De trei zile, orașul e ros încet de ceață.
Grea, închisă și tăcută ca o sfântă.
Pare că e cimitir pe stradă și zgomotul se sparge surd în pietre.
Nu mai auzi, des, nici sunetul claxonului. Pare că i-e frică ca tonalitatea sa să nu stârnească o apocalipsă.
Simt ceața creându-se din inima grea a orașului, chiar așa străină și extraterestră cum o simt pe plămâni.
E liniște ca la priveghi și retina nu bate mai departe de zidul viu de ceață.
Din când în când, câte-un tramvai sosește parcă dintr-un univers paralel, fantastic și îndepărtat de conceptele logicii.
Ãsta pare un oraș cu oameni goi, mâncați de ceață, cu pașii surzi pe străzi murdare și umede.
Un cernobîl rătăcit de lume în ceață.
Ceața nu e boemă.
Ceața e coșmar pe retină.
Respiră tu ceața...dacă poți, om nu ești.
Respiră tu ceața asta în tonalități reci de gri și încearcă apoi să îți găsești culorile.
Ia vezi, mai poți?!
Respiră tu ceața și vezi dacă mai simți căldură.
Ia respiră tu ceața și vezi dacă mai poți să scrii.
Uite, am rămas și fără țigări!
Fumează tu, mă, respirând ceața în fiecare zi!