Întoarcerea triumfală la Roma a legiunilor lui Aulus Plautus l-a acoperit pe Thorquinius cu cele mai alese onoruri. Onoruri ridicate la rang de lege romană pentru cei care se evidențiau pe câmpul de luptă. Fiindcă Sabinus și Agrippa, unchii lui, hotărâseră încă de atunci, din clipa când Rufus Magnificul intra tăcut în lumea umbrelor, să-i atribuie tânărului uciderea cu o iscusită lovitură de lance a sângerosului barbar. Astfel, legiunile aflară că fiul senatorului Grachus era deja un bărbat în toată puterea cuvântului. Braț de fier și curaj nestăvilit, ceea ce însemna de pe acum o carieră militară strălucitoare. Thorquinius simțea cum aceste onoruri îl copleșesc, dar nu mai mult decât durerea ce o purta în piept, ascuțită ca un ghimpe, când își amintea ochii albaștri, senini, ai barbarului ce îi salvase viața, pentru ca apoi să cadă răpus sub loviturile mișelești ale unchilor lui. Trăise acolo, pe câmpul de luptă, măreția clipei pe care viața și moartea și-o dispută atunci când destinul uman depinde de șuierul aspru al unei sulițe bine țintită sau de o parare abilă de sabie, urmată de lovitura decisivă. Privind terifiat trupurile ca de piatră ale acelor barbari, curajul lor ieșit din comun în fața morții, detașarea cu care o primeau, Thorquinius a înțeles că nu lumea Romei este cea în care ar dori să-și petreacă restul vieții. Chiar dacă ea se anunța plină de lauri. Stâncile sălbatice ale Britanniei, mângâiate de cornișa valurilor înspumate din larg, îi pătrunseră ființa, impregnându-se în trupul său ca niște peceți de foc străvechi. Pentru el marea și legământul tainic cu ea reprezentau acum o lume nouă, în care se simțea atât de liber, stăpân pe gândurile și voința sa. O lume atât de diferită de cea al Romei nașterii sale. O lume străină, dar plină de istorie și încrâncenare. Până și aerul pe care-l respirase acolo i se păruse eliberator, ca un șuvoi proaspăt de înfrățire cu o natură sălbatică, dar care lui nu i se păruse deloc ostilă.
Când legiunile au pătruns pe sub Arcul de trimf, și strigătele de admirație ale cetățenilor romani, acompaniate de valurile de flori multicolore ce se așterneau potecă de glorie, i-au umplut auzul, Thorquinius a încercat să uite pentru o clipă de dorul acelor pământuri străine. Doar pentru o clipă. Căci a revăzut din nou fulgurant și atât de trist ochii barbarului, coama părului său, strânsă la spate, gălbuie ca mierea arsă, îmbibată de sângele ce țâșnise eliberat din rana de la ceafă, ce-l îngenunchease. Nu își putea explica de ce moartea unui dușman îl cufundase într-o lume a tăcerii și tristeții, dar știa că acea clipă o va purta în suflet întreaga viață. Odată cu moartea lui Rufus se rupsese din sufletul său o bucată albastră de durere nedefinită, ca și cum ceva din el ar fi murit odată cu acel bărbat puternic. O parte din ființa lui rămăsese acolo, printre trupurile fumegând de moarte, smulse nedrept vieții, și oferite zălog unei morți necruțătoare. Nici măcar revederea blândei Solan nu îi ștersese de pe chip amărăciunea ce îl învelea în pulberea ei tragică. Îmbrățișarea ei caldă, urmată de lacrimile ce niciodată nu se usucă pe chipul unei mame ce duce dorul fiului iubit, a fost urmată de brațele încă puternice ale senatorului Grachus care își vedea visul împlinit: fiul său, călit în menghina de sânge a luptei, acoperit de laurii unor fapte de glorie. Fapte de glorie ce străbătuseră mai repede decât legiunile distanța până la Roma, ajungând sub coloanele palatului Cezarului.
Dacă în noaptea plecării spre Britannia sufletul lui Solan priveghease în rugăciuni pentru întoarcerea fiului ei, acum voia să facă din noapte zi pentru a asculta cu inima pâlpâind cum moartea îl mângâiase cu aripa ei nevăzută pe Thorquinius.
- Vreau să-mi povestești tot...tot...îl rugase ea cu o voce tremurată.
- Mamă, nu cred că sunt lucruri pe care o inimă de femeie poate să le suporte! Războiul este cel mai crud dușman al mamelor care așteaptă...
- Nu-i nimic, acum ești lângă mine, și spectrul morții nu te mai poate atinge! Așa îl rugam și pe bunul meu Rift, ori de câte ori se întorcea victorios din luptă. Să știi că inima unei femei vohiene este puternică, asemenea stâncilor bătute de valuri!
- Spectrul morții m-a atins, buna mea mamă! M-a atins, și pentru prima oară în viață am aflat ce înseamnă să speri, și să te rogi din suflet! Și, mai ales, să crezi în rugăciunea ta! Belac, Belac al vohienilor mi-a venit în ajutor atunci când l-am strigat. Când sabia necruțătoare a unui barbar uriaș umbrea cu strălucirea ei trecerea mea prin lumea asta.
- Þi-am spus că Belac va fi lângă tine, ori de câte ori vei avea nevoie, și îl vei chema!
- Așa este, dar a mai fost ceva. Un lucru ciudat s-a întâmplat acolo, printre Dealurile lui Lug. Când uriașul barbar se pregătea să mă ucidă, un altul, despre care nu știam că era chiar Rufus Magnificul, mi-a auzit ruga către Belac. L-a lovit de moarte pe uriaș, și apoi m-a întrebat cine sunt eu de chem în ajutor numele idolului tău...
- Rufus Magnificul? îl întrebase Solan, mototolind tot mai emoționată batista ce-i devenise căuș de lacrimi la revederea fiului ei.
- Da, chiar el. Asta aveam să aflu mai târziu de la Agrippa...
- Toată Roma vuiește că fiul senatorului Grachus a ucis căpetenia barbarilor...pe Rufus Magnificul...! Cum ai putut, fiule, să ucizi pe cel care ți-a dat în dar viața?
- N-am făcut-o eu, mamă! Sabinus și Agrippa au considerat că e mai bine pentru viitorul meu ca Cezarul să știe că eu l-am îngenuncheat de moarte pe Rufus. Dar nu am fost eu! Ei i-au dat lovitura de moarte. Cum aș fi putut ucide pe acel bărbat a cărui privire de mare nestinsă mă urmărește și azi?
- Știam, știam eu că porți în sânge vitejia, dar și onoarea vohienilor mei...
- Uite, Agrippa i-a smuls de la gât această amuletă pe care mi-a dăruit-o pentru a o arăta prietenilor mei. Ca semn al vitejiei mele.
Și Thorquinius își desfăcu cămașa, arătând mamei sale amuleta de jasp. Solan încremeni. Privirea i se tulbură, și ochii i se ascunseră în valurile unei mări nestăvilite de lacrimi. Băiatul o privi nedumerit, cuprinzând-o pe după umeri, protector, când își dădu seama că se va prăbuși la pământ.
- Mamă, buna mea mamă, ce s-a întâmplat?
- Trebuie să-mi spui cum arăta Rufus! Trebuie, înțelegi? Trebuie!
- Un chip aspru, dar cu niște ochi albaștri, ce trădau mărinimia sufletului său. Pe obrazul drept avea o cicatrice urâtă și adâncă...
Solan scoase un strigăt de deznădejde, și se prăbuși în brațele fiului său, gemând adânc. Thorquinius vru să cheme în ajutor pe slujnica de încredere a mamei sale, dar Solan îl opri cu un gest scurt, autoritar.
- Nu, nu, Thorquinius, nu vreau să afle tatăl tău!
- Ce să afle, mamă?
- Rufus, barbarul care ți-a salvat viața, era bunul meu Rift...
- Sângerosul Rift de pe Voh? Soțul tău?
- Da... Tu nu ai nicio vină! Poate dacă nu l-aș fi ajutat să plece din Roma, ar fi și azi lângă ramele galerelor. În sclavia romană. Dar viu și nevătămat. Numai eu sunt de vină...Știam, de îndată ce ai plecat spre Britannia, că inima mea de femeie va trebui să aleagă între tine și Rift. M-am rugat seară de seară să vă protejeze Belac, dar am presimțit că pe unul dintre voi îl voi pierde. Fiindcă știam că Rift nu va sta departe de înfruntarea cu legiunile romane. Doar eu l-am rugat la plecare să răzbune destinul vohienilor...!
Thorquinius scoase amuleta de la gât cu un sentiment de vinovăție, ce i se putea citi în ochii triști. I-o întinse cu capul plecat lui Solan.
- Poți lua această amuletă, mamă, știu că înseamnă mult pentru tine!
- Nu, păstreaz-o! Te va uni peste timp cu Rift al meu, cel care ți-ar fi putut fi tată.
- Acum înțeleg de ce zicea Agrippa că i s-a părut atunci când i-a smuls amuleta de la gât lui Rufus, aflat în agonie, că acesta ți-ar fi șoptit numele. Dar unchiul Sabinus i-a spus că nu poate fi o legătură între tine și acel barbar. Că a fost doar un cuvânt rostit în limba lui, cuvânt ce aducea poate cu numele tău...
- Bunul meu Rift! Dragul meu Rift! A plecat pe corabia lui Belac purtând numele meu pe buze! N-am să-mi iert toată viața nesăbuința de a-i cere să plece!
- Mamă, vreau să îți dezvălui ceva. Ceva care mă frământă încă de când am plutit cu galera spre coastele Britanniei...
- Thorquinius, inima mea frântă simte că acum nu te mai am decât pe tine pe lume! Dar tot ea îmi șoptește că știind amuleta la gâtul tău, ori de câte ori te voi îmbrățișa, îl voi îmbrățișa pe bunul meu Rift...Spune, te ascult!
- Dar nu vreau să afle tata! Totul trebuie să rămână între noi, ca un secret bine păstrat.
- Așa va fi!
- Am simțit, plutind pe ape, că le aparțin cu toată ființa mea! Că de undeva din mine se prelungește ca un ecou tainic amintirea unor furtuni pe mare, ce mă răscolesc dureros. Că stâncile îmi sunt ca niște frați mai mari, și că ea, marea, poate oricând să-ți ia locul. Să mă mângâie, să mă protejeze, să mă adoarmă cu glasul ei neasemuit de valuri. Apoi, când am pășit pe pământul Britanniei, întâi atât de aspru și neprimitor sub amenințarea încleștării cu barbarii, am realizat că viața mea nu mai poate continua aici, la Roma. Printre palate și serbări, în sunetul mieros și fals al laudelor celor din jur. Îmbrăcat elegant, dar atât de nefericit.
- Cum adică, atât de nefericit?! Ce vrei să spui cu asta?
- Că locul meu nu este aici! Că, dacă aș putea, aș pleca singur spre Vohul tău drag, și aș rămâne acolo până la moarte...Vreau să fiu liber! Așa cum își doreau și celții necruțători și demni, îngenuncheați de legiuni într-un război căruia nu mai vreau să-i înțeleg rațiunile! Rațiuni ce mie mi se par acum atât de false, de neacceptat! Fiindcă aveau și ei același drept ca și noi să iubească și să poarte pe umeri libertatea. Ca pe o demnitate moștenită de veacuri!
- Dar bine, asta este o nebunie! Tatăl tău...rangurile pe care le visează pentru tine...iubirea mea...Faptele tale de arme din această expediție...!
- Buna mea mamă, sunt lucruri de care va trebui să mă despart, fiindcă asta simt! Viața mea aici nu ar mai însemna decât tristețe și agonie, dacă aș rămâne sub zidurile Romei! Nu vreau să știe tata. De el mă leagă multe lucuri, lucruri care zidesc între doi bărbați punți de piatră trainice. Dar, chiar dacă știu că îl voi dezamăgi, voi pleca de aici într-o bună zi, într-un fel sau altul. Dacă nu pe Voh, atunci în Britannia. Să mă amestec cu bărbații mării, și să devin omul întinderilor de apă. Știu că suferi când auzi aceste cuvinte. Dar nu uita că tot tu m-ai învățat că fericirea omului este acolo unde este și inima sa.
Abia atunci, sprijinită cu capul de umărul puternic al fiului său, Solan își aminti cuvintele bătrânului Chefa : “Vei avea un băiat! Un băiat cu o inimă mare. Să-l lași să-și urmeze inima! Chiar dacă asta te va întrista pe tine și pe tatăl lui!”.