În apropierea sărbătorilor de iarnă, zvonurile aduceau suflu de schimbare a regimului din țară. Flavia atentă la problemele ei și a traiului ei izolat nu băgă de seamă că pe la colțuri se bârfea tot mai mult societatea comunistă, cu voce din ce în ce mai tare.
Resursele ei financiare erau epuizate. Își cumpără un cozonac de la chioșcul de pâine pentru ziua de Crăciun, din inerție... să nu dispară.
În timp ce brăduții și damigenele se plimbau pe stradă, auzi o voce răsunătoare: ''A fugit Ceaușescu''. Dădu repede drumul la televizorul inutilizabil de când a murit mama sa, și nu numai, deoarece în cele două ore de seară ce erau în program, nu puteai să vezi decât ''omagiu iubitului conducător''.
A înțeles ce se petrecea de fapt și nu-i venea a crede: ''Cum a căzut comunismul? Putem spera în ceva mai bun?'' se întreba biata fată nedumerită, privind în sfârșit ceva ce-i mai aducea o fărâmă de optimism. Era singurul lucru ce-i mai încălzea sufletul. În zilele următoare nu se mai dezlipi de televizor inclusiv de Crăciun, când noua conducere, confuză, le-a făcut ''cadou'' românilor execuția lui Ceaușescu. A trecut prin panică la auzul armelor care trăgeau necontenit, fără să știe știa care în care. Unitatea militară nu era departe de ea. În Sibiu s-a tras câteva zile iar urmele gloanțelor au rămas mult timp pe ziduri.
După Anul Nou s-au liniștit și fata a încercat să-și ducă viața mai departe.
Se ducea la universitate, nu-i mai păsa de prezent, încrezătoare în viitor: ''O să fie ca în Germania Federală, democrație... așa cum îmi povestea tata, unde se vor promova valorile, nu aspectul fizic, doar să se liniștească puțin apele'', gândea fata optimistă.
Însă apele nu se linișteau deloc, dimpotrivă se tulburau din ce în ce mai mult. Până în vara următoare rămăsese lefteră din cauza inflației ce aducea după ea mărirea de prețuri. Cu resursele pe care le deținea nu mai reușea să-și plătească gazul metan pe care-l ardea și celelalte facturi lunare. Termină anul școlar cu eforturi uriașe. ''La vară o să muncesc'' își spune încrezătoare în forțele ei. Și cum în țară după noile reforme, comerțul a fost cel ce a luat amploare primul și mai la îndemână, Flavia încercă să se angajeze vânzătoare. Bătuse la toate ușile pe unde văzuse afișe, dar răspunsul era mereu același:
- Nu mai avem nevoie domnișoară, am angajat.
- Dar afișul există, încerca fata să insiste politicoasă.
- O să-l scot, am uitat.
Uneori afișul suna '' angajăm vânzătoare tânără, cu aspect plăcut''. Aici nu mai încerca.
Dezamăgită și tristă se întorcea acasă. Într-o zi se uită mai cu băgare de seamă în oglindă, își privi șoldurile late, bustul foarte proeminent, buzele exagerat de groase, culoarea pielii strălucitoare în negru și gândi: ''sunt urâtă... dar vreau să trăiesc... vreau puțină înțelegere, pot face multe, am multe de dăruit... Ce folos, nimeni nu mă va asculta vreodată''.
Zile întregi cădea în apatie în faza ferestrei, pierzând tot mai mult din doza de optimism. ''Tata ar fi avut soluția, ar fi știut spre ce să mă îndrepte'' se jelea fata dezorientată, dorindu-și tot mai mult tatăl. ''Toată lumea asta din fața mea are un țel, un rost, în afară de mine. Fiecare știe încotro se îndreaptă, mai puțin eu...nu mai pot termina nici facultatea...fără nimic, fără posibilitatea de a mă întreține...n-am să pot''.
Se apropia septembrie iar Flavia nu găsise nimic de lucru.
Fără nici un scop precis ieși din casă și se opri în parcul din fața spitalului. Mai venea uneori aici, să-și încarce bateriile. Se simțea mai aproape de părinții ei, deoarece petrecuse mult cu ei pe aici. Absorbită de gânduri triste, nici nu băgă de seamă că un tânăr se așeză lângă ea.
- Domnișoară aveți o brichetă? auzi un glas cu accent diferit.
Flavia scoase bricheta din buzunarului pantalonilor și i-o întinse. Văzu un tip slab, potrivit de înalt și foarte brunet. ''E țigan...și ce dacă...'', murmură pentru sine.
Băiatul o servi cu o țigară din pachet și i-o aprinse politicos.
- Mă numesc Waleed și sunt israelian, spuse băiatul extrem de politicos. Walled Shawartz.
- Flavia mă numesc, Flavia Muller.
- Și locuiești în centru, continuă băiatul, aici aproape.
- De unde știi?
- Te văd mereu privind pe geam, în același geam. Tu nu m-ai văzut? Odată ți-am făcut cu mâna.
- Când? întrebă fata curioasă.
- Acum câteva zile.
- Nu te-am văzut.
- Dar te uitai la mine.
- Cred că mă uitam prin tine, probabil mă gândeam la ceva trist și nu te-am remarcat.
- Ai motive chiar așa triste, la acești ani, de nu vezi ce privești? Dacă dorești am timp să te ascult.
Se întâmpla ceva neobișnuit pentru Flavia, pe ea nimeni nu o întreba sau nu stătea să-i asculte păsurile. În câteva cuvinte fata îi mărturisi problemele ei și mai ales faptul că nu reușea să-și găsească ceva să muncească pentru a se întreține.
- Dacă dorești pot să te ajut, se oferi băiatul.
- Cum?
- Eu învăț horticultura și fac practică la niște sere, la marginea orașului. Dacă vrei să muncești acolo sunt sigură că te pot ajuta.
- Vreau să muncesc orice, spuse Flavia entuziasmată, deși habar nu avea ce-o să facă acolo.
Astfel, ajunse să facă naveta într-o suburbie a orașului pentru a munci la sere. La început i-a fost greu, ea nu muncise niciodată, mai ales la pământ. Trebuia să care găleți pline cu îngrășăminte, cu plante, să sape, să plivească sau să recolteze. Ajungea acasă seara și nu mai reușea să facă decât un duș și să se culce. Și asta pentru foarte puțini bani. Desigur renunțase la facultate. Nu mai avea nici timp, nici posibilitate de a învăța.
- Renunț la acest an, îi spuse lui Waleed care se mutase la ea.
- În vară termin eu Flavia, o să muncesc și o să continui tu studiile. Și apoi mi-au promis părinții mei că vând o proprietate și o să-mi trimită mai mulți bani. Atunci o să avem și poți să-ți termini studiile.
- Păi, e drep să fac studii pe banii părinților tăi, Leid...Nu se cuvine.
- Pentru tine se cuvine orice, pentru sufletul tău blând, iubita mea, odată și odată am să te fac fericită și nu vei mai munci la sere.
- Poate la serele mele Leid. Știi că mi-aș dori o fermă unde să am sere?
- Spune și ți se va împlini, glumea băiatul sărutându-și iubita.
Viața se schimbă pentru Flavia. Era fericită alături de Waleed pe care îl iubea și care-i împărtășea sentimentele, muncea fără să crâcnească cu speranța că se va schimba în bine și viitorul ei. Băiatul era foarte bun, înțelegător și gospodar. În casă numai el făcea tot ce era necesar: curat, mâncare, o aștepta pe Flavia cu masa pusă. Financiar se descurcau destul de greu, dar se descurcau.
În vara anului 1992 Waleed termină studiile și dori să-și ia o slujbă în profil. Îi plăcea să fie inginer horticol, dar unde...În primul rând nu se avea încredere în el considerându-l străin, nu era legat cu nimic de România și apoi în perioada aceea nu se mai căutau ingineri horticoli...cui îi ardea de agricultură sau de horticultură. Încercă să împrumute niște bani din bancă, din același motiv era refuzat: nu prezenta încredere, nu putea depune nici o garanție.
- Flavia legile din țara asta sunt cam strâmbe, cum să facem?
- Am eu o propunere.
- Care?
- Să te căsătorești cu mine pentru a putea să-ți faci și cetățenie română.
- A...mă ceri de bărbat...
- Cam așa ceva...
- De acord. De ce nu m-am gândit eu înainte? spuse râzând bărbatul.
- Leid, nu ești obligat la nimic...
- Iubita mea, gândul meu mereu a fost acolo, dar voiam să am o oarecare situație materială, ca să-ți pot oferi ceea ce meriți.
- Nu doresc decât să fiu cu tine Leid, indiferent de situația financiară.
În două săptămâni erau căsătoriți, dar asta nu schimbă situația cu nimic. Împrumut din bancă nu primeau pentru că nu aveau nici un gaj de lăsat și pe nimeni nu interesa ce doresc să facă cu banii, sau de planurile lor de a-și face o fermă. Slujbă își găsise Leid doar la seră, alături de Flavia.
Atunci au hotărât să părăsească Romania.
S-au hotărât destul de ușor pentru Olanda, cu gândul la sere, la flori, la plantele pe care Flavia a început să le îndrăgească. Tatăl lui Leid vânduse proprietatea între timp și le trimisese o sumă de bani destul de măricică, pentru a avea de început în Olanda unde erau de câtva timp. Munceau pe la fermieri, la pământ, printr-o firmă ce angajau muncitori cu ziua. Apoi cu un împrumut din bancă, bancă ce a crezut în proiectul lor acela de a deveni fermieri, au reușit să cumpere o bucată destul de întinsă de pământ, din ținutul K. Incovenientul era că se aflau destul de departe de orice oraș.
La încep Flaviei i-a fost destul de greu să se despartă de Sibiu, de țară. Ea nu fusese niciodată plecată din acel oraș. O cam înspăimânta gândul plecării în necunoscut, dar optimismul și curajul soțului ei, precum și lipsa posibilităților de a-și construi un viitor o convinseseră. Într-un an reușiseră să-și ridice casa, timp în care au locuit într-o rulotă pe care le-au împrumutat-o vecinii cei mai apropiați, tot emigranți. Aici observă Flavia că era tratată ca un om obișnuit, putea privi în ochii interlocutorului fără a-i fi jenă de chip, fără a avea nici un fel de reținere. Nimeni nu întorcea capul după ea.
Apoi veniră copiii, familia s-a închegat. Se vizitau cu vecinii răzlețiți ca și ei prin ținut și duceau o viață confortabilă și fericită în Olanda, țară cu principii libertine, îndrăznețe, care știe să adopte și să ajute pe cine dorește să muncească.

Sfîrșit