Despre ce poate scrie omul mai cu drag și mai cu sârg decât despre dragoste. Primul meu amor s-a întâmplat să fie unul foarte urât. De fapt, mă exprim prost. Adică, eu proastă și el urât. S-a întâmplat cândva demult, când gândeam mult mai puține, nu că acum aș gândi mai multe pentru că femeile nu-s complexe, ci doar complicate. Dar atunci mi-a picat cu tronc într-o secundă Miță. Pe Miță l-a nenorocit Domnu’ trimițându-l pe-o stradă plină de fete. Mai mici, mai mari, mai românce, mai unguroaice, da’ fete până-n măduva oaselor și puse pe bătaie, fapte mari, karate, șotii, furat de lucernă, floarea soarelui, frăguțe și tot ce mai dibuiam noi prin gradina școlii sau pe la ceapeurile desființate. Miță venea de la Brașov și-a fost cam parașutat el, așa, grămadă, în mijlocul străzii Vale. (Da, Vale, nu Valea, nici Văii, Vale – fusese primar un ungur). Așa că Miță scotea capul peste poartă și se uita lung la noi, care eram o ceată de Adel, Timi, Orsi, Zsuzsi, Ibolya, Larisa et moi, toate monstrulețe de felul nostru, care stăteam vizavi de casa Larisei, pe niște lemne, și-l vedeam cum scoate capul și orăcăiam după dânsul tot felul de nume trecându-l prin mama inițierilor. Am început cu Cap-Pătrat, Maimuță, Urangutan (chestii noi, de pe la școală), Skeletron, alte animale, ce găseam și noi cu mintea odihnită. Deci e clar că Mihăiță nu mi-a plăcut din prima, dar era curios faptul că venea dintr-un alt loc. Atunci îmi imaginam timpul și spațiul ca o serie de întâmplări în lumi paralele și suprapuse, ca în desenele animate, una peste alta, în cer, și că dacă vrei poți trece dintr-un timp în altul pentru că doar așa avea sens Biblia în imagini; așa că Brașovul trebuia să fie un alt timp, de-ăla ciudat, cu oameni bărboși îmbrăcați în draperii. Ce loc o fi fost acela nu știu, că trimiteau la noi numai orătănii, așa o fi fost toți? Săracii oameni.

Avea o soră, Mara, care-l alerga cu făcălețul prin casă iar el nu se îndura să-i dea șăpci la schimb, așa că fugea Miță fâlfâindu-și limba și plămânii, căci urechile e clar ca și le fâlfâia. Stau aici și fac apologia urâtului când Baudelaire e mort demult și urâtul lui n-are nimic cu urâtul lui Miță, care în fond era așa de frumos. Căci era blond cu ochi albaștri și-n rest să nu-l cauți, cu pomeții lui înalți, maxilarul proeminent, arcadele puternice, fața prelungă ca a unui cal, măi, dar mint. Miță nu era așa, Miță era frumos. Și mi-am dat seama de tărășenia asta când jucam prinsa pe cățărate și s-a întâmplat să se cațere pe-un stâlp și l-am pleznit peste fund (inofensiv, naiv, copil!) și mi-a plăcut. Și de-atunci eram mereu atentă pe unde se cațără, pe unde țipă, când ieșea afară, ieșeam la păzit, când îl vedeam că scoate capul pe poartă, hop și eu. Mergeam împreună peste tot, luam bicicletele și cutreieram tot satul, luam pâine, adunam lumea, mergeam pe deal cu fetele și făceam foc, priveam cerul, priveam orașul, și ne bucuram neghiobi unul de altul ca doi tăntălăi. Mă rugam lui Dumnezeu în fiecare noapte să mă iubească Miță, și, mamă, ce m-a mai iubit. Și eu pe el. Și, mamă, cum nu ne-am spus-o, că s-ar fi stricat povestea, magia, că de fapt ne era o mare și grozavă frică, oricum noi povesteam despre orice și i-ar fi fost imposibil cuiva să ne despartă când ne dădeam drumul la meliță, discutam spirite, bășini, cadavre, lucernă, găini, degetu’ mic și tampoane, orice. Sigur, la un moment dat, s-a spart bășica și ne-am iubit oleacă, apoi ne-am certat, apoi ne-am uitat, apoi n-am vorbit, apoi am crescut, apoi razant ne-am întâlnit pe stradă, așa, inutil, cu sufletele mici, cu iubirea aia de copil în suflet pe care o tragi de margini ca să acoperi un adult și e ca o plapumă din care-ți ies picioarele, nu se întinde, rămâne mereu ceva pe lângă, o mână cu degetele maronii de la țigară, un picior de ofițer, un creștet blond, și-o frunte cu riduri, un umăr puternic, de adult sever. Așa că îl privesc cu jind pe Miță și mi-aș dori să ne oprim odată să povestim despre nimic. Iar când îl văd paralizez câte puțin de fiecare dată, și-mi târâi senilă un picior spre casă, rapid, rapid, până când realitatea nu mă dezamăgește, până când nu văd cum pătura aia e bună să învelească numai un copil, cum în ea un adult dârdâie de frig. Așa că-mi spune câteva cuvinte cu surâsul acela și zâmbesc și eu, și ne zâmbim, și spunem nimic, nu ne luăm ochii unul de la celălalt și zâmbim continuu, el spune un fâs, eu spun un alt fâs și-apoi ne oprim. Ne tot privim aiurea, năuci, și-aș vrea să mă ia de mână cum o făcea odată dar nu-i mâna lui, și-aș vrea să mă întorc după bicicletă dar bicicleta nu-i, și-aș vrea să nu fumeze, ca dacă închid ochii să-l sărut, să nu simt, să mă uit, să-mi uit înălțimea, să-mi uit tocurile, cureaua care mă strânge, privirea de intelectual, aroganța, că sunt o cretină, căci față de el n-am linii și n-am praguri peste care să mă uit. Cu el ar trebui să fiu doar el și eu, și-atât. Dar nu e. Căci el s-a dus în lume și e ofițer, iar eu m-am dus în lume să înțeleg cum funcționează chimic, biologic oamenii, să-i ascult, să-i pipăi, să-i tai, să-i vindec. El s-a dus să țipe, să alerge, să apere, să fie o insulă. Așa că ne privim, de la soldat la medic și înțepenim între cei 10 ani trecuți. Și cred că ne dorim o pană de timp ca să revenim la drumul către școală, la emoția aia de la pauză, când pe coridor îl vezi venind, la tandrețea aceea a unei legături fără tăceri și fără timp. Cam așa iubim când suntem copii, din plin, seara ne rugăm să ne mai iubească un pic căci nu vedem de noi și ne tremură genunchii. Oarecum, câte cinci minute, apoi orice ar fi e senin. Și e ok, de-acolo încolo, pot să te trimită după pâine în satul vecin, la dracu-n praznic, la bunica nebună a lui x sau y, n-are importanță, căci îmi luam bicicleta și pedalam după el țipând: viiiin!

Azi ieșind pe poartă, înjurând printre dinți și aranjâdu-mi camașa albă pe sub vestă, trag aer, trag de partea inferioară în ideea că o așez, între timp țin cheile de la mașină, paltonul, poșeta, geanta cu laptop-ul și plasa cu echipamentul alb. Prind plasa-n poartă, câinele mă prinde și-mi plasează o ștampilă pe pantalonii călcați la dungă, înjur descreierată, pe câine-l doare-n dos, trântesc poarta, trag de plasă, se desprinde din poartă, mă întorc către mașină și mă opresc.
Pe trotuar, lângă mașină, râzând stă Mihai cu privirea aceea lungă. Lângă el mai e cineva, nu-l cunosc, nu mă interesează, se pare că-l așteaptă.
- Hei! Nu te-am văzut, îi scap rapid, mă încordez sub plase, geanta cu laptop-ul îmi taie umărul, dar nu mai prea simt nimic, cum au trecut anii, are riduri, nu-mi vine să cred, el nu putea să aibă riduri, copiii nu îmbătrânesc, n-au voie, el nu are voie. Nu zice nimic, stă acolo și mă privește, ca un tont, cu ochii goi, parcă privește prin mine. Dar și eu fac la fel, îi caut instinctiv urechile zburătoare, ochii-i sunt aceiași, albaștri, calzi dar obosiți acum, încercănați, ce faci, măi, Miță, ești viu?
- Ce faci, ă, mă împiedic, ce mai faci... pe-aici?
- Bine, ce să fac... Mă duceam până sus la pescărie, de fapt, nu, mă duceam să iau o pâine, se oprește un pic, cu înțeles, eu am teribile flashback-uri, unul după altul. S-au adunat niște prieteni ca să...
Dar nu termină ideea, n-are importanță, mă privește zâmbind și eu îl privesc la fel, și-i observ gesturile care i-au rămas la fel de fine, el duce mâna la obraz, la gură, podul palmei la ochi, acoperă un ochi, îl freacă, cu celălalt totuși cred că mă privește și râdem, idioți, în acea tăcere, ca într-un film european prost. Aș vrea să-i spun ce dor mi-a fost de el. Iar el fâstâcit cred că-mi spune același lucru, cum degeaba anii au trecut peste el, peste noi, și-au creat breșele acestea cumplite.
- De unde iei pâine, de la colț?
- Nu, de la Precup, dincolo, de la stejari, și mai am un pic și mă învârt chiuind, pe Stejarilor nu mai fac pâine demult. Poate numai pentru noi.
- Pot să vin cu tine?
- Hai! se-ntoarce și o ia la vale, privind în spate râzând, aproape că văd o bicicletă, tipul care venise cu el stă perplex și-l privește neînțelegând nimic, ridică din umeri prostește, iar eu deschid mașina și arunc în ea toate pungile și plasele lui Dumnezeu.
- Stai! Viiin!
- Păi, hai odată! țipă și face cu mâna de la distanță, ne-așteaptă bunică-ta!
- Taci, mă, că n-am plasă!
- Hai, mă, că am io, și scoate dintr-un buzunar... o chestie, să-i zicem plasă. Las acolo mașina și-alerg după el; suntem clasicii doi tâmpiți, îl trag de mâneci, de „ce mai faci, măi”, de „ce face soră-ta”, de „dup-aia facem foc pe deal”. Care deal, că erau case. Trebuia să omori cinci dobermani ca s-ajungi în locul nostru, să nu mai spun că bunica murise de mult.
- Yep, dup-aia facem foc... Da` înainte, hai aici. Mă ia în brațe și mă strânge cu tot ce are, iar mirosul mă întoarce pe dos, mă fărâmițează, hainele-mi devin mari, genunchii mi se lovesc unul de altul. Suntem mici.

Când ne-am întors am simțit cum mă preling pe asfalt, aș fi vrut să mă înfășor în plapuma aia și să zac acolo, să povestim despre pescărie, despre marșuri, despre mâncarea de cazarmă, despre ce-o vrea el, dar să mă facă iar să râd cu lacrimi, cum numai el știe, și încet restul lumii să se estompeze, să nu mai fie, decât un vag miros de pâine.
S-a apropiat de mine:
- Mă bucur că te-am văzut, sincer, cald și inutil, căci explodasem prin interioare amândoi și pentru asta erau suficiente 10 secunde, și nu o oră, cum ne lăfăiam acum, ca doi boieri în amintiri.

Apoi s-a întors și a plecat. Am urcat în mașină și m-am simțit mică, așa că am dat scaunul mai în față, am mutat oglinzile, mi-am zâmbit, căci eram iubită, chiar și acum, chiar și așa. Am întors mașina în așa fel încât să mă mai pot uita odată după el, sunt sigură că și el a privit înapoi cumva, și că în pașii lui rapizi zâmbea, știind că e iubit.