Citești o poezie - și e extraordinară, simți, deși nu înțelegi încă aproape nimic și nu ai luat cunoștință decît de faptul că, uite, ai citit și acum recitești o poezie extraordinară, fără a avea însă nici o îndoială că e așa și nu altfel. Îți trec prin cap cu blîndețe gînduri nespus de banale, și nu te grăbești să le alungi: sigur, o poezie ce altceva este decît o femeie, un bărbat, un copil, cum să-i înțelegi din prima clipă, îți trebuie măcar o oră, măcar o zi, măcar un an... Și citești iar poemul "Pretext de conversație" din volumul Constanței Buzea, "Cină bogată în viscol": "Cînd l-am văzut apropiindu-se/ cu toarte de porțelan pe deget/ mi s-a făcut rău m-a podidit un plîns/ pe care l-am camuflat cum am putut/ întorcînd spatele acoperindu-mă/ de un ridicol suportabil// apărea rar totdeauna din față/ surprinzîndu-mă rece nepregătită vorbind/ momentul era prost ales deși/ cu lume multă de babilon secret/ toți vorbind unii cu alții unii fără alții/ noi noi// ce faci cu toartele astea pe deget/ ca niște ciudate inele semne ale fugii poate/ dintr-un deșert sărac sanatoriu în munți/ chilie deșert lunar cîtă poezie/ pînă cînd îți iese în față oglinda/ ca o ființă care te pălmuiește// l-aș fi întrebat dar m-a podidit plînsul/ în plin babilon toți vorbind unii cu alții/ unii fără alții/ m-a văzut urcînd treptele ca ridicîndu-mă la cer/ cu gîndul fugii într-un deșert lunar/ oho cîtă poezie// îmi arătă cu sfială/ duci pe cap un ciob ca o coroană de porțelan/ celorlalți nu le pasă nu se uită/ însă mie simt că mi se face rău/ am găsit venind încoace toartele astea ia-le/ oho cîtă poezie pînă cînd îți sare în față/ oglinda ca o ființă și te pălmuiește blînd."
O lume de cuvinte: blîndețe, toarte de porțelan, sfială, un hohot de plîns, poetul acoperindu-se "de un ridicol suportabil". Cum altfel decît acoperit "de un ridicol suportabil" să trăiască un om care nu se pricepe să întîmpine marile și dureroasele probleme ale sfîrșitului de secol douăzeci decît smîngălind niște cuvinte pe hîrtie și obligîndu-le să scoată un fel de șoaptă, un fel de scîncet vesel, un fel de melodie?
O lume de cuvinte, deci, în "Pretext de conversație", dar și o scenă cu un personaj colectiv (oameni mulți vorbind fără să se asculte unul pe altul, fără să le pese de poet, fără să se uite la el) și cu două personaje individualizate: poetul și un alter-ego al său, zărit sau nu în oglindă. Un alter-ego inocent, nițel caraghios, care vine, poate, dintr-o veche "sală a nervilor" și vede ceea ce altora le scapă, coroana de porțelan pe care o poartă poeta. Un lucru obișnuit, dar fără de care nu se poate trăi, așa, pentru că nu se poate, pentru că în absența poeziei ridicolul acestei omeniri în prag de an 2000 ar deveni insuportabil.