătoare. Și avusese iluzia că puterea și voința de muncă îi revin. Acuma, că totul se termina așa, și știa bine că asta era, nu trebuia să se răsucească asemeni unui șarpe care-și mușcă coada fiindcă i-a fost zdrobită șira spinării. Nu era vina femeii. Dacă n-ar fi fost ea, ar fi fost o alta. Dacă trăise din minciună, trebuia să-ncerce să moară în minciună. Dincolo de deal se auzi o împușcătură.
Trăgea foarte bine această bună, această bogată tîrfă, această binevoitoare administratoare și distrugătoare a talentului său. Prostii. Talentul și-1 distrusese singur. De ce s-o învinuiască pe această femeie, care-1 ținea atît de bine ? Își distrusese talentul ne-folosindu-1, trădîndu-se pe sine și tot ceea ce crezuse, bînd atîta, că-și tocise ascuțimea simțurilor, din lenevie, din indolență, din snobism, din mîndrie și din prejudecată, în fel și chip. Ce erau toate astea ? Un catalog de cărți vechi ? Și talentul lui, de fapt, ce era un talent adevărat, dar în loc să-1 folosească, îl comercializase. Nu era vorba de ceea ce făcuse, ci de ce-ar fi putut face. Și el se hotărîse să-și cîștige existența altfel, și nu cu condeiul sau cu creionul în mînă. Era de asemeni ciudat, nu-i așa, că atunci cînd se îndrăgostea de o femeie, femeia aceea era întotdeauna mai bogată decît cea dinainte. Dar acuma, cînd nu mai iubea, cînd mințea numai, așa cum o mințea pe această femeie de acuma, care era cea mai bogată din toate, care avea tot aurul din lume, care avusese un bărbat și copii, care avusese amanți și fusese dezamăgită și care-i iubea mult ca scriitor, ca om, ca pe-un camarad și ca pe-un bun de care ești mîndru, era ciudat că acum, cînd n-o iubea de loc și o mințea, era în stare să-i dea mai mult pentru banii ei decît atunci cînd iubise cu adevărat.
„Sîntem cu toții, probabil, creați pentru ceea ce facem, se gîndi el. Cum îți cîștigi existența, în asta constă talentul fiecăruia dintre noi." Într-o formă sau alta, el vînduse de cînd se știa vitalitate, și cînd sentimentele proprii nu prea intră în joc dai mult prea mult pentru banii primiți. Descoperise asta, dar n-avea să mai scrie despre asta niciodată. Nu, n-avea să mai scrie, deși merita să scrie despre asta.
În clipa aceea o zări trecînd prin cîmpie și apropiindu-se de tabără. Era îmbrăcată cu jodphruți (10) și-și purta caramna pe umăr. Cei doi boy o urmau, ducînd o gazelă atîrnată de o prăjină. Arăta încă bine, se gîndi el, și avea un corp atrăgător. Avea un talent deosebit la pat și-i plăcea să se culce, nu era drăguță, dar îi plăcea obrazul ei, citea enorm, îi plăcea să călărească și să vîneze și, desigur, bea prea mult. Soțul îi murise cînd era încă o femeie relativ tînără, și un timp se dedicase celor doi copii ai săi, — care deveniseră de curînd majori și care n-aveau nevoie de ea și erau stingheriți de prezența ei — grajdului, cărților și băuturii, îi plăcea să citească seara înainte de cină, și în timp ce citea bea whisky and soda. La vremea cinei era de ajuns de bine făcută, și după ce bea încă o sticlă de vin la masă, era de ajuns de beată ca să poată dormi.
Asta se întîmpla înainte de a avea amanți. După ce începuse să aibă amanți, nu mai bea atît de mult, fiindcă nu trebuia să fie beată ca să poată dormi. Dar amanții o plictiseau. Fusese căsătorită cu un bărbat care n-o plictisise niciodată, și bărbații ăștia o plictiseau de moarte.
Apoi, unul din cei doi copii fusese ucis într-un accident de avion, și după asta renunță la amanți, și băutura nefiind un anestezic trebui să-și refacă viața. Dintr-o dată, o apucă o spaimă teribilă că rămîne singură. Dar voia să fie cu cineva pe care să-l respecte.
Totul începuse în modul cel mai simplu, îi plăcea ce scria el și-1 invidiase dintotdeauna pentru viața pe care o ducea. Credea că face numai ceea ce vrea să facă. Cum îl cîștigase treptat-treptat și cum se îndrăgostise de el în cele din urmă, toate acestea făceau parte din mersul unei adevărate progresii, în cursul căreia ea își clădise o nouă viață, iar el își negociase ce-i mai rămăsese din vechea lui viață.
Făcuse acest schimb pentru a dobîndi siguranță și confort, fără îndoială, dar și pentru mai ce încă ? Nu știa. Ar fi putut să-i procure orice ar fi vrut el. Știa asta. Și mai era și o femeie teribil de drăguță. Îi plăcea să se culce cu ea mai mult decît cu oricare alta ; mai degrabă cu ea pentru că era mai bogată, pentru că era foarte atrăgătoare și înțelegătoare și pentru că nu-i făcea scene niciodată. Și acuma viața aceasta, pe care ea și-o refăcuse iar, lua sfîrșit, pentru că el nu se dăduse cu iod acum două săptămîni cînd îl zgîriase un ghimpe la genunchi în timp ce încercau să se apropie de o cireada de antilope pentru a le fotografia, cum stăteau atente, cu capetele înălțate, adulmecînd aerul cu nările deschise și ciulindu-și urechile să surprindă cel dintîi zgomot care avea să le alunge în tufișuri. De altfel și fugiseră, înainte de a izbuti să le fotografieze. Iat-o că se apropia.
Își întoarse capul ca s-o vadă.
— Hello, zise el.
— Am împușcat o gazelă, îi spuse ea. O să-ți facă din ea o supă bună și o să le spun să pregătească și piure de cartofi cu Klim. Cum te simți ?
— Mult mai bine.
— Nu-i grozav ? Știi că m-am gîndit c-o să te simți bine ? Cînd am plecat, dormeai.
— Am dormit foarte bine. Ai mers departe ?
— Nu. După deal. Am doborît gazela asta dintr-o dată.
— Păi tu ești o ochitoare admirabilă.
— Îmi place să vînez. Mi-a plăcut Africa foarte mult. Cu adevărat. Dacă tu ai fi sănătos, aș spune că m-am simțit aici mai bine ca oriunde. Habar n-ai cît de plăcut mi-a fost să vînez cu tine. Mi-au fost dragi locurile astea.
— Și mie mi-s dragi.
— Nici nu știi, dragul meu, ce minunat e să văd că te simți mai bine. Nu puteam suporta să te văd în halul acela. Nu-i așa că n-ai să mai vorbești cu mine așa niciodată ? Îmi promiți ?
— Nu, zise el. Nu-mi aduc aminte ce-am spus.
— Nu cred că vrei să mă distrugi, nu-i așa ? Sînt doar o femeie între două vîrste, care te iubește și vrea să facă ce vrei tu să faci. Am mai fost distrusă pînă acum de două sau de trei ori. Nu-i așa că nu vrei să mă distrugi și tu ?
— Mi-ar plăcea să te distrug de vreo cîteva ori, în pat, spuse el.
— Așa da. Să fii distrusă în acest fel e foarte bine. Am fost făcute pentru a fi distruse așa. Avionul o să fie aici mîine.
— De unde știi ?
— Sînt sigură. Trebuie să vină. Boy-ii au pregătit lemnele și iarba ca să aprindă focurile. M-am dus azi și m-am uitat din nou. E destul loc pentru aterizare, și totul e pregătit ca să se aprindă focurile la amîndouă capete ale terenului.
— Ce te face să crezi că o să vină mîine ?
— Sînt sigură că o să vină. Ar fi trebuit să și fie aici. După aceea, în oraș o să-ți îngrijească piciorul, și atunci o să ne distrugem așa cum trebuie. Nu în felul acela groaznic, cu vorbele.
— Ce-ar fi să bem ceva ? A apus soarele.
— Crezi că o să-ți facă bine ?
— O să beau numai un whisky.
— O să bem amîndoi cîte un whisky. Molo, letti dui whisky-soda (11) strigă ea.
— Ar fi bine să-ți pui cizmele acelea înalte, ca să te aperi de țînțari, îi zise el.
— După ce-o să fac baie...
Se-nsera, și ei beau, și înainte de a se întuneca pe deplin, cînd nu mai era suficientă lumină ca să poți trage, o hienă străbătu luminișul și se-ndreptă spre deal.
— Bestia asta trece pe-aici în fiecare seară, spuse bărbatul, în fiecare seară, de două săptămîni.
— Ea urlă așa noaptea. Nu mă deranjează. Totuși, e un animal dezgustător.
Stînd așa și bînd împreună, fără sa simtă nici o durere, ci numai neplăcerea de a sta întins mereu în aceeași poziție, boy-ii aprinzînd focul, umbra lui jucăușă alungindu-se pe pereții corturilor, fu cuprins iar de sentimentul acceptării acestei vieți de plăcută capitulare. Se purta foarte frumos cu el. În după-amiaza aceea fusese nedrept și crud. Era o femeie admirabilă, o femeie într-adevăr minunată. Și tocmai atunci îi trecu prin minte gîndul că e pe moarte.
Ghidul acesta îl izbi dintr-o dată ; nu asemeni unei navale de ape sau unei rafale de vînt, ci ca un gol brusc și rău mirositor, și, lucru ciudat, hiena aluneca ușor pe marginea lui.
— Ce ai, Harry ? îl întrebă ea.
— Nimic, spuse el. Ce-ar fi să treci în partea cealaltă ? în bătaia vîntului.
— Þi-a schimbat Molo pansamentul ?
— Da. Acuma nu mai pun decît acid boric.
— Cum te simți ?
— Cam amețit.
— Mă duc să fac baie, zise ea. Vin imediat. O să mîncăm, și după aceea o să ducem patul înăuntru.
„Așadar, își spuse el, am făcut bine că am încetat să ne mai certăm." Cu femeia asta nu se certase prea mult niciodată, în timp ce cu femeile pe care le iubise se certase atîta, încît pînă la urmă, tot certîndu-se, ucideau tot ce îi lega. Iubise prea mult, ceruse prea mult și consumase totul, pînă la epuizare.

Își aduse aminte de vremea cînd fusese la Constantinopol singur, pentru că se certase la Paris înainte de a pleca, își petrecuse tot timpul destrăbălîndu-se, și după ce termină și cu asta, fără a fi izbutit să-și alunge singurătatea, ci doar s-o facă si mai de nesuportat, îi scrisese primei, aceleia care-l părăsise, o scrisoare, în care-i spunea că nu fusese în stare niciodată să-și alunge singurătatea... Că într-o zi, cînd i se păruse c-o vede în față la Regence, îl apucase dintr-o dată amețeala și leșinul, și că i se întîmpla să urmărească cîte o femeie care semăna într-un țel cu ea, tot lungul bulevardului, temîndu-se să se apropie și să vadă că nu era ea, temîndu-se să nu piardă, cumva sentimentul care îl încerca. Că fiecare femeie cu care se culcase îl făcea și mai mult să-i simtă lipsa. Că nu avea nici o importanță ce făcuse ea, fiindcă știa că nu se poate lecui de dragostea pe care i-o purta. Scrisese la club această scrisoare, rece și treaz, si o expediase la New York, rugînd-o să-i scrie la biroul lui din Paris. Așa părea, mai sigur. Și în aceeași seară, lipsindu-i atît de mult încît îi venise rău și se simțise de parc-ar fi fost gol pe dinăuntru, hoinări pînă dincolo de Taxim, agăță o fată și o luă cu el la masă. Se dusese la un local în care să poată dansa după aceea, fata dansa prost și o părăsise pentru o armeanca, o tîrfă focoasă, care-și freca pîntecele de el într-un asemenea hal, de parcă-l frigea. O luase, după un scandal, de la un sublocotenent englez de artilerie. Englezul îl chemase afară și se luară la bătaie în stradă, pe caldarîm, în întuneric, îi trase artileristului doi pumni zdraveni, în falcă, și cînd văzu că nu cade, își dădu seama că avea să urmeze o bătaie, nu glumă. Artileristul îl lovi în piept, apoi sub ochi. Îl lovi din nou cu stînga, și artileristul căzu peste el și-l apucă de haină și-i rupse mîneca, și atunci îi trase două după ureche și-l izbi cu dreapta, împingîndu-l cît colo. Cînd se prăbuși, artileristul se izbi cu capul de caldarîm, și el o luă la fugă cu fata, fiindcă auziseră venind poliția militară. Se urcară într-un taxi și o porniră spre Rimmily Hissa, de-a lungul Bosforului, și apoi ocoliră și se-ntoarseră înapoi, mergînd noaptea pe răcoare, și se culcară, și femeia se dovedi a fi răscoaptă, precum și arăta, dar dulce, cu pielea ca petala de trandafir, siropoasă, cu pîntecele catifelat, cu sînii mari, și nu trebui să-i pună o pernă sub fese, și o părăsi înainte ca ea să se trezească, arătînd de-ajuns de prăpădit în lumina primelor ore ale dimineții și se întoarse la Pera Palace cu un ochi vînăt, ducîndu-și haina pe mină, pentru că-i lipsea o mîneca.
În aceeași noapte plecă în Anatolia și-și aminti că mai tîrziu, în cursul acestei călătorii, călărise toată ziua printre cîmpii acoperite cu maci, pe care-i cultivau pentru a face opium, și cît de ciudate i se păreau toate și cît de înșelătoare distanțele, pînă în locul în care atacaseră sub ordinele ofițerilor nou -veniți din Constantine, care habar n-aveau de nimic, și că artileria trăsese asupra trupei, și observatorul englez plînsese ca un copil.
În ziua aceea, văzu pentru prima dată oameni morți care purtau fuste albe de balet și pantofi cu vîrful întors, avînd în vîrf un pompon. Turcii înaintau într-una și toți grămadă și-i văzuse pe oamenii aceia cu fustă alergînd și ofițerii trăgînd în ei și după aceea luînd-o și ei la goană, și el, și observatorul englez, și alergară și ei pînă îl durură plămînii și simți în gură un gust de cocleală, și atunci se opriră după niște stînci, și de acolo îi văzură pe turci înaintînd tot așa, grămadă. Mai tîrziu văzuse lucruri la care nu s-ar fi gîndit niciodată, și mai tîrziu văzuse altele și mai groaznice. Așa că atunci cînd se întoarse la Paris nu putea vorbi despre ele și nu suporta să-i fie amintite. Și acolo, cînd trecuse pe lîngă cafenea, îl văzuse pe poetul acela american cu un vraf de farfurioare în față și cu expresia aceea tîmpă pe fața lui ca un cartof, vorbind despre mișcarea dadaistă cu un romîn care zicea că-l cheamă Tristan Tzara și purta întotdeauna monoclu și avea dureri de cap, și era iar acasă cu soția lui, pe care acuma o iubea din nou, se terminase cu cearta, și-i trecuse nebunia și era bucuros că-i acasă și de la birou îi trimiseră corespondența, la domiciliu. Așa că scrisoarea de răspuns la aceea pe care o scrisese veni într-o dimineață pe tavă și cînd văzu scrisul de mină, îi îngheță sîngele în vine și încercă să ascundă scrisoarea sub celelalte. Dar nevasta sa zise: „De la cine e scrisoarea asta, dragă ?" și asta fu sfîrșitul începutului acelei povești.
Își aduse aminte de clipele fericite petrecute împreună cu toate, și de certuri. Aleseseră întotdeauna locurile cele mai frumoase ca să se certe. Și de ce se certaseră oare întotdeauna tocmai cînd el se simțea foarte bine ? Nu scrisese niciodată despre vreuna din aceste certuri, fiindcă la început nu voise să jignească pe nimeni, și după aceea i se păru că avea despre ce să scrie și fără asta. Dar se gîndise întotdeauna că avea să scrie pînă la urmă și despre asta. Erau atît de multe lucruri de scris. Văzuse lumea schimbîndu-se ; nu era vorba numai de evenimente, deși văzuse multe și cercetase oamenii îndeaproape, dar văzuse producîndu-se o schimbare mult mai subtilă și își amintea cum arătaseră oamenii în epoci diferite. Fusese amestecat în toate acestea și le observase și era de datoria lui să scrie despre ele, dar acuma n-avea s-o mai facă niciodată.

— Cum te simți ? îl întreba ea. Ieșise din cort după ce făcuse baie.
— Bine.
— Crezi c-ai putea mînca acuma ?
În spatele ei îl văzu pe Molo ducînd masa pliantă, și pe celălalt boy ducînd farfuriile.
— Vreau să scriu, zise el.
— Ar trebui să bei puțină supă, ca să ai putere.
— O să mor în noaptea asta, spuse el. Așa că n-am nevoie de nici o putere.
— Te rog, Harry, nu fi melodramatic.
— Ce, n-ai miros ? Mi-a putrezit coapsa mai mult de jumătate. Așa că, ce dracu să mai mă-ncurc cu supa ? Molo, adu un whisky-soda.
— Bea te rog supa, spuse ea cu gingășie.
— Bine.
Supa era fierbinte. Trebui s-o țină așa în ceașcă pînă se răci ca s-o poată bea, și atunci o dădu pe gît dintr-o înghițitură.
— Ești o femeie admirabila, zise el. Nu uita ce spun.
Îl privi, îndreptînd spre el obrazul acela bine cunoscut și mult admirat din Spur și Town and Country, arătînd numai ceva mai rău, din cauza băuturii și a patului, dar Town and Country nu-i arăta niciodată sînii aceștia frumoși și pulpele acestea vrednice și aceste rnîini cu palmele înguste, ușoare și mîngîietoare, și cum o privea așa și-i vedea bine cunoscutul și plăcutul ei zîmbet, simți moartea apropiindu-se din nou. De data aceasta nu se năpusti asupra lui. Fu ca o adiere, ca o suflare care face ca flăcăruia luminării să pîlpîie și apoi să se înalțe.
— Ar fi bine să-mi aducă ceva mai tîrziu plasa, și să o atîrne aici, de crengile copacului, și să ațîțe focul, în noaptea asta nu mă duc în cort. N-are rost să mă mai muți. Noaptea e senină. N-o să plouă.
Va să zică așa mori, înconjurat de șoapte pe care nu le auzi. Bine, n-o să se mai certe. Asta putea promite. N-avea să-și strice singur experiența pe care pînă acuma n-o mai încercase niciodată. Probabil totuși că va da greș. Întotdeauna dai greș. Poate că de data asta nu.
— Știi cumva să stenografiezi ?
— N-am învățat așa ceva niciodată, îi zise ea.
— Nu-i nimic.
N-avea vreme, firește, deși i se părea că toate pot încăpea unele într-altele, asemeni unui telescop, așa că ai putea să le cuprinzi pe toate într-un singur paragraf dacă ai ști să le potrivești bine.

Era o casă din bîrne, spoită în alb cu var, pe dealul deasupra lacului. Lîngă ușă, agățat de un stîlp, era un clopot, ca oamenii să fie chemați la masă. Îndărătul casei se-ntindea cîmpia, si dincolo de cîmpie începeau pădurile. Un șir de plopi de Lombardia ducea dinspre casă spre debarcader. Un alt rînd de plopi străjuia promontoriul. O cărare mergea pe marginea pădurii și apoi o pornea în sus, spre dealuri, și de-a lungul acestei cărări culesese el mure. După aceea casa arse, și puștile care atîrnau în panoplia de deasupra căminului, făcută din picioare de căpriori, arseseră și ele, și după aceea țevile cu plumbul topit în magazii și paturile arse zăceau în mormanul de cenușă folosită la facerea leșiei pentru marile cazane în care se fierbea săpunul și-l întrebai pe bunic dacă le poți lua ca să te joci cu ele și-ți zicea că nu. Vezi bine, puștile erau ale lui, și de atunci nu mai cumpără altele. Și nici de vînat nu mai vînă. Casa fu reconstruită în același loc, de data aceasta din scînduri vopsite în alb, și din tinda casei se vedeau plopii și lacul, dar nu se mai ținură puști în casă niciodată. Þevile puștilor care atîrnaseră în panoplia de pe zidul casei din bîrne zăceau afară, în mormanul acela de cenușă, și nimeni nu se atinse de ele.
După război, închiriasem în Pădurea Neagră un rîu plin de păstrăvi, și se ajungea acolo pe două drumuri. Unul o pornea din Triberg și cobora la, vale, șerpuind de-a lungul șoselei, în umbra copacilor care străjuiau șoseaua aceea, albă, și urca spre un drum lateral care se cățăra printre dealuri, trecînd pe Ungă o mulțime de ferme mărunte și pe Ungă casele acelea mari din Schwarzwald, țină ajungea la rîu. Aici începeam să pescuim.
Celălalt urca de-a dreptul pe povîrniș, luînd-o spre marginea pădurilor, și după aceea o ținea pe culmea dealurilor, șerpuind printre pădurile de pini, și ieșea la marginea unei pajiști, apoi cobora de-a curmezișul pajiștii, ajungînd la un pod. Pe malurile apei creșteau mesteceni, si rîul nu era lat, ba, dimpotrivă, îngust, cu unda limpede și iute, cu ochiuri de apă liniștite, acolo unde șuvoiul mușcase din malul de sub rădăcina mestecenilor. Proprietarul hotelului din Triberg avusese un sezon foarte bun. Era un om tare drăguț și eram cu toții prieteni la cataramă, în anul următor veni inflația, și banii pe care-i adunase în anul precedent nu-i mai ajunseră ca să-și asigure cele necesare pentru deschiderea hotelului și se spînzură. Asta se putea dicta, dar nu se putea dicta La Place Contrescarpe, unde vînzătoarele de flori vopseau florile în stradă, și vopseaua se prelingea pe caldarîm. Acolo de unde porneau autobuzele și bătrînii și femeile, întotdeauna bete de vin și de rachiu prost; și copiii cu muci la nas în frig; și mirosul de murdărie și sudoare, de sărăcie și beție de la Cafe des Amateurs, și tîrfele de la Bal Musette care locuiau la etaj. La Concierge, care trăia cu un jandarm din Garde Republi-caine, și casca lui cu coadă de cal trona întotdeauna pe-un scaun în loja ei. Chiriașa de pe sală al cărei soț era ciclist, și bucuria ei în dimineața aceea la Cremerie cînd a deschis L'Auto și a văzut că soțul ei a ieșit al treilea în prima lui cursă importantă Paris-Tours. Se înroșise toată și începuse să rîda, și după aceea a urcat scările plîngînd, cu ziarul acela galben în mînă. Bărbatul femeii care ținea Bal Musette era șofer pe un taxi, și cînd el, Harry, trebuise o dată să plece în zori cu avionul, soțul îi bătuse la ușă ca să-l trezească, și au băut amîndoi cîte un pahar de vin alb la tejgheaua barului, înainte de a pleca. Atunci își cunoștea vecinii din cartier, pentru că erau toți săraci. Prin piața aceea se-nvîrteau două feluri de oameni: bețivi și sportivi. Bețivii își înecau amarul sărăciei bînd, sportivii, făcînd exerciții. Erau urmașii comunarzilor și nu era pentru ei o problemă ce politică să facă. Știau cine le-mpușcaseră părinții, rudele, frații și prietenii cînd trupele din Versailles intraseră în oraș și-l ocupaseră, după căderea Comunei, și executaseră pe toți cei care aveau mîinile bătătorite de muncă sau care purtau șapcă sau arătau, a fi muncitori. Și în atmosfera aceea de sărăcie, și în acel cartier, acolo, peste drum de o Boucherie Chevaline și o cooperativă de vinuri, scrisese el începutul a tot ce avea să facă după aceea. Și nu existaseră niciodată alte locuri din Paris la care să țină atît de mult ca la cartierul acela, cu copacii cu frunzișul bogat, cu casele vechi date cu var alb și cu catul de jos zugrăvit în cafeniu, cu șirul lung și verde al autobuzelor din piațeta aceea rotundă, cu vopseaua purpurie pentru flori prelinsă pe pavaj, cu coborîșul brusc înspre fluviu al străzii Cardinal Lesmoine și de cealaltă parte cu lumea strîmtă și înghesuită a străzii Mouffetard. Strada care urca înspre Pantheon, și cealaltă, pe care o străbătea întotdeauna pe bicicletă, singura stradă asfaltată din tot cartierul, netedă sub cauciucuri, cu casele înalte și strîmte, și hotelul acela mizerabil în care murise Paul Verlaine. Apartamentul lor n-avea decît două odăi, și el închiriase o cameră la ultimul etaj, care-l costa șaizeci de franci pe lună, și unde scria, și de acolo vedea acoperișurile și coșurile caselor și colinele Parisului.
Din apartament nu se vedea decît prăvălia negustorului de lemne și cărbuni. Vindea și vin, un vin prost. Capul de cal aurit de la Boucherie Chevaline, în vitrinele căreia, atîrnau leșurile galbene-aurii și roșii, și cooperativa cu zidurile vopsite în verde, unde-și cumpărau vinul; un vin ieftin și bun. În rest se vedeau zidurile tencuite și ferestrele vecinilor. Vecinii care în timpul nopții, cînd se-ntîmpla să zacă cineva pe stradă beat, gemînd și mormăind, pradă acelei tipic franceze ivresse (12), pe care propaganda se străduia să te convingă că nu există, deschideau ferestrele și începeau să vorbească.
„Unde-i sergentul ? Cînd n-ai nevoie de el, animalul ăla e întotdeauna p-aici. Doarme cu vreo portăreasă. Ia chemați l'agent (13)!" Pînă ce apuca vreunul dintre ei să arunce de la fereastră o găleată cu apă, și gemetele încetau. „Ce-a fost ? Apă. Bună idee" Și ferestrele se-nchideau. Mărie, care era femme de menage (14) la el, protesta împotriva zilei de munca de opi ore, spunînd : „Cînd bărbatul lucrează pînă la șase, vine acasă cam amețit și nu risipește prea mulți bani. Cînd lucrează numai pînă la cinci, se-mbată de-a binelea în fiecare seară și rămîne fără bani. De pe urma, reducerii orelor de lucru suferă numai femeia muncitorului."

— Nu vrei să mai bei puțină supă ? întrebă femeia.
— Nu, mulțumesc. E foarte bună.
— Încearcă să mai bei puțin.
— Aș prefera un whisky-soda.
— Nu-ți face bine.
— Nu. Îmi face rău. Cuvinte și muzică de Cole Porte (15). Știu că ești nebună după mine.
— Știi că-mi place să bei.
— O, da. Numai că-mi face rău.
„Cînd o să plece, se gîndea el, o să beau cît vreau. Nu cît o să vreau, ci cît a mai rămas pe aici." Ah, și ce ostenit era. Mult prea ostenit. O să doarmă puțin. Stătea liniștit, și moartea nu mai era acolo. S-o fi dus în altă parte. Mergea în doi pe biciclete, și aluneca pe stradă într-o tăcere absolută.

Nu, despre Paris nu scrisese niciodată. Nu despre Parisul la care ținea. Dar cum rămînea cu restul, cu tot ce nu apucase să scrie pînă atunci ?
Sau despre ranch-ul înconjurat de tufe de salvie gri-arginții, cu apa limpede și repede curgînd prin șanțurile de irigație și verdele întunecat al lucernei. Poteca urca spre dealuri, și vitele erau vara la fel de sperioase ca și căprioarele. Și toamna, cînd coborau în vale, mugetele și zgomotul continuu și greoi al turmei care se mișca încet, ridicînd nori de praf, și dincolo de munți crestele profilîndu-se net în lumina înserării, și lumina lunii, care scălda întreaga vale cînd coborai călare pe lîngă căruțe. Acuma își amintea cum coborîse prin pădure prin întuneric și se ținea de coada calului cînd nu mai vedea nimic și de toate întîmplările despre care voise să scrie.
Despre băiatul acela idiot pe care-l lăsaseră la ranch, spunîndu-i să nu dea voie nimănui să ia din fîn, și despre ticălosul acela bătrîn de la Forks care-l bătuse o dată pe băiat cînd lucrase pentru el și care se oprise la ranch să ia ceva nutreț pentru vite. Băiatul refuzase să-i dea, și bătrînul îl amenințase că-l bate din nou. Băiatul luase pușca din bucătărie, și cînd bătrînul încercase să intre în grajd, îl împușcase, și cînd se întorseseră la ranch îl găsiseră înghețat în țarc, mort de-o săptămînă, și cîinii mîncaseră din el. Au învelit într-o pătură ce mai rămăsese din bătrîn, l-au urcat pe o sanie și l-au legat bine, și băiatul i-a ajutat să-l suie pe sanie și au pornit amîndoi cu schiurile pe șosea, făcînd șaizeci de mile pînă la oraș, ca să-l predea pe băiat autorităților. Și băiatul nici habar n-avea că va fi arestat, se gîndea ca-și făcuse datoria și că erai prietenul lui și ca va fi răsplătit, îl ajutase să-l urce pe bătrîn pe sanie ca să se vadă cît de rău fusese și că încercase să fure niște nutreț care nu-i aparținea, și cînd șeriful îi pusese cătușele, în prima clipă băiatului nu-i venise să creadă. Apoi începuse să plîngă. Asta era una din întîmplările pe care le păstrase ca să le scrie mai tîrziu. Știa cel puțin douăzeci de povestiri bune de prin locurile acelea, și nu scrisese niciuna. De ce ?

— Ai să le spui tu de ce, zise el.
— De ce, ce, dragul meu ?
— Așa, nimic.
De cînd era cu el, nu mai bea atît de mult. Dar dacă ar mai fi trăit, n-ar fi scris despre ea niciodată, știa asta bine. Despre nici unul din tagma lor. Bogații erau plicticoși și beau prea mult sau jucau prea mult table. Erau plicticoși și se repetau, își aduse aminte de bietul Julian și de teama lui respectuoasă față de ei și cum începuse o data o povestire : „Oamenii foarte bogați nu sînt la fel ca mine și ca tine". Și cineva îi spuse lui Julian : „Da, au mai mulți bani". (16) Dar Julian nu găsise replica prea amuzantă, el credea că bogații sînt o rasă deosebită, plină de strălucire, și cînd își dădu seama că nu e așa, se simți tot atît de distrus ca din pricina oricărui alt lucru care 1-ar fi distrus.
Îi disprețuise pe cei care se prăbușeau. Nu însemna să-i iubești, dacă-i înțelegeai. Era în stare să suporte orice, se gîndi el, pentru că nimic nu-l putea atinge atîta vreme cît rămînea indiferent.
Foarte bine. Acuma avea să fie indiferent față de moarte. Singurul lucru care-1 înspăimîntase întotdeauna era durerea. Putea suporta durerea ca orice alt om, numai să nu țină prea mult și să-l istovească, dar aici avusese de-a face cu ceva care-1 chinuise îngrozitor, și tocmai cînd simțise că e gata-gatâ să-l frîngă, durerea încetase.

Își aduse aminte, era mult de atunci, de Williamson, ofițerul de artilerie, care în noaptea aceea, pe cînd trecea prin rețeaua de sîrmâ ghimpată, fusese lovit de o grenadă aruncată de un soldat dintr-o patrulă nemțească și care, urlînd, îi ruga pe toți să-l omoare. Era un om gras, foarte curajos, și un bun ofițer, deși îi plăceau acțiunile cele mai fanteziste, în noaptea aceea însă, trecînd printre rețelele de sîrmă ghimpată, fusese surprins de lumina unui proiector, și mațele i se scurgeau printre sîrme, așa că atunci cînd îl luaseră de-acolo, viu încă, trebuiseră să i le taie ca să-l poată desprinde de sîrmă. „Impușcă-mă Harry. Pentru numele lui Dumnezeu, împușcă-mă." Avuseseră într-o zi o discuție despre Domnul-Dumnezeu, care nu-ți dă nimic care să nu poată fi suportat, și cineva lansase teoria că asta înseamnă că la un moment dat durerea te face să leșini de la sine. El își amintea însă întotdeauna de Williamson și de noaptea aceea. Nimic nu-l putuse face să-și piardă cunoștința și trebuise să-i dea toate pastilele de morfină pe care le păstra pentru el în caz de nevoie, dar nici pastilele nu-și făcuseră efectul imediat.

Și totuși, ce avea el acuma era foarte suportabil ; și dacă n-avea să fie mai rău decît era, n-avea de ce să fie îngrijorat. Doar că ar fi preferat o societate mai plăcută.
Se gîndi o clipă la societatea pe care ar fi preferat s-o aibă. „Nu, se gîndi el, cînd tot ce faci ține prea mult și vine prea tîrziu, nu te poți aștepta să-i mai găsești pe oameni lîngă tine. Oamenii au plecat cu toții. Petrecerea s-a sfîrșit, și ai rămas acum cu gazda, încep să mă plictisesc de moarte, ca și de toate celelalte", se gîndi el.
— Ce plictiseală, spuse el cu glas tare.
— Ce e, dragul meu ?
— Tot ce ține mult prea mult.
Se uită la obrazul femeii, aflat între el și foc. Se rezemase cu spatele de scaun, și lumina focului juca pe fața ei cu trăsături plăcute și-și dădu seama că-i e somn. Auzi hiena urlînd nu prea departe de foc.
— Am scris, zise el. Dar am obosit.
— Crezi că o să poți dormi ?
— Mai mult ca sigur. De ce nu te duci să te culci ?
— Îmi place să stau aici, cu tine.
— Nu simți nimic ciudat ? o întrebă el.
— Nu. Doar că mi-e cam somn.
— Eu simt, zise ei.
Simțise iar cum trecuse moartea pe lîngă el.
— Știi, singurul lucru pe care nu mi 1-am pierdut niciodată e curiozitatea, îi spuse.
— N-ai pierdut niciodată nimic. Ești omul cel mai complet pe care 1-am cunoscut vreodată.
— Isuse Cristoase, spuse el. Ce puține lucruri știe o femeie. Și oare ce-o mai fi și asta ? Intuiția ta ?
Fiindcă, tocmai atunci, moartea se apropiase de el și-și odihnise capul la picioarele patului de campanie și-i simțise răsuflarea grea.
— Să nu crezi niciodată istoria aceea cu hîrca și cu coasa, îi spuse el. Ar putea fi tot atît de bine doi agenți pe bicicletă sau o pasăre. Sau poate avea un rît lung de hienă.
Se urcase acum pe el, dar nu avea nici un fel de formă. Ocupa doar un loc în spațiu.
— Spune-i să plece.
Nu plecă, ci veni și mai aproape.
— Îți duhnește suflarea îngrozitor, îi spuse el. Bestie împuțită.
Se apropie și mai mult de el, și acum nu-i mai putea vorbi, și cînd văzu că nu-i mai poate vorbi, se apropie și mai mult, și acum încerca s-o îndepărteze fără să-i vorbească, dar se tîra și mai departe pe el, și acum îi simțea greutatea pe piept, și în timp ce stătea ghemuită pe deasupra lui și nu se putea mișca și nici vorbi, o auzi pe femeie zicînd :
— Bwana a adormit. Luați patul și duceți-1 ușurel în cort.
Nu-i putea vorbi ca să-i spună s-o alunge, și acuma se ghemuise, tot mai grea, pe pieptul lui, de nu mai era în stare să respire. Și deodată, cînd ridicară patul, se simți iar bine, și greutatea de pe piept pieri.
Era dimineață, și era de cîtăva vreme dimineață, și auzi avionul. La început se văzu ca un punct, și apoi descrise un cerc larg, și boy-ii alergară să aprindă focurile, turnînd gaz și îngrămădind iarba ca să facă două movilițe la cele două capete ale terenului acela neted, și adierea de dimineață alungă fumul spre tabără, și avionul se roti iar, de două ori, zburînd de data aceasta mai jos, apoi alunecă în zbor planat, se redresa și ateriza ușor, și iată-1 venind spre el pe Compton, în pantaloni de doc, cu o haină de tweed și în cap cu o pălărie de fetru cafenie.
— Ce-i cu tine, bătrîne ? zise Compton.
— Stau prost cu piciorul, îi spuse el. Nu iei cu noi micul dejun ?
— Mulțumesc. Aș bea o ceașcă de ceai. Știi, sînt cu Puss Moth. N-o s-o pot lua și pe Memsahib. N-am decît un loc. Camionul vostru e în drum spre voi.
Helen îl luase pe Compton deoparte și-i vorbea. Compton se întoarse, mai vesel ca oricînd.
— Imediat te urcăm în avion, zise el. O să mă întorc s-o iau și pe Mem. Numai că mi se pare c-o să trebuie să oprim la Arusha ca să iau benzină. Și acuma, să plecăm.
— Și ceaiul ?
— Știi, de fapt nu prea țin să-1 beau.
Boy-ii ridicară patul de campanie și-1 duseră spre avionetă, ocolind corturile verzi, coborînd printre stînci spre cîmpie și trecînd pe lingă focuri, care ardeau acum cu flacără mare, iarba făcîndu-se scrum și vîntul întețind focul. Nu de-ajuns de greu să-1 așeze înăuntru, dar o dată înăuntru, se rezemă pe bancheta de piele, proptindu-și piciorul de marginea banchetei pe care ședea Compton. Compton porni motorul și se urcă în avion, îi făcu semn lui Helen și boy-ilor, și în timp ce zgomotul sacadat al motorului se transforma în binecunoscutul uruit asurzitor, Compie fiind atent la gropile de mistreți, avionul vira, uruind și săltînd de-a lungul terenului dintre cele două focuri, și cu o ultimă zdruncinătură se înălță, și-i văzu pe toți jos, pe pămînt, făcînd semn cu mîna, și tabăra de la poalele dealului turtindu-se, și cîmpia lățindu-se, pilcurile de copaci și tufișurile turtindu-se, iar potecile de vînătoare alergînd netede spre băltoacele secate, și într-un loc văzu un ochi de apă de care nu știuse nimic pînă atunci. Zebrele, acuma niște spinări mici și rotunjite, și antilopele, puncte rotunde cu capete mari, care păreau să se cațere în goana lor peste cîmpie, se răsfirau pe măsură ce umbra le cuprindea, devenind tot mai mici, și mișcarea lor era parcă statică, și cîmpia, cît vedeai cu ochii, arăta cenușiu-gălbuie, și în față se vedea spatele hainei de tweed a lui Compie și pălăria lui cafenie de fetru. Și apoi trecură peste primele înălțimi, pe care antilopele mai urcau încă, și după aceea peste munți cu văi adînci, acoperite de verdele pădurilor, și povîrnișuri cu păduri de bambu și apoi iar păduri dese, risipite pe creste și prin prăpăstii, și înălțimile începură că coboare și se ivi o altă cîmpie, fierbinte, cafeniu-purpurie, și din cauza căldurii avionul se clătina, și Compie se uita înapoi, să vadă cum îi merge. După aceea, înaintea lor se zări un alt lanț de munți întunecați.
Și atunci, în loc să se îndrepte spre Arusha, virară la stînga, și el își închipui, firește, că aveau destulă benzină, și uitîndu-se în jos văzu un nor roz, rarefiat, care aluneca deasupra pămîntului și în aer, ca primul val de zăpadă al unui viscol venit din senin, și-și dădu seama că era un nor de lăcuste care veneau dinspre sud. Atunci începură a urca, luînd-o se pare înspre răsărit, și după aceea se întunecă și intrară într-o furtună, iar ploaia era atît de deasă, încît avea impresia că zboară printr-o cascadă, și apoi ieșiră din furtună, și Compie își întoarse capul și-i zîmbi și-i arătă ceva cu degetul și văzu înaintea lui vîrful pătrat al muntelui Kilimanjaro, imens cît lumea, măreț, înalt și necrezut de alb în soare. Și atunci își dădu seama că într-acolo se-ndreaptă.
Și tocmai atunci hiena încetă să schelălăiască în noapte și se porni să urle într-un chip ciudat, jalnic, aproape omenesc. Femeia auzi urletul și se foi în pat.
Nu se trezi, în visul ei se afla în casa din Long Island și era noaptea dinaintea „debutului" fiicei sale în lumea bună. Și într-un fel, era și tatăl ei acolo, și se purtase foarte sever cu ea. Și atunci, urletul hienei se auzi atît de puternic, încît se trezi, și o clipă nu-și dădu seama unde e și i se făcu tare frică. Apoi luă lanterna și o aprinse, îndreptînd-o spre celălalt pat de campanie, pe care-1 aduseseră înăuntru după ce Harry adormise. Zări sub plasa împotriva țînțarilor forma trupului lui, dar cine știe cum își scosese piciorul care atîrna afară pe marginea patului. Pansamentul se desfăcuse cu totul și nu se putea uita la el.
— Molo, strigă ea. Molo ! Molo ! Apoi spuse : Harry, Harry ! Și cu glasul mereu mai tare : Harry ! Te rog ! O, Harry !
Nu-i răspunse nimeni și nu-1 auzea răsuflînd. Afară, hiena urla la fel de ciudat ca atunci cînd o trezise. Dar n-o mai auzea, din cauză că inima-i bătea cu putere.





_______________________________________
(1) Cunoscut dicționar medical.
(2) Stăpîne (în limba swahili).
(3) Denumirea unui trib din Africa răsăriteană, ai cărui membri vorbesc limba populației bantu și se ocupă cu agricultura.
(4) Sat situat la vest de New York, pe rîul Hudson - oraș situat în sud-estul peninsulei Florida, unde se află o elegantă plajă.
(5) Fără să vadă (fr.)
(6) Regimente de vînători din armata austro-ungară.
(7) În engleză, cuvintele rimează = rich bitch
(8) Termen originar din India, provenit din cuvîntul hindus sahib (domn, stăpîn) și ma'am, forma colonială a cuvîntului englez madam (doamnă) ; doamnă, apelativ pentru o femeie albă.
(9) Călătorie, expediție, în special o expediție avînd ca scop vînătoarea (1. arabă).
(10) Pantaloni de călărie, strimți de la genunchi pînă la încheietura piciorului, gen de îmbrăcăminte folosită în Jodhpur, fost stat din nord-vestul Indiei, care astăzi face parte din statul Rajasthan, India.
(11) Dă-ne două pahare de whisky cu sifon (engl.). Pronunția apare în mod intenționat stîlcită, în original.
(12) Beție (fr.).
(13)Polițistul (fr.).
(14)Femeie de serviciu (fr.).
(15) Compozitor american, autor de cîntece (n. în 1893).
(16) Aluzie la discuția pe care a avut-o Hemingway cu scriitorul american Scott Fitzgerald, în legătură cu povestirea acestuia din urmă The Rich Boy (Băiatul bogat).






.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!