agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-01-16 | [This text should be read in romana] |
Mă întreb dacă tata a băut întotdeauna, sau a fost un obicei cules mai târziu, mama nu mi-a zis niciodată. Mă născusem într-o zi geroasă de ianuarie și drumurile înzăpezite tăiaseră circulația sătucului cu restul lumii. Prin urmare, tatăl meu, a așteptat vreo câteva zile înainte de a merge la primărie pentru a-și declara nou-născutul. Cert e că, în acest răstimp, s-a delectat cu grosul licorilor alcoolice pregătite pentru iarnă. Ah, mai degustase și el așa, cât să nu uite gustul, dar nimic de genul setei ce-l cuprinsese după ce aflase că primul lui copil era, vezi Doamne, un băiat sănătos. Ca și cum asta ar fi fost în sine cine știe ce realizare.
Astea fiind circumstanțele, atenuante a zis el blamând gerurile, în care tata s-a dus în sfârșit într-o vinere să-și declare cu mândrie isprava, nu e de mirare că nu a putut lega două vorbe, la propriu. Mă mir că m-am ales totuși cu un nume. Mama, încă slăbită și în nici un caz în stare să facă drumul, pardon – să treacă drumul până la primărie, s-a mulțumit să-i strige nemernicului cele două nume pe care le hotărâseră cu luni în urmă. Beat ca un porc și, probabil, porc de beat, omul a zis că să nu strige la el, că el știe. Ha. Ajuns în fața secretarei, care și ea se grăbea să ajungă acasă, se strădui să-și amintească, parcă era ceva cu S… Am aflat câțiva ani mai târziu, când am fost suficient de mare să-mi dau seama că port un nume… letal, că cel stabilit era “Sever Alin”. Parcă văd sprâncenele adunându-se în reproșul concentrării, și ochii mijindu-se… și numele cu care am rămas cunoscut posterității a devenit, din acea zi înainte (și niciodată înapoi): Sarin. La școală am avut întotdeauna ambiția să fiu cel mai bun dintre cei care erau cei mai buni. Glumesc. Am văzut și eu un film… Nu. Nu învățam deloc bine și, ca prostia să fie totală, eram chiar mândru de notele șerpuite care îmi asaltau carnetul. Tata m-a părăsit de mic orientându-se și el spre o lume unde băutura nu trebuia plătită și beția putea ține veșnic. După ce el a murit, neavând frați sau surori la care să le port de grijă, m-am mutat împreună cu mama la oraș – unde am făcut liceul. Cam atât cu studiile că doar nu era să-și prade cineva banii cu mine să mă țină prin facultăți. După ce am stat vreo săptămână întrebându-mă ce naiba să fac cu viața mea m-am ajngajat la o fabrică obscură ce nu era prea departe de casa noastră. Așa, nu vă pot descrie satisfacția pe care mi-a adus-o îndeplinirea unei sarcini – chiar dacă, la început, asta însemna că eu eram cel responsabil cu căratul apei minerale când era ora de masă și cu tot felul de activități degradante pe care eu le tratam cu cea mai mare dovadă de respect; nici că auzeam râsetele înfundate ale celorlalți – sentimentul de utilitate pe care-l aveam din prima clipă a dimineții până când adormeam. Au trecut astfel vreo șase luni când, contrar tutror așteptărilor, am fost avansat. Să-i fi văzut atunci pe clevetitori cum se încruntau și dădeau din coate da-de m-or lovi. N-au reușit. Eram o cometă, un asteroid, de neoprit și nimic nu-mi mai putea sta în cale. Steagul meu se ridica mândru și strălucitor. Pe când aveam intenția de a-mi bănui un viitor tihnit, cu o slujbă “mind-shattering” cum zicea colega Viorica și o posibilă familie că -vorba aia- fabrica gemea de fete. A apărut ea. Și deja încep să intru în subiectul pe care-l doream de la bun început dar, pe care nu l-am putut aborda înainte ca să-mi clarific puțin situația. O chema Anna, de ce se scria cu doi de “n” habar n-am. Avea treizeci și unu de ani, cât? Am rămas cu gura căscată când mi-a fost repartizată mie. Având în vedere poziția proaspăt câștigată aveam dreptul să dau ordine câtorva oameni; desigur, nimeni nu mă băgase în seamă. Nimeni până atunci. Anna a devenit echipa mea de o persoană și, oricât de ticălos și de profitor mă dovedeam, conform zicalei că dacă vrei să afli adevăratul caracter al unui om dă-i o funcție de conducere, ea mă asculta fără crâcnire. Ei, puteam vedea că se schimba la față când îi ceream să facă ceva ce nu era tocmai în fișa postului ei, dar nu a zis nimic, niciodată. Îmi petreceam mare parte din zile urmărind-o, studiindu-i mișcările, ascultându-i puținele cuvinte pe care le adresa colegilor… Nu mi-am dat seama că-mi neglijam propriile atribuții până când cineva mi-a atras atenția. De atunci mi-am văzut de treabă și mă rezumam cu analiza la perioada pauzelor. Am aflat târziu că sunt îndrăgostit de ea. După sărbători nu venise la lucru timp de vreo două săptămâni, îi era bolnav copilul. Deci, eram sigur de două lucuri, Anna avea doisprezece ani în plus și un copil, și eu eram complet și irevocabil îndrăgostit de ea. După ce, în sfârșit, a revenit la treabă, ceva se schimbase în atitudinea ei. Față de mine era la fel de politicoasă ca întotdeauna dar avea o nouă sclipire în ochi, una pe care n-o mai văzusem până atunci și, dacă eu nu știam ochii Annei – nu-i știa nimeni. Mi-a luat mult timp să recunosc că ea era fericită. Apoi, infatuarea mea a dorit să știe care era motivul datorită căruia obiectul adorației mele se simțea atât bine. Eu cu siguranță nu valsam în acele momente. Atențiile și complimentele mele s-au lovit de ziduri indestructibile. Știam că era divorțată așa că, din nou, mi-a luat o infinitate până când am îndrăznit să bănuiesc ce o putea face să fie veșnic zâmbitoare. Altcineva. Nu vreau să zic că Anna era măcar conștientă de existența mea în acel fel. Pentru că nu era. Pentru ea nimic nu se schimbase, excesiv de politicoasă și de săritoare, rareori pleca de lângă mine. Rareori. Vorbea la telefon și roșea ca o copilă – era îndrăgostită. În ziua în care am fost nevoit să admit acest lucru, și mai ales să recunosc că pierdusem, o vietate ciudată se născu în pieptul meu. Monstrul îmi înfășură inima cu sârmă ghimpată și sângele ce picura de acolo se transforma în ironie și sarcasm pe buzele mele, deveneam -într-un cuvânt- nesuferit. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy